Politica în materie de azil în Uniunea Europeană şi Australia: repere comparative

Vitalie GAMURARI, doctor în drept, conferenţiar universitar, ULIM
Aliona CIGULEA, doctorandă, USEM

Asylum policy in the European Union and Australia: comparative study The asylum policy is based on two important aspects – to act in accordance with the international commitments in the area of refugee rights and to protect the national security interest in the situation of illegal migration. This is one of the most burning issues at the moment, which rises discussions among the advocates of the need to respect the rights of refugees and those who plead for securing the territory of the state by severe, but reliable methods from their point of view. Keywords: asylum, refugee, asylum seeker, security, migration policy.

 

Politica în materie de azil are la baza sa două aspecte importante – respectarea angajamentelor statului asumate la nivel internaţional în domeniul asigurării drepturilor refugiaţilor şi asigurarea interesului naţional de securitate în situaţia de migraţie ilegală în masă. Această problemă este una din cele mai stringente la moment, care trezeşte discuţii critice între adepţii necesităţii respectării drepturilor refugiaţilor şi a celor ce pledează pentru securizarea teritoriului statului prin metode dure, dar sigue în viziunea acestora. Cuvinte-cheie: azil, refugiat, solicitant, securitate, politică migraţionistă.

 

Introducere

„Primăvara arabă” declanşată odată cu revoltele ce au avut loc în Tunisia în primăvara anului 2011, a readus dezbaterile asupra unui subiect sensibil – cel al co-raportului dintre combaterea traficului de migranţi, obligaţie a oricărui stat, în special ţinută în faţa propriilor cetăţeni şi, cel al necesităţii respectării angajamentelor statelor asumate pe plan extern în materie de azil şi protecţie a refugiaţilor. În mod tradiţional, atunci când este discutată această chestiune, în centrul atenţiei sunt statele europene, în special Italia, Grecia, Spania, state ce sunt primele în calea migranţilor ce vin de pe continentul african. În acest context, statele „insulare”, cum sunt SUA, Marea Britanie sau Australia, sunt la prima vedere mai asigurate din punct de vedere al securităţii frontierelor sale. Totodată, UNHCR atrage atenţia, că printre statele pe umerii cărora stă povara cea mai mare în acordarea ajutorului persoanelor refugiate şi celor intern-deplasate, se enumeră nu statele bogate şi prospere, ci dincontra – statele care au o situaţie economică departe de a fi capabilă să răspundă unor provocări parvenite din partea valurilor de migranţi, printre care se enumeră aşa state cum sunt Pakistan, Turcia, Republica Democrată Congo.

Referindu-ne la conceptul statelor „insulare”, v-om aborda situaţia Australiei, încercând să facem o analiză a politicii sale în materie de azil din perspectiva evoluţiei acesteia, factori ce au influenţat o asemenea abordare, dar şi efectele produse pe plan intern şi extern. Pentru a avea o imagine mai clară, v-om încerca să abordăm acest subiect în baza unei analize comparative a cadrului normativ ce reglementează politica de azil în Australia şi în Uniunea Europeană. O asemenea abordare este binevenită şi din perspectiva faptului că din ce în ce mai tari sunt vocile acelor politicieni care pledează pentru introducerea unor bariere nu doar de ordin juridic, dar şi sub forme de diverse programe ce ar descuraja potenţialii migranţi să se îndrepte spre coastele europene, în special aceasta se referă la Grecia şi Italia.

 

Analiza generală a politicii de azil în Uniunea Europeană

Criza migraţională cu care se ciocneşte Uniunea Europeană în ultimul deceniu, duce la un rezultat, care se caracterizează printr-un număr crescând de respingeri a solicitărilor de azil din partea statelor membre. Unii califică aceasta ca „o mare inversare de la dreptul de azil contra celor exilaţi”, spun că regulile dreptului de azil discreditează exilaţii, în timp ce, conform acestor persoane, aceste reguli ar trebui să-i protejeze şi afirmă că aceste fapte se înscriu într-o mişcare mai vastă de radicalizare a politicilor publice antimigratoare, ridicate apoi la nivel de naţionalism xenofob în sistemele politice europene.1

Alţii spun că mai multe fenomene s-au acumulat pe parcursul istoriei, fapt ce explică o transformare a dreptului de azil, după spusele acestora într-un drept de refuz:

• colonizarea şi decolonizarea prin care se caracterizează anii 1960 şi 1970;

• politicile antimigratoare promovate în condiţiile crizei economice din anii 1970;

• creşterea influenţei partidelor de extrema dreaptă în anii 1980 şi următorii;

• slăbirea ideologiilor şi a partidelor de stânga în Europa în anii 1990;

• europenizarea politicilor migratoare la finele anilor 1990.2

Se cunoaşte că anul 2010 era determinat ca an în care statele membre ale Uniunii Europene trebuiau să elaboreze definitiv şi să pună în aplicare politica unică în materie de azil. Totuşi, statele continuie să recepţioneze azilul ca o politică naţională şi ca parte componentă a suveranităţii naţionale. În calitate de exemplu putem aduce „deportarea” romilor români şi bulgari din Franţa şi dialogul dur în acest context dintre autorităţile de la Paris şi Bruxelles. În plus, remarcăm un eveniment care a avut un ecou în viziunea noastră – reuniunea de la Bruxelles din 16 septembrie 2010, pe ordinea de zi a căreia figurau chestiuni ce ţin de politica externă şi cooperarea cu partenerii strategici ai Uniunii Europene – SUA, China, Rusia etc., care până la urmă s-a transformat într-un dialog privind corectitudinea autorităţilor franceze ce ţine de deportarea romilor în România şi Bulgaria.

Referitor la politica europeană de azil, remarcăm că cele patru instrumente legislative principale ale sistemului european de azil includ:

— directiva privind condiţiile de acceptare a solicitanţilor (ianuarie 2003);

— directiva privind calificarea (aprilie 2004);

— directiva privind procedurile de acordare a statutului (decembrie 2005);

— regulamentul de la Dublin cunoscut sub denumirea de „Dublin II” (februarie 2003).

Șă ne referim la un subiect concret al politicii europene în materie de azil – procedura accelerată. În lista cazurilor ce autorizează refuzul la procedura accelerată sunt descrise opt situaţii clasate ca „diverse”, ipoteză deja menţionată în actele anterioare care constituie preistoria dreptului Uniunii Europene şi pusă în aplicare în statele membre şi statele candidate:

a) solicitantul, fără un motiv valabil, a dus în eroare autorităţile referitor la identitatea sau naţionalitatea sa, prezentând date greşite sau invocând informaţii care ar fi putut influenţa decizia în sens favorabil;

b) solicitantul n-a prezentat nici o informaţie care ar permite stabilirea cu o certitudine suficientă identitatea şi naţionalitatea sa şi există motive serioase de a crede că solicitantul, cu intenţie rea, a procedat la distrugerea sau deteriorarea actelor de identitate sau a titlurilor de călătorie care ar putea ajuta la stabilirea identităţii sau a naţionalităţii sale;

c) solicitantul a făcut intenţionat declaraţii incorecte, ce prezintă interes pentru examinarea elementelor de probă în legătură cu cererea sa de azil;

d) solicitantul a depus ulterior o cerere în care el n-a invocat nici o faptă nouă referitor la situaţia sa actuală sau la situaţia din ţara sa de origine;

e) cererea de azil a fost depusă cu întârziere fără a avea un motiv valabil, iar depunerea tardivă are drept scop targiversarea sau împiedicarea executării unei decizii anterioare care ar antrena expulzarea sa;

f) solicitantul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a coopera (prezentarea tuturor faptelor necesare şi a elementelor de probă), nu s-a prezentat la întruniri, n-a răspuns la cererile privind prezentarea informaţiei, a părăsit locul de trai fără a contacta autoritatea competentă într-un termen rezonabil;

g) solicitantul nu s-a prezentat în termeni rezonabili la autorităţi, intrând sau prelungindu-şi sejurul ilegal;

h) solicitantul prezintă un pericol pentru securitatea statului membru sau a fost obiectul unei condamnări definitive pentru o infracţiune care constituie un pericol pentru comunitatea statului în cauză.

Prima dificultate ce rezultă din aceste dispoziţii ţin de determinarea autorităţii care îşi asumă responsabilitatea de a orienta solicitantul spre o procedură accelerată: care este organul care va controla acest proces şi în baza cărui principiu va avea loc procedura în cauză?

Această linişte din partea directivei se explică prin unele divergenţe nesoluţionate: în Rezoluţia Consiliului din 30 noiembrie – 01 decembrie 1992, autoritatea trebuia să fie „competentă şi bine calificată în materie de azil şi de refugiaţi”, în timp ce UNHCR în expunerea poziţiei sale în raport cu rezoluţia în cauză, preconiza intervenţia autorităţii competente în materie de refugiaţi.

