Raportul dintre prezumția de nevinovăție a persoanei și prezumția de veridicitate a procesului-verbal cu privire la contravenție la examinarea contestațiilor

Alexandra SMOLNIŢCHI, master (ORCID: 0000-0001-6527-5492)

Recenzent: Sergiu FURDUI, doctor în drept, conferenţiar universitar

The Relationship Between the Presumption of Innocence and the Presumption of Veracity of Report Regarding the Contravention in the Examination of the Appeals Individual freedom and security of the person is one of the most sensitive and complex human values which, along with other fundamental rights, plays a primordial role in a democratic society. This article examines how to apply and reconcile two relative presumptions governing the settlement of appeals against the decisions of the ascertaining agent in administrative cases: the presumption of veracity of the transcript on a contravention, as part of the tripartite presumption enjoyed by the administrative acts issued by the public authorities and the presumption of innocence of the person to whom this act is addresed. The subject is treated in terms of national legislation and in terms of the evolution of european jurisprudence in the field of law. Key words: appeal, presumption of innocence, right to defence, burden of proof, presumption of veracity, administrative act, condition of validity, means of proof.

Acest articol analizează modalitatea de aplicare şi de conciliere a două prezumţii relative care guvernează soluţionarea contestaţiilor împotriva deciziilor agenţilor constatatori asupra cauzelor contravenţionale: prezumţia de veridicitate a procesului-verbal cu privire la contravenţie, ca parte componentă a prezumţiei tripartite de care se bucură actele administrative emise de către autorităţile publice şi prezumţia de nevinovăţie a persoanei căreia acest act se adresează. Subiectul este tratat atât prin prisma legislaţiei naţionale, cât şi prin prisma evoluţiei jurisprudenţiale europene în materia dreptului contravenţional. Cuvinte-cheie: contestaţie, prezumţie de nevinovăţie, drept la apărare, sarcina probei, prezumţie de veridicitate, act administrativ, condiţie de valabilitate, mijloc de probă.

Practica în domeniul dreptului contravenţional la examinarea şi soluţionarea contestaţiilor împotriva deciziilor agentului constatator asupra cauzelor contravenţionale se confruntă cu opinii controversate în ce priveşte sarcina probaţiunii şi ponderea procesului-verbal cu privire la contravenţie, ut singuli, la stabilirea existenţei sau inexistenţei faptei reprobabile.

Cu titlu preliminar, urmează să specificăm că, obiectul acestei lucrări exceptează soluţionarea contestaţiilor împotriva deciziilor privind examinarea contravenţiilor în temeiul constatărilor personale ale agenţilor constatatori în procedură simplificată, fără a fi necesară întocmirea procesului-verbal cu privire la contravenţie, în cazurile în care persoana acceptă constatările agentului constatator ca fiind suficiente pentru demonstrarea vinovăţiei şi recunoaşte săvârşirea contravenţiei (cartea a doua, titlul II, capitolul VI1 din Codul contravenţional)1.

În practica judiciară, la examinarea contestaţiilor contravenţionale, hotărârile judecătoreşti au pus în evidenţă două abordări distincte. În unele cazuri, instanţele au acordat o forţă superioară procesului-verbal cu privire la contravenţie, care bucurându-se de prezumţia de legalitate, autenticitate şi veridicitate, a fost apreciat ca fiind suficient pentru constatarea vinovăţiei persoanei şi sancţionarea acesteia. În alte cazuri, instanţele au elucidat că, deşi procesul-verbal cu privire la contravenţie se bucură de prezumţia legalităţii, acesta nu poate face dovada deplină, prin el însuşi, a existenţei faptei, a autorului acesteia şi a vinovăţiei, acest proces-verbal fiind doar actul prin care o persoană este acuzată de săvârşirea faptei contravenţionale.

