Teoria și practica actuală a expertizei scrisului de mână și a semnăturii: probleme și soluții

Mihai COSTEA, doctorand
Recenzent: Oxana ROTARU, doctor în drept, conferențiar universitar

Actual Theory and Practice of Handwriting and Signature Expertise: Problems and Solutions The author analyzes some modern theoretical and practical problems related to the judicial expertise of manuscripts, that is required in the activity of crime investigation. Some specifications are suggested with reference to the graphological identification theory, as well as some practical solutions in the sphere of document investigation that must be taken into consideration by the experts graphologists in their daily activity. Keywords: manuscript, graphological expertise, forensic expert, signature, identification.

În lucrare autorul supune analizei unele probleme teoretice și practice actuale cu privire la expertiza judiciară a manuscriselor folosită în activitatea de descoperire și cercetare a infracțiunilor. Se propun precizări cu privire la teoria identificării grafoscopice, dar și soluții practice în domeniul cercetării documentelor care urmează a fi luate în considerare de către experții grafoscopiști în activitatea lor cotidiană. Cuvinte-cheie: manuscris, expertiza grafoscopică, expert criminalist, semnătură, identificare

Multiplele schimări social-economice semnificative produse în ultimii 25 de ani în Republica Moldova au condus la nu mai puține transformări și în viața socială, în formarea personalității oamenilor și, ca consecință, modificarea structurii criminalității. Știința criminalistică, care are ca obiect de studiu infracțiunea în aspectul investigării ei, nu putea să nu reacționeze la aceste metamarfoze propunând noi metode și procedee tactice de cercetare. În particular, la descoperirea infracțiunilor din domeniul economic, în cadrul analizei urmelor specifice acestuia, a legităților apariției și funcționării lor, s-a observat majorarea volumului specific a astfel de infracțiuni precum escrocheriile, legate de falsificarea parțială sau totală a documentelor, care și acestea s-au diversificat considerabil. Dincolo de aceasta, a sporit simțitor opunerea de rezistență intelectuală investigării infracțiunilor din partea învinuiților și acuzaților, marcată prin ascunderea originalelor documentelor, a mostrelor libere de scris și semnătură, refuzul executării scriptelor experimentale sau autodeghizării scrisului și semnăturii în cursul realizării lor. Utilizarea la scară largă a tehnicii de calcul și de multiplicare în cadrul tehnoredactării documentelor a lărgit și posibilitățile lumii interlope de contrafacere a documentelor.

Mai mult, trebuie adăugat și specificul Republicii Moldova, în care timp de 45 de ani ai perioadei interbelice, întreaga activitate oficială scrisă pe teritoriul dintre Nistru și Prut s-a folosit alfabetul chirilic, argumentându-se existența limbii moldovenești deosebită de cea română, care se considera mai aproape de limbile slave și ca urmare, necesita scrierea cu alfabet chirilic. Legea nr.3462 din 31 august 19891 a introdus trecerea limbii moldoveneşti — idiom de origine şi structură romanică, la  grafia  latină, ca normă oficială pentru scrierea textelor de limbă română în Republica Moldova. Acest lucru, benefic pentru limba vorbită, facilitând legătura ei cu civilizația occidentală și cultura acesteia și permițându-i să contacteze mai strâns cu marea familie a limbilor romanice, privit prin prisma obiectului nostru de studiu, a avut și efecte defavorabile. Se are în vedere că, o mare parte din populația adultă, instruită în tinerețe pe baza grafiei chirilice, a trecut la scrierea cu grafie latină, modificându-și scrisul, inclusiv și structura semnăturilor, acestea dar și scrisul la general, rămânînd până și astăzi slab evoluat și insuficient consolidat, cu multe elemente de stilizare și extrem de vulnerabil la fals — fapt observat, mai cu seamă, la persoanele de vârstă medie sau avansată care rar practică scrierea și punerea de semnături.

Toate acestea au condus la apariția unor probleme, atât în cadrul pregătirii materialelor pentru dispunerea expertizelor, cât și la etapa de expertizare și apreciere a rezultatelor examinărilor grafoscopice: — complicarea procesului de obținere a probelor materiale în varianta originalelor de documente și munca nevoită a experților cu copiile lor, executate cu ajutorul tehnicii de multiplicare sau celei computerizate; — dificultăți în procesul de identificare a persoanelor după semnăturile presurtate și de cuantum redus; — apariția a noi modalități de împotrivire urmăriri penale din partea persoanelor verificate în cadrul colectării scriptelor de comparație ș.a.

Într-o anumită măsură, aceste dificultăți pot fi explicate printr-o ușoară criminalizare a societății, la general, cât și prin schimbările calitative ale subiecților infracțiunii, a sporirii semnificative sprijinului intelectual și juridic acordat acestora de către echipe specializate de avocați în cadrul urmăririi penale dar și în faza judecării cauzei.

Identificarea persoanelor după semnăturile prescurtate și înscrisurile de cuantum redus rămâne la ora actuală o altă problemă, pe cât de dificilă, pe atât și de solicitată. La acest capitol trebuie spus că, semnătura, fiind un mijloc de individualizare a persoanei şi de confirmare a liberei voinţe la asumarea unor obligaţii cu caracter juridic, este nemijlocit legată de numele persoanei fizice şi prezintă rechizitul de neînlocuit al oricărui document. La fel ca şi scrisul obişnuit, ea deţine anumite însuşiri: individualitate, stabilitate relativă, variabilitate selectivă ceea ce permite a identifica titularul ei prin intermediul expertizei grafoscopice. Comparativ cu alte modalităţi de identificare (amprentele digitale, irisul etc.), semnătura permite a judeca despre expresia voinţei omului la săvârşirea unor acte juridice, cu condiţia că semnătura este autentică, executată de persoana, al cărei simbol grafic ea reprezintă.

Analiza practcii de expertiză a documentelor din cadrul Laboratorului grafoscopic al MJ RM acreditat recent la standardul internațional SM SR EN ISO/CEI 17025:20062 mărturiseşte că semnăturile devin tot mai frecvent obiectul unor contrafaceri, de unde şi necesitatea abordării problematicii protecţiei acestora în cadrul tehnoredactării documentelor. Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât semnăturile contemporane, inclusiv și din motivele indicate mai sus, în cele mai dese cazuri sunt slab informative pentru identificare, constau din 1-2 semne, grafisme aliterale şau o simplă parafă3. Uneori semnăturile sunt executate în condiţii neobişnuite: în automobil, lumină insuficientă, stând în picioare etc. Fiind de cuantum redus, acestea nu sunt protejate de falsuri, relativ uşor pot fi reproduse de plastografi, dovedindu-se ulterior obiecte de complexitate sporită în cadrul expertizelor grafoscopice. Desigur, o modalitate de protejare a falsurilor de contrafaceri ar fi trecerea la semnătura digitală în documentele electronice. Aceasta însă nu rezolvă chestiunea când este vorba de alte multiple forme de documente. De aceea, problema ocrotirii semnăturii este una de actualitate care necesită în acest sens adoptarea unor reguli standard, mai ales când este vorba de circuitul documentar oficial. La ora actuală nu există careva cerinţe faţă de transcripția semnăturii. Deaceea unele persoane reproduc aproape în totalitate numele, alţii semnează printr-o singură literă sau o simplă parafă4 însă, în aspectul examinării identificatoare a semnăturii și rezistenței ei la fals, aceasta, în opinia noastră, trebuie să conțină suficient material grafic (nu mai puțin de 2-3 semne literale ce ar reproduce, cel puțin majusculele inițiale ale numelui, prenumelui titularului). Dincolo de aceasta, urmează a schimba și atitudinea oarecum iresponsabilă a marii majorități a societății față de propria semnătură, de a educa respect, atenție, responsabilitate față de documentul oficial și nu numai încă de pe băncile liceului. Anume în perioada maturității grafice (14-18 ani), liceenii trebuie învățați să-și formeze abilități de a semna cu respectarea anumitor reguli de protecție contra falsului. În aceste scopuri, susținem propunerea unor cercetători5 înaintată către Ministerul Educației, Culturii și Cercetării al RM de a include în currucula claselor liceene reguli de formare a deprinderilor de a executa semnătura personală, fie ca temă în cadrul disciplinelor de educație civică, fie ca un curs aparte.

