Relațiile dintre drepturile omului și dreptul international umanitar în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

Olga BENES, master în drept, lector universitar

Relations Between Human Rights and International Humanitarian Law in Jurisprudence of the European Court of Human Rights The ECHR regularly recalls that the Convention must be applied in accordance with the principles of international law. The Convention cannot be interpreted in a vacuum, but it should, as far as possible, be interpreted in such a way as to be compatible with the other rules of international law, of which it is an integral part. Keywords: concrete and effective protection, living character, humanitarian law, convergence of international instruments.

Curtea EDO reamintește periodic că Convenția trebuie aplicată în conformitate cu principiile dreptului internațional. Convenția nu poate fi interpretată în vid, dar trebuie pe cât posibil, să fie interpretată în așa fel, încât să fie compatibilă cu celelalte reguli de drept internațional, din care face parte integrantă. Cuvinte cheie: protecție concretă și efectivă, caracter viu, dreptul umanitar, convergența instrumentelor internaționale.

Vorbind despre extinderea metodei de interpretare evolutivă a Convenției, utilizarea finală a izvoarelor internaționale cu caracter universal sau regional în scopul interpretării Convenției, a devenit o practică frecventă în jurisprudența recentă a Curții. Curtea EDO reamintește periodic că „Convenția trebuie aplicată în conformitate cu principiile dreptului internațional. Convenția nu poate fi interpretată în vid, dar trebuie, pe cât posibil, să fie interpretată în așa fel încât să fie compatibilă cu celelalte reguli de drept internațional, din care face parte integrantă“.1

În general, pentru a determina semnificația expresiilor și formulelor conținute în Convenție, Curtea se bazează în mod esențial pe normele de interpretare prevăzute la articolele 31–33 ale Convenției de la Viena cu privire la dreptul tratatelor din 1969. Astfel, articolul 31 enunță regula generală conform căreia „Un tratat trebuie să fie interpretat cu bună credință potrivit sensului obișnuit ce urmează a fi atribuit termenilor tratatului în contextul lor și în lumina obiectului și scopului său…“ pentru ca la articolul 32 să se precizeze că „Se poate recurge la mijloace complementare de interpretare, îndeosebi la lucrările pregătitoare și la împrejurările în care a fost încheiat tratatul, fie pentru a se confirma sensul rezultând din aplicarea articolului 31, fie pentru a se determina sensul atunci când interpretarea dată conform articolului 31:

a) lasă sensul ambiguu sau obscur; sau

b) duce la un rezultat vădit absurd sau nerațional“.2

Deci, odată ce Convenția este înainte de toate un mecanism de protecție a drepturilor omului, Curtea trebuie să o interpreteze și să o aplice astfel încât să garanteze o protecție concretă și efectivă a drepturilor sale și nu teoretică și iluzorie.3 În acest sens, Convenția trebuie să fie înțeleasă ca un tot întreg și interpretată astfel încât să-și promoveze coerența internă și armonia dintre diferitele sale dispoziții.4 Astfel, statuând asupra faptului că Curtea n-a considerat dispozițiile Convenției drept cadru unic de referință în interpretarea drepturilor și libertăților care le conține, ea reamintește în jurisprudența sa referința la caracterul „viu“ al Convenției care trebuie să fie interpretată în lumina condițiilor de viață actuale, ținând cont de evoluția normelor de drept internațional și național.5

Statuând în mod expres asupra aplicării doctrinei unui „drept viu“ la luarea în considerație a normelor internaționale cu privire la drepturile omului, fără a distinge valoarea lor juridică, Curtea subînțelege în combinare cu metoda de interpretare consensuală, fondată pe convergența drepturilor naționale a statelor membre, mobilizarea tuturor izvoarelor internaționale disponibile, în serviciul unei interpretări evolutive a Convenției destinată să asigure efectivitatea drepturilor garantate. Declarația sa de principiu enunță ca fiind: „un set de reguli și principii acceptate de marea majoritate a statelor, numitorul comun al normelor de drept internațional sau a drepturilor naționale a statelor europene reflectă o realitate pe care Curtea n-ar putea-o ignora atunci când este chemată să clarifice domeniul de aplicare a unei dispoziții a Convenției, pe care utilizarea mijloacelor clasice de interpretare n-a identificat-o cu un grad suficient de certitudine“.6 Deci, la definirea sensului termenilor și noțiunilor figurând în textul Convenției, Curtea poate și trebuie să țină cont de elementele de drept internațional altele decât Convenția, de interpretările date acestor elemente de organele competente și de practica statelor europene reflectând valorile lor comune. Consensul instrumentelor internaționale specializate și practicile statelor contractante pot fi relevante atunci când Curtea interpretează dispozițiile Convenției în cazuri specifice.

Astfel, Curtea afirmă libertatea sa de a lua în considerare orice normă internațională cu caracter de constrângere sau nu, fără a ține cont de caracterul opozabil al normei respective dreptului național al statului. Cu privire la acest aspect Curtea enunță: „În acest context, nu este necesar ca statul pârât să fi ratificat toate instrumentele aplicabile în domeniul specific al cauzei respective. Este suficient pentru Curte ca instrumentele pertinente să reflecte o evoluție continuă a normelor și principiilor aplicate în dreptul internațional sau în dreptul intern al majorității statelor membre a Consiliului Europei și să ateste asupra unui aspect anume o opinie comună în societățile moderne“.7 Din aceste considerente, putem spune că Curtea conferă un caracter efectiv altor instrumente internaționale exterioare Convenției Europene a Drepturilor Omului, iar controlul convenționalității exercitat de Curtea Europeană cuprinde de asemenea controlul normelor internaționale exterioare CEDO devenind un judecător internațional de aplicare a convențiilor internaționale lipsite de un mecanism internațional de control.8

Pentru a determina regulile de aplicare a dreptului internațional umanitar, Curtea face referință în jurisprudența sa la jurisprudența Curții Internaționale de Justiție cu privire la legăturile reciproce dintre dreptul internațional umanitar și dreptul internațional al drepturilor omului. Astfel, în cauza Hasan c. Regatului Unit,9 (hot. din 16.09.2014) Curtea EDO recurge la Avizul Consultativ cu privire la legalitatea amenințării sau folosirii armelor nucleare al Curții Internaționale de Justiție care stabilește: „Curtea observă că protecția acordată de Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice nu încetează în timp de război, decât prin efectul articolului 4 care prevede că în caz de pericol public se poate deroga de la anumite obligații impuse de acest instrument. Respectarea dreptului la viață însă nu este o dispoziție de la care se poate deroga. În principiu, dreptul de a nu fi lipsit arbitrar de viață este valabil și în cadrul ostilităților. Cu toate acestea, într-un astfel de caz, legea aplicabilă este lex specialis, și anume legea aplicabil în conflictele armate, menită să guverneze conducerea ostilităților, trebuie să determine ceea ce constituie o privare arbitrară de viață. Astfel, doar în raport cu legea aplicabilă în conflictele armate, și nu în lumina prevederilor Pactului în sine, va fi posibil de stabilit, dacă un astfel de deces survenit în urma folosirii unui anumit tip de armă în cadrul unui conflict armat, trebuie să fie considerat o privare arbitrară de viață contrară articolului 6 al Pactului“.10

În aceiași ordine de idei, Curtea Internațională de Justiție în Avizul său consultativ cu privire la Consecințele edificării unui zid pe teritoriul Palestinian ocupat, din 9 iulie 2004, refuzând teza israeliană cu privire la inaplicabilitatea pe teritoriul ocupat al instrumentelor cu privire la drepturile omului la care Israelul este parte, s-a exprimat în felul următor: „Curtea consideră că protecția oferită de convențiile care reglementează drepturile omului, nu încetează în caz de conflict armat, decât prin efectul derogărilor celor prevăzute la articolul 4 al Pactului Internațional cu privire la drepturile civile și politice. În relația dintre dreptul umanitar și drepturile omului pot apărea trei situații: anumite drepturi pot fi acoperite exclusive de dreptul internațional umanitar, altele se pot referi exclusiv la drepturile omului, altele pot releva de ambele drepturi ale dreptului internațional. Pentru a răspunde la întrebarea care i-a fost pusă, Curtea va lua în considerare în speță, cele două ramuri ale dreptului internațional menționate și anume, drepturile omului și ca lex specialis, dreptul internațional umanitar“.11

Iar în hotărârea sa „Activitățile armate pe teritoriul Congo“, Curtea Internațională de Justiție a menționat: „După ce a stabilit că comportamentul UPDF (Forțelor de apărare a poporului ugandez), a ofițerilor lor și a soldaților era imputabil Ugandei, Curtea trebuie să examineze dacă acest comportament constituie din partea Ugandei o încălcare a obligațiilor sale internaționale. În acest scop, Curtea trebuie să stabilească care sunt regulile și principiile dreptului internațional al drepturilor omului și a dreptului internațional umanitar relevante în acest scop.12

Prin urmare, Curtea a concluzionat că aceste două ramuri ale dreptului internațional, și anume dreptul internațional al drepturilor omului și dreptul internațional umanitar trebuie să fie luate în considerare. În afară de aceasta ea a mai considerat că instrumentele internaționale cu privire la drepturile omului sunt aplicabile și „actelor unui stat care acționează în exercitarea jurisdicției sale în afara teritoriului propriu, în special pe teritoriile ocupate“.13

Cu privire la relația stabilită între Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dreptul internațional umanitar, putem nota pentru o anumită perioadă de timp o atitudine rezervată a Curții EDO cu privire la aplicarea dreptului internațional umanitar la interpretarea dispozițiilor convenției. În acest sens, în cauza Loizidou c. Turciei, statuând asupra obligației statului de a garanta drepturile și obligațiile protejate de CEDO, „Curtea evită să se pronunțe asupra argumentelor invocate de părți în legătură cu pretinsa legalitate sau ilegalitate, în temeiul dreptului internațional, al intervenției militare a Turciei pe insulă în 1974, deoarece stabilirea responsabilității statului în lumina Convenției nu necesită o astfel de examinare. Nu este necesar să se stabilească dacă Turcia exercită un control de facto asupra politicii și acțiunilor autorităților „RTCN“. Numărul mare de soldați care participă la misiuni active în nordul Ciprului atestă faptul că armata turcă exercită practic controlul general asupra acestei părți a insulei. Conform criteriului pertinent și în circumstanțele cauzei, acest control angajează responsabilitatea sa în urma politicii și acțiunilor „RTCN“. Prin urmare, persoanele afectate de această politică sau de aceste acțiuni se încadrează în „jurisdicția“ Turciei în sensul articolului 1 al Convenției. Obligația sa de a garanta reclamantului drepturile și libertățile definite în Convenție se extinde în consecință asupra părții de nord a Ciprului“.14

Este adevărat că dreptul drepturilor omului este conceput pentru timp de pace atunci când dreptul umanitar este prevăzut pentru timp de război și pe de o parte au o aplicabilitate diferită, însă din alt punct de vedere ele urmăresc același obiectiv: protecția ființei umane, realitatea vieții demonstrând că protecția vieții umane în cadrul conflictelor armate este întotdeauna necesară.

Mat târziu, odată cu pronunțarea hotărârii Issaieva c. Rusiei15 din 24 februarie 2005, Curtea este in direct confruntată cu noțiunile din dreptul internațional umanitar fiind chemată să se expună asupra încălcării articolelor 2 și 3 ale CEDO. Reclamantele invocă încălcarea principiului „proporționalității“ în cadrul bombardamentelor aeriene considerându-le drept atac asupra civililor, fapt care nu poate fi justificat în conformitate cu dreptul internațional umanitar. Ele invocă în acest sens articolul 3 comun al Convențiilor de la Geneva din 12 august 1949 care stipulează: „În caz de conflict armat neprezentând un caracter internațional și ivit pe teritoriul uneia dintre Înaltele Părți Contractante, fiecare dintre Pârțile în conflict va trebui să aplice cel puțin următoarele dispoziții: 1. Persoanele care nu participă direct la ostilități, inclusiv membrii forțelor armate care au depus armele și persoanele care au fost scoase din luptă din cauză de boală, rănire, detențiune sau din orice altă cauză vor fi, în toate împrejurările, tratate cu omenie, fără nici o deosebire cu caracter discriminatoriu bazată pe rasă, culoare, religie sau credință, sex, naștere sau avere sau orice alt criteriu analog. 2. În acest scop, sunt și rămân prohibite, oricând și oriunde, cu privire la persoanele menționate mai sus: a) atingerile aduse vieții și integrității corporale, mai ales omorul sub toate formele, mutilările, cruzimile, torturile și chinurile…“.16

Invocând principiile de ordin general, Curtea reamintite în această cauză că articolul 2 care garantează dreptul la viață se plasează printre articolele primordiale ale Convenției, iar împreună cu articolul 3, consacră una dintre valorile fundamentale ale societăților democratice care formează Consiliul Europei. Astfel, orice recurgere la forță trebuie să fie „absolut necesară într-o societate democratică“ iar forța utilizată să fie „direct proporțională scopurilor legitime vizate“.17 Analizând documentele prezentate cât și mărturiile depuse Curtea ajunge la concluzia că chiar dacă aceste acțiuni militare urmăreau un scop legitim, această operațiune n-a fost pregătită și executată cu precauția necesară protecției vieții civililor. În consecință, Curtea conchide la încălcarea articolului 2 al Convenției referitor la obligația statului de a proteja viața celor trei reclamante și a copiilor lor.