Această propunere a UNHCR a fost negată de Consiliu în Rezoluţia sa din 20 iunie 1995 privind garanţiile minime în procedurile de azil.

Accelerarea procedurilor nu era la moment definită: ea putea duce la proceduri foarte rapide, având în vedere complexitatea unor pretenţii. UNHCR reaminteşte „cu cât procedura este mai accelerată, cu atât sporeşte riscul unor decizii eronate”.

O altă chestiune nesoluţionată de proiectul directivei la care ne referim este nedeterminarea „motivului valabil” care ar justifica faptul că solicitantul a minţit la capitolul informaţiei privind identitatea şi naţionalitatea sa. O asemenea poziţie poate fi motivată inclusiv prin teama unor eventuale represalii asupra familiei sale. Un argument ar fi următoarea întrebare – care este numărul persoanelor ce au statut de refugiat şi locuiesc legal cu acte de identitate false pe teritoriul statelor respective ani de zile? În aşa caz, presupunem că această situaţie acceptată ca legitimă pentru refugiaţi nu va fi, din principiu, acceptată solicitanţilor de azil.3

În ce moment informaţiile privind naţionalitatea şi identitatea au permis stabilirea acestora cu o „certitudine suficientă” şi care sunt „motivele serioase de a crede” că documentele au fost distruse sau pierdute intenţionat?

În ce moment o cerere de azil este depusă „foarte târziu” în cadrul unei proceduri de explulzare? Care sunt „posibilităţile suficiente” pe care acesta le depune? Şi care sunt motivele valabile de a amâna depunerea unei cereri (art. 32 e şi g)?

Ce ţine de faptul că solicitantul n-a cooperat în timpul procedurii s-au n-a răspuns pozitiv întrunirilor şi cererilor referitor la informaţii (art. 32 f), practicienii cunosc bine situaţia când solicitanţii sunt deseori consultaţi de compatrioţi mai mult sau mai puţin avizaţi, care le recomandă să nu spună adevărul în toate detaliile până la finele procedurii şi că dificultăţile lor considerabile de domiciliare nu le sunt imputabile, ce face neloială sancţiunea pe care o suportă.

Vorbind despre pericolul pentru comunitatea statelor membre a Uniunii Europene, menţionăm că această noţiune care nu are nici un raport cu esenţa cererii, riscă să ducă la o examinare rapidă nejustificată.

Caracterul discreţionar al acestor criterii crează condiţii pentru neaplicarea Convenţiei de la Geneva, fiind în plus, precizat că nici un recurs nu este prevăzut contra deciziei de a orienta cererea spre procedura accelerată.

Regretăm în egală măsură, că unele contradicţii între legislaţiile naţionale şi principiile directivei, capătă o relevanţă specială: aşa, statele membre care la data intrării în vigoare a directivei aplicau dispoziţii ce denotă tări terţe sigure ca procedură (art. 27) sau ţări de origine sigure (art. 30-1 şi 30-3), au obligaţia doar de a le notifica Comisiei. Totodată, aceste state pot menţine proceduri speciale de admitere la frontieră (art. 35), ele pot deroga de la regula de autorizaţie de deplin, drept acordat în cadrul procedurii normale solicitanţilor care formează un recurs în raport cu decizia de determinare (art. 39-2).

Altfel spus, aceste state membre sau candidate care încă nu adoptase aceste măsuri restrictive puteau să se grăbească să o facă până la adoptarea directivei. Acest nou şantier comunitar era la moment o ocazie excepţională de a sintetiza acquis european la capitolul drepturilor fundamentale în materie de procedură.

 

Criterii ce determină politica de azil în Australia

„Insulile apar tot timpul în calitate de frontiere în faţa lumii”, aceste cuvinte ale lui José Carlos LLOP caracterizează perfect atitudinea Australiei faţă de imigranţi, atitudine rezumată într-o frază şoc, expusă în 2013: No way you’ ll make Australia Home.4

În timp ce migranţii fac marile titluri ale presei europene, a rămas practic fără reacţie faptul că în alt colţ al globului, în Australia, sunt ignorate marile principii de drept internaţional. Respingând calificativul de azil, Canberra nu lasă nici o şansă migranţilor, devenind, astfel, un stat ce sfidează de facto unele norme de drept internațional.