În acest proces educațional, demne de respectat ar fi unele reguli, precum:

— în primul rând, elementele semnăturii trebuie executate fără opriri, continuu, adică fără a ridica instrumentul scriptural de pe hârtie. Dacă componentele semnăturii sunt executate cu intervale, plastografului i se deschid posibilităţi pentru a se opri şi a-şi programa cu exactitate noi mişcări;

— în al doilea rând, destul de dificile pentru imitare sunt mişcările rapide şi întinse, întrucât în lipsa unor automatisme în reproducerea lor acestea se vor fragmenta în câteva traiectorii scurte, însoţite de riscul încetinirii ritmului, diminuării coordonării mişcărilor, apariţiei unor microtremurături şi sinusoidităţi;

— în al treilea rând, o semnătură extrem de încâlcită, în care grafismele se intersectează de mai multe ori, neputându-se urmări traiectoria instrumentului scriptural simplifică la fel, sarcina plastografului, oferindu-i posibilitatea să facă opriri ale instrumentului în aceste locuri6.

Toate acestea, luate în ansamblu pot conduce la un circuit civilizat al documentelor în societate şi pot contribui la formarea simbolului grafic, individual și personalizat al titularului, rezistent la manoperele de falsificare.

Revenind la problema identificării după semnătura simplificată sau scrisul stilizat, uneori ilizibil al tineretului contemporan, trebuie menționat că în ultimele decenii scrisul, la general, a suferit modificări importante, condiționate atât de factori interni (particularități psihice, fiziologice, anatomice ale persoanei), cât și externi, obiectivi (metodica învățării scrisului, modelele de scris oferite copiilor, instrumentele scripturale etc.). Se are în vedere că, actualmente elevii sunt instruiți după noi curricule de la o vârstă deja preșcolară, trecând, mult mai devreme decât câteva decenii în urmă, la scrierea în caiete cu liniatură simplă. Mai mult, caligrafia ca disciplină de învățământ, a fost scoasă din programul de instruire a elevilor. S-au modificat și bazele metodicii învățării scrisului a copiilor — stângaci naturali. Lor li se permite să însușească scrisul comod pentru ei cu mâina stângă, însă apar alte probleme legate de poza extrem de incomodă a scriptorilor-stângaci care trebuie să respecte scrierea cu înclinație de dreapta. Uneori aceștea sunt nevoiți să plasesze caietul (fila de hârtie) orizontal, ceea ce mărturisește incomfortul însușirii scrisului.

Deci, situația scripturală contemporană din România, Republica Moldova și nu numai, se evidențiază prin modificări serioase în grafica scrisului în direcția simplificării. Aceasta reesă și din analiza a cca 200 de modele de scris, preluate de la studenții facultăților de drept de la Universitatea de Stat din Moldova, Universitatea Liberă Internațională din Moldova, Universitatea București, realizate în cadrul prezentului studiu. S-a observat că, desenul semnelor grafice la tineretul studios contemporan este în mare parte apropiat de configurația literelor de tipar, de unde și o diminuare a evoluției scrisului, a coeziunii dintre litere, scrisul devenind în parte stilizat, ceea ce, în opinia noastră, indică înrăutățirea asimilării a însuși deprinderilor grafotehnice de către scriptori.

Legat de factorii endogeni și influența lor asupra formării individualității scrisului, cunoscutul expertolog român L.Ionescu menționa că, baza fiziologică și psihologică a formării deprinderii de scriere rămâne factorul fundamental și de ordin intern la elaborarea scrisului și individualizarea acestuia7. Aceeași idee este exprimată și de alt savant de prima mărime în domeniul grafoscopiei — V.F. Orlova care scrie: „La fiecare scriptor, individuali sunt: factorii anatomici și biomecanici ce țin de mișcările aparatului scriptural-motrice; caracterul proceselor nervoase…factorii psihologici, care contribuie la formarea imaginii vizuale — exactitatea percepției, memorării, reproducerii ș.a8.“ Observăm că, fiecare dintre acești autori subliniază în felul său rolul agenților psihofiziologici la formarea scrisului, însă, în ultimele câteva decenii, noile generații de oameni cu caracteristici psihofiziologice puțin deosebite de parametrii respectivi ai acelor persoane, scrisul cărora s-a analizat la momentul creării metodicilor expertale (anii ‘60-’70 ai sec.trecut), de care se conduc și actualmente practicienii experți grafoscopiști. În opinia noastră, schimbările social-economice nu pot să nu se reflecte asupra formării personalității și, ca consecință, asupra unuia din complexele lui individualizatoare — deprinderea scriptural-motrică.

