Pledoarie pentru conștientizarea respectării obligațiilor pozitive care decurg din Convenție: O apreciere mai târzie despre două cazuri nefericite

Mihai POALELUNGI, doctor habilitat în drept, conferențiar universitar, Președintele Curții Supreme de Justiție

Plea for Awareness of Observance of Positive Obligations Arising From the Convention: A Late Appreciation of Two Unfortunate Cases This article aims to highlight some positive obligations that Member States have under the European Convention on Human Rights regarding the detention of persons suffering from mental illness in preventive detention. As a matter of principle, they must be interned in special medical centers. Investigating magistrates who fail to order the internment are at risk of violating the Convention. Government’s omission to enforce means which eliminate systemic problems in this area may lead to the conviction of the Republic of Moldova before the European Court of Human Rights. Keywords: persons suffering from mental illness; torture; right to liberty; positive obligