Noțiunea și clasificarea semnăturilor în grafoscopie

Gheorghe GOLUBENCO, doctor în drept, profesor universitar
Mihai COSTEA, doctorand

The Notion and Classification of Signature in Grafology The authors of the present work analyses modern signatures from a historical-evolving point of view and proposes a definition and classification of signatures based on the graphic information a signature contains. Examining the stages of the signature identification examination carried out by the expert, the author highlights some specific features of signature investigation, that must be taken into consideration by the graphologic specialists. Keywords: handwriting, signature, simplified signature, graphological expertise, stages of signature examination.

În lucrare autorii analizează semnătura contemporanilor noştri în aspect istorico-evolutiv, propune o definiţie şi o clasificare a acestora după volumul de informaţie grafică cuprinsă în conţinutul lor. Examinând etapele cercetării identificatoare a semnăturilor de către expert, autorul scoate în evidenţă unele particularităţi în cercetarea semnăturilor, demne de a fi luate în considerare de către specialiştii grafoscopişti. Cuvinte-cheie: scris, semnătură, semnătură prescurtată, expertiză grafoscopică, etapele cercetării semnăturilor.

Introducere. Printre obiectele supuse expertizei grafoscopice judiciare un loc important îl ocupă semnăturile de pe diversele documente oficiale sau private. Acest gen de expertiză criminalistică este pe cât de obişnuit pe atât de complex. Cu toate că semnătura se deosebeşte de scris prin procesul de formare, în calitatea sa de material scriptic deţine, la fel, însuşiri identificatoare importante — individualitate şi stabilitate relativă. Şi aceasta pentru că semnătura este strâns legată de scris prin faptul că constituirea ei se sprijină pe aceleaşi baze psihofiziologice şi deprinderi grafotehnice. Totodată, trebuie avut în vedere şi faptul că, conţinutul caracteristicilor scrisului se diferenţiază în raport cu materia caracteristicilor semnăturii, acestea din urmă fiind proprii doar obiectului concret de cercetare. Dincolo de aceasta, trebuie notat că specificul formării semnăturii se distinge de materialul scriptic textual şi prin faptul că executarea semnăturii atestă o mai mare stabilitate în raport cu scrisul la general, plus la aceasta nu necesită analiză sonoră.

Rezultate şi discuţii. Privită la general şi în aspect istorico-evolutiv, problematica semnăturii şi a scrisului în ansamblu s-a aflat şi rămâne în atenţia doctrinei criminalistice. Actualmente este elaborată metodologia examinării semnăturilor, care însă nu încetează a fi supusă perfecţionării şi dezvoltării, încât aceasta să satisfacă provocările zilei de azi. Desigur, folosirea termenilor contemporani, precum „semnătura“, „scrisul semnătural“ cu referire la istoria scrisului necesită şi anumite precizări.

Apariţia semnăturii la o anumită etapă de dezvoltare a societăţii a fost legată de cerinţele bunei desfăşurări a relaţiilor sociale care dictau anumite mijloace de atestare a identităţii persoanei şi de probare a actelor de voinţă ale acesteia, chiar şi în cazul dispariţiei sale fizice1. Primul instrument folosit pentru atingerea acestui scop pe teritoriul Europei, inclusiv spaţiul vorbitorilor de limbă română, a fost sigiliul aplicat pe ceară topită. Mai apoi, graţie răspândirii scrisului, sigiliul, treptat, este înlocuit cu semnătura de tip grafic pusă pe documente de către ştiuitorii de carte, aceasta însă, coexistând mult timp cu „semnătura“ prin punere de deget de către persoanele analfabete.

