Politica penală — instrument de realizare a criminalizării și decriminalizării

Oxana ROTARI, doctor în drept, conferențiar universitar (ORCID: 0000-0002-9363-7283)

Diana MILEA, master

Criminal Policy — Tool for Criminalization and Decriminalization Criminal policy is related to the elaboration and application of the criminal normative framework, achieved by criminalizing, penalizing, decriminalizing the facts but also the procedure of trial and execution / serving the sentece which, in turn, have a decisive role in achieving goals and tasks criminal law — to defend against crimes and to prevent the commission of new crimes. Key words: criminal policy, criminalization, decrimalization, criminological policy.

Politica penală ţine de elaborarea şi aplicarea cadrului normativ penal, realizată prin criminalizarea, penalizarea, depenalizarea faptelor dar şi procedura de judecare şi executare/ ispăşire a pedepsei care, la rândul lor, au un rol determinant în atingerea scopurilor şi sarcinilor dreptului penal — a apăra împotriva infracţiunilor şi a preveni săvârşirea de noi infracţiuni. Cuvinte-cheie: politica penală, criminalizare, decriminalizare, politica criminologică.

„Evoluţia este o schimbare de la o omogenitate nedefinită la o eterogenitate coerentă”. (Herbert Spencer)

Stabilirea răspunderii penale și interzicerea nemijlocită pentru conduitele umane prejudiciabile reprezintă o sarcină importantă a legii penale și este determinată de necesitatea socială de a proteja/apăra relațiile sociale cu ajutorul mijloacelor juridico-penale.

După cum se cunoaște, dreptul penal reprezintă un sistem de norme juridice, în timp ce politica penală presupune ideile directoare care determină conţinutul normelor şi instituţiilor juridice penale, direcţia activităţii structurilor de stat şi a organelor de ocrotire a normelor de drept în vederea luptei cu criminalitatea. Respectiv, dreptul penal constituie instrumentul politicii penale, iar aplicarea practică a normelor de drept penal presupune transpunerea în viaţă a politicii penale a statului1.

Deși, în timp politica penală a cunoscut mai multe definiri şi interpretări, dar cel mai important este că tot mai mult s-a subliniat necesitatea ca aceasta să nu fie redusă la noţiunea de drept penal, ci să fie văzută ca o reacţie organizată şi deliberată a colectivităţii împotriva activităţilor delictuoase, deviante sau antisociale.

Dezbaterile ştiinţifice pe marginea acestui subiect au continuat destul de intens, relevantă în acest sens fiind mai ales doctrina juridică şi criminologică rusă. Merită enunţată în context, lucrarea fundamentală semnată de М.П. Чубинский în anul 1905 (considerată fiind una dintre cele mai importante destinate studierii politicii penale), în care destul de tranşant se susţine că „politica penală constituie o ramură a ştiinţei dreptului penal”2.

Totodată, au fost susţinute de asemenea şi alte viziuni care, fie au contrazis afirmațiile de mai sus, fie le-au dezvoltat substanţial. În acest sens, С.С. Босхолов3 şi С.А. Борсученко4 afirmă că politica penală s-a format ca teorie în rezultatul nu doar a integrării ştiinţei dreptului penal, procesual penal, execuţional penal, a criminologiei şi politicii sociale, dar şi ca rezultat al aproprierii şi asocierii filosofiei, psihologiei, sociologiei, politologiei, ştiinţei conducerii sociale şi a altor ştiinţe fundamentale.

Astfel, ea a devenit un rezultat evident al cercetării complexe şi multilaterale a criminalităţii şi a altor fenomene şi procese negative din viaţa socială. Prin urmare, cercetătorii evidenţiază caracterul complex al politicii penale care excede limitele ştiinţei dreptului penal5.

Pe de altă parte însă, unii criminologi, susţin că „politica penală constituie numai o componentă a politicii criminologice, a cărei complexitate este superioară”, criminologia formând fundamentul politicii penale6.