Prin urmare, modificările semnificative ale factorilor externi și interni sus amintiți influențează și schimbările firești ale scrisului contemporanilor noștri care, fiind privite prin prisma evoluției științei și tehnicii moderne, înclină spre anumite precizări ce urmează a fi făcute în raport cu teoria identificării grafoscopice judiciare, în special a metodicii expertizei criminalistice a scrisului și semnăturii. Se are în vedere, aspecte ce țin în primul rând de perioada identificatoare a scrisului, adică de vârsta scriptorului de la care acesta poate fi posibil de identificat după scris. Important este și precizarea chestiunii privind dependența gradului de evoluție al scrisului în raport cu practica scripturală a persoanei, valoarea coeziunii scrisului în vederea stabilirii gradului de evoluție al acestuia. O problemă nu mai puțin serioasă prezintă și trimiterea la expertiză a unor manuscrise contestate, realizate cu mâina stângă de persoane-stângaci naturali, întrucât elaborări metodice de cercetare a astfel de obiecte scripturale deocamdată nu există.

Toate acestea, credem că necesită și abordări specifice, actualizarea, poate precizarea unor aspecte ale metodicii de expertizare a scrisului și semnăturilor contemporane. În acest context, individualitatea și stabilitatea scrisului prezintă problematica centrală în grafoscopia judiciară, legitățile respective formează și nucleul teoriei identificării persoanei după scris și semnătură. De aceea, având în vedere însemnătatea fundamentală a acestor aspecte, important este determinarea, în primul rând, a răstimpului de formare a acestor proprietăți, adică stabilirea „perioadei maturității grafice a persoanei“9. În grafoscopia modernă această perioadă este înțeleasă ca intervalul de timp când individualitatea scrisului, marcată prin devierile de la normele de scriere, gradul și caracterul păstrării concordanței cu modelele respective, devine proprietatea lui stabilă. Acest fapt este extrem de important pentru experții începători, pentru a înțelege de la ce vârstă a persoanei, scrisul căreia se examinează, este posibil identificarea lui, cunoscându-se că individualitatea scrisului apare doar de la o anumită etapă de formare a deprinderii grafice. Legat de aceasta, are dreptate prof. V.F.Orlova, când scrie: „individual este nu orice material scriptural, dar numai acela, în care individualitatea s-a manifestat în măsura necesară pentru identificare“10.

În mediul academic nu există unitate de păreri cu privire la vârsta de la care este posibil identificarea grafoscopică. Există voci precum că această vârstă variază între 25-30 de ani, scrisul individului conservându-și stabilitatea și rezistența chiar și la scrierea în condiții neobișnuite11. Prof. român V.Bercheșan consideră că perioada de formare a scrisului unei persoane se încheie „în jurul vârstei de 20-25 ani“12. Mai restrânsă această perioadă este în opinia cercetătorului S.Alămăreanu, care susține că „maturitatea grafică“ a persoanei se realizează la vârsta de 20-22 ani când, odată cu stabilizarea profesională, individul se cristalizează și din punct de vedere grafic, astfel încât în perioada următoare a vieții scrisul suferind doar variații de natură relativă, gravitând în jurul structurlor individuale deja confirmate. Altefel spus, din punctul de vedere al identității grafice, persoana matură va rămâne pentru tot restul vieții sale identificabil și individualizat13.

Alți autori (A.I.Manțvetova, V.F.Orlova, I.A.Slavuțkaia)14 indică despre o posibilitate de identificare după scrisul școlar slabevoluat de la o vârstă destul de timpurie (12-14 ani).