În cauza Konnonov c. Letoniei18, Curtea a făcut referință directă la dreptul internațional umanitar în vederea interpretării articolului 7 al Convenției. În speță, reclamantul care a dirijat un comando în serviciul armatei roșii, a executat un grup de țărani letoni suspectați de colaborare activă cu forțele naziste. Articolul 7 CEDO enunță: „1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârșită, nu constituia o infracțiune, potrivit dreptului național sau internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii. 2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării și pedepsirii unei persoane vinovate de o acțiune sau de o omisiune care, în momentul săvârșirii sale, era considerată infracțiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate“.19

Pentru a decide asupra vinovăției reclamantului, Curtea purcede la analiza noțiunilor de „combatant“ și „civil“ astfel după cum au fost ele definite în Convenția de la Haga din 1907 și Protocolul din 1977 enunțând că conținutul noțiunii de „civil“ din Protocolul din 1977 la Convenția de la Geneva cu privire la protecția victimelor conflictelor armate internaționale din 1949 nu poate fi atribuit persoanelor deoarece în acea perioadă conținutul acestui termen încă nu figura în dreptul internațional cutumiar din 1944. Astfel, Curtea concluzionează că „la 27 mai 1944, reclamantul nu ar fi putut să prevadă în mod rezonabil că faptele sale constituie o crimă de război în sensul jus in bello din acea perioadă: în dreptul internațional nu exista nici un temei juridic plauzibil care să-l condamne pentru o astfel de crimă. Presupunând, totuși, că reclamantul ar fi comis una sau mai multe infracțiuni de drept comun pedepsite conform dreptului intern, acestea, prin efectul prescripției, nu mai pot fi pedepsite de mult timp; prin urmare, dreptul intern nu putea fi folosit pentru condamnarea sa“20. Deci, observăm că Curtea aplică cumulativ cele două corpuri de norme juridice astfel încât să asigure o protecție cât mai efectivă a drepturilor omului. De aici rezultă convergența dintre dreptul războiului și drepturile omului. Astfel, încă în preambulul Convenției de la Haga din 1907 cu privire la legile și obiceiurile războiului terestru se menționează scopul instrumentului internațional ca fiind „Dorința de a servi, chiar și în acest caz extrem, interesele umanității și nevoile continue de civilizație“.21 Principiul umanității este invocat și în Protocolul Adițional II din 1977 la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949, care reamintește „că instrumentele internaționale referitoare la drepturile omului oferă persoanei umane o protecție fundamental“ și subliniază „necesitatea de a asigura o mai bună protecție victimelor unor astfel de conflicte armate, reamintind că, în cazurile neprevăzute de dreptul în vigoare, persoana umană rămâne sub incidența principiilor umanitare și exigențelor conștiinței publice“.22 Statuând asupra caracterului imperios al respectării drepturilor omului Protocolul Adițional I din 1977 la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949, în articolul 75 stabilește garanțiile fundamentale pe care statele sunt obligate să le respecte în toate împrejurările iar persoanele „vor fi tratate cu umanitate și vor beneficia cel puțin de protecția prevăzută în prezentul articol, fără nici o diferențiere cu caracter defavorabil fondată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie sau credință, opinii politice sau altele, origine națională sau socială, avere, naștere sau o alta situație, sau orice alte criterii analoage. Fiecare dintre părți va respecta integritatea corporală, onoarea, convingerile și practicile religioase ale tuturor acestor persoane“.23

Pe de altă parte tratatele internaționale la rândul lor fac și ele referință la respectarea drepturilor omului chir și „în cazul în care un pericol public excepțional amenință existenta națiunii și este proclamat printr-un act oficial, statele pârți la prezentul Pact pot ca, în limita strictă a cerințelor situației, să ia măsuri derogatorii de la obligațiile prevăzute în prezentul Pact, cu condiția ca aceste măsuri sa nu fie incompatibile cu celelalte obligații ce le revin potrivit dreptului internațional și ca din ele să nu rezulte o discriminare întemeiată exclusiv pe rasă, culoare, sex, limbă, religie sau origine socială“.24

Convenția Europeană a Drepturilor Omului în articolul 15 stipulează:

„1. În caz de război sau de alt pericol public ce amenință viața națiunii, orice înaltă parte contractantă poate lua măsuri care derogă de la obligațiile prevăzute de prezenta convenție, în măsura strictă în care situația o cere și cu condiția ca aceste măsuri să nu fie în contradicție cu alte obligații care decurg din dreptul internațional.

2. Dispoziția precedentă nu îngăduie nici o derogare de la art. 2, cu excepția cazului de deces rezultând din acte licite de război, și nici de la art. 3, art. 4 paragraful 1 și art. 7…“.25

Astfel, toate aceste instrumente internaționale, adoptate în diferite circumstanțe și în condiții diferite, atestă totuși caracterul convergent al acestor instrumente cât și preocuparea comunității internaționale pentru respectarea ființei umane atât în timp de pace cât și în cadrul conflictelor armate, iar evenimentele de la începutul secolului XXI ne vorbesc despre caracterul oportun și necesar al eforturilor statelor în respectarea drepturilor omului. Din aceste considerente este justificat controlul din partea CtEDO a necesității utilizării mecanismelor de punere în aplicare a drepturilor omului în vederea respectării dreptului umanitar astfel încât respectarea drepturilor omului să fie cât mai eficace posibilă.