Oportunitatea punerii în aplicare a unor instituții ale justiției tranziționale în contextul procesului de reconciliere ale unei societăți post-conflict: aspect comparat (partea II)

Vitalie GAMURARI, doctor în drept, conferenţiar universitar (ORCID: 0000-0003-3634-8554)

Opportunity of Implementing Certain Institutions of Transitional Justice in the Context of the Reconciliation Process of a Post-Conflict Society: Comparative Aspect (part II) The implementation of transitional justice institutions is a complicated process, but nevertheless dynamic, conditioned by various factors, including political, legal, historical, religious, etc. Thus, this process cannot be a uniform one, and this fact inevitably conditions the effects that are produced in relations with the respective society. Traditionally, experts in the field are divided into two groups — adepts of judicial prosecution and supporters of amnesty processes in the forms existing in the context of transitional justice. This is also beneficial for the Republic of Moldova. There are two sensitive moments that require the transitional justice concept — the unresolved “Transnistrian” conflict and the society divided for political criteria. Keywords: transitional justice, conflict, reconciliation, lustration, amnesty, legal proceedings.

 

Punerea în aplicare a instituţiilor justiţiei tranziţionale este un proces complicat, dar totodată dinamic, care este condiţionat de diverşi factori, inclusiv de ordin politic, juridic, istoric, religios etc. Astfel, acest proces nu poate fi unul uniform, fapt ce inevitabil condiţionează efectele produse în raport cu societatea respectivă. Tradiţional, experţii în domeniu se împart în două grupe — adepţi a urmăririlor judiciare şi susţinătorii proceselor de amnistie în formele existente în contextul justiţiei tranziţionale. Acest lucru este benefic şi pentru Republica Moldova care are două momente sensibile ce impun conceptul justiţiei tranziţionale — conflictul „transnistrean” nesoluţionat şi o societate dezbinată pe criterii de ordin politic. Cuvinte-cheie: justiţie tranziţională, conflict, reconciliere, lustraţie, amnistiere, urmăriri judiciare.

 

Argumente contra pedepsirii

Alţi participanţi la discuţie consideră că urmărirea judiciară a celor ce poartă răspundere pentru infracţiunile comise în trecut este foarte neordinară. Nu există garanţii, susţin ei, că efectul ei va fi doar pozitiv pentru democraţie şi statul de drept.

Cei ce se expun contra urmăririi judiciare, aduc în special acele argumente, că judecata subiectivă, încălcările legalităţii sau încălcările drepturilor omului sunt permanent undeva pe fonul din spate şi că procesele judiciare pot duce la destabilizarea tinerii democrații.

Democrațiile tinere susțin că apreciază mult legalitatea şi drepturile omului. Însă justiţia în urma schimbării regimului este legată de un şir de decizii care pot atenta la aceste principii de drept. De aceea, soluţionarea problemelor trecutului prin intermediul proceselor judiciare, se poate ciocni, după cum susțin unii experți, de anumite pericole serioase. Ea poate impune noua elită să încalce codul comportamentului într-un stat de drept, judecându-i pe acei ce au comis acţiuni nedemocratice ieri. Aceasta poate la rândul său, să slăbească legitimitatea noului regim.

Principiile separării puteri şi a obiectivităţii judiciare devin primordiale atunci când trebuie de dat răspuns la întrebarea cine-i va judeca pe adepţii regimului autoritar. Problema, cum a fost pusă în iulie 1944 în Franţa, a fost formulată expres de Comisarul justiţiei: este necesar să conciliem două scopuri — „pe de o parte, să asigurăm respectarea normelor de drept şi garanţiile tradiţionale ale justiţiei republicane, iar pe de altă parte, procesele trebuie să aibă lor cât mai repede pentru a da posibilitatea Rezistenţei să joace rolul său în pedepsirea colaboraționiștilor prin intermediul justiției“. Presiunea politică, lipsa de timp şi neajunsul lucrătorilor justiţiei poate împinge noua elită, venită la putere după schimbul regimului, la crearea tribunalelor speciale, în care un rol important îl vor avea judecătorii neprofesioniști. O asemenea stare de lucruri, consideră cei ce se opun urmăririi judiciare, va duce inevitabil la greşeli în aplicarea normelor de drept importante. Curţile speciale în realitate pot deveni instrument al răzbunării oarbe, deoarece judecătorii neprofesioniști sunt mai uşor influenţaţi de către puterea executivă, mas media sau opinia publică. Fidelitatea legalităţii şi normelor de drept, în caz că ea a devenit parte componentă a conştiinţei judecătorilor, este o garanţie că procesul judiciar nu va fi folosit în interese politice sau de partid.

Justiţia în tranziţie trebuie să fie efectuată în anumite limite de timp. Aceste limite sunt determinate prin răspunsul la două întrebări. Prima — din ce moment acţiunile pot fi supuse examinării? Altfel spus — acceptăm oare legislaţia penală ex post facto? În cazul dat se impune principiul nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege. Cea de-a doua — până în ce moment în viitor trebuie să fie aplicate acţiuni judiciare“? Aceasta, la rândul său, este legat de problema măririi sau menţinerii termenului de prescripţie existent. Acei ce nu acceptă urmărirea judiciară susţin că procesele judiciare în perioada de tranziţie vor duce la schimbarea regulilor după comiterea faptei, sau prin intermediul acordării legii puterii retroactive sau prin prelungirea termenului de prescripţie după expirarea lui.

Unul din izvoarele potenţiale a justiţiei retroactive este conflictul perioadei de tranziţie între sistemele de drept, între moştenirea juridică a trecutului şi deciziile democraţiei noi sau restabilite. Aceasta a fost problema prioritară a Europei Centrale şi de Est post-comuniste. În caz că instanţele vor aplica dreptul penal material al vechiului regim, numărul proceselor judiciare va fi limitat, iar majoritatea infractorilor se va eschiva de la răspundere. Vor putea fi atraşi la răspundere doar acei funcţionari care au comis fapte care erau considerate infracţiuni şi de vechiul regim. În principiu, în situaţia dată problema poate fi soluţionată prin aplicarea normelor dreptului natural, a dreptului internaţional sau a principiilor generale de drept, recunoscute de popoarele civilizate. Exemplul Germaniei ne arată cu ce probleme se ciocnesc asemenea încercări. Pentru a evita justiţia ex post facto, s-a decis că în urmărirea judiciară a foştilor conducători ai Republicii Democrate Germane va fi aplicat dreptul penal material al RDG. Cel puţin într-un domeniu (acţiunile poliţiei Germaniei de est în cazul încercărilor de a trece frontiera) instanţele Germaniei de Vest au constatat, că drepturile fundamentale ale omului, expuse în Constituţia RDG, precum şi-n tratatele internaţionale au fost încălcate.

Cea de-a doua formă de modificare a regulilor de joc în urma faptei ce a avut loc este modificarea termenului de prescripţie. Această problemă a devenit una stringentă în special în statele post-comuniste. Crimele oribile contra vieţii şi proprietăţii persoanelor au avut loc în special la finele anilor 40 şi 50 ai secolului XX. În majoritatea cazurilor, cum ar fi de exemplu, Ungaria, unde este fixat termenul de 30 de ani, urmărirea penală pentru încălcările drepturilor omului era imposibilă, dat fiind că au trecut mulţi ani. Judecata asupra trecutului în cazul dat de facto ar însemna prelungirea sau restabilirea termenului de prescripţie. Cei ce nu sunt de acord cu asemenea acţiuni, înaintează argumente atât de ordin juridic, cât şi practic. Unul din ele constă în aceea că este destul de dificil de a stabili fapte concrete, atunci când infracţiunea a fost comisă acum 30 de ani.

Alt argument al adversarilor urmăririi judiciare este că justiţia perioadei de tranziţie are tendinţa să devină justiţie extraordinară — în special, dacă ea are loc imediat după schimbul regimului. Situaţia în cazul dat foarte rar contribuie la determinarea amănunţită a nivelului diferit al responsabilităţii pentru încălcările ce au avut loc în trecut. Chiar şi atunci, când este posibilă evitarea justiţiei extraordinare, se impune inevitabil problema determinării responsabilităţii.

Unii adversari ai pedepsirii nu doar că resping ideea urmăririi judiciare, dar se opun şi lustraţiei, ca politică de răsplată pentru trecut. Ei declară că la aplicarea lustraţiei dreptul la apărare devine foarte fragil. Anume aceasta ne demonstrează situaţiile create în Belgia şi Ţările de Jos eliberate de sub ocupaţia germană. În ambele cazuri, oamenii erau privaţi de drepturi, nefiind examinat cazul fiecărui în parte, ei fiind atraşi la răspundere pentru faptul că au făcut parte din grupările colaboraţioniste. În Ţările de Jos toţi membrii formaţiunilor militare progermane (inclusiv soţii lor) în mod automat au fost lipsiţi de cetăţenie. Numărul lor atingea zeci de mii de persoane. Guvernul Belgiei a decis privarea de drepturile politice şi civile a tuturor membrilor organizaţiilor progermane în mod colectiv. Problema constă în faptul că asemenea acţiuni de lustraţie au tendinţa de a deveni puternic politizate. Uneori puternica dorinţă de a curăţa societatea reiese din considerente politice ale partidelor şi fracţiunilor.

Noua sau restabilita democrație reprezintă o construcţie foarte fragilă. Din aceste considerente unii experți consideră că iresponsabilitatea sau cel puţin toleranţa la soluţionarea problemelor referitor la încălcările ce au avut loc în trecut reprezintă o condiţie necesară a viabilităţii procesului democratic. Ei susţin că procesele judiciare pot pune în pericol procesul de trecere la democraţie.1

În primul rând, există riscul contraloviturii destabilizatoare. Comandanţii militari, care riscă urmărirea judiciară pot întreprinde măsuri pentru a reveni la situaţia anterioară pe calea loviturii de stat, răscoalei sau alte acţiuni de confruntare, care pot duce la slăbirea autorității guvernului civil. În asemenea condiţii procesele judiciare pot întări dorinţa lor de a se opune instituţiilor democratice.

Bazată pe decizia justiţiei penale excluderea îndelungată fizică şi socială din viaţa societăţii a unor grupuri întregi a populaţiei poate împiedica la consolidarea democraţiei şi printr-un alt fapt. Ea poate duce la aceea că adepţii vechiului regim se vor situa într-o izolare socială şi politică, iar aceasta la rândul său, va duce la restabilirea subculturilor şi a organizaţiilor, care vor avea o atitudine duşmănoasă faţă de democraţie. Urmărirea penală poate împiedica şi procesul de reconciliere, atât de important pentru funcţionarea instituţiilor democratice. Necesitatea unirii — iată unul din argumentele de bază a adepţilor legilor cu privire la amnistie.

Viabilitatea tinerii democraţii depinde de eficacitatea ei. Curăţarea masivă a cadrelor administrative şi de conducere poate avea efect contraproductiv, deoarece ameninţă dezvoltarea politică şi economică a ţării. Eliminarea din structurile guvernamentale a specialiştilor doar pentru faptul că au colaborat cu vechiul regim poate lăsa ţara în urma procesului de dezvoltare economică a regiunii în care se află, şi invers aceşti specialişti pot contribui la dezvoltarea statului în cauză. Această problemă a fost şi este destul de stringentă în statele Europei Centrale şi de Est, ea a fost discutată de parlamentele Ungariei, Poloniei, Cehiei, Slovaciei etc.

 

Mecanismele justiției tranziționale în interesul unei societăți dezbinate. Cazul Spaniei

Societatea spaniolă este una care pe parcursul secolului XX s-a ciocnit cu crize, care au dus la dezbinarea acesteia pentru câteva decenii. Au fost încercări după plecarea lui Franco și restabilirea monarhiei, fiind ales Rege Huan Carlos I, în contextul în care societatea era compusă din urmașii celor ce au trecut prin cele două crize — războiul civil și regimul dictatorial. Însă dialogul, chiar dacă a fost o inițiativă salutabilă, nu s-a primit, argumentele fiind aduse cele mai diverse, totuși a trecut puțin timp pentru a da uitării atrocitățile comise, din motiv că nu se poate vorbi despre conciliere atâta timp cât nu sunt judecați responsabilii de crimele comise — de la aplicarea torturii — până la dispariția forțată a persoanelor. Evident că trebuie luat în calcul și temperamentul spaniolilor, dar și confruntarea ce durează timp de secole între spanioli, pe de o parte și catalani și basci, pe de altă parte. Or, acest factor și-a lăsat amprenta și asupra reprezentanților taberelor rivale din timpul războiului civil — monarhiști și republicani.

Intrarea Spaniei în Piața Comună în 1986 a mișcat carul din loc în contextul reconcilierii naționale, proces ce a influențat ulterior și vecinul său — Portugalia, care în egală măsură a trecut printr-o dictatură în perioada pe timpul lui Salazar.

Doar atunci, când a crescut a treia generație, nepoții celor ce au trecut prin evenimentele menționate, a apărut posibilitatea întreținerii unui dialog civilizațional în contextul restabilirii adevărului trecutului, dar și a punerii în aplicare a unor instituții ale justiției tranziționale pentru a crea condiții reale reconcilierii naționale. Acest proces, în egală măsură a fost influențat și de încercarea de a promova conceptul „justiției penale internaționale“, promovat de judecătorul Garzon, în special legat de crimele comise în Chili în perioada dictaturii Generalului Pinochet, inclusiv împotriva cetățenilor spanioli.

La 18 aprilie 1978, Generalul Pinochet, dictator chilian între 1973—1990, emite un decret prin care protejează forțele armate de crimele comise pe perioada dictaturii de sancțiuni judiciare. Acesta devine un obstacol prin urmare în fața intenției de a judeca persoanele bănuite în comiterea unor astfel de ilegalități. În anul 1998, Generalul a fost arestat la Londra, în baza unei proceduri de extrădare, emise de judecătorul Garzon pentru torturi, genocid și dispariții forțate. Pinochet a fost plasat într-o reședință supravegheată, ulterior, în anul 2000, eliberat pe motive de sănătate, astfel, dlui revenind în Chili, unde trebuia să se expună deja justiția chiliană. Acest mandat de arest are la baza sa principiul competenței universale, aplicabil în cazuri de crime contra umanității, crime de război și crime de genocid, judecătorii națională având competența de a ancheta inclusiv cazuri din afara teritoriului național. Această dinamică de urmărire la nivel internațional, va impulsiona justiția penală chiliană pe perioada detenției lui Pinochet în Marea Britanie, fiind depuse zeci de plângeri împotriva Generalului pe lângă judecătorii naționali. Principiul competenței universale a încurajat justiția chiliană să intervină în interesul propriilor resortisanți. Arestul lui Pinochet rămâne a fi un eveniment marcant, punct de pornire a unei conștientizări din partea statelor privind responsabilitatea lor în punerea sub urmărire judiciară pentru crimele internaționale. Pe parcursul anilor 90 se va promova intens teza „administrării judiciare continue“: întrucât legea este prin definiție ilegală, este posibil de a interveni în cazurile persoanelor dispărute în perioada regimurilor autoritare.2 Așa cum corpurile nu au fost găsite, se consideră că persoanele sunt în continuare sechestrate, ceea ce permite evitarea clasării dosarelor. Ca rezultat, jurisprudența va evolua, astfel, trecutul unor responsabili de încălcarea drepturilor omului nu va fi dat uitării.

În cadrul unui „drept internaţional penal de o nouă generaţie“, lupta cu crima organizată are loc în egală măsură prin stabilirea unei autorităţi judiciare cu o competenţă adecvată la nivel naţional, prin respectarea condiţiilor prealabile oricărei incriminări a violenţelor în bandele organizate sau a comportamentului criminal ce cade sub incidenţa dreptului internaţional penal. Totodată, trebuie de ţinut cont de cadrul normativ stabilit de dreptul internaţional umanitar şi cadrul nomativ ce asigură protecţia drepturilor omului.

A face faţă crimei organizate şi violenţei în bandă este o provocare din punct de vedere teoretic şi practic, căci acestea sunt fenomene extrem de complexe şi dinamice. În timp ce legiuitorul naţional reacţionează în mod diferit conform particularităţilor pe care le-au definit, lupta cu crima organizată, cu bandele şi violenţa în bandele organizate face tot mai mult obiectul unei reglementări internaţionale care preea dimensiunea transnaţională a crimei organizate şi vine să confirme voinţa statelor să coopereze mai eficient şi să-şi armonizeze legislaţiile naţionale. Un cadru internaţional complex a fos stabilit, care cu regret nu este încă recunoscut pe plan universal şi nu este pus în aplicare. În realitate, recurgerea la forţă în baza dreptului internaţional poate avea loc doar în cazul în care actele criminale pot fi imputate unui stat. În circumstanţe excepţionale, cu toate acestea, crima organizată şi violenţa în banda organizată poate intra în câmpul de aplicare a dreptului internaţional umanitar şi a dreptului internaţional penal. Totuşi asemenea situaţii sunt condiţionate de faptul ca grupările criminale să fi devenit organizaţii ce dispun de putere sau structuri asemănătoare statelor.

Revenind la practica Spaniei, ne vom axa în special pe perioada ce a urmat după anul 2000, atunci când factorii decizionali în mare parte au fost constituiți din persoane ce nu au trecut prin acel calvar, astfel, având capacitatea de a se debarasa de complexul revanșismului.

Valul memorial pe care l-a cunoscut Spania între 1996—2000 a fost comentat de nenumărate ori. Sunt bine cunoscute circumstanțele politice, dezvoltarea, dar și manifestările cele mai spectaculoase. Inflația memorială afecta din plin o țară care credea că a retrogradat trecutul odată și pentru totdeauna. Este adevărat că tranziția democratică se bazase pe o lectură fratricidă a războiului civil, care contabiliza în părți egale masacrele comise de către franchiști și republicani. Însă, din momentul în care a fost descoperită amploarea represiunii franchiste, începută în 1936 în zonele controlate de rebeli și care a continuat până la finele anilor 1940 în restul țării, egalitatea morbidă de conturi ale războiului civil fusese brizată. Teroarea albă a fost atât de patentă, că ea punea la îndoială realitatea unui „post-război“ în Spania, în sensul că acest termen este aplicabil în general după 1945.

Dacă cotitura din anii 1996—2000 nu lasă să te impresioneze — imaginile exhumaților gropilor comune ale represiunii franchiste au făcut înconjurul lumii, — caracterul neterminat al procesului memorial este pe de altă parte, a trecut neobservat: vedem cele 240 de gropi descoperite între 2000—2015, însă au fost uitate zecile de mii de gropi răspândite prin țară, care nu au făcut obiectul nici unei exhumări. Altfel spus, realitatea memorială spaniolă a anilor 2000 este mai mult caracterizată prin dificultățile ce apar în cadrul procesului de revizuire a trecutului.

Descoperirea de către opinia publică a intensității represiunii franchiste invalidează pactul tranzițional care a înlocuit justiția prestată victimelor regimului franchist cu o pace socială. Pentru a denunța condițiile de realizare a tranziției democratice, unii actori politici au revendicat necesitatea „celei dea doua tranziții“ care preia procesul „primei tranziții“. Dacă expresia fusese lansată de José María Aznar în 1996 în timpul alegerilor soldate cu triumful Partidului Popular după 14 ani de guvernare socialistă, acest triumf s-a soldat cu un eșec categoric în 2004, ca urmare a unor factori impuși inclusiv din exterior. Ea capitona ideea unei refondări democratice, a unei „contra-tranziții“ care va implica un nou ansamblu de pacte susceptibile regăsite în viața politică și socială.3

Discuțiile recente s-au axat pe chestiunea reînmormântării osemintelor fostului dictator spaniol Franco. Astfel, premierul spaniol anunțase despre intenția de a constitui o Comisie pentru adevăr pentru perioada franchistă. Patruzeci de ani după evenimentele tragice și restabilirea democrației, dezbaterile sunt încă tensionate între istorici și juriști privind fundamentarea unei asemenea comisii, în timp ce memoriile rămân diverse și antagoniste. Dar ne punem întrebarea — este vorba despre scrierea istoriei sau despre recunoașterea tuturor victimelor?

Patru decenii după moartea lui Franco, dictator ce a condus țara cu o mână de fier între 1939—1975, are oare sens crearea unei Comisii pentru Adevăr pentru examinarea crimelor comise sub conducerea sa? Aceasta este una din întrebările cheie care domină societatea spaniolă. Premierul socialist Pedro Sanchez nu a fost în realitate încântat de promulgarea în 2018 a unui decret-lege privind deshumarea următoarele luni a osemintelor din mausoleul din Valle de los Caidos, aflat la vest de Madrid.4 Totodată, dlui își exprimase acordul la 31 august 2018, de a crea o „Comision de la Verdad“ — Comisie pentru Adevăr.5 Or, spre deosebire de alte națiuni ce au cunoscut regimuri dictatoriale în trecut, Spania nu a avut nici o instituție de acest gen. Nu putem spune că acest fapt este un neajuns al guvernărilor precedente, doar că odată cu restabilirea democrației în 1978, lucrurile mai departe de declarații nu au mers. Însă astăzi, pentru prima dată la cel mai înalt nivel și în cel mai clar mod, această intenție a fost exprimată franc. În plan parlamentar, putem spune că există susținerea din partea clasei politice, iar la moment, inclusiv din punct de vedere matematic, dacă ne referim la partidul Podemos, naționaliștii catalani și basci.

Referitor la reînmormântarea osemintelor lui Franco din mausoleul său într-un alt cimitir, putem spune că acest subiect în principiu nu trezește careva dubii, chiar dacă rudele acestuia s-au adresat în instanța de judecată pentru a nu admite acest lucru. Totodată, ideea constituirii unei Comisii pentru Adevăr asupra crimelor franchismului nu este la fel de acceptată în rândul experților. Ea provoacă numeroase refuzuri, dezbateri înflăcărate, dar și dubii printre cei mai valoroși specialiști. Pentru moment, ideea lui Pedro Sanchez se axa pe următoarea formulă: instituția va trebui să fie compusă din juriști, anchetatori, istorici, psihologi și universitari — 11 membri în total, dintre care 3 aleși de Parlament, 2 de puterea judiciară și parchet, 1 de consiliul universităților, 3 de asociațiile victimelor și 2 experți internaționali. Totodată, la inițiativa șefului guvernului, această comisie va avea acces la „toate documentele necesare, fără careva restricții“, fără ca armate sau careva altă instituție să se poată opune „chiar dacă este vorba despre documente secrete“.

Printre specialiștii chestiunilor „memoriei istorice“ care susțin punerea în aplicare a unei asemenea comisii, se sugerează ideea că ea să aibă ca misiune redactarea unui document timp de doi ani. Juristul Carlos Castresana, face parte din acest grup, susține că trebuie să existe un raport în acest sens, deoarece majoritatea spaniolilor puțin cunosc istoria recentă sau sunt axați pe negarea acesteia.6 În ceea ce ține de violențele comise în perioada celei de-a Doua Republici (1931—1939) sau asasinatele teroriste comise de organizația bască ETA, constatăm că adevărul a fost stabilit, iar victimele au primit reparații. Apare întrebarea logică — de ce ar trebui dată uitării perioada dictaturii, inclusiv responsabilii pentru atrocitățile comise în perioada războiului civil, perioadă soldată cu peste o jumătate de milion de exilați, mii de morți, dar și un umăr mare de gropi comune amplasate pe întreg teritoriul țării?

Totuși în ochii majorității experților istorici, ideea acestei comisii este una problematică. Primul argument este că ea vine târziu. Astfel, în opinia dlui Paul Preston, dacă sunt luate în calcul exemplele Argentinei, Guatemalei sau Africii de Sud, constatăm că comisiile au fost create relativ la scurt timp după înlăturarea dictaturilor respective. Pe de altă parte, argumentul adus de Carlos Castresana este unul destul de logic — mai bine mai târziu, decât deloc. Or, exemple sunt suficiente în acest sens. Așa, a trebuit să treacă jumătate de secol ca SUA să recunoască victimele americano-japoneze internate în lagăre în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. A trebuit să treacă 90 de ani pentru ca Australia să recunoască abuzurile comise împotriva aborigenilor la începutul secolului XX.7

Cel de-al doilea argument al celor ce se opun comisiei este imposibilitatea de a stabili un adevăr oficial, în condițiile în care practic nu au mai rămas martori — între patru și opt decenii trecute. În opinia politologului Paloma Aguilar, va fi nevoie de mulți ani pentru a se ajunge la un adevăr, din motiv că materia este destul de specifică. În egală măsură, în opinia celor ce se opun comisiei, pare a fi total fantastic că se va putea stabili un adevăr unic, complet, definitiv, necontroversat, un adevăr care va eclipsa orice tentativă de revizuire a rezultatelor ulterior.

Scriitorul și istoricul Jose Alvarez Junco merge chiar mai departe, susținând că nu doar acest recit oficial este irealizabil, dar și însăși ideea unui adevăr acceptat unanim pare a fi imposibilă. Dlui susține că se opune la aceea ce se învață la școală ca un singur adevăr oficial. Istoria în general, iar această istorie în special, este una complexă și foarte conflictuală în rândul populației. Și precizând, deoarece acest subiect este unul pasional și trezește reacții negative din ambele părți, el nu poate da loc unui adevăr unic.