Reamintim că acordurile internaţionale oferă oricărei persoane dreptul la azil, la non-refoulement şi la sejur provizoriu. Statele semnatare a Convenţiei de la Geneva din 1951 privind statutul refugiatului, sunt astfel, obligate nu să acorde azil, ci să nu reîntoarcă solicitantul. Trebuie să constatăm astfel, că nerespectarea acestei obligaţii poate fi privită ca o încălcare a dreptului internaţional.

Adevărul este că politica migraţionistă australiană deseori se reduce la un singur cuvânt – externalizare. Organizarea este uşor dusă dincolo de insulă cu o repartizare de sarcini, procedură care permite Canberrei să se debaraseze complet de „problema” migranţilor. Pe lângă unele teritorii exterioare, cum este insula Christmas, Australia mai dispune încă de trei principali parteneri care externalizează azilul: Papua Noua Guinee, Nauru şi Cambodja.

Chiar înainte de a ajunge, migranţii sunt interceptaţi în largul coastelor australiene pentru a fi trimişi în Papua sau pe insula Nauru. Anume acolo ei depun solicitarea de azil. Pe perioada examinării dosarelor acestora, cea mai mare parte este incarcerată în centre de detenţie repartizate pe mai multe insule în afara teritoriului australian. Ce ţine de cei ce dobândesc statutul de refugiat conform criteriilor Convenţiei de la Geneva din 1951, aceştea nu vor avea sejur în Australia, existând posibilitatea de a fi trimişi în Cambodja.

Începând cu anul 2013, cele două state, în baza unui acord semnat între ele, ce prevede un schimb de bune intenții, Cambodja acceptă o mie de refugiaţi care au obţinut azil în Australia contra unei sume de 28 mln de dolari australieni. Debarasarea de refugiaţi în baza unui acord bilateral, cooperarea australiano-cambodjiană sfidează principiile dreptului internaţional de protecţie a drepturilor omului, respingând în mod sistematic migranţii în afara teritoriului său fără a se asigura de soarta acestora. Migranţii îşi asumă riscurile majore, traversând Oceanul Indian în speranţa de a găsi condiţii mai bune de viaţă într-o altă ţară, ajung într-o ţară ca Cambodja, în care jumătate din populaţie trăieşte la limita sărăciei. Chiar dacă autorităţile cambodjiene pledează pentru „solidaritatea internaţională” în apărarea acestui acord bilateral, fără a face referinţă la tranzacţia financiară, mai multe voci se expun împotriva acestei cooperări în contextul în care Cambodja oferă refugiaţilor doar cele mai elementare condiţii. Faptul că o ţară săracă, în care nu se respectă drepturile omului, devine un refugiu, este în sine un lucru incoerent. În egală măsură, cooperarea australiano-cambodjiană a trezit reacţii din partea comunităţii internaţionale, inclusiv ONU, Human Rights Watch, care au criticat acest envoi de cobayes, după cum s-a exprimat Phil Robertson.5

Repartizare a sarcinilor pe mai multe insule, acord financiar, raţionalizare economică, tratamentul azilului în Australia, toate acestea corespund mai degrabă unui interes îngust şi egoist decât unui drept universal. Migrantul devine astfel produsul exportat cel mai bine pentru Australia. Cu această viziune economică şi autoritară asupra azilului politic, ţara sfidează complet acest concept.

Această istorie are și momente ce au fost apreciate pozitiv de instituțiile preocupate de problema în cauză. Astfel, în martie 2012, grupul pentru protecţia drepturilor omului a salutat decizia Guvernului australian de a trata cazurile tuturor solicitanţilor de azil după acelaşi model, indiferent de căile pe care aceştea au ajuns în ţară.

„Este o decizie foarte importantă pentru Australia” – a declarat coordonatorul naţional pentru refugiaţi al Amnesty International Australie, Graham Thorn, la 20 martie 2012.6 Astfel, începând cu 24 martie, solicitarea statutului de refugiat a solicitanţilor de azil fără acte, ce ajung pe apă, v-a fi examinată în aceeaşi formă ca şi cele ale persoanelor ce ajung pe calea aerului. Această schimbare v-a stabili un termen unui sistem paralel, non-statutar, introdus în 2001, atunci când Guvernul fostului Prim-ministru John Howard stabilise excepţii juridice pentru un număr mare de teritorii, printre care şi insula Christmas. Scopul era de a face mai complicată solicitarea de azil pentru unele categorii de refugiaţi.