Cu titlu de exemplu, în Hotărârea Judecătoriei Chişinău, sediul Ciocana nr. 5r-1181/2019 din 2 iulie 2019 prin care a fost respinsă contestaţia făptuitorului, menţinută prin Decizia Colegiului Penal al Curţii de Apel Chişinău nr. 4r-2057/2019 din 15 octombrie 2019, instanţa a reţinut că „procesul-verbal cu privire la contravenţie a fost întocmit cu respectarea tuturor dispoziţiilor legale, astfel încât consemnările făcute de agentul constatator în cuprinsul acestuia referitor la situaţia de fapt beneficiază de prezumţia de veridicitate, prezumţie simplă care poate fi răsturnată prin orice mijloc de probă“2. Pe de altă parte, în Hotărârea Judecătoriei Chişinău, sediul Ciocana nr. 5-2117/2017 din 25 martie 2019, menţinută prin Decizia Colegiului Penal al Curţii de Apel Chişinău nr. 4r-2561/2020 din 30 noiembrie 2020, instanţa a admis contestaţia înaintată, motivând că „… partea acuzării a prezentat în exclusivitate procesul-verbal cu privire la contravenţie, constatând „ex propriis sensibus“ fapta contravenţională, adică „prin propriile simţuri“. Astfel, pentru susţinerea acestora, urma să se prezinte în şedinţa de judecată, dar şi să prezinte probe cu privire la cele constatate“3.

În mod rezonabil se poate de concluzionat că în ce priveşte procedura contravenţională la examinarea contestaţiilor, operează în principal două prezumţii relative: prezumţia de veridicitate a actului administrativ şi prezumţia de nevinovăţie a persoanei căreia acest act se adresează. Soluţia instanţelor de judecată derivă din importanţa acordată unei din prezumţii în raport cu cealaltă. Cu alte cuvinte, fie dubiul asupra vinovăţiei contravenientului este plasat pe o poziţie superioară comparativ cu veridicitatea consemnărilor din procesul-verbal cu privire la contravenţie, fie actele administrative în procesul contravenţional se prezumă a face dovada deplină a vinovăţiei celui sancţionat până la proba contrară.

Legislaţia Republicii Moldova nu prevede în mod expres modalitatea de examinare şi de soluţionare a contestaţiilor împotriva deciziilor agentului constatator, legislatorul autohton reglementând exclusiv modalitatea de judecare a cauzelor contravenţionale. În practică aşadar, examinarea contestaţiilor are loc în conformitate cu prevederile capitolului VII din Codul contravenţional, adică după aceleaşi principii şi în acelaşi mod stipulat pentru examinarea cauzelor contravenţionale.

Considerăm o asemenea abordare ca fiind incompatibilă cu litera şi spiritul Constituţiei şi al Convenţiei pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale, legislaţia la acest capitol fiind deficitară şi în contradicţie cu principiile care garantează drepturile fundamentale în raport cu „acuzaţia în materie penală“, sub aspectul respectării conţinutului principiului legalităţii care guvernează şi dreptul contravenţional. În această ordine de idei, suntem de comun acord cu cele susţinute de S. Furdui: „este incompletă şi, deci, greu realizabilă procedura privind depunerea contestaţiei împotriva procesului-verbal cu privire la contravenţie (art. 448), de vreme ce nu se arată ordinea şi modalitatea examinării contestaţiei respective şi, culmea, nu sunt specificate soluţiile ce urmează a fi adoptate de instanţa de judecată“4. În opinia noastră, chiar dacă cele două instituţii au fost contopite în Codul contravenţional, după specificul şi esenţa lor, acestea sunt distincte, or procesul contravenţional este analogic unui proces penal, iar procedura de examinare a contestaţiilor se asimilează mai degrabă unei proceduri contencioase.

Aşadar, în lipsă de prevederi exprese privind modalitatea de examinare a contestaţiilor şi principiile aplicabile, instanţele naţionale urmează să se conducă de principiile specifice examinării cauzei contravenţionale, inter alia, principiul dreptăţii care se regăseşte în art. 7 din Codul contravenţional, potrivit căruia „Persoana poate fi sancţionată numai pentru contravenţia în a cărei privinţă este dovedită vinovăţia sa, cu respectarea normelor prezentului cod“ şi principiul prezumţiei nevinovăţiei, reglementat de art. 375 din Codul contravenţional, potrivit căruia „Persoana acuzată de săvîrşirea unei contravenţii se consideră nevinovată atîta timp cît vinovăţia sa nu este dovedită în modul prevăzut de prezentul cod“5.

Este lipsită de orice îndoială imperiozitatea acestor prevederi, or legalitatea răspunderii presupune respectarea principiului prezumţiei de nevinovăţie care implică, în esenţă, faptul că sarcina probei aparţine acuzării şi orice îndoială este favorizantă contravenientului conform formulei in dubio pro reo.

Constituind garanţia procesuală principală a dreptului la apărare, prezumţia de nevinovăţie, consacrată iniţial în art. 9 din Declaraţia universală a drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789 din Franţa şi care ulterior a dobândit caracter de principiu internaţional prin consacrarea sa în art. 11 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948, iar mai apoi şi în art. 6 § 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prevede, în esenţă, dreptul unei persoane de a fi considerată nevinovată până la stabilirea în mod legal a vinovăţiei sale. „Principiul prezumţiei de nevinovăţie impune, între altele, ca, în îndeplinirea funcţiilor lor, membrii completului de judecată să nu pornească de la ideea preconcepută că inculpatul a săvârşit fapta incriminată; sarcina probei revine acuzării şi orice îndoială este în avantajul persoanei acuzate. În plus, acuzarea are obligaţia de a-i preciza persoanei în cauză ce acuzaţii i se aduc — pentru a-i oferi ocazia să îşi pregătească şi să îşi prezinte apărarea în mod corespunzător — şi de a oferi probe suficiente pentru a întemeia o declaraţie de vinovăţie“6.

Pe de altă parte, prezumţia de veridicitate a procesului-verbal cu privire la contravenţie, ca parte componentă a prezumţiei tripartite care guvernează regimul juridic al actului administrativ, îşi regăseşte sorgintea din familia de drept anglo-saxonă, încă din secolul al XVI-lea, în instituţia numită „presumption of regularity“ (prezumţia de regularitate), existentă în prezent în dreptul englez, american, australian, precum şi în alte sisteme de drept. Conceptul prezumţiei de regularitate reflectă împrejurarea în care „atunci când un reclamant susţine că statul a desfăşurat proceduri sau a acţionat ilicit, instanţele vor presupune că îndatoririle oficiale au fost îndeplinite în modul corespunzător, până când contestatorul va prezenta dovezi contrare clare“7.

Prezumţia de veridicitate sau „prezumţia de adevăr“, reprezintă o presupunere relativă (juris tantum) a concordanţei consemnărilor efectuate, în cazul de faţă, de agentul constatator, în actul administrativ, cu implicaţiile conjuncturilor faptice obiective la care actul face trimitere. Cu alte cuvinte, până la proba contrară, se prezumă că starea factuală reţinută în conţinutul oricărui act emis de către un organ administrativ se identifică întocmai cu adevărul obiectiv. Pornind de la aceste premise, la examinarea contestaţiei, anume contestatorului îi revine sarcina de a răsturna această prezumţie, prin probele prezentate la etapa prejudiciară şi judiciară.

Susţinem opinia lui D. Baltag privind faptul că „prezumţiile legale trebuie să fie stabilite, în mod expres, prin norme juridice, astfel încât nu poate exista o prezumţie fără un text de lege (nulla praesumptio sine lege)“8. Deşi prezumţia relativă de veridicitate a procesului-verbal nu este reglementată expres în Codul contravenţional, în Hotărârea nr. 32 din 29 noiembrie 2018, Curtea Constituţională a reţinut că „procesul-verbal cu privire la contravenţie este un act administrativ, care emană de la o autoritate publică, dotată cu competenţa de a constata şi de a sancţiona faptele contravenţionale, se bucură de prezumţiile de legalitate, de autenticitate şi de veridicitate. De asemenea, acesta este executoriu. Astfel, Curtea admite că pentru încheierea sa valabilă, în scopul producerii de efecte juridice, redactarea lui trebuie să respecte o anumită formă ad validitatem, trebuind realizate toate exigenţele de fond şi de formă“9.

Considerăm oportun de a preciza că actele emise de Curtea Constituţională alcătuiesc, după natura lor, acte de jurisdicţie constituţională, sunt obligatorii pentru toate autorităţile statului, nu pot fi atacate şi se află sub imperiul articolului 140 din Constituţie10. „Indiferent de natura hotărârilor Curţii, ele îşi produc efectele pe care Constituţia le conferă în raport cu atribuţia exercitată de către Curte, forţa lor juridică neputând fi contestată sau confirmată de nimeni“ (HCC nr. 20 din 9 iulie 2020, § 37; HCC nr. 5 din 25 februarie 2020 § 140; HCC nr. 9 din 26 martie 2020, § 62)11.

Prin prisma celor evidenţiate supra, atestăm aplicabilitatea principiului prezumţiei tripartite a actului administrativ la examinarea contestaţiilor contravenţionale, care include în sine şi prezumţia de veridicitate, condiţionată însă exclusiv de respectarea unor exigenţe legale de fond şi de formă.

În acelaşi context, şi Colegiul Penal al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, în Recomandarea nr. 41 din 21 mai 2013, a explicat că „Decizia agentului constatator sau a comisiei administrative, ordonanţa procurorului asupra cauzei contravenţionale emise în urma examinării cauzei sunt acte juridice, care au trăsăturile actului administrativ individual şi produc efecte juridice concrete. Actele juridice cu privire la rezultatele acestei activităţi procesuale trebuie să corespundă cerinţelor caracteristice actelor administrative individuale. Referindu-ne la noţiunea actului administrativ, menţionăm că acesta reprezintă prescrierea unilaterală juridică a puterii organului împuternicit al administrării de stat (subiectul administrării) bazată pe lege, orientată spre stabilirea normelor de drept sau apariţia, schimbarea şi încetarea relaţiilor de drept concrete în scopul realizării practice a sarcinilor şi funcţiilor activităţii executive şi directive“12.

În continuare, în contextul în care legea contravenţională stabileşte că sarcina probaţiunii revine autorităţilor publice, forţa probantă a consemnărilor din procesului-verbal cu privire la contravenţie a fost stabilită în art. 425 alin. (2) din Codul contravenţional13, din care se deduce că în calitate de probă se admit elementele de fapt constatate prin intermediul procesului-verbal cu privire la contravenţie. Legislatorul moldav a stabilit în mod clar că procesul-verbal cu privire la contravenţie este un mijloc de probă, instanţa de judecată fiind competentă ca, la soluţionarea cauzei, să dea apreciere elementelor de fapt constatate în actul administrativ potrivit convingerii sale, conducându-se de lege.

Ţinând cont de prevederile legale enunţate, devine evident că abordarea reflectată în practica judiciară cu privire la faptul că procesul-verbal cu privire la contravenţie este exclusiv un act prin care o persoană este acuzată de săvârşirea contravenţiei, nu mai poate fi acceptată. Deşi acest act stă la baza unei acuzaţii, echivalentă de cele mai multe ori cu „acuzaţia în materie penală“ (potrivit criteriilor enunţate în hotărârea CtEDO Engel şi alţii împotriva Ţărilor de Jos14, reiterate ulterior şi în cauza Ziliberberg împotriva Moldovei15), sub aspect probator, procesul-verbal cu privire la contravenţie nu poate fi asimilat în nici un caz unei ordonanţe de punere sub învinuire sau unui rechizitoriu. Spre deosebire de aceste acte procedurale, care nu se regăsesc în prevederile art. 93 din Codul de procedură penală (Probele)16, procesul-verbal cu privire la contravenţie este indicat expres de către legislator ca fiind un mijloc de probă, astfel încât controversele referitoare la regimul juridic al acestuia îşi au soluţia în însuşi cadrul normativ în vigoare.

Consecvent, la examinarea contestaţiilor contravenţionale, ar urma să fie aplicată regula actori incumbit onus probandi, aşa încât, contestaţia să fie respinsă ca nefondată în eventualitatea în care autorul acesteia nu furnizează dovezi apte de a răsturna prezumţia de veridicitate a actului legal şi autentic emis de autoritatea publică.

În principiu, această abordare nu este contrară art. 6 § 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, atâta timp cât la examinarea contestaţiilor se respectă dreptul la apărare. În practica sa, Curtea nu a oferit un remediu explicit pentru concilierea prezumţiei de veridicitate a procesului-verbal cu privire la contravenţie şi a prezumţiei de nevinovăţie. Aceasta din urmă ar putea coexista cu alte prezumţii existente într-un anumit sistem de drept, prezumţii care însă să nu fie incompatibile cu garanţiile dreptului la apărare.

Pronunţându-se în legătură cu aplicarea prezumţiei de nevinovăţie în materia sancţiunilor administrative, în jurisprudenţa europeană — cauza Salabiaku împotriva Franţei17, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că „prezumţia de nevinovăţie nu este una absolută, de vreme ce în fiecare sistem de drept sunt operante prezumţii de drept sau de fapt, iar Convenţia nu le interzice în principiu, atâta timp cât statele respectă anumite limite rezonabile şi nu încalcă drepturile apărării“. Şi ulterior, în cauza Västberga Taxi Aktiebolag and Vulic împotriva Suediei, Curtea a reiterat concluzia anterioară, arătând că „Statele trebuie să păstreze o balanţă […] mijloacele utilizate trebuie să fie în mod rezonabil proporţionale cu scopul legitim dorit a fi atins“18.

În ce priveşte prezumţia de veridicitate care ar putea prevala prezumţiei de nevinovţie la examinarea contestaţiilor, de exemplu, în cauza Nicoleta Gheroghe împotriva României, în care reclamanta a considerat că nu a beneficiat de dreptul la respectarea prezumţiei de nevinovăţie anume din considerentul că, în dreptul intern, procesul-verbal cu privire la contravenţie beneficiază de prezumţia de legalitate şi temeinicie şi că instanţele de judecată îi impuseseră obligaţia de a răsturna sarcina probei, Curtea a evidenţiat că nu există dovezi că instanţele sesizate de reclamantă cu o contestaţie împotriva procesului-verbal întocmit de agentul de poliţie au avut idei preconcepute în ceea ce priveşte vinovăţia reclamantei. Reclamanta a avut posibilitatea de a-şi exercita dreptul la apărare prin toate mijloacele de probă, în cadrul unei şedinţe publice, însă ultima a declarat că nu avea cereri de introdus sau probe de prezentat, astfel reclamanta s-a expus cu bună ştiinţă riscului unei condamnări întemeiate numai pe probele aflate la dosar, incluzând aşadar procesul-verbal de contravenţie pe care ea însăşi l-a prezentat în faţa judecătoriei şi căruia îi era atribuită o prezumţie de temeinicie relativă. În prezenta cauză, Curtea nu a identificat niciun indiciu privind caracterul inechitabil sau arbitrar. Faptul că instanţele, prin hotărâri motivate, au analizat motivele de nulitate invocate de persoana în cauză şi au considerat că acestea nu atrăgeau nulitatea procesului-verbal aşa cum ar fi dorit reclamanta nu a fost suficient pentru a pune la îndoială caracterul echitabil al procedurii în litigiu sau, mai ales, respectarea dreptului său la prezumţia de nevinovăţie. Aceste elemente i-au fost suficiente Curţii pentru a stabili că nu a fost încălcat, în speţă, art. 6 din Convenţie19.

În cauza Anghel împotriva României20, deşi s-a constatat încălcarea articolului 6 din Convenţie, hotărârea Curţii nu s-a axat pe eventualele încălcări ale prezumţiei de nevinovăţie a contravenientului prin forţa probantă a înscrisului constatator, respectiv prin prezumţia de veridicitate cu care acesta era înzestrat. Din contră, a fost reţinută încălcarea dreptului la un proces echitabil deoarece instanţa a desfăşurat o procedură părtinitoare legată de administrarea şi aprecierea probatoriului, prin soluţii precum respingerea cererii de confruntare a martorilor acuzării sau acordarea de valoare probatorie mărturiilor furnizate de către persoane implicate direct în conflictul pentru care titularul plângerii a fost sancţionat contravenţional.