În ce ne privește, având în vedere dezvoltarea accelerată a personalității în epoca contemporană, practica judiciară, credem că, despre scris ca obiect de identificare criminalistică se poate vorbi cu certitudine doar la cercetarea manuscriselor realizate de persoane cu vârste cuprinse între 14-18 ani — perioadă, de la care și legiuitorul, pornind de la caracteristicile psihologice de formare a personalității, a prevăzut răspunderea penală pentru comiterea unui rând de infracțiuni. Deci, scrisul ca o oglindă specifică reflectă personalitatea, atingând „maturitatea“ și individualitatea sa tot în această perioadă. De aceea, scrisul elevilor școlii primare care, în fond, reflectă modelul caligrafic școlar, nu poate fi obiect al identificării grafoscopice. Luând ca reper această rațiune, este greu de acceptat însuși sintagma „scris școlar slabevoluat“15 sau, tot în înțelesul unui scris slabevoluat, sintagma — „cu grad mic de execuție (cu patru clase primare)“16. Are dreptate, în acest sens, cercetătorul român V. Manea care subliniază faptul că „nu trebuie să se confunde scrisurile neevoluate cu cele în curs de formare, întrucât scrisurile inferioare sunt deja formate și nu se mai dezvoltă ori se dezvoltă foarte lent, fără modificări de natură să le schimbe gradul de evoluție. Ele se caracterizează prin dimensiune mare, cursivitate mică, omisiuni de litere, adăugiri și o presiune în general mare, în opoziție cu scrisurile evoluate17.

Prin urmare, folosirea sintagmei „scris slabevoluat“ cu referire la scrisul unui elev a școlii primare necesită, în opinia noastră, precizare în sensul că nu poate fi privit în literatura metodică și didactică ca exemplu de scris slabevoluat.

Încă o problemă legată de individualitatea și stabilitatea scrisului ține de evoluția acestuia în timp, adică de modificarea lui pe durata vieții scriptorului. În doctrina contemporană acest aspect nu este clar determinat, considerându-se proces firesc de dezvoltare a scrisului, de unde și recomandările metodice de a folosi în cercetările grafoscopice identificatoare, mostre comparative de scris, executate în același interval de timp, apropiate ca conținut și condiții de executare de scrisul contestat18.

Practica expertală arată însă că aceste indicații metodice nu totdeauna pot fi respectate. De aici și întrebarea, în ce măsură expertul, în cadrul efectuării expertizei se poate sprijini pe scriptele uneia și aceleiași persoane realizate cu o diferență de 10-20-30 de ani? Aici nu este vorba de modificările scrisului ca urmare a unor boli ale bătrâneței sau alte maladii și afecțiuni psihice.

Desigur, este greu de realizat o astfel de investigație în baza unui material statistic satisfăcător ce ar urmări evoluția scrisului unei persoane în intervale lungi de timp. Totuși, rezultatele intervievării a cca 50 de experți grafici, ofițeri de urmărire penală, dar și a analizei modelelor de scris a cca 50 de persoane cu vârste cuprinse între 60-75 ani care, în virtutea profesiei practică scrisul până la o vârstă înaintată (profesori de școală, medici, contabili) permit a conchide că modificarea caracteristicii generale precum este ritmul scrierii nu este neapărat legată, după cum se crede, de încetenirea mișcărilor scripturale la atingerea vârstei bătrâneței. Doar în scrisul a 6 persoane din cele analizate s-au evidențiat schimbări la capitolul viteza și coordonarea mișcărilor, însă și acestea au fost generate în toate cazurile de maladii cardio-vasculare sau de dureri la încheeturi.

În ce privește caracteristicile particulare ale scrisului la persoanele cu vârsta înaintată, s-a observat că cele „nodale“ (de sprijin), precum localizarea punctelor de început, de sfârșit a elementelor scripturale, punctele de intersecțiie, întinderea pe verticală și orizontală a mișcărilor inscriptorii rămân destul de stabile în timp. La unele persoane apar noi variații de executare a anumitor litere care pe parcurs, fie că se stabilizează în deprinderea scripturală (dezvoltare progresivă a scrisului), fie că dispar odată cu maturizarea și avansarea în vârstă a scriptorului (dezvoltare regresivă, involuție).

Prin urmare, actualmente în cadrul soluționării sarcinilor identificatoare la cercetarea scrisurilor formate în sens criminalistic, în funcție de ponderea complexului de caracteristici generale și particulare scoase în evidență, considerăm posibil a realiza comparațiile cu modele scriptice provenite din orice perioadă de timp, chiar și cu intervale de peste 10-20-30 de ani.

Desigur, raționamentele susindicate se referă, cu preponderență, la cazurile de examinare a manuscriselor, în care se poate de desprins un ansamblu de caracteristici identificatoare inerente persoanei concrete într-un volum mai deplin, însă nu este exclusă și situația folosirii mostrelor comparative de semnătură realizate cu 10-20 și mai mulți de ani în urmă față de momentul creării documentului contestat.

Toate acestea, odată în plus, confirmă axioma că la baza examinărilor grafice identificatoare stau caracteristicile scrisului cu ponderea lor corect apreciată de către expert, care și servesc la formularea concluziilor. Aceste caracteristici, informative din punct de vedere a soluționării sarcinilor expertale, actualmente sunt definite ca însușiri ale grafismului persoanei,19 materializate în manuscris. Clasificarea lor logică și uniform interpretată de specialiștii din toate unitățile de expertiză judiciară (publice și private) din România și Republica Moldova permite a descrie și a argumenta corect concluziile de expertiză, înțelese identic și de ordonatorii ei (organele de urmărire penală, instanțele de judecată etc.).

Legat de aceasta, și luând în calcul modificările caracteristicilor scrisurilor contemporane, urmează să facem unele precizări ce țin și de una dintre cele mai importante caracteristici generale — gradul de evoluție al scrisului. În literatura de specialitate caracteristicile generale sunt definite ca „calități care se referă la scrisul privit în ansamblu“20. Întrucât acestea sunt numeroase, anterior le-am subclasificat în trei grupuri: 1) caracteristici ce oglindesc structura și nivelul de formare a deprinderii grafotehnice; 2) caracteristici ce denotă structura traectoriei mișcărilor în procesul scrierii; 3) caracteristici ce înfățișează localizarea spațială a textului manuscris pe o coală de hârtie (topografice21). Evoluția scrisului face parte din cuprinsul primei grupe și „reprezintă stadiul la care o persoană a ajuns cu deprinderea sau tehnica de a scrie. Aprecierea sa se face în funcție de nivelul de coordonare a mișcărilor, de stabilitatea celorlalte caracteristici generale și de ritmul sau viteza de scriere“22.

Pornind de la ideia că un scris poate avea un grad de evoluție inferior, mediu sau superior, expertul în cadrul examinării unui manuscris concret poate determina stadiul deprinderii de a scrie, la care a ajuns scriptorul, și anume: dacă scrisul lui se referă la faza de învățare-instruire; dacă acesta oglindește o treaptă mai avansată sau prezintă în sine deja stereotip stabil, consolidat printr-o practică de lungă durată. Deci, se poate conchide că scrisul unitar, rapid, coordonat și legat, care oglindește unul evoluat, apare în etapa finală de însușire a scrisului a anilor de școală, iar practica scripturală ulterioară doar sporește gradul de evoluție al scrisului.

În România, dar și în Republica Moldova tineretul studios, după însușirea scrisului în anii de școală, urmează să facă o practică scripturabilă îndelungată (4-5 ani) la facultățile instituțiilor de învățământ superior. Urmând această logică, putem presupune că scrisul persoanelor care au obținut studii superioare trebuie să fie doar superior evoluat. Însă rezultatele analizei a 200 de înscrisuri în cadrul studiului nostru, preluate de la studenți, masteranzi, doctoranzi denotă că, o practică scripturală îndelungată nu este neapărat legată strâns și direct de gradul superior de evoluție al scrisului. Există multiple exemple de scrisuri ale persoanelor cu studii superioare care dețin un grad mediu și chiar inferior de evoluție. Acesta din urmă scris este înțeles ca slab coordonat, coeziune inferioară, viteză mică. Mai mult, examinarea scrisului unor medici, contabili, care frecvent practică scrisul, arată că la unii dintre ei coordonarea mișcărilor după mulți ani de activitate nu se majorează, dar dimpotrivă, se diminuează.