La 11 noiembrie 2010, totuşi, Înalta Curte a constatat că deciziile privind determinarea statutului de refugiat luate în cadrul acestei politici nu corespunde principiului echităţii procedurale şi contravine legislaţiei australiene.

Astfel, constatăm că procedura de evaluare a obligaţiilor de protecţie pentru cei ce ajung pe calea maritimă în situaţii iregulamentare v-a fi identică cu cea aplicată solicitanţilor unei vize de protecţie deja prezenţi în ţară.

În timp ce Uniunea Europeană continuie să caute un răspuns în faţa migranţilor ce traversează Marea Mediterană, Australia, din contra, a refuzat să primească refugiaţi în 2015 pentru o perioadă de 18 luni, punând în aplicare un nou sistem de combatere a traficului de migranţi în afara teritoriului statului.

Puţin după ce a preluat puterea în septembrie 2013, Guvernul conservator a lansat cu ajutorul forţelor armate operaţiunea Sovereign Borders pentru a descuraja refugiaţii să ajungă în Australia pe cale maritimă.7

Campania de comunicare a Guvernului întitulată No way you’ ll make Australia Home, a fost foarte controversată, dat fiind că reprezintă o politică dublă. Navele marinei australiene interceptează navele cu miganţi, în special de origine siriană, irakiană, iraniană, somaleză şi şri-lancheză, redecţionându-le spre punctul lor de tranzit, cel mai des spre Indonezia. Solicitanţii de azil care ajung pe mare în Australia sunt amplasaţi în campusurile pentru deţinere de pe insula Manus, în Papua Noua Guinee sau pe insula Nauru, în Oceanul Pacific.

Chiar dacă solicitarea lor este considerată legală în urma examinării dosarului lor, Canberra nu le autorizează instalarea în Australia. Unica obţiune care le este oferită este reîntoarcerea în ţara de origine, viaţa într-un campus pentru deţinere pe una din insule sau în Cambodja, ţară săracă, cu care Australia are un acord în acest sens, după cum am menţionat anterior.

În opinia lui Jane McAdam, specialist în dreptul refugiaţilor la Universitatea Noua Galia de Sud, modelul australian nu poate fi aplicat Uniunii Europene, dat fiind că Australia nu face parte dintr-un sistem regional pentru drepturile omului. Or, unele aspecte ale politicii sale ar fi considerate ilegale conform Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.8 A propos, Naţiunile Unite au condamnat Canberra, acuzând-o de încălcarea obligaţiilor sale ce reiese din Convenţia de la Geneva din 1951, reamintind că migranţii au dreptul de a solicita azil. În plus, campusurile pentru deţinere sunt criticate din motiv că au devenit teatru al numeroaselor abuzuri.

Apărătorii drepturilor omului critică la fel faptul că și copiii sunt privaţi de libertate. Conform Directoarei Human Rights Watch Australia, Elaine Pearson, ar fi dezastruos dacă Uniunea Europeană s-ar racorda la gestionarea offshor a refugiaţilor.9 În opinia dnei, politica australiană este impracticabilă, ea fiind caracterizată ca crudă, inumană, plasând persoana în condiţii de izolare inacceptabile.

În ultimii ani, Australia a pus în aplicare un sistem de gestionare al refugiaţilor din ce în ce mai restrictiv, bazându-se, pe de o parte, pe externalizarea extremă, iar, pe de altă parte, pe privarea de dreptul de a depune solicitarea pe teritoriul său. Un model contraversat din punct de vedere al dreptului internaţional, printre altele, încălcând principiul non-refoulement, garantat de Convenţia de la Geneva din 1951.

O astfel de politică pune în evidenţă o discriminare faţă de migranţii ce ajung pe insulă în mod iregulamentar pe mare, fără careva documente. Într-adevăr, dacă cei ce ajung pe calea aeriană, însoţiţi de o viză valabilă, pot depune o solicitare de azil, aşteptând în detenţie o perioadă nelimitată răspunsul din partea celor autorizaţi asupra dosarului său, atunci cei ce ajung pe cale maritimă, nu au asemenea posibilitate.10

Astfel, începând cu 2012, la fel ca în perioada operaţiunii Pacific solution (2001-2007), solicitanţii de azil, îndreptându-se cu barca spre Australia, sunt interceptaţi şi sunt, fie reîntorşi spre Indonezia sau Şri Lanca, fie trimişi pe insula Nauru sau insula Manus din Papua Noua Guinee, unde procedura de azil este externalizată. Această practică, cunoscută sub denumirea de operaţiunea Sovereign Borders, a fost posibilă odată cu adoptarea a două acte normative, care determină că:

— insulele ce aparţin Australiei sunt excluse din zona migraţionistă (2001);

— întregul teritoriu continental australian este exclus din zona migraţionistă (2013).