И.А. Зинченко şi А.Ю. Трапицын privesc politica penală ca „parte a politicii sociale a statului în lupta cu criminalitatea. Conţinutul acesteia cuprinde utilizarea în această sferă de activitate a unui complex de măsuri economice, juridice, sociale, organizaţionale şi de altă natură, determinarea sarcinilor strategice de optimizare şi aplicare eficientă a legislaţiei, precum şi prevenirea infracţiunilor; scopul politicii penale — minimalizarea creşterii ratei criminalităţii şi, în perspectivă, reducerea indicilor cantitativi şi calitativi ai acesteia”7.

Cercetătorii autohtoni I.A. Ciobanu şi Iu. Groza, acceptând sensul larg al noţiunii de politică penală, consideră că aceasta presupune ansamblul măsurilor îndreptate spre diminuarea criminalităţii, cum ar fi cele juridice, economice, sociale etc8.

În sens îngust politica penală este văzută şi de către criminologi, care susţin că aceasta reprezintă modul de realizare a represiunii penale ca măsură de ţinere sub control criminologic a criminalităţii (ea include patru elemente principale: incriminarea şi dezincriminarea unor fapte sociale, modul de sancţionare a faptelor considerate infracţiuni, aprecierea distructivităţii sociale a faptelor concrete şi gradul de limitare a vieţii private în numele intereselor sociale de securitate criminologică)9.

Într-o altă accepţiune, subiecţii politicii penale sunt, pe de o parte, organele supreme ale puterii de stat care apreciază, formulează, exprimă şi consolidează politica penală a statului şi, pe de altă parte, subiecţii realizării şi promovării politicii penale sau a aplicării acesteia în viaţă10.

În acest sens, o regăsire se evidențiază la cercetătorul român V. Paşca, care distinge între o politică penală legislativă, în raport cu activitatea legiuitorului de incriminare-dezincriminare a unor fapte şi de o politică penală judiciară în raport de orientarea sistemului judiciar în aplicarea legii penale11.

Potrivit cercetătorilor autohtoni12, în realizarea politicii penale rolul principal revine sferei de creare a normelor juridice, întrucât doar legea este în măsură să indice asupra ilegalităţii şi posibilității de pedeapsă penală a faptei. Politica penală realizată de către legiuitor poate fi caracterizată drept arta de creare şi de perfecţionare a legii penale. Sub acest aspect, anume legiuitorului îi aparţine cel mai important rol în elaborarea politicii penale. Accentuând în mod deosebit acest rol, unii autori ruşi reduc politica juridico-penală doar la activitatea legiuitorului, obiectul căreia este legea penală, principalele mijloace sau instrumentarul utilizat de către legiuitor constând din: criminalizare, decriminalizare, penalizare şi depenalizare13.

Se susţine, în concret că formularea normei juridico-penale este una din etapele finale ale incriminării faptei14.

Politica în același timp, determină nu doar conţinutul prohibiţiei penale, dar şi forma acesteia, inclusiv alegerea procedeelor, mijloacelor şi modalităţilor, cu ajutorul cărora se realizează materializarea prohibiţiei.

Sub acest aspect, politica juridico-penală are menirea de a asigura unitatea şi continuitatea cerinţelor faţă de procesul incriminării15. Privită sub acest aspect, politica penală este considerată a fi un element constitutiv al dreptului penal16; un factor de configurare a dreptului, iar legea penală este instrumentul de realizare a politicii penale”17.

Aflându-se în atenţia cercetătorilor autohtoni, politica penală actuală a Republicii Moldova este apreciată ca marcată de grave erori, mai ales în ceea ce priveşte alegerea strategiei de combatere a criminalităţii (represivă versus umanistă). În pofida numeroaselor declaraţii de susţinere a umanismului în legislaţia penală, Codul penal al RM prevede aplicarea largă a represiunii penale în forma închisorii18.

Mai mult, în spațiul CSI, se constată că legea penală ca element al politicii penale şi politica penală în ansamblu său, tot mai mult capătă un caracter de clasă, represiunea penală în cea mai mare parte fiind orientată spre păturile mai sărace ale populaţiei, în timp ce criminalitatea celor bogaţi rămâne în afara răspunderii penale19.

