Protecţia juridică a resurselor acvatice din ecosistemele naturale din Republica Moldova

Elena MĂRGINEANU, doctorand, lector asistent (ORCID: 0000-0002-6157-8506)

Recenzent: Natalia ZAMFIR, doctor în drept, conferenţiar universitar

Legal Protection of Aquatic Resources in Natural Ecosystems in the Republic of Moldova The purpose of this article is to outline the complexity of water resources issue within environmental law. It has been analysed that public policies encourage implementation of water management plans and activities directed toward maintainance the water quality to the international standards. In the same time, it is observed gabs in the enforcement process, as the complexity of elements within water sector require each a separate attention in terms of legal protection, and in this line of ideas, as the administrative capacity of the central authorities is limited, its segmentation per category of water resource is relevant to be examined separately. Key words: ecosystem, environmental law, water, water resources, river, wetland.

Scopul acestui articol este de a evidenția complexitatea problemei resurselor de apă în cadrul legislației de mediu. S-a analizat că politicile publice încurajează implementarea planurilor de gestionare a apei și a activităților îndreptate spre menținerea calității apei la standardele internaționale, însă în același timp, se observă deficiențe în procesul de aplicare, deoarece multitudinea elementelor din sectorul apei ridică nivelul de complexitate a ecosistemului. Fiecare dintre aceste elemente necesită o atenție separată în ceea ce privește protecția juridică. În această linie de idei, capacitatea administrativă a autorităților centrale fiind limitată, este relevant de a examina normele de protecție a ecosistemului acvatic în mod separat pe categorii de resurse de apă. Cuvinte cheie: ecosistem, dreptul mediului, apă, resurse acvative, râu, zonă umedă.

1. Protecţia juridică a resurselor acvatice din ecosistemele naturale

1.1. Categorizarea resurselor acvatice

Apa este elementul indispensabil vieţii şi principalul biotop al Pământului, acoperind 70% din suprafaţă. Ea reprezintă o resursă naturală regenerabilă, vulnerabilă şi limitată, fiind totodată în accepţiune economică, sursă de energie şi o metodă de transport. Însă, din cantitatea totală a apei pe Pământ:

3% reprezintă cantitatea de apă dulce, adică apă potabilă — utilizată pe scară largă, dintre care 70% nu este recuperabilă1.

97% reprezintă apa sărată — utilizată pentru o serie foarte îngustă de activităţi.

Conform Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, art. 25, fiecărei persoane îi este asigurat dreptul la un nivel de trai care să-I asigure sănătatea, bunăstarea lui şi a familiei sale, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuiţa, asistenţa medicală, precum şi serviciile sociale necesare2. Aici prin hrană se înţelege şi consumul de apă, întrucât hrana este resursa alimentară care asigură funcţionabilitatea sănătoasă fiziologică a organismului uman, iar aceasta este posibil doar când pentru pregătirea alimentaţei a fost utilizată apă de calitate sufficient de bună încât să nu producă alterarea proprietăţilor acestor produse alimentare. La Adunarea Generală a Naţiunilor Unite în 2010, ambasadorul Boliviei la ONU, Pablo Solon a reiterat faptul că oamenii supravieţuiesc mai puţin fără apă, decât fără mâncare, astfel oferind subiectului privind protecţia resurselor acvatice mai multe atenţie în interiorul Naţiunilor Unite, astfel, a fost adoptată Rezoluţia nr. 64/292 a Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite din 28.07.2010 cu privire la „Dreptul omului la apă şi salubritate“3 unde acest drept este explcit indicat (rezoluţia fiind modificată ulterior în 2013 şi reformulată în „Dreptul omului la apă potabilă sigură şi la salubrizare“ oferind doar o precizare cu scop de accentuare a sferei de acoperire). În cadrul aceluiaşi eveniment, reprezentaţii Yemen declarase că există riscul ridicat, conform analizei interne, că până în 2020 Yemen va rămâne fără surse de apă naturală, dar conform raportului UNICEF Yemen din 2017, resursele de apă deja depăşise în valenţă negativă minimul necesar, provocând creşterea ratei de îmbolnăviri între copii4. De atunci, în Uniunea Europeană a fost promovată activ Campania Right2Water (Dreptul la apă), fiind prima iniţiativă cetăţenească (ICE) organizată conform Regulamentului UE nr. 211/2011 cu privire la iniţiativele cetăţeneşti şi prezentată Parlamentului Uniuniii Eropene5; Comisia Europeană în 2012 a elaborat un „plan de salvgardare a resurselor de apă din Europa6“, iar în 2015 Agenţia de Mediu Europeană a recunoscut că procentul pierderilor de apă prin scurgerile din ţevi cuprinde între 10 şi 40% (astfel Comisia Europeană îşi catalizează atenţia şi asupra sectorului WASH — sectorul privind apa, salubrizarea şi igiena), iar procentajul poluării corpurilor de apă de suprafaţă depăşeşte 42% pentru râurile Europei7. Conform clasificării internţionale, apa poate fi atribuită uneia dintre acest 4 categorii:

A. Ape de suprafaţă — „apă stătătoare şi apă curgătoare la suprafaţa solului“ Legea apelor Republicii Moldova nr. 272/20118;

B. Ape freatice — „apă care se află sub suprafaţa solului în zona de saturaţie şi în contact direct cu solul şi subsolul“ Legea apelor nr. 272/2011 a Republicii Moldova;

C. Ape uzate — „apă care provine din activităţi casnice, economice şi sociale, şi care conţin poluanţi sau impurităţi ce îi alterează proprietăţile iniţiale fizice, chimice şi bacteorologice“ Legea apelor nr. 272/2011 a Republicii Moldova9;

D. Ape de ploaie — legiuitorul nu prevede definiţie sau reglementări pentru această resursă de apă.

Curent, suntem în situaţia unui dezechilibru între cei trei factori menţionaţi anterior, toţi 3 fiind necesari bunăstării specie umane: echilibrul ecologic, dezvoltarea tehno-economică, creşterea demografică. Îmbunătăţirea indicatorilor pentru ultimele două categorii — creşterea vertiginoasă a spectrului demographic, precum şi dezvoltarea în mod exponenţial (nu liniar) a tehnologiei şi a producţiei spre consum — au dezechilibrat dinamica ecologică, şi implicit, au afectat grav ecosistemele acvatice, schiţând astfel perspectiva induficienţei apei potabile de calitate. După calculele potenţialului resurselor de apă, Republica Moldova este una dintre ţările cu resurse de apă sărace. Întrucât Republica Moldova nu are legătură şi trecere la mări şi/sau oceane, corpurile de apă reglementare de legiuitor sunt rîurile, iazurile, lacurile, izvoarele, apele suberane şi alte obiecte acvatice de pe teriroriul ţării10. Legea organică din domeniul protecţiei resurselor acvatice care reglementează normele de administrare a utilizării apei este Legea despre apă nr. 272 din 23.12.2011.

Ecosistemele naturale presupun menţinerea echilibrului de resurse acvatice şi nu prevede consumul de apă de către oameni din aceste reserve (aşa cum extragerea apei reprezintă un component inerent al ecosistemelor urbane sau irigarea culturilor plantate în ecosistemele agricole). Dacă terenul fondului forestier poate fi atât proprietate publică, cât şi proprietate privată, pentru resursele acvatice conceptul proprietăţii are o interpretare mai interesantă. Întrucât apa constituie un patrimoniu naţional, aceasta nu poate fi inclusă în aceeaşi categorie ca produsele comericale ce fac obiectul contractelor pentru obţinerea dreptului de proprietate11. Astfel, apa face parte în exclusivitate din domeniul public al statului (art.4, al.3), însă terenul de sub apa unui iaz, poate face parte şi din categoria proprietăţii private (art.4, al.5). În acest fel, legiuitorul face distincţie dintre apă şi sol — resursele acvatice şi resursele funciare, fiecare având regimul său.

Însă, înainte de a examina modul de reglementare a resurselor de apă în starea lor naturală (rabilitată sau creată), este necesar de a înţelege cum legiuitorul interpretează regimul ei de folosinţă, prin urmare, legislaţia Republicii Moldova prevede 2 tipuri de folosinţă12:

A. Folosinţa generală;

B. Folosinţa specială;

Prioritate pentru utilizarea apei este oferită mereu pentru satisfacerea necesităţilor de consum intern pentru populaţie — apa potabilă (art. 24, al.1), iar în cazul în care această prioritate este satisfăcută, următoarele priorităţi în ordine consecutive sunt irigarea şi adăpatul animalelor, după care doar urmează ca factor de oridul 3, asigurarea activităţilor industriale şi agroindustriale (art. 24, al.2, p.a,b).

Folosinţa generală sau utilizarea totală a apei (Legea despre apă nr. 272 din 23.12.2011, art. 22) presupune consumul intern de apă şi pentru nevoiele din gospodărie, adăparea animalelor, irigarea în grădină, scăldare şi pentru situaţii de urgenţă precum indenciile. Pentru utilizarea generală a apei, autorizaţie de mediu nu este necesară. Folosinţa specială a apei presupune consumul apei prin activităţi precum:

B.1. Extragerea apei din surse subterane pentru utilizarea în scopuri tehnice, industriale şi agroindustriale;

B.2. Utilizarea apei pentru plantaţie cu irigaţii în scopuri comerciale;

B.3. Utilizarea apei pentru a produce energie;

B.4. Pentru exploatarea debarcărilor şi exploatarea docurilor;

B.5. Şi exploatarea comercială a punctelor de recreere de pe plajele naţionale.

Considerăm necesar a face modificări în Legea despre apă nr.272/2011 în vederea delimitării clare a categoriilor de activităţi care se consideră folosinţă generală şi specială, deoarece, în forma actuală, deşi este cunoscut faptul că fântînile din grădinile cetăţenilor, preponderent din mediul rural, nu se consideră obiecte ce presupun folosinţa specială a apei, şi legea nu solicit autorizaţie de mediu în acest sens, însă formulările utilizate în legea nr. 272 sunt confuse şi pot fi interpretate invers. La enumerarea activităţilor din categoria folosinţii speciale art. 23 al (2) numeşte „captarea apei din sursele de apă de suprafaţă şi din cele subterane pentru alimentarea cu apă destinată consumului uman“, în contextul în care „consumul uman şi alte necesităţi casnice“ sunt atribuite mai sus la articolul 22, al (1), enumerând activităţile ce nu necesită autorizaţie. În acest caz, dacă extragerea apei pentru consumul uman este percepută ca o activitate care necesită autorizaţie, fiind din categoria folosinţei speciale — atunci este necesar de a indica expres sintagma „în scop comercial“: astfel se propune a considera folosinţă specială a apei „captarea apei din sursele de apă de suprafaţă şi din cele subterane pentru alimentarea cu apă destinată consumului uman în scop comercial“13.

Folosinţa generală a apei trebuie asigurată şi în condiţia existenţei autorizaţiei de mediu pentru folosinţa specială a apei, accesul la aceste surse fiind o obligaţie pentru titularul autorizaţiei.

2. Evaluarea calităţii apei şi a resurselor acvatice

Calitatea apei reprezintă un subiect aprins în rândul specialiştilor din diferite domenii, chimie, inginerie, drept şi altele. Dimensiunea juridică recunoaşte validitatea acelor paramentri de calitate care sunt indicaţi de instituţiile de resort. În acelaşi timp, standartele de calitate a apei pot varia în diferite ţări, ceea ce ar ridica întrebări cu privire la rigurozitatea metodologică de analiză a nivelului de toleranţă pentru compoziţia apei14. De fapt, acelaşi fenomen de incosistenţă între paramentrii de siguranţă stabiliţi de diferite state, se referă nu doar pentru calitatea apei dar şi pentru alte categorii de indicatori ai altor resurse naturale (aer, sol, radiaţie etc.), şi acesată variaţie pe de o parte permite o mai mare flexibilitate economică în interiorul pieţii de desfacere a unei ţări, iar pe de altă parte, creează incertitudine în cazul stabilirii unei relaţii de colaborare mai strânse între ţări.

În ceea ce priveşte parametrii de calitate a apei, legiutorul prevede 2 categorii de reglementare:

(1) Calitatea apei potabile,

(2) Calitate apei uzate.

Calitatea apei potabile este reglementată din argumente bine cunoscute, liniile directoare în acest sens au scopul de a asigura că toţi cetăţenii unei stat au acces la apă potabilă sigură15 întrucât se estimează că peste trei sferturi din bolile lumii au cel puţin unul dintre factorii declanşatori — fiind calitatea slabă a apei. Furzinarea populaţiei cu apă potabilă sigură este o practică standard în majoritatea ţărilor industrializate, deoarece accesul la apă potabilă este recunoscut ca un drept fundamental al omului, şi totodată, o măsură preventivă de bază pentru reducerea cazurilor de boală. Aceste linii directoare şi reglementări privind calitatea apei potabile se realizează pe baza de cercetări ştiinţifice actuale cu rezultate a efectelor asupra sănătăţii, implicaţii şi consideraţii operaţionale16.

Necesitatea reglementării calităţii apei potabile nu necesită explicaţii suplimentare, însă suplimentar procedeului de verificare a calităţii apei destinată consumului intern, legiuitorul mai prevede şi reglementarea calităţii apei uzate după utilizarea aceasteia în diverse modalităţi. Argumentul principal pentru necesitatea reglementării şi a calităţii apei uzate, este descrierea circuitului apei în natură. Circuitul apei parcurge următorul parcurs: înainte ca beneficiarul direct să utilizeze apa cu destinaţie de consum intern, aceasta trebuie să fie supusă tratamentului chimic după preluarea ei din natură pentru eliminarea rezidurilor şi impurităţilor din apă, şi distribuită prin intermediul magistralelor de apă; după consumul apei şi folosinţa ei în conformitate cu necesităţile utilizatorului, apa uzată parcurge un traseu prin reţeaua de colectare şi, înainte de a fi eliberată în natură, aceasta trebuie a fi prelucrată. Dacă apa uzată conţine substanţe periculoase impactul cărora poate dăuna mediului ambiant şi strica dinamica ecosistemului, atunci eliberarea acestora în starea lor toxică nu este permisă. De asemenea, toxicitatea ridicată a apei uzate poate genera infectarea gravă atât a apei de suprafaţă, cât şi a apei subterane — ambele reprezintând surse de colectare a apei potabile. Capacităţile tehnice ale staţiei de prelucrare şi filtrare a apei (destinate consumului uman) sunt clar specificate şi limitate, şi pentru a menţine echilibrul proprietăţilor resurselor acvatice şi al ciclului apei în natură, legiuitorul reglementează apele uzate. În acest sens, Hotărârea Guvernului nr. 802 din 09.10.2013 aprobă Regulamentul privind condiţiile de deversare a apelor uzate în corpurile de apă17, specificând care sunt substanţele specific care se introduce în apele de suprafaţă oferind caracteristicile optimale şi admisibile pentru indicatorii vizaţi (transparenţă, oxigen dizolvat, aciditatea, consumul biochimic de oxigen, oxidabilitatea permanganate, oxidabilitatea bicromat, duritatea totală, bioxid de carbon, hidrogen sulfurat şi nitraţi). Regulamentul de asemenea include lista parametrilor fizici şi chimici aplicaţi pentru apele salmonicole şi ciprinicole (ape care după proprietăţile sale pot întreţine viaţa peştilor care aparţin anumitor specii). Sunt specificate metodele de analiză, control (monitorizarea evaluării apelor uzate) şi frecvenţa de recoltare şi măsurare (precum şi verificarea respectării valorilor-limiră de emisie) a fiecărui parametru. Cerinţele tehnice pentru epurarea apei prevede18:

A. Valori-limită (privind toxicitatea, persistenţa şi bioacumularea) a substanţelor periculoase din apele uzate, şi

B. Interzicerea evacuării în receptorii naturali o dată cu apele uzate a substanţelor prioritar de periculoase, care au grad ridicat de periculozitate.

Din categoria substanţelor prioritar de periculoase care nu pot fi deversate în corpurile de apă, nici de suprafaţă, nici subterane sau pe alte terenuri cu reserve ale fondului apelor, fac parte următoarele categorii:

B.1. Deşeuri radioactive;

B.2. Compuşi organohalogeni, organosilicici, organostanici şi organofosforici;

B.3. Substanţe cu proprietăţi cancerigene;

B.4. Compuşi organici ai mercurului.

*Interzicerea de evacuare a apelor uzate cu conţinutul substanţelor listate este menţionat şi în HG. Nr. 950/2013 cu privire la cerinţele de deversare a apei în sistemul de canalizare (p.11)19.

Apele rezultate în urma activităţilor casnice reprezintă 50-80% din apele uzate dintr-o gospodărie, în literatura de specialitate aceasta se numeşte apa cenuşie datorită culorii sale (greywater). Când apa cenuşie este utilizată în mod constant ca singura sursă de irigare, acumularea în sol a contităţilor excesive şi simultană de substanţe nutritive (şi chimice), poate crea efecte nefavorabile asupra calităţii plantelor precum şi asupra apelor subternate prin levigarea în soluri de textură grosieră. Totodată, specialiştii în inigerie ecologică, propun utilizarea soluţiilor bazate pe natură (nature-based solutions NSB), care prespune crearea zonelor umede locale şi de proporţii mici cu scopul de a filtra apele uzate sectorial şi a pregăti (trata) apa pentru o reutilizare în irigare (şi nu consum intern)20. Recunoaşterea apei cenuşii ca o sursă alternativă de apă secundară, reprezintă o oportunitate pentru gestionarea durabilă a resurselor de apă. În ultimele decenii, mai multe studii au analizat beneficiile de mediu, cele economice, dar şi avantajele energetice ale reutilizării apelor cenuşii tratate prin soluţii bazate pe natură21.

2.1. Instituţiile naţionale de evaluare a calităţii apei potabile şi a celei uzate

Hotărârea de Guvern nr. 950 din 25.11.2013 a aprobat Regulamentul privind cerinţele de colectare, epurare şi deversare a apelor uzate în sistemul de canalizare şi/sau în corpuri de apă pentru localităţile urbane şi rurale, prin care se listează expres (Anexa 2 la Regulament) care sunt deversările limitat admisibile (DLA) de poluanţi în apele uzate urbane şi industrial, pentru fiecare indicator fiind oferit măsura şi valoarea-limitat admisibilă (spre exemplu, catitatea de mercur nu poate depăşi 0,05 mg/dm3, cupru de 0,1 mg/dm3, plumbul — 0,12 mg/dm3, clorurile pot avea cumulativ valoarea maxima de 300 mg/dm3, magneziu 100 mg/dm3 etc). Pentru comparaţie, aceeaşi parametri de calitate ai apei potabile au următoarele valori maxime admisibile — mercur 1 μg/l, cloruri de 250 mg/l (fără a face apa agresivă), aluminiu de 200 μg/l, plumb de 10 μg/l etc22.

Legea privind calitatea apei potabile este mai recentă decât hotărârea de guvern privind condiţiile de deversare a apelor uzate (Legea nr. 182/2019 vs. HG. nr. 950/2013). Totodată, este curios de observant diferenţa subtilă dintre indicatorii parametrilor de calitate prezentaţi în aceste liste (deşi acestea sunt echivalente ca rezultat), din punct de vedere tehnic — în timp ce unitatea de măsură în Legea nr. 182/2019 este coraportul dintre cantitatea substanţei la greutatea x al lichidului (mg/l)23; în HG. nr. 950/2013 privind apele uzate, parametrii sunt calculaţi după modelul cantitatea substanţei la volumul x al lichidului (mg/dm3).

Calitatea apei este determinate nu doar de factorii chimici din componenţa ei, dar şi parametrii fizici şi cei bacteorologici. Proprietăţile ei se obţin atât în condiţii naturale prin contactul apei cu solul, rocile şi aerul poluat sau alterat şi el la rândul său, cât şi prin absorbţia remanenţelor în urma dizolvării organismelor fie prin procesele biologice ale acestora în apă.

În Republica Moldova funţionează următoarele laboratoare de prelevare şi analiză a apei:

A. Laboratorul Întreprinderii de Stat Expediţia Hidro-geologică din Moldova.

Acest laborator analizează calitatea apei potabile destinate consumului general, şi are capacitate de procesare fizico-chimică a 24 de indicatori: miros, culoare, gust, turbiditate, pH, cloruri, hidrocarbonaţi, sulfaţi, calciu, magneziu, duritatea totală, natriu, nitraţi, fluor, rezidiu fix, mineralizarea, ammoniac, nitriţi, fier total, oxidabilitate, higrogen sulfurat, cupru, ortofosfaţi şi aluminiu.

B. Laboratoarele de analiză a apei ale Societăţii pe Acţiuni (S.A.) Apă-Canal.

În total fiind în dotare 4 laboratoare:

B.1. Laboratorul de apă potabilă (LAP);

B.2. Laboratorul staţia Nistru (LSN);

B.3. Laboratorul apă uzată (LAU);

B.4. Laboratorul de apă uzată agenţi economici (LAUAE).

Laboratorul de apă potabilă LAP şi laboratorul staţiei Nistru LSN, au scopul de a asigura respectarea cerinţelor de calitate pentru apa destinată consumului intern pentru cetăţenii conectaţi la reţeaua magistrală de distribuire a apei. Întrucât procesul de tratare de la apă brută din fluviu până la apă de consum, necesită aplicarea presiunii chimice şi microbiologice, activitatea acestor laboratoare este constantă, probele de apă spre verificarea calităţii fiind prelevate zilnic de la punctele de control stabilite în prealabil cu Centrul de Sănătate Publică Chişinău. Informaţiile cu privire la calitatea apei (rezultatele probelor) sunt prezentate public pe pagina oficială a laboratoarelor (www.acc.md) din 2016, pentru fiecare trimestru, fiecare lună fiind specificată în parte (spe exemplu, poate fi observant prin comparaţia trimestrului 3 al anului 2016 cu trimestrul 3 al anului 2020, că apa a devenit mai dură, conţine mai mulţi nitraţi, are o conductivitate mai slabă, cantitatea de cloruri suprinzător fiind mult mai mică — 31.53 mg/l în August 2016 vs. 18.16 mg/ dm3 în August 2020)24.

Laboratorul de apă uzată LSN, corespunzător, verifică starea apei uzate care se întoarce în receptorii naturali, astfel sunt preluate probe de apă uzată zilnic de la toate punctele de control a Staţiei de Epurare a municipiului Chişinău, scopul acestui laborator fiind de a monitoriza sistematic calitatea apei uzate evacuate în emisar. Laboratorul de ape uzate agenţi economici LAUAE, ca şi LSN verifică starea apei uzate evacuate de agenţii economici care în urma activităţilor de producer revarsă o cantitate mare de apă uzată în colectorul municipal25. LAUAE dar nu prelevă probe, acestea fiind doar recepţionate fără indicarea provenienţei pentru verificarea „blind“ a calităţii apei, adică pentru a se asigura impaţialitatea personalului şi a evita conflictul de interese. Recomandările metodice cu privire la metodele instrumentale şi de laborator aplicabile la realizarea supravegherii de stat şi al sănătăţii publice sunt realizate în baza Hotărârii mediului şef sanitar de stat al Republicii Moldova (nr.2 din 25.04.2012).

C. Laborator pentru Calitatea Apei (LCA) al Laboratorului de Referinţă de Mediu (LRM) din cadrul Agenţiei de Mediu.

Acest laborator de asemenea efectuează observaţii sistematice şi prelevări constante ale probelor de apă, având 8 posturi staţionare. Diferenţa dintre LCA al Agenţiei de Mediu şi al LAP sau LSN al S.A. Apă-Canal, este că primul analizează calitatea apei şi în corpurile de suprafaţă de pe teritoriul Republicii Moldovei, adică efectuează analiza resurselor acvatice ale Moldovei, în timp ce al doilea, testează conformitatea paramentrilor fizico-chimici şi bacteorologici a apei potabile destinate consumului intern şi utilizării casnice pentru cetăţenii contectaţi la reţea.

D. Laboratorul Institutului de Chimie al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova.

Laboratorul Academiei de Ştiinţe este dotat cu cele mai multe specificaţi tehnice de efectuare a analizei apei, spectrul de parametri spre analiză fiind mai mare decât cel al altor laboratoare. Acest laborator este şi organizatorul colaborărilor interlap în plan naţional, deoarece prima acreditare corespunzătoare a avut loc încă în 1994 (ultima fiind în 2019). Acest laborator obţine rezultate specifice şi importante în urma activităţilor de monitoring cum ar fi:

– Evaluarea apei din fântâni şi sonde arteziene de pe întreg teritoriul RM;

– Evaluarea eficacităţii purificării apei prin diverse produse de filtre;

– Evaluarea calităţii apei tehnologice utilizate la activităţile de producere;

– Monitorizarea calităţii apei îmbuteliate (importate);

– Determinarea conţinutului de sodium, potasiu şi calciu din sucurile şi băuturilor alcoolice destinate comercializării etc.

2.2. Evaluarea calităţii apei din râuri şi corpuri de apă de suprafaţă

Pentru evaluarea stării calităţii râurilor şi lacurilor se examinează:

A. Parametrii biologici (compoziţia faunei, florei din areal şi biomasa fitoplanctonului)

B. Parametrii hidro-morfologici în co-dependenţă cu parametrii biologici (rezistenţa, structura malului, dinamica debitului, continuitatea râului, legătura cu apele freatice şi resursele acvatice din subsol, adâncimea corpului de apă etc.)

C. Parametrii chimici şi fizico-chimici în co-dependeţă cu parametrii biologici (condiţiile termice, de oxigenare, de concentrare a nutrienţilor şi altor substanţe, gradul de poluare, salinitatea, acidifierea etc.)

Pentru a considera apa ca fiind satisfăcătoare, starea ei ecologică şi chimică trebuie să fie etichetată ca „o stare bună“, adică variaţiile dintre indicatorii elementelor examinate şi cei din lista valorilor-medii associate cu tipul respectiv, să fie mici. De asemenea, rezultatele elementelor trebuie să se afle într-un echilibru reciproc la examinarea rezultatului integrat.

Astfel, conform Directivei Cadru-Apă (DCA) 2000/60/CE apa se încadrează în 5 categorii de calitate (Legea apelor a Republicii Moldova, face referinţă în preambul la această directive, ceea ce denotă armonizarea legislativă naţională după standartele metodologice internaţionale)26:

1. Stare foarte bună — având astfel devieri foarte mici de la indicii calităţii ecologice (ICE)

2. Stare bună — având variaţii uşoare de la ICE

3. Stare moderată — devieri moderate de la ICE

4. Stare slabă — devieri majore de la ICE

5. Stare proastă — incompatibilitate comparativă cu indicatorii ICE

Prelevarea probelor are loc de la surse centralizate şi decentralizate cu alimentare cu apă27. Mai multe probe sunt preluate de la punctele descentalizate, datele statistice prezintă următoarele diferenţe: anul 2009 de la surse decentralizate 10.924 probe vs. 2892 de la surse centralizate de alimentare cu apă. În anul 201128 — 12.141 vs. 3389 probe; anul 2013 — 11.756 vs. 3659 probe; anul 2015 — 12.485 vs. 3553 probe, şi anul 2017 — 5892 vs. 2696. Abaterile de la normele sanitare au crescut pentru ambele categorii de surse de alimentare cu apă29; spre exemplu, deşi pentru totalul probelor preluate de la sursele centralizate de alimentare cu apă, ponderea probelor cu abateri de la normele sanitare au crecut doar cu 1% pe parcursul unui deceniu de analiză, pentru probele preluate de la surse decentralizate abaterile reprezentau oficial 6% pentru aceeaşi perioadă de timp (2009—2018). Iar în Strategia de mediu pentru anii 2014—2023 este recunoscută starea surselor de apă, recunoscât că doar 54% din izvoarele din Republica Moldova corespund parametrilor favorabili pentru apa potabilă, iar aceasta la rândul său, reprezintă peste 75% din sursele de alimentare cu apă pentru locuitorii din mediul rural30.

Instituţiile responsabile de colectarea, analiza şi sintetizarea informaţiilor cu privire la calitatea şi starea corpurilor de apă sunt distribuite între diverşi agenţi (instituţii de stat, agenţii naţionale etc), prin urmare şi solicitările despre informaţiile corespunzătoare pot fi adresate diferitor. În acest sens, instituţiile responsabile de gestionarea infromaţiilor despre apa din Republica Moldova:

A. Agenţia „Apele Moldovei“ — despre bazinele hidrografice şi de infrastructură hidraulică

B. Serviciul Hidrometeorologic de Stat — despre apele de suprafaţă;

C. Agenţia pentru Geologie şi Resurse Minerale — despre apele subterane;

D. Agenţia Naţională pentru Sănătate Publică — calitatea apei potabile şi cea de recreere;

E. S.A. Apă-Canal — despre apa potabilă şi apele uzate;

F. Institutul de Chimie al Academiei de Ştiinţe — despre apele de suprafaţă.

3. Cadrul naţional de management al corpurilor de apă de suprafaţă

Înainte de a agrega modalităţie prin care legiuitorul asigură protecţia juridică a resurselor de apă, este necesar de examinat şi imaginea bazinelor hidrografice din Republica Moldova. Cu scopul de a administrara eficient resursele acvatice, sunt elaborate Planuri de Gestionare a Districtelor Bazinelor Hidrografice.

Republica Moldova are 2 districte bazinale hidrografice:

1. Bazinul Nistru

1.1 Planul de gestionare a districtului bazinului hidrografic Nistru este aprobat prin Hotărârea de Guvern nr.814 din 17.10.201731, care a fost ajustat la Directiva nr. 2000/60/CE din 23.10.2000 şi Legea apelor nr. 272/2011.

2. Bazinul Dunărea-Prut şi Marea Neagră (DPMN)

2.1. Planul de gestionare a districtului bazinului hidrografic DPMN este aprobat prin Hotărârea de Guvern nr. 955 din 03.10.201832, care a fost ajustat la Directiva nr. 2000/60/CE din 23.10.200033 şi Legea apelor nr. 272/2011.

Astfel, Agenţia de Mediu monitorizează şi asigură implementarea Planului de gestionare a acestor două districte, raportând Ministerului Agriculturii, Dezvoltării Regionale şi a Mediului. Ministerul de resort, la rândul său, prezintă annual Guvernului raportul său de monitorizare cu privire la progresul în vederea implementări planului propus. Programul de măsuri acceptat de către Comitetul Districtului, este în continua desfăşurare întrucât cuprinde perioada 2018—2023, iar finanţarea acţiunilor prevăzute în planul propus se realizează în limitele alocaţiilor aprobate pentru această destinaţie, de către autorităţile publice şi entităţile internaţionale. Baza informaţională pentru elaborarea Planului de gestiune a districtului hidrografic este formată din rapoartele iniţiale cu privire la analiza bazinelor hidrografice începând cu aspectul geologic al solului din zonă, proprietăţile apei şi spectrul larg de caracteristici naturali, cartarea şi clarisificarea corpurilor de apă atât de suprafaţă şi cele subterane în cazul în care au fost identificate, materialele cartografice cu ortofotoplanurile şi hărţile la scară 1:50.000, datele statistice oferite de Biroul Naţionale de Statistică, de Institutul de Ecologie, Serviciul Hidrometeorologic de Stat şi informaţia oferită de Agenţia de Mediu în colaborare cu Agenţia Apele Moldovei. Planul de management al resurselor acvatice (din sub-bazinul hidrografic) trebuie să conţine descrierea condiţiilor naturale, utilizarea apei şi infrastructura obiectivului, influenţa factorilor antropici, analiza problemenlor şi categorizarea acestora după priorităţile acestea la nivel local, riscurile extreme associate (secete, ploi, inundaţii), rezultatele precedentului plan de management pentru a puncta realizările şi necesităţile ulterioare, materialele de cartografiere (reţeaua de râu, zonele de utilizare), şi măsurile prevăzute de Planul Districtului Bazinal pentru a armoniza planul de management al sub-bazinului la acesta.

Districtul bazinului hidrografic Nistru aparţine celei mai importante artere acvatice ale Republcii Moldova — fluvial Nistru, care o lungime totală de 1350 km de la punctual de pornire din afara ţării, iar lungimea tranzitată prin Republica Moldova este de 636 km, dintre care 142 km sunt de natură transfrontarieră (frontiera Moldova-Ukraina). Râul Nistru reprezintă principala sursă de aprovizionare cu apă a Moldovei deoarece reprezintă peste 40% din cantitatea de apă consumată de cetăţenii Republicii Moldova şi peste 83% din resursele de exploatare a apelor freatice potabile ale ţării. Peste 95% din apa aprovizionată în zonele raionale din Nord — Edineţ, Briceni şi Cahul, este din râul Nistru34. Pe parcursul fluviului se desfăşoară activităţi de exploatare a carierelor şi extragere a resurselor minerale, ceea ce distruge învelişul de soluri şi vegetaţie prin depozitarea lor neregulară. Ecosistemele districtului Nistru sunt formate din luncă, resurse forestiere şi pajişti, cu suprafeţe deteriorate dar capabile să susţină habitate pentru biodiversitate.

Districtul bazinului hidrografic Dunărea-Prut şi Marea Neagră cuprinde o suprafaţă de 14.700 km2, care procentual reprezintă 43,6% din suprafaţa Moldovei. Volumul median al scurgerii variază între 1,3 şi 5 km3, iar fluctuaţiile debitului median oscilează între 40 şi 162 m3/s cu valori mici înregistrate în perioada rece a anului. Trebuie a se reaminti că debitul minim în aval de lacul de acumulare, care poate fi tolerat din perspectiva acceptării a normalităţii echilibrului ecologic, adică debitul ecologic, nu trebuie să se coboare mai jos de 25 m3/s. Resursele acvatice ale râului Prut formează majoritatea resurselor din acest bazin şi cuprinde 7 corpuri majore de apă-lacuri din partea vestică a ţării, iar bazinului hidrografic Dunărea şi Marea Neagră formează împreună aproximativ 1% din resursele de suprafaţă disponibile de apă ale Republicii Moldova35. Toate obiectele acvatice sunt tratate ca proprietate naţională a Republicii Moldova, districtul hidrgrafic fiind elementul concentrat care gestionează activităţile ce vizează bazinul hidrografic şi apele din acesta (râurile, canalele, lacturile naturale formate preponderent în urma proceselor de alunecări de terenuri, lacurile de acumulare şi iazurile). În sudul districtului se înregistrează o aridizare a mediului şi în contextul schimbărilor climatice înregistrate în zonă, iar în partea sudică frecvenţa inundaţiilor extreme a crescut (fiind singualare într-un contrast puternic cu extrema de secetă constantă), prin urmare, pentru administrarea corespunzătoare a resurselor de apă, planul de gestiune a districtului hidrografic incorporează în sine şi măsurile de gestiune a secetei şi inundaţiilor.

Conform Legii cu privire la zonele şi fâşiile de protecţie a apelor nr. 440 din 27.04.1995, Republica Moldova divizează rîurile pe criteriu de lungime conform următorilor parametri36:

A. Rîuri mari — cu lungimea apei de peste 200 km;

În această categorie intră Nistru, Prut, Răut şi Cogâlnic.

B. Rîuri mijlocii — cu lungimea apei de la 100 sau 200 km;

Aici sunt cunoscute Botna, Bâc, Iaplug, Cubolta şi Ciuhur.

C. Rîuri şi rîuleţe mici — cu lungimea de la 10 la 100 km;

Larga, Racovăţ, Vilia, Larga, Delia, Nârnova, Lăpuşna, Sarata, Cula.

D. Pâraie — până la 10 km;

Din categoria de pâraie fac parte Culişoara şi Bagu.

În literature internaţională, clasificarea rîurilor şi lacurilor se face în conformitate cu mai multe criteria, nu doar lungimea acestuia, ci şi debitul mediu, zona de drenaj şi lăţimea rîului. Rîurile snt sisteme complexe de ape curgătoare care drenează suprafeţe terestre specific care sunt definite ca bazine hidrofrafice, iar caracteristicile rîurilor interioare include forma (malului), tipologia dimensiunei pe baza suprafeţei (< 1 km2, 1-10 km2, 10-100 km2, > 100 100 km2), caracteristicile geologice ale bazinului (calcaroasă, silicoasă, organică), adâncimea pe baza adâncimii medii (< 3 m, 3-15 m, > 15 m), tipurile de alibi (albie majoră, minoră, din apele de suprafaţă, din scurgerile de suprafaţă) şi condiţiile climatice care determină cantitatea de apă ce va fi drenată de reţeaua fluvială. Astfel, un moment interest în acest sens, este diferenţierea lăţimii perdelei forestiere pentru diferite tipuri de forme ale malului. Spre exemplu, legiuitorul din Republica Moldova (prin legea nr. 440 din 27.04.1995 cu privire la zonele şi fâşiile de protecţie a apelor rîurilo şi bazinelor de apă), prevede că pentru un rîu care are o lungime peste 200 km, lăţimea perdelei forestiere de protecţie a malului trebuie să fie minim de 40 de metri pentru maluri de tip convex sau rectiliniu, şi 70 m dacă acest mal este concav. Corespunzător, pentru rîuri medii, perdeaua forestieră prevăzută trebuie să fie minim 30 m pentru malul convex şi rectiliniu, şi nu mai puţin de 50 m pentru malul concav. Diferenţe sunt prevăzute şi pentru rîurile mici şi pâraie, malurilor concave fiindu-le atribuite indicatori cu 10 m şi 5 m mai mult pentru lăţimea forestieră decât în cazul malurilor convexe şi rectilinii.

Pentru protecţia juridică a corpurilor de apă, este necesar de a respecta recomandările legiuitorului cu privire la asigurarea documentaţiei tehnice corespunzătoare. Astfel, pentru folosinţa specială a apei se prevede autorizaţie pentru folosinţa specială a apei37, procedura, termenii şi conţinutul acesteia fiind reglementate prin legea apelor nr. 272/2011, şi pentru exploatarea corpurilor de apă legiutorul solicită deţinătorilor lacurilor de acumulare/iazurilor să perfecteze fişa tehnică a corpului de apă în baza regulamentului-tip de exploatare (date generale, organizarea exploatării, regimul hidrologic, măsuri de protecţia civilă, securitate şi lichidarea consecinţelor în caz de situaţii excepţionale) în conformitate cu Hotărârea de Guvern nr. 977 din 16.08.2016 cu privire la aprobarea Regulamentului-tip de exploatare a lacurilor de acumulare/iazurilor38. Bineînţeles, dacă lacul/iazul se află pe proprietate private, prin deţinătorul corpului de apă, se înţelege proprietarul ternului pe care se apă acumularea, astfel, proprietarul este subiectul care va întocmi documentaţia necesară specificată de HG nr.977/2016. Însă, în cazurile când lacul/iazul de acumulare se află în proprietate publică şi a fost oferit spre administrare către o persoană fizică sau juridică, deţinător sau resposabilitatea de a întocmi documentaţia tehnică îi va reveni acelui subiect căruia îi sunt atribuie expres aceste obligaţii contractuale.

4. Protecţia juridică a zonelor umede

Una dintre modalităţile naturale (nature-based solutions NBS) de purificare a apei sunt zonele umede. Deşi primul aspect al zonelor umede este imaginea unui areal nămâlos, ierbos şi lipsid de viaţă, în realitate, zonele umede sunt pline de diversitate şi joacă un rol important în menţinerea echilibrului din ecosistem, oferind habitat pentru mai multe categorii de animale mici şi o varietate largă de insecte, gaze şi specii reptiliene.

Zonele umede cu o biodiversitate bogată ajută la purificarea apei şi oferă un habitat potrivit pentru peşte şi alte specii de nevertrebrate, dar acestea de asemenea joacă rolul de zonă tampon pentru excesul de precipitaţii în mediu. Când sunt înregistrate în regiune ploi torenţiale, de lungă durată sau cu o cantitate mare de apă, zonele umedă abord apa precum buretele; iar când vremea este aridă şi se întregistrează o secetă hidrologică, zona umedă încet elimină în mediu apa care o are în rezervă. Cu alte cuvinte, zona umedă este ca un organism în since ce comunică în cel mai receptiv mod cu mediul ambiand, adaptându-se la necesităţile ecosistemului.

Zonele umede au două funcţii majore, procesele cărora sunt explorate în detaliu de ingineri:

1. Purificarea apei

2. Captarea carbonului

Pe măsură ce sedimentele, excesul de substanţe nutritive şi cele chimice se revarsă de pe uscat, zonele umede au proprietatea de a filtra apele murdare care s-au scurs înainte ca acestea să ajungă la spaţiul deschis al corpurilor de apă de suprafaţă. În acest proces, nutrienţii sunt depozitaţi şi absorbiţi de plante, şi bineînţeles de microorganisme iar sedimentele se aşează în partea adâncă a zonei umede, permiţând tratarea apei. De asemenea, o altă funcţie a zonelor umede este că acestea pot stoca carbonul şi gazele cu efect de seră, poluarea aerului fiind sesizabil mai mare în regiunile fără zone umede (dar cu, pentru respectarea comparaţiei metodologice, un nivel echivalent de producere şi generare a poluanţilor). Biodiversitatea are un rol important în ciclul nutrienţilor şi a carbonului (carbonul fiind captat, stocat şi eliberat din biomasă), iar pierderea biodiversităţii din zonele umede ar afecta ciclul apei, ciclul carbonului şi ciclul nutrienţilor, care ar fi de altfel dăunătare mediului39. Concomitent, menţinerea biodiversităţii este dependentă de ciclul apei, deoarece funcţionarea ecosistemului este asigurată prin parametrii vitali ai zonei, caracteristici fiecărui reprezentant al biodiversităţii:

A. Purificarea apei şi captarea apei depinde de biodiversitatea din zona umedă;

B. Biodiversitatea din zona umedă este dependentă de ciclul apei.

Aceste două funcţii de bază ale zonelor umede — purificarea apei şi captarea carbonului — reprezintă un exemplu de valoare al acestei zone pentru mediul ambiant, iar interdependenţa cauzală dintre biodiversitate şi ciclul apei — un exemplu de armonie al ecosistemele naturale40.

Regimul apei în zona umedă este uşor afectată, în special de oameni, prin construirea de baraje, diguri, pomparea apei, construirea de baraje sau exploatarea agricole în imediata proximitate de zona umedă, ceea ce schimbă modelul de drenaj şi circuitul apei în ansamblu. Extracţia apei, schimbările climatice, plantele invasive, incendiile necontroloate şi practicile umage pot provoca pierderea habitatului şi specificului zonelor umede, ceea ce ar afecta şi dinamica ecosistemului natural. Condiţiile zonelor umede reflect o combinaţie de factori fizici, chimici şi attribute de ordin biologic.

A. Furtunile, schimbarea nivelului mării şi practicile de agricultură şi forestiere pot creşte eorziunea sau procesul de sedimentare.

B. Modificările induse de om cum ar fi canalurile şi digurile, pot altera hidrologia, tipurile şi elevările zonelor umede.

C. Utilizarea în exces a apei subterane sau a apei de suprafaţă, poate reduce debitul şi cantitatea de apă din zonele umede.

D. Poluanţii din apele freatice şi din apele dulci de suprafaţă care se revarsă în zone umede pot fi toxice pentru plantele şi animelele din habitatul respective, ceea ce ar duce ulterior la acumularea de sedimente.

E. Speciile invasive pot altera compoziţia din comunitatea speciilor de fauna şi floră din ecosistemul zonei umede.

F. Pierderea sectorială din zona umedă crează un factor de stress adiţional asupra sectoarelor rămase, prin presiunea de a filtra mai mulţi poluanţi care devin mai concentraţi datorită reducţiei suprafeţei de acumulare. Aceasta în consecinţă de asemenea reprezintă o modalitate prin care se observă pierderea habitatului floral şi faunistic din biodiversitatea habitatului.

G. Conversia din zonă umedă într-un areal cu destinaţie diferită este un anti-exemplu de management pentru acest tip de zonă (cum ar fi, tăierea copacilor din zonele cu nivel ridicat de elemente forestiere). Astfel, există numeroase ameninţări la adresa zonelor umede.

4.1. Raţionamentul protecţiei zonelor umede prin perspectiva dinamicii curenţilor din ecosistemele naturale

Pe lângă economisirea apei pentru perioadele de secetă şi absorbţia excesului de apă în perioadele de inundaţii, zonele umede sunt capabile să ofere rezistenţă pentru ecosistem şi în faţa pericolelor naturale. Spre exemplu, zonele umede pot fi o barieră pentru incendii şi pot ajuta localnicii de a preveni sau reduce frecvenţa incediilor în regiunea care include zona umedă ca parte a infrastructurii sale naturale41. Alt exemplu ar fi capacitatea mlaştinilor de a reduce viteza vântului înainte ca acesta să ajungă la ţărm, diminuând astfel din potenţialele daune provocate de furtună. Bineînţeles aceste avantaje se datorează complexităţii de ecosistem al unei zone umede, care include nu doar apă şi iarbă, dar şi fâşie de protecţie bine reglementată. Mai puţin cunoscut, dau nu mai puţin important este proprietatea zonelor umede de a ajuta la combaterea eroziunii, deoarece prin transportul de sediment se contribuie la formarea şi remodelarea ternurilor, ceea ce, precum a fost menţionat creşte rezistenţa la furtuni în delta şi în zonele de coastă. Este important să se continue conservarea, reabilitarea şi restaurarea zonelor umede iar valoarea ei să nu fie subestimată, ci pe deplin recunoscută şi integrate în procesul decisional pentru satisfacerea viitoarelor nevoi localde de mediu, sociale şi economice. Utilizarea întreţinerii şi îmbunătăţirii beneficiilor apei şi zonelor umede este un aspect esenţial într-o transformare spre o economie durabilă. O comparaţie interesantă între abordarea legiuitorului din Republica Moldova şi literatura de specialitate internaţională, este că, în timp ce pe plan internaţional zonele umede sunt atribuite domeniului apei, în Republica Moldova, reglementarea juridică a zonei umede îi este atribuită domeniului ariilor naturale protejate de stat (Legea nr. 1538 din 25.02.1998 privind fondul ariilor naturale protejate de stat)42. Consider ambele variante corecte şi bine poziţionate dacă, se asigură conexiunea dintre aceste două domenii nu doar sub formă tangenţială ci mai curând o simbioză constantă. În multe cazuri (atât la nivel naţional, cât şi internaţional), politicile şi deciziile nu iau suficient în considerare interconectarea şi interdependenţa zonelor umede cu alte elemente, inclusive cu cele care în aparenţă se află la distanţă de impact una de cealaltă.

Primul Consiliu de Administrare al Zonei Umede „Nistru de Jos“ de Importanţă Internaţională a Convenţiei Ramsar, a avut loc în 2018 şi reprezintă entitatea consultative care are împuterniciri de a decide activităţile ce trebuie întreprinse pentru managementul durabil al acestei zone43. Consiliul unei Zone Umede de acest tip, funcţionează în strictă coordonare cu Agenţia de Mediu — autoritatea publică central de mediu, şi în componenţa acesteia obligatoriu fac parte reprezentanţii Ministerului pe domeniu (în 2020 — Ministerul Agriculturii, Dezvoltării Regionale şi a Mediului), reprezentaţii instituţiei ce asigură controlul de stat în domeniul protecţiei mediului (Inspectoratul pentru Protecţia Mediului), reprezentanţii autorităţilor publice locale, mediul de afaceri şi reprezentanţi ai societăţii civile. Consiliul de administrare al unei zone umede elaborează planul strategic pentru anii următori stabilind juridico-practic modul de realizare a măsurilor de adaptare, amenajare şi rezilienţă a zonei respective.

Un moment necesar a fi menţionat este că, totuşi, legea privind fondul ariilor naturale protejate de stat nr. 1538/1998, recunoaşte doar zonele umede de importanţă internaţională (art.82), care se declară ca atare în conformitate cu hotărârea Secretariatului General al Convenţiei Ramsar44.

Astfel în Republica Moldova avem recunoscute ca zone umede de importanţă internaţională doar 3 arii:

1. Nistrul de Jos, cu o suprafaţă de 600 km2, listată nr. 1316 în Lista Ramsar.

2. Lacurile Prutul de Jos, cu o suprafaţă de 191,5 km2, listată nr. 1029 în Lista Ramsar.

3. Unguri-Holoşniţa, cu o suprafaţă de 155,5 km2, listată nr. 1500 în Lista Ramsar.

Fiecare dintre aceste arii sunt divizate în:

A. Zonă nucleu de protecţie,

B. Zonă tampon de bază şi

C. Zonă tampon pentru activităţi economică şi recreere reglementată.

Acestea împreună reprezintă 94,705 ha din teritoriul Republicii Moldova, deci prin urmare au o reprezentare procentuală de 4,65% din teritoriul ţării.

Zonele umede şi vegetaţia din ele previn reversarea în apă a nutrienţilor agresivi (care devin periculoşi prin cantitatea excesivă) ce s-ar putea scurge în izvor. Dacă această zonă de tampon (zona umedă) între corp de apă şi loc de scurgere nu ar exista, atunci excesul de nutrienţi o data ajuns în apă, ar determina creşterea algelor într-un ritm ridicat, ceea ce ar bloc alumina să ajungă la viaţa sub apă, şi ar consuma oxigenul din zona acvatică. Astfel, sărurile s-ar ridica la suprafaţă, ar încetini creşterea plantelor şi metalele precum şi acizii ar putea fi eliberaţi în mediu (sol, apă) fără a le filtra, poluând ecosistemul şi afecând procesul ulterior de tratare a apei (după ce aceste substanţe au pătruns în sol şi/sau au ajuns la apele freatice şi de suprafaţă).