Spania nu este singura țară în lume care s-a confruntat cu ceea ce am fi putut numi „blocare de impunitate“, însă, pentru mulți, o comisie compusă din intelectuali sau din eminențe, nu va aduce rezultate. Acesta este în special avizul Eduardo Gonzales, fost înalt reprezentant al Comisiei pentru Adevăr din Peru și expert internațional în aspecte ale justiției tranziționale. Dlui susține că acumularea cunoștințelor pe o perioadă deja foarte documentată, nu are nici un sens. Acest lucru va fi doar o activitate din punct de vedere cantitativ, pe când, important este introducerea unei dimensiuni calitative. Apare întrebarea — în ce formă, amintindu-ne că o comisie pentru adevăr nu poate fi percepută decât prin prisma intereselor victimelor.8 Ar trebui de pornit de la cunoașterea despre crimele franchismului pentru a parveni recunoștință. Aceasta ar putea fi făcut în interesul unei mișcări sociale care ar include asociațiile victimelor. Problema este că Spania acestea sun divizate la acest subiect. Însă nu trebuie să ne greșim — nici odată nu este târziu pentru a reacționa. Aceasta este o chestiune ce ține de dorința colectivă, de un impuls politic și de o unitate între organizațiile ce activează în interesele victimelor. Adevărul în raport cu crimele comise se construiește pornind de la cei învinși, cei perdanți și cei non-experți. Experții așteaptă de acum încolo, în ce măsură Guvernul Pedro Sanchez se va axa asupra acestui subiect destul de sensibil.

Necesitatea de a găsi soluţie la problemele ce au devenit moştenire a trecutului, inevitabil se impune în faţa noilor societăţi democratice. Multe din aspecte dificile ale acestor probleme pot duce la o reacţie neadecvată din partea noii elite. Însă o altă cale nu există. Decizia trebuie luată chiar dacă variantele ei pot duce la crearea unor probleme serioase. Dar cea mai proastă decizie ar fi ignorarea problemei, preţul unei asemenea atitudini va fi nespus de înalt.

Principala problemă a persoanelor ce iau decizia, constă în aceea că unele argumente în discuții, ce se referă la alegerea dintre iertare şi pedepsire sunt foarte contradictorii. După cum am menţionat mai sus, concilierea este privită în calitate de condiţie de bază pentru consolidarea tinerii democraţii. Putem să presupunem, că uneori concilierea poate fi atinsă doar în cazul în care noua elită se va abţine de la urmărirea judiciară a funcţionarilor vechiului regim. Însă în acelaşi timp, putem presupune că iresponsabilitatea poate împiedica procesul de conciliere. Un dublu caracter poate avea şi argumentul cum că procesele judiciare pot ameninţa în mod serios viabilitatea noii democraţii, dat fiind efectele sale politice negative, cum ar fi contrrevoluţia sau complotul. Pe de altă parte, putem aduce un alt argument — din contra viabilitatea noii democraţii depinde de urmărirea judiciară ca garanţie totală a faptului că infracţiuni comise sub „acoperirea“ statului nu vor mai avea loc în viitor.

Majoritatea liderilor politici, jurnalişti, savanţi ce iau parte la discuţiile referitor la alternativa „a ierta sau a pedepsi“, se pare că sunt de acord cu aceea că problema de bază constă în determinarea unei balanţe între cerinţele justiţiei şi corectitudinea politică, sau altfel spus, concilierea imperativelor etice şi a limitărilor de ordin politic. Aceasta nu este uşor. Va fi necesară o analiză dificilă a priorităţilor şi a neajunsurilor iertării şi pedepsirii. Toate în ansamblu, atât cele morale, cât şi cele politice, trebuie echilibrate. Necesitatea de a respecta cerinţele morale şi de a lua în consideraţie limitările politice apare inevitabil, care din căile expuse va fi aleasă. Dacă, de exemplu, prioritate i se acordă urmăririi judiciare, atunci justiţia trebuie să fie corectă atât din punct de vedere atât politic, cât şi moral, în aşa fel să corespundă cerinţelor legalităţii.