În context, В.И. Тюнин, criticând identificarea politicii juridico-penale cu politica penală, susţine că în prezent politica juridico-penală poate fi privită ca o parte a politicii penale, care presupune o direcţie de activitate a organelor legislative şi executive de elaborare a dispoziţiilor legislaţiei penale, criminalizării şi decriminalizării faptelor, elaborarea tipurilor şi mărimilor de pedeapsă în sancţiunile componenţelor concrete de infracţiune20.

Într-o altă direcție, politica criminologică constituie cadrul conceptual al activităţii de prevenire şi contracarare a criminalităţii şi de asigurare ştiinţifică a ei, în temeiul căreia sunt întocmite diferite strategii, programe sau planuri de acţiuni, cu caracter naţional, local sau departamental, menite a o concretiza.

Deci, toate acestea constituie instrumente de realizare a politicii criminologice. Declinând de la politica criminologică, fiecare autoritate publică îşi întocmește propria strategie criminologică sau, după caz, anticrimă, în conformitate cu specificul său funcţional.

Astfel zis, strategia ministerului de afaceri interne va fi privită distinctă, sub anumite aspecte, de cea a procuraturii, parlamentului, precum și a ministerului de educaţie şi cercetare.

Ţinem să menţionăm că cercetători din diverse ţări au sesizat tendinţa, din ştiinţă şi practică, de a utiliza termenul „politică penală într-o accepţie considerabil lărgită, dar improprie conceptului de „politică penală”. În consecinţă, în doctrina franceză s-a făcut, de mai mult timp, distincţie între noţiunile de „politică penală” şi „politică criminală”, aceasta din urmă acoperind o sferă mai largă de preocupări în raport cu fenomenul criminal21.

Termenul de „politică criminală” este însă respins întemeiat de unii criminologi, printre care M. L. Rassat, G. Picca sau V. Cioclei. ei optând pentru termenul „politică anticriminală”.

Referindu-ne doar la termenul de politică penală, observăm o variație în tratarea acestuia generată posibil de nivelurile diferite de abordare a cercetătorilor— tradiţional, atât în sens larg, cât şi acel în sens restrîns. Afirmării politicii penale i s-a acordat o atenţie deosebită în spaţiul ex-sovietic începând cu a doua jumătate a sec. XX. Putem presupune că această atitudine a fost generată de încercările de a asigura o bază ştiinţifică solidă combaterii criminalităţii, concepută ideologic ca un rudiment al orânduirii capitaliste. În susţinerea afirmaţiei enunţate propunem atenţiei următoarea definiţie, ce scoate în evidenţă scopurile politicii penale sovietice, expusă de cercetătorii P.S. Daghel, I.M. Galiperin, V.I. Kurleandski, M.I. Kovaleov şi Iu.A. Voronin aceştia concepînd politica penală ca orientare a activităţii statului privind realizarea măsurilor social-politice şi economice în vederea elaborării mijloacelor juridico-penale optimale cu scopul lichidării criminalităţii în ţară22.

În continuare sunt abordate definiţii ce reduc înţelesul termenului de politică penală, prin urmare, acest fapt permite crearea unei viziuni unitare, în special în sensul modalităţii de realizare a acesteia prin prisma dreptului penal, ca exponent conceptual a determinativului tratat.

Cercetătorul S.S. Bosholov care stabileşte că sub termenul de politică penală urmează a se înţelege: politica de stat (doctrina) de combatere a criminalităţii expusă în actele normative corespunzătoare (legi, hotărâri); teoria ştiinţifică şi sinteza cunoştinţelor politice, sociale şi juridice corespunzătoare; un domeniu separat al activităţii sociale orientate asupra influenţei active asupra criminalităţii şi altor încălcări de lege23.

Sub un alt aspect, politica penală este o parte a politicii comune alături de politica economică, social-culturală etc. Aceasta orientează activitatea organelor puterii de stat şi a societăţii civile în lupta cu infracţiunile şi alte fapte social periculoase bazîndu-se pe executarea exactă a legilor24.