Pe măsura dezvoltării învăţământului, tot mai multe persoane aveau posibilitatea de a semna prin gesturi grafice care, în fond, reprezentau ceva mai mult decât un mijloc de atestare a identităţii, fiind o manifestare de voinţă a scriptorului în vederea apariţiei, modificării sau stingerii unui raport juridic2. La începuturile perioadei de formare a semnăturii, aceasta, după construcţia sa nu se deosebea de scrisul a însuşi documentului manuscris, de aceea, ele pot fi caracterizate, mai curând ca nişte inscripţii certificatoare făcute cu mâina proprie decât semnături în sensul contemporan. Acest lucru se observă din analiza publicaţiilor din acea perioadă pe această problemă. Spre exemplu, ediţia a II-a a Dicţionarului explicativ velicorus semnat de cunoscutul publicist rus V.I.Dali (a.1881) care, sensul filologic al cuvântului „semnătură“ îl interpretează în felul următor: „a semna (o hârtie) — a pune semnătura, a o iscăli…a scrie numele său, supranume, cinul ş.a.“3. Doar, în prima jumătate a sec. al XVIII-lea, când scrisul cursiv a obţinut o dezvoltare semnificativă, suficient de masiv se întâlnesc semnături în care sunt reflectate stabil deja unele particularităţi grafice ale semnăturilor, transcripţia acestora fiind suplimentată cu diverse parafe în partea lor finală, spaţiate astfel, încât să nu acopere zona mediană de conţinut.

Ulterior, pe la începutul sec. al XX-lea încep să apară semnături ca variante de nume prescurtat, fiind lipsă ultimele două-trei litere, structura lor, mai frecvent reflectând majusculele numelui, prenumelui plus parafe scurte cu configuraţii simple. Însă, pe la mijlocul acestui secol îşi fac apariţia semnături în formă de abreviaturi ce cuprindeau monograme a primelor litere a numelui, prenumelui — fapt lămurit, poate prin moda apărută după anii ‘20 ai sec. al XX-lea de a prescurta denumirile organizaţiilor, întreprinderilor, instituţiilor etc. ca, în fine, să se ivească şi iscălituri alcătuite din grafisme ilizibile şi elemente fără o alcătuire literală. Confirmare acestor fenomene regăsim iarăşi în literatura de specialitate, în care savanţii criminalişti ai anilor ‘60—‘80 ai sec. al XX-lea oglindesc închipuirile lor cu privire la noţiunea de semnătură în felul următor: „semnătura — semn de certificare a unui înscris oficial ori neoficial… este tot un scris… redat şi prin semne grafice neliterale…se particularizează şi prin abrevieri…monogramare cu semnul grafic de început…“4.

Savanţii criminalişti contemporani A.Frăţilă şi Gh.Păşescu notează, pe drept că, noţiunea de semnătură nu se rezumă la simpla transcriere literală — completă sau abreviată — a numelui şi prenumelui, ci este mult mai complexă. Ei definesc semnătura ca „o emblemă grafică a unei persone, o reprezentare în plan grafic a unei individualităţi, un fel de „pecete grafică personală“5

Luând în considerare cele menţionate, semnătura ar putea fi definită ca o reprezentare grafică a individualităţii persoanei, a numelui scris cu mâina proprie, fie deplin, fie prescurtat, citeţ ori ilizibil sau prin trăsături neliterale în scopul autentificării unui document.

Prin urmare, analiza semnăturilor contemporanilor noştri permit a scoate în evidenţă tendinţa de a înlocui transcripţia literală a lor cu variante restrânse sau cu transcripţii neliterale, astfel încât, să se piardă legătura dintre semnătură ca atare şi conţinutul ei, adică o depersonalizare a semnăturii, un mod de îndepărtare de la autoidentificarea grafică (recunoaşterea după nume) prin intermediul semnăturii.

Deci, concluzionând, trebuie spus că cele mai serioase modificări în evoluţia sa firească, semnătura a suferit în sec. al XX-lea, când în schimbul iscăliturilor „clasice“ de altă dată cu o lungime destul de mare ce înfăţişau numele, prenumele, uneori şi rangul persoanelor respective, executate prin transcripţie literală deplină au apărut semnături cu conţiunt prescurtat în formă de abreviaturi de nume, prenume, patronimic şi, în sfârşit, semnături aproape indescifrabile, având aspectul unor combinaţii de linii neliterale cu forme ieşite din gravitaţia alfabetului. Dar, tot aici trebuie menţionat că, nu există nicăieri şi obligativitatea ca o semnătură să reproducă numele, prenumele titularului.