Prin urmare, se poate afirma că din momentul „instalării“ stereotipului scriptural individual, manifestat prin anumite caracteristici generale și individuale într-un cadru de variabilitate a scrisului, urmat de o practică scripturală extinsă, nu obligatoriu sporește și gradul de evoluție al scrisului.

Acest lucru poate fi lămurit prin influența factorilor endogeni asupra procesului de formare a deprinderii de a scrie, adică a factorilor intelectuali individuali ai persoanei. Cu alte cuvinte, evoluția scrisului poate fi privită ca element, cu preponderență, inconștient, în care se reflectă particularitățile psihofiziologice ale personalității. Plus la aceasta, dacă am lua în calcul perioada creării teoriei identificării grafoscopice (anii ‘60-’70 ai sec. al XX-lea), când toate conceptele teoretice urmau să se sprijine pe o bază materialistă, iar psihografologia și alte științe psihologice se aflau în dizgrație, este clar că argumentul de bază în explicarea diverselor grade de evoluție a scrisului diferitor persoane cu aceiași vârstă, putea fi legat doar de exersarea practică.

Oricum, determinarea corectă a gradului de formare a deprinderii grafotehnice ce se reflectă în evoluția scrisului, deține o importanșă atât teoretică (pentru a cunoaște acest fenomen), cât și practică deosebită. Și aceasta pentru că, metodica de efectuare a expertizei grafice admite, în fond, încheierea examinării comparative la etapa confruntării caracteristicilor generale ale scrisului în baza deosebirilor după gradul de evoluție. Prof. V.Bercheșan scrie cu această ocazie că, examinarea comparativă întodeauna se începe cu confruntarea caracteristicilor generale…în cazul în care se constată existența unei incomaratibilități între cele două scrisuri analizate se poate ajunge, chiar în această etapă, la formularea unei concluzii cert negative23.

De aceea, stabilirea gradului de evoluție al scrisului în cadrul efectuării cercetării de expertiză prezintă un moment foarte responsabil. Fiind o caracteristică complexă, acest grad se apreciază pe baza stabilirii unor elemente, precum ritmul și coordonarea mișcărilor și în acest sens, un scris evoluat va fi atunci când semnele grafice vor fi executate cu mișcări sigure, rapide, coordonate, fără întreruperi și trăsături greoaie și inutile, în prezența diverselor forme și direcții de mișcare. Însă, spre deosebire de scrisul evoluat, cel neevoluat (cu excepția scrisului aflat la stadiul de formare) se caracterizează prin mișcări greoaie, coordonare dificitară, asimetrie a literelor, folosindu-se cu preponderență forme și direcții de mișcare simple.

Practica expertală contemporană arată că, la efectuarea expertizelor grafoscopice identificatoare este inoportun a întrerupe examinarea comparativă a înscrisurilor la stadia de analiză a caracteristicilor generale, întrucât aceasta se poate solda cu concluzii eronate legată, întâi de toate, de apariția multor înscrisuri modificate în obiectele contestate, dar și în cele de comparație, precum și cu legitățile ne studiate temeinic de manifestare a caracteristicilor generale și speciale în scrisurile realizate de stângacii naturali.

Deci, având în vedere metamorfozele scrisului cursiv al tineretului contemporan care poate fi, în fond, caracterizat cu grad de evoluție mediu și superior, de o construcție simplă cu elemente stilizate, se poate conchide că manuscrisele se efectuează în mare parte cu mișcări controlate conștient, devenind o variantă a scrisului modificat. De aici și necesitatea ca, la examinarea scrisului stilizat în cadrul efectuării expertizei, să precizăm vârsta excutorului manuscrisului pentru al considera: în primul caz, ca modificat (dacă este executat de o persoană în vârstă), iar în al doilea caz, la cercetarea textelor scrise de persoane tinere — ca scris obișnuit (variantă a scrisului cursiv).

În încheiere, trebuie spus că problemele discutate în această lucrare le considerăm de mare însemnătate pentru experții grafoscopiști din unitățile de expertiză publică și nu numai, dar și pentru angajații organelor de urmărire penală ce se ocupă cu descoperirea și cercetarea infracțiunilor, însoțite de pregătirea, efectuarea și aprecierea expertizelor grafice judiciare.