Atenţionăm, că zona migraţionistă presupune teritoriul în care este posibil, pentru o persoană ce ajunge în lipsa unei vize valabile, să depună solicitare de azil pe loc.

Între timp, condiţiile de viaţă pe insulile Nauru şi Manus au fost denunţate de organizaţiile internaţionale, inclusiv de UNHCR. În comunicatul din 26.11.2013 se spune că solicitanţii de azil transferaţi din Australia spre centre de deţinere a solicitanţilor de azil din Nauru şi din insula Manus, trăiesc în detenţii arbitrare, în condiţii ce nu corespund normelor internaţionale. Mai mult, începând cu 19 iulie 2013, persoanele ce obţin statutul de refugiat în urma unei proceduri externalizate, sunt instalate, fie pe insulile numite, fie în ţări terţe, cum ar fi Cambodja, dar nicidecum în Australia.

Un raport al Comisiei naţionale de audit din 2014 arată că cheltuielile ce ţin de detenţie şi procedură a solicitanţilor de azil ce ajung pe cale maritimă, au crescut cu 129 % în ultimii patru ani. Estimate la 120 mln dolari australieni în 2009-2010, cheltuielile au ajuns la peste 3 mlrd în 2013-2014.11 În opinia lor, procedura de externalizare impuse Australiei are un preţ de zece ori mai mare dacă ea s-ar fi derulat pe continent. Detenţia pe insulă pentru un solicitant de azil costă 400.000 dolari contra 239.000 în cazul în care ar fi fost ținut pe continent.

Australia – de mai multe secole joacă acelaşi rol pe care SUA îl are în imaginaţia unui număr mare de migranţi, veniţi în special din Asia şi Orientul mijlociu. Ea reprezintă visul ţării unui viitor mai bun. Realitatea, între timp, este cu totul alta, iar şocul riscă să fie dur.

Perioadă de 30 de ani (1973-2013), în care a fost promovată politica „Australia albă”, care favoriza venirea migranţilor europeni şi impunerea unor obstacole pentru alţii, a produs efecte semnificative asupra politicii în materie de azil a Australiei. Fostul Prim-ministru al Australiei, Kevin Rudd din partea laburiştilor, a promovat Regional Resettlement Arrangement la 19 iulie 2013. Acesta constă în blocarea celor ce sunt numiţi boat people ajunşi fără vize în Australia în centre de detenţie amplasate în Papua Noua Guinee, în aşteptarea ca dosarul lor să fie examinat. În schimb, Australia finanţează renovarea spitalelor şi a universităţilor din Papua Noua Guinee. Acest acord este numit „soluţia PNG”.12

Punerea în aplicare a acestor măsuri a fost imediat condamnată de mai multe asociaţii pentru protecţia drepturilor migranţilor, iar din 26 iulie 2013, inclusiv de către Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite, care s-a declarat „preocupat” de acest acord. În urma vizitelor în Papua Noua Guinee, UNHCR a constatat că cadrul juridic pentru recepţionarea şi tratarea solicitanţilor de azil, proveniţi din Australia, prezintă lacune importante. Aceste lacune pot influenţa negativ şi prejudicia psiho-social şi fizic persoanele transferate, în special familiile acestora şi copiii.

Soluţia PNG este oficial prezentată de Guvernul Australiei ca o maneră de descurajare a migranţilor de a se angaja în traversarea oceanului şi de a lupta contra reţelelor de trafic. Începând cu 2009-2013, au fost aproximativ 1.100 de persoane ce au decedat în drum spre Australia din cauza naufragiilor, conform ministrului pentru imigraţie australian.13 Prin această nouă politică, migranţii sunt convinşi să abandoneze însăşi ideea întreprinderii călătoriei, cunoscând din start că v-or fi reîntorşi din teritoriu.