 

Încheiere

Studiul succint prezentat privind abordarea subiectului reconcilierii naționale în Spania, în special prin intermediul creării unei Comisii pentru Adevăr și transferul osemintelor Generalului Franco din mausoleu în cimitir alături de familia sa, poate servi exemplu și pentru alte state, inclusiv Republica Moldova. Or, cazul Spaniei este unul destul de interesant, dar în același timp și complex, în studiul propus fiind prezentat doar un singur segment al procesului de reconciliere a societății în cauză. Totuși, așa cum am susținut și anterior, acest proces fiind unul pozitiv, nu poate fi aplicat prin analogie în alte cazuri. Atenționăm acestui fapt din motiv că unii încearcă să pună semnul de egalitate între cazuri cum ar fi Kosovo, Abhazia, Osetia de Sud, Crimeea și regiunea „transnistreană“, în contextul în care, din punct de vedere al dreptului internațional cazurile diferă între ele — de la operațiuni în baza rezoluțiilor Consiliului de Securitate (Kosovo) — până la aplicarea regimului de ocupație (Abhazia, Osetia de Sud și Crimeea).

Totodată, puțin se vorbește despre conceptul DDR (democratizare, dezarmare și reintegrare), care a devenit un imperativ în contextului dialogului de reconciliere a unor asemenea societăți. Acest proces este unul de durată, iar după cum demonstrează cazul Spaniei, poate cuprinde și câteva generații. Totuși, adevărul este că o altă soluție nu există. Or, anume de capacitatea de a depăși asemenea situații de criză, depinde în mare măsură viitorul prosper al acelor societăți, ceea ce include și bunăstarea populației, dar și încrederea în instituțiile statului la nivel național și internațional. Și încă un factor foarte important — partea ce vine cu o asemenea inițiativă, își asumă anumite riscuri, printre care este și cel de a veni cu un proiect atractiv și bine argumentat pentru cealaltă parte, care ar prevedea și anumite garanții de respectare a regulilor de joc acceptate de actorii politici. Altfel eforturile ar putea rămâne doar pe hârtie, în lipsa unei credibilități, atât pentru societate in integrum, cât și pentru actorii internaționali în calitatea lor de mediatori și garanți a ireversibilității procesului pornit.

Între Chișinău și Tiraspol există mai multe subiecte sensibile, care deseori sunt influențate din exterior, iată de ce calitatea negociatorilor, a mediatorilor și a experților trebuie să fie una recunoscută și apreciată în primul rând, de acele grupuri de lucru care vor fi create pe diverse subiecte de interes comun. În acest sens, trebuie depășit complexul de subapreciere a practicii acumulate de statele din America Latină, Africa și Asia, doar din considerente că noi facem parte din familia statelor europene, lucru la care atrag atenția deseori experții. Or, în secolul XXI nu se mai poate ignora practicile implementate cu succes într-un stat, indiferent de situația geografică a acestuia. Doar un argument în acest context — în fiecare situație conflictuală, atunci când este pornit procesul de reconciliere și există voința respectivă, deseori în calitate de experți participă aceleași persoane recunoscute la nivel internațional, profesionalismul cărora nu trezește careva dubii. Or, unele din aceste state, ulterior au devenit exemple pentru alte situații post-conflictuale, care s-au soldat cu anumite succese.

Referindu-ne la Republica Moldova, atenționăm asupra faptului, că cele două momente sensibile, care trebuie privite și examinate în contextul justiției tranziționale, sunt puțin abordate în societate, constituind o lacună expresă, care, deși a trecut ceva timp, rămân în continuare actuale. În egală măsură, constatăm că unele aspecte ale acestor subiecte sensibile devin parte a campaniilor electorale, astfel având un caracter în mare parte populist. Or, printre problemele principale se enumeră lipsa unei strategii simbolice, prin care societatea moldovenească să se familiarizeze cu conceptul justiției tranziționale, inclusiv cu mecanismele și instrumentele acesteia. Doar un exemplu. În ultimul timp tot mai mulți politicieni abordează chestiunea adoptării legii cu privire la lustrație, în cea mai mare parte neluând în considerație efectele pe care le poate produce adoptarea, dar în special, aplicarea cadrului normativ respectiv.

 

Lucrarea a fost prezentată la 01.11.2018