Oricum, legat de aceasta, savanţii români consacraţi A.Frăţilă şi Gh.Păşescu scriu, pe drept că, fenomenul reducerii semnăturii „se datorează acţiunii conjugate a mai multor agenţi dintre care fac parte: alfabetizarea populaţiei, sporirea fără precedent a documentelor de tot felul, celeritatea pe care o reclamă întocmirea rapidă a acestora, înţelegerea faptului că semnătura reprezintă o emblemă grafică a unei persoane fără a necesita o scriere integrală a numelui, prenumelui şi eventual a titlului acesteia“6. La cele menţionate s-ar putea de adăugat că a sporit şi volumul de cercetări criminalistice a semnăturilor prescurtate legat de evoluţia progresului ştiinţific, utilizarea pe larg a diferitor tehnici de multiplicare şi a softurilor computerizate la crearea formularelor (blanchetelor) de documente, în care semnătura este unicul material manuscris identificator, toate celelalte rechizite ale actului, redactându-se cu ajutorul dispozitivelor tehnice de tipărit. Mai mult, alcătuirea oricăror formulare de documente financiare sau bancare mulţi ani la rând se făcea fără participarea criminaliştilor specialişti în grafoscopie. De aceea, semnătura pe documentele contemporane, în lipsa unor reguli de îndeplinire, argumentate în aspect profilactic, rămâne unicul obiect de identificat.

În acest context, trebuie notat că, de cele mai multe ori semnăturile de cuantum redus sunt specifice persoanelor ce activează în aşa sectoare sociale precum poşta, băncile, clinicile medicale, unităţile comerciale în care se eliberează facturi, chitanţe etc. Legea minimului efort dictează înlăturarea mişcărilor inutile, reducerea elementelor componente ale semnăturii astfel, încât simbolul grafic al persoanei să fie mult mai simplu şi mai rapid de realizat.

În linii mari, semnătura oglindeşte reliefat procesele socioculturale în masă ce se petrec în societate, înlesnite de faptul că titularii îşi crează semnătura după însuşirea de către ei a normelor de scriere şi a instalării scrisului individual tocmai la vârsta trecerii pragului de viaţă social activă — 18 ani, cristalizarea definitivă a ei finalizându-se spre 25-30 ani7. Deci, luând în calcul că, la ora actuală semnătura, de cele mai multe ori, prezintă unicul „semn certificator“ cu capacitatea de a confirma sau infirma autenticitatea documentului, importanţa juridică a ei sporeşte foarte mult. Dacă am adăuga că gradul de rezistenţă la contrafaceri a semnăturilor, mai cu seamă a celor de cuantum redus, este diferit (rezistenţă mică; rezistenţă medie; rezistenţă mare8), este de la sine clar că de „protecţie juridică“, în acest sens, pot beneficia nu toţi cetăţenii. Oricum, în opinia noastră, posibilitatea modificării componentelor structurale ale semnăturilor cetăţenilor întru sporirea gradului de securitate juridică a lor, poate fi realizat doar prin promovarea culturii generale şi importanţei juridice a semnăturii, a respectului şi responsabilităţii faţă de actul semnării unui document în viaţa de zi cu zi a cetăţenilor noştri.

În altă ordine de idei, reiterăm că semnătura totdeauna a fost şi rămâne unul din cele mai complexe obiecte de cercetare ale expertizei grafoscopice, explicat prin volumul ei redus de material grafic, ceea ce o şi deosebeşte de scrisul cursiv. Chiar multiplele elaborări metodice pe problema semnăturilor de cuantum redus şi nu numai ale epocii a.’70-’80 ai sec. al XX-lea9 care veneau în sprijinul experţilor practicieni ai serviciilor criminalistice, oricum, nu micşorau esenţial numărul concluziilor formulate de specialişti în formă de „nu este posibil de soluţionat întrebarea“. În motivarea acestor concluzii, de cele mai multe ori se indica caracterul concis şi simplitatea constructivă a semnăturilor examinate.

Dar, totuşi, dacă e să abordăm aspectul constructiv al semnăturilor, trebuie spus că în ea pot fi evidenţiate câteva părţi structurale: 1) partea incipientă a semnăturii (majusculele numelui, prenumelui sau monograma (înbinarea a 2-3 majuscule reunite într-un element comun) ori litere relativ citabile sau trăsături neliterale de o întindere sporită; 2) partea mediană compusă din minuscule şi elemente neliterale; 3) parafa — trăsătură, de obicei fără semnificaţie literală prin care se termină o semnătură10, executată într-un ritm maximal rapid şi legat de partea mediană a semnăturii; 4) trăsături suplimentare — elemente neliterale executate prin interval şi localizate după limitele părţii materiale a semnăturii.

În ultimul sfert al sec. al XX-lea şi începutul anilor 2000 în literatura de specialitate tot mai des se discută probleme teoretice ce ţin de importanţa clasificărilor în grafoscopie11 şi nu numai, se fac încercări de a sistematiza semnăturile la general, dar şi cele de cuantum redus, de a stabili frecvenţa celor prescurtate12.

Savanţii români A.Frăţilă şi Gh.Păşescu semnăturile de cuantum redus, la general, după criteriul mărimii (al volumului grafic) le departagează în: 1) Mari; 2) De întindere medie; 3) Mici (prescurtate sau de cuantum redus)13. În fond, această clasificare, făcută după criteriul invocat de autori, pare asemănătoare cu clasificarea generală a semnăturilor, realizată în cadrul acestui studiu, după gradul de informativitate în baza a cca 1000 de semnături, preluate din 200 procese-verbale de cercetare la faţa locului, în fiecare din care, figurând câte 2-3 şi mai multe semnături a diferitor persoane, pe care le-am clasificat, după volumul structural al lor, în trei mari grupuri.

Semnăturile din prima categorie (cca 7%), (înalt informative) deţin construcţie complexă, se compun din semne convenţional literale sau elemente neliterale de configuraţie complexă, mai rar având transcripţie literală deplină, alteori monogramele primelor litere a numelui şi prenumelui, executate într-un ritm şi coeziune înaltă, evoluţie superioară, finalizându-se, de regulă, cu parafe graţioase de întindere medie sau mare pe orizontală şi verticală, orientate preponderent dreapta.

A doua grupă de semnături (30%) se evidenţiază prin transcripţie mixtă, relativ scurtă. De regulă, se compun din primele 2-3 litere ale numelui, prenumelui plus elemente suplimentare ilizibile care se finalizează cu parafe de configuraţii simple. Semnăturile din această grupă se realizează, preponderent cu scris de evoluţie medie, cu elemente simplificate prin mişcări de întindere medie sau mare, grad de coeziune mediu, orientate dominant dreapta.

Grupa a 3-a de semnături (61%) prezintă construcţie simplă, prescurtată, compuse din cel mult 1-2 litere plus elemente spontane sau semne convenţional literale în formă de laţuri simple, trăsături ungiulare sau arcuite executate prin mişcări de întidere medie, evoluţie medie sau inferioară. Parafele în această grupă sunt de construcţie simplă, mai des de formă arcuită plasate sub linia de scriere ori deasupra semnăturii.

De menţionat că, în cele cca 1000 de semnături procesate au fost depistate foarte puţine (2%) iscălituri cu o transripţie literală deplină a numelui titularului, întâlnite mai cu seamă la persoane tinere, la care semnătura este încă în stadiu de consolidare (16-18 ani), dar şi la cele ce-şi modifică semnătura în legătură cu schimbarea numelui de familie (căsătorie la femei ş.a.). Facem această observaţie deoarece, o eventuală analiză statistică a unui număr de semnături mult mai mare, decât cel considerat de noi reprezentativ, legate şi de alte domenii decât cel juridic analizat (învăţământ, spre exemplu), cu siguranţă, ar evidenţia o cotă mai înaltă de asemenea iscălituri.