Din punct de vedere electoral, strategia lui Kevin Rudd vizează asigurarea cetăţenilor australieni, din care o parte tot mai mare îşi fac griji de a nu fi invadaţi de aşa numiţii boat people, fenomen ce se observă timp de mai mulţi ani, astfel, doar în 2013 numărul atingând cifra de 15.000.14 În viziunea extremei, aceşti migranţi, de regulă foarte săraci şi necalificaţi, sunt priviţi ca sursă potenţială de pericol: terorism, extremism religios, crimă organizată etc.

Pentru cei pe care RRA, în pofida tuturor impedimentelor nu-i descurajează, viitorul pare a fi unul sumbru. Într-adevăr, acordul indică clar că migranţii plasaţi în centre de detenție, de exemplu, pe insula Manus, în Papua Noua Guinee, pot fi deținuți o perioadă nedifinită, timp în care dosarul său v-a fi examinat şi acceptat de oficiul pentru refugiaţi. În cazul în care nu sunt acceptaţi, migranţii sunt trimişi în ţara de origine sau într-o ţară terţă care acceptă să-l primească.

Totodată, în aşteptare, migrantul trebuie să se asigure cu multă răbdare. Condiţiile de trai sunt destul de dure, după cum indică diverse organizaţii preocupate de protecţia drepturilor refugiaţilor. Maleria loveşte dur, numeroase cazuri de viol şi de agresiuni sexuale au fost semnalate, iar alimentarea celor plasaţi lasă de dorit. Se estimează că în jur de 2.500 persoane trăiesc în aceste centre – bărbaţi, femei, copii, vârsnici – în familii sau în afara lor. Ei sunt privaţi de drepturile sale juridice, nu pot avea contacte cu avocaţii.

Suprevegherea centrelor este oferită unor societăţi private, care de regulă nu se grăbesc să ofere informație referitor la situaţia creată. G4S, întreprindere britanică, cu un personal de peste 600.000 de angajaţi în întreaga lume, este cea mai importantă în acest sens. Acest gigant al sectorului securităţii se află actualmente sub focul criticii asociaţiilor umanitare, după ce în februarie 2014, o manifestare reprimată în mod violent de gardienii unui centru de pe insula Manus, a dus la moartea unui migrant iranian de 23 de ani, Reza Barati şi peste 70 de migranţi răniţi. Circumstanţele nopţii din 17 februarie nu sunt clare până în prezent, printre atacanţi, după cum indică unii observatori, au fost mai mulţi gardieni din rândul poliţiei locale, dar şi locuitori care au descris situația creată, fără a fi posibil de a determina dacă aceste afirmaţii sunt adevărate sau false. Din punct de vedere juridic, faptul că centrul este dirijat de o întreprindere privată face dificilă o eventuală anchetă.

 

Încheiere

Studiul comparat privind politica în materie de azil a Uniunii Europene și a Guvernului Australiei ne permite să constatăm că politica promovată de Canberra ţine în mare parte de interesul naţional al statului şi al electoratului, venind într-o oarecare măsură în contradicţie cu angajamentele asumate la nivel internaţional, în special ceea ce ţine de Convenţia de la Geneva din 1951 privind statutul refugiatului. Totodată, obiectivele urmărite în cadrul studiului respectiv nu țin doar de aprecierea nivelului de implementare a obligațiunilor asumate la nivel internațional de un stat luat aparte. Acest studiu constituie un început al unei cercetări mai largi, care v-a avea drept scop determinarea factorilor ce duc la promovarea unei sau altei politici în materie de azil și de refugiați. Ne v-om axa și pe practica acumulată de statele membre ale Uniunii Europene, inclusiv pe acele contradicții care există între politica națională în materie de azil și politica comună a Uniunii Europene. Astfel, v-om încerca să identificăm factorii ce asigură sau descurajează implementarea standardelor și recomandărilor organizațiilor internaționale preocupate de protecția drepturilor omului, inclusiv a refugiaților ca o categorie aparte, în special UNHCR. O asemenea abordare ne v-a permite să răspundem, chiar dacă indirect, la altă întrebare importantă pentru dreptul internațional – calitatea de subiect de drept internațional al persoanei fizice. Cel puțin, v-om avea posibilitatea să susținem ideea precum că individul este beneficiar de norme de drept internațional, în baza analizei cadrului normativ ce reglementează statutul unei categorii de persoane, cea a refugiaților.

Lucrarea a fost prezentată la 21.10.2017.