Tindem a remarca în acest şir definiţia dată de cercetătorii N.I. Zagorodnikov şi N.A. Strucikov care definesc astfel noţiunea tratată politica penală —reprezintă o direcţie a politicii sovietice în cadrul căreia se formează cerinţele iniţiale privind combaterea criminalităţii prin intermediul elaborării şi aplicării unui cerc larg de măsuri de prevenire, crearea şi aplicarea normelor juridice materiale şi procesuale ce stabilesc criminalizarea şi penalizarea, precum şi decriminalizarea faptelor, prin intermediul determinării spectrului de măsuri de constrângere ale statului accesibile în vederea combaterii criminalităţii25.

Cu toate că mijloacele şi metodele de realizare a politicii penale prin elaborarea şi aplicarea cadrului normativ penal se reflect ca un fir roşu în definiţiile propuse atenţiei, totuşi observăm că cercetătorii nominalizaţii, fiind restrânşi de terminologia săracă utilizează termenul politică penală practic „încărcându-l” cu conţinutul de politică anticrimă. Această evoluție se resimte cu atât mai mult cu cât definiţia tratează termenul într-un sens mai larg, tradiţional şi diminuează abordarea în sens îngust a noţiunii tratate, până la înlocuirea şi identificarea politicii penale cu politica juridico-penală. În acest context, putem trasa paralele cu definirea dreptului penal, politica penală fiind atribuită aceluiaşi cadru semantic26.

Pentru a exclude potenţiala incertitudine generată de utilizarea termenului politică penală au fost întreprinse încercări de a substitui această noţiune cu cela de politică anticriminală sau politică punitivă27.

Însă, cu referire la acest subiect, având în vedere cele expuse mai sus, specificăm că politica anticrimă şi politica penală sunt noţiuni diferite şi de sine stătătoare. Astfel, politica anticrimă are un sens mai larg decât politica penală dar mai îngust decât cela de politică criminologică, deoarece ultima include şi componente de asigurare a suportului ştiinţific, de formare profesională a specialiştilor antrenaţi în activitatea anticrime, fapt ce am mai remarcat anterior în studiul dat28.

În acest sens, specificăm că scopul general al criminologiei este fundamentarea unei politici penale eficiente în măsură să determine prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional29.

Politica penală vizează strict represiunea penală30, în timp ce activitatea anticrimă este mult mai complexă, incluzând şi măsuri extrapenale.

De menționat faptul, că criminalizarea și legiferarea penală nu sunt noțiuni/ fenomene identice. Legiferarea se începe la etapa inițiativei legislative, când se inițiază un proiect concret de lege, în timp ce criminalizarea apare cu mult mai înainte, din momentul în care statul și societatea conștientizează necesitatea stabilirii nemijlocit a prohibiției penale. Prin urmare, criminalizarea se realizează prin intermediul legiferării, dar nu se reduce doar la aceasta31.

Deci, principalele metode ale politicii penale sunt criminalizarea, decriminalizarea, penalizarea, depenalizarea, diferențierea și indvidualizarea răspunderii penale, prin urmare, toate metodele, cu excepția individualizării răspunderii penale, se relizează nemijlocit în cadrul legiferării penale.

În esență, putem afirma că, decriminalizarea a faptei direcționează la depenalizarea în întregime, automată a acesteia, prin care se înțelege, anularea nemijlocită a pedepsei.

Așadar, observăm că, criminalizarea și decriminalizarea sunt fenomene subiectiv-obiective, deoarece, pe de o parte, ele sunt un produs al activității legiuitorului, iar pe de altă parte, ele sunt o premise, deasemenea o necesitate obiectivă a societății, bazată pe legități reale ale existenței.

Criminologia formează acel fundament al politicii penale, astfel se observă că politica penală este indisolubilă de criminologie. Prin urmare, cunoaşterea criminologică oferă o caracterizare a diverselor forme de manifestare o criminalităţii, remarcă amploarea şi periculozitatea socială a manifestărilor criminale, condiționează puterea de acţiune a diverselor pedepse penale, elaborează noi tipuri de pedepse etc.

Criminologii asigură, deci, conţinutul represiunii penale, iar penaliştii se ocupă de aspectele formale, tehnice ale acesteia. Dar, există şi alţi factori obiectivi şi subiectivi care influenţează procesul de concepere şi înfăptuire a politicii penale, cum ar fi admisibilitatea incriminării faptei din punct de vedere politic, moral şi juridic, oportunitatea incriminării unei fapte în raport cu particularităţile sociale, politice, culturale, psihologice sau costul acestei incriminări, ţinînd cont de o serie de factori şi circumstanţe externe32.

Deci, în urma analizei aprofundate a materialelor științifice, putem menționa că, prerogativa criminalizării unor conduite umane ţine de către legiuitor, de care acesta uzează, cu scopul de a reglementa cât mai eficient viaţa socială.

Procesul și rezultatul stabilirii prohibiției juridico-penale constituie însăși criminalizarea, prin urmare ca evoluție a acestui fenomen, criminalizarea presupune activitatea direcționată spre deslușirea tipurilor de conduite umane periculoase pentru societate și declararea necesității și posibilității contracarării lor cu ajutorul legii penale.

Astfel, orice incriminare are un conţinut propriu specific, ceea ce generează o diferenţiere între incriminări. În acest mod, conţinutul incriminării este format dintr-un complex de elemente care deosebește nemijlocit fiecare incriminare în parte.

Totodată, trăsăturile specifice ce definesc o incriminare determinată, diferenţiind-o de celelalte, este evidențiată în lectura părţii speciale a Codului penal, unde fiecare faptă incriminată are aspecte proprii, specifice. Termenul criminalizare arată procesul de desfășurare a ariei faptelor considerate crime şi, respectiv, de limitare a libertăţii individului, în aspectul unei mai bune funcţionări a societăţii.

Însă, s-a obesrvat că dezincriminarea se realizează prin abrogarea expresă a textului de incriminare, fapt ce nu se poate pune semnul egalităţii între abrogarea expresă a unei norme de incriminare şi dezincriminarea unei fapte. Deci, nu întotdeauna abrogarea unei norme de incriminare înseamnă dezincriminarea faptei. Astfel, pentru a stabili dacă o faptă fost într-adevăr dezincriminată, trebuie constatat că aceasta nu are sub nicio formă corespondent în legea nouă.

În virtutea procesului, decriminalizare admite activitatea de clarificare a tipurilor de fapte pe care legea penală în vigoare le califică ca infracționale și care sunt pasibile de pedeapsă penală, care din diferite cauze și-au atenuat pericolul social pe care l-au prezentat sau contracararea cărora prin mijloace juridico-penale a devenit imposibilă și totodată nejustificată.

De menționat, în ceea ce privește politica penală, realizată prin criminalizarea, penalizarea şi decriminalizarea faptelor, dar şi elaborarea aspectelor procesual-penale şi execuţional-penale orientate spre apărarea împotriva infracţiunilor şi prevenirea acestora, aceasta vizează strict represiunea penală, iar politica criminologică formează cadrul conceptual al activităţii de prevenire şi contracarare a criminalităţii şi de asigurare ştiinţifică a ei, în temeiul căreia sînt elaborate diverse strategii, programe sau planuri de acţiuni, cu caracter naţional, local sau departamental, menite a o concretiza.

Politica penală este abordată nu doar la nivelul dreptului penal, dar și în cadrul criminologiei. Prin urmare, criminologia formează fundamentul politicii penale. Astfel, cunoaşterea criminologică oferă o caracterizare a diverselor forme de manifestare o criminalităţii, relevă amploarea şi periculozitatea socială a manifestărilor criminale, determină puterea de acţiune a diverselor pedepse penale, elaborează noi tipuri de pedepse.

În concluzie, putem afirma că principalul instrument al statului direcționat spre contracararea criminalității este nemijlocit politica penală, care include acele idei fundamentale ce determină conţinutul normelor şi instituţiilor juridice penale, direcţia activităţii structurilor de stat şi a organelor de ocrotire a normelor de drept în vederea luptei cu criminalitatea.

Totodată, ce ține de aspectul al criminalizării și decriminalizării, sub ipostaza de proces și rezultat, considerăm, că sunt fundamental de importante, deoarece de calitatea procesului va depinde în cea mai mare parte, efectul util a rezultatelor obținute.