Oricum, rezultatele obţinute permit a trage unele concluzii, în primul rând că, aproape toate semnăturile analizate nu oglindesc numele executorului (în cel mai bun caz cuprind o împletire de majuscule ale iniţialelor numelui, prenumelui), marea majoritate din ele sunt prescurtate, conţin un volum redus de caracteristici identificatoare, ceea ce prezintă complexitate sporită pentru experţii grafoscopişti. Reproducerea a astfel de semnături prin imitaţie, după cum arată practica judicară, este accesibilă oricărei persoane ce posedă un scris înalt sau mediu evoluat.

Analiza masivului de semnături în cadrul studiului nostru confirmă opiniile expuse în literatura de specialitate14, privind legităţile formării semnăturii, existenţa unei subordonări semnificative a acestora calităţilor psihofiziologice ale autorului ei şi, ca consecinţă — oglindirea în semnătură a personalităţii acestuia. În procesul învăţării scrisului treptat se formează şi se cristalizează deprinderi grafotehnice care, ulterior se transformă într-un sistem de reflexe condiţionate, cunoscut în grafoscopie ca stereotip dinamic. Însă, procesul de formare a semnăturii se realizează doar la etapa când scrisul automatizat este deja instalat, transformându-se treptat, cu luarea în calcul a multiplelor repetări, într-un act obişnuit de scriere, adică într-o „simplă ideogramă motrică“15. De aici reesă că semnătura, formată şi executată de persoana din numele căreia este dată, prezintă un act mecanic şi individual de scriere.

În cazul unui suficient volum de caracteristici informative, ea poate fi obiectul expertizei grafice identificatoare a titularului ei. Însă, trebuie reiterat că, metodologia examinării semnăturilor, mai cu seamă a celor de cuantum redus, este una din cele mai sinuoase modalităţi de cercetare utilizate în ramura expertizei scrisului. Dificultăţile de investigare sunt legate de faptul că deprinderea grafotehnică a persoanei se sprijină pe un fundament psihofiziologic organizat extrem de complicat.

Pe de o parte, semnătura prezintă o manifestare inconştientă a deprinderii scripturale, pe de altă parte, reflectă particularităţile individuale ale acestei însuşiri într-o formă foarte specifică. Procesul de formare a semnăturii, în condiţiile în care deprinderea grafotehnică este deja cristalizată, presupune că scrisul semnătural poate suferi în perspectivă doar modificări minore, mai curând, rămânînd neschimbat (îndeosebi la bărbaţi) pe o perioadă lungă. Mai mult, s-a observat că practica îndelungată de semnare a documentelor în activitatea de muncă a persoanei nu conduce obligatoriu la modificări a configuraţiei generale a semnăturii, ci doar la apariţia variantelor prescurtate a aceleiaşi semnături. Acest lucru este semnalat şi de opiniile specialiştilor în materie16. În funcţie de importanţa documentului, dimensiunile spaţiului destinat pentru semnătură, titularul alege şi varianta optimală de semnătură. Acest fapt marchează importanţa problemei alcătuirii formularelor tipizate de documente — activitate care, este şi astăzi insuficient reglementată.

În scopul prevenirii infracţiunilor legate de falsificarea semnăturilor la general şi celor de cuantum redus, în particualar, urmează ca în aceste formulare de mărit spaţiul destinat punerii semnăturii, precum şi introducerea unor reguli ce prevăd sporirea informaţiei grafice identificatoare din contul descifrării numelui de familie, a iniţialelor prenumelui, patronimicului. Actualmente, după cum arată practica, rubricile formularistice ale blanchetelor documentelor, inclusiv financiare, au dimensiuni mici, ceea ce nu permite cetăţeanului obişnuit să semneze liber, într-o manieră firească.

Executarea unor semnături din categoria celor mari (înalt informative) în acest spaţiu limitat este posibil doar modificând mişcările scripturale obişnuite în direcţia micşorării întinderii grafismelor pe verticală şi orizontală sau scurtând conţinutul semnăturilor. Reducerea nevoită a semnăturilor în documentele oficiale conduce la descreşterea informaţiei identificatoare a ei, ceea ce nu totdeauna permite expertului să soluţioneze întrebarea cu privire executor. În fond, acest fapt înlesneşte condiţiile de comitere a infracţiunilor legate de falsificarea documentelor.

Tot aici trebuie spus că şi metodica examinării semnăturilor este una din cele mai complexe, lămurit prin faptul că conţinutul ei structural, spre deosebire de cel cuprins în scrisul cursiv, prezintă volum mic de material grafic. Aceasta se observă şi din proporţiile statistice ale analizei celor cca 1000 de semnături, dintre care 2/3 constituie obiecte cu volum informativ mic. Aceste semnături sunt prescurtate, de o configuraţie simplă, executate cu viteză medie, prezentând informaţie identificatoare redusă, de unde şi complexitatea determinării autenticităţii lor.

Prin urmare, securitatea redusă a acestui număr mare de semnături crează probleme serioase experţilor criminalişti — situaţie agravată şi de apariţia unor semnături executate cu mâna stângă de persoane — stângaci naturali, a semnăturilor în copie, executate cu aplicarea tehnicii de multiplicare şi de calcul, dar şi a semnăturilor obţinute prin diferite variante combinative (montaj computerizat) de falsificare etc. Deci, toate acestea, fiind uneori asociate cu opunerea de rezistenţă organelor de urmărire la obţinerea mostrelor comparative de semnătură fac ca, în final, să se soldeze cu multiple dificultăţi în munca experţilor grafoscopişti contemporani în cadrul cercetării a astfel de obiecte.

Dar, oricum, indiferent de situaţia creată, aceştea urmează să respecte procedurile de lucru, stipulate în metodicile respective care, tradiţional, impun anumite etape în examinarea identificatoare a semnăturilor, şi anume: — informarea prealabilă de materialele prezentate la expertiza grafoscopică judicară; — examinarea şi cercetarea semnăturii în scopul relevării unor indici prezumtivi de executare în condiţii neobişnuite; — cercetarea caracteristicilor generale ce evidenţiază semnătura; — studierea caracteristicilor particulare ale semnăturii; — realizarea examenului comparativ şi aprecierea caracteristicilor coincidente şi a celor divergente; — formularea de concluzii; — perfectarea rezultatelor investigaţiei efectuate — raportul de expertiză grafoscopică judiciară.

Concluzii. Descoperirea şi cercetarea infracţiunilor din sfera economiei naţionale, în special a diverselor escrocherii efectuate prin furturi şi delapidări de bunuri sunt însoţite de aplicarea intensivă a cunoştinţelor speciale din ramura documentologiei judiciare, inclusiv a examinării scrisului de mâină. Totodată, aplicarea pe larg a tehnicii compiuterizate la crearea documentelor contemporane conduc la sporirea rolului semnăturii ca semn unic de certificare a acestora. Analiza practicii judiciare denotă că semnăturile cetăţenilor în mare parte sunt prescurtate, conţin caracteristici identificatoare ce nu totdeuna asigură securitatea lor juridică, acestea de multe ori rămânând vulnerabile la fals. Toate acestea necesită elaborarea şi aplicarea a unor noi mijloace tactico-metodice, procedee şi modalităţi de utilizare a cunoştinţelor specializate din ramura grafoscopiei judiciare la pregătirea materialelor către expertiza semnăturilor, efectuarea şi aprecierea rezultatelor acestora de către organele de urmărire penală şi instanţele de judecată.