Aşadar, în ce privesc raţionamentele Curţii utilizate în cauzele relevante la care am făcut trimitere supra, putem conchide că în conjunctura în care făptuitorului îi este asigurat în deplină măsură dreptul la apărare, autorul contestaţiei dispunând în mod obiectiv de mijloace de probă pe care le-ar putea utiliza în susţinerea contestaţiei sale, însă nu purcede la înaintarea cererilor corespunzătoare în acest sens, concluzia încălcării per se a dreptului la un proces echitabil prin faptul că judecătorii ar pleca de la premisa veridicităţii procesului-verbal cu privire la contravenţie şi a vinovăţiei contravenientului nu este susţinută de către Curte.

De principiu, având în vedere că legislatorul autohton a stabilit că procesul-verbal cu privire la contravenţie este mijloc de probă, acesta bucurându-se de prezumţia de veridicitate, în procedura contestaţiei, sarcina probaţiunii aparţine contravenientului în toate cazurile, astfel că, la prima vedere, o contestaţie formulată fără suport probatoriu ar urma să fie invariabil respinsă.

În practică însă, de cele mai multe ori, din varii motive, procesul verbal cu privire la contravenţie este lipsit de orice fundament probatoriu, fiind bazat exclusiv pe constatările agentului constatator, iar făptuitorul nu deţine şi nici nu ar putea produce, la rândul său, probe care să îi ateste nevinovăţia sa. Această situaţie pune contestatorul într-o imposibilitate efectivă de a se apăra, spre exemplu în cazul contravenţiilor în domeniul circulaţiei rutiere, atunci când agentul de patrulare constată că conducătorul auto nu avea cuplată centura de siguranţă, nu a acordat prioritate pietonilor la traversarea trecerii, nu a respectat regulile de circulaţie la schimbarea direcţiei de mers, nu a respectat marcajul privind delimitarea benzilor, iar la locul comiterii faptei nu au fost prezenţi martori care ar putea să facă declaraţii privind circumstanţele faptice.

În aceste cazuri, în lipsa unui minim registru probatoriu pe care să se bazeze, prezumţia de veridicitate a procesului-verbal contravenţional nu ar putea fi situată nici sub o formă deasupra prezumţiei de nevinovăţie în plan procesual.

Considerăm că anume din aceste raţionamente, în scopul respectării dreptului la un proces echitabil, pentru a nu se încălca dreptul la apărare, legislatorul a prevăzut o condiţie de fond inerentă autorităţii publice la încheierea procesului-verbal cu privire la contravenţie. Astfel, în art. 442 alin. (1) din Codul contravenţional, Parlamentul a legiferat că „procesul-verbal cu privire la contravenţie este un act prin care se individualizează fapta ilicită şi se identifică făptuitorul. Procesul-verbal se încheie de agentul constatator pe baza constatărilor personale şi a probelor acumulate, în prezenţa făptuitorului sau în absenţa lui“21.

Prin urmare, deşi procesul-verbal cu privire la contravenţie reprezintă în sine un mijoc de probă, acesta nu poate fi încheiat decât într-o ipoteză complexă cumulativă. Aşa fiind, pentru o eventuală concilierea a celor două prezumţii, legislatorul a stabilit în mod expres insuficienţa constatărilor personale ale agentului constatator la emiterea actului administrativ, acestea urmând a fi susţinute de alte probe.

Relevante acestei interpretări sunt şi prescripţiile art. 440 alin. (1) din Codul contravenţional, potrivit cărora „constatarea faptei contravenţionale înseamnă activitatea, desfăşurată de agentul constatator, de colectare şi de administrare a probelor privind existenţa contravenţiei (…) „22.

Prin prisma opticii legislative, pentru a produce efecte juridice, premisa sine-qua-non încheierii procesului-verbal cu privire la contravenţie este acumularea de probe. Corespunzător, actul de constatare şi sancţionare a persoanei exlusiv în baza constatărilor personale ale reprezentantului autorităţii publice nu întruneşte una dintre condiţiile legale de valabilitate şi nu mai poate beneficia de prezumţia de veridicitate.

Raţionamentul legislatorului la reglementarea acestor prevederi este unul firesc, pornind de la premisa că drepturile fundamentale ale cetăţeanului sunt cele ce trebuie asigurate, iar nu încrederea necondiţionată, ab initio în buna-credinţă a organelor constatatoare. Pe cale de consecinţă, prezumţia relativă de veridicitate a actului administrativ nu urmează să opereze în cazul în care procesul-verbal cu privire la contravenţie este unicul mijloc de probă existent la materialul contravenţional, şi nu este susţinut de alte înscrisuri care ar dovedi vinovăţia persoanei.

O abordare distincă ar fi contrară însuşi raţionamentului pentru care majoritatea statelor europene au „depenalizat“ anumite infracţiuni, plasându-le în sfera contravenţională. Or, în cazul în care porcesul-verbal cu privire la contravenţie, ut singuli, ar fi suficient pentru constatarea vinovăţiei persoanei, făptuitorului i s-ar crea de fapt o situaţie mult mai grea decât aceea de care ar fi beneficiat în cadrul unui proces penal.

Remarcăm că Parlamentul nu a stabilit nerespectarea condiţiei de valabilitate a procesului-verbal cu privire la contravenţie — încheierea acestuia în lipsa probelor — ca fiind de natură să-l sancţioneze cu nulitatea absolută în corespundere cu prevederile art. 445 alin. (1) din Codul contravenţional. Mai mult, mijloacele de probă care au stat la baza încheierii procesului-verbal nu sunt incluse nici în prevederile art. 443 din Codul contravenţional care se referă la conţinutul obligatoriu al procesului-verbal cu privire la contravenţie.

În aceste circumstanţe, lipsa unor elemente de natură a proba acuzarea din procesul-verbal cu privire la contravenţie pot genera admiterea contestaţiei — chiar şi fără ca contestatorul să furnizeze vreo probă în susţinerea ei — doar prin prisma temeiului de nulitate relativă prevăzut la art. 445 alin. (2) din Codul contravenţional — „încălcări ale altor norme imperative din prezentul Cod“. Contrar, prin acţiunea principiului onus probandi incumbit actori, contestaţia va fi respinsă ca nefondată în eventualitatea în care autorul acesteia nu furnizează dovezi apte de a răsturna prezumţia de veridicitate doar în cazul în care procesul-verbal cu privire la contravenţie va fi susţinut de probele acumulate în corespundere cu prevederile legale.

Pentru o mai bună aplicabilitate, susţinem proiectul de lege ferenda propus de către S. Furdui privind reglementarea unei secţiuni separate în lege care să reglementeze „Contestaţia în cauza contravenţională“ şi care să prevadă atât elementele obligatorii ale unei contestaţii, printre altele „temeiurile de fapt şi de drept, precum şi motivarea soluţiei solicitate“, cât şi soluţiile instanţei de judecată la examinarea contestaţiei23.

În calitate de propunere de lege ferenda, considerăm oportună implicarea legislatorului şi introducerea în art. 443 alin. (1) din Codul contravenţional a mijloacelor de probă drept componentă obligatorie a procesului-verbal cu privire la contravenţie. În concret, propunem completarea art. 443 alin. (1) din Codul contravenţional după cum urmează: „procesul-verbal cu privire la contravenţie va cuprinde (…) mijloacele de probă care au stat la baza încheierii procesului-verbal cu privire la contravenţie“.

În concluzie, la examinarea unei contestaţii concrete, judecătorul are obligaţia pozitivă de a identifica premisele unui necesar just echilibru între prezumţia de veridicitate a procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi prezumţia de nevinovăţie a contravenientului, asigurându-se că respectă garanţiile procesuale depline ale celui tras la răspundere contravenţională, prin pronunţarea unei hotărâri care să fie în acord atât cu cadrul legal al contravenţiilor, cât şi cu standardele jurisprudenţei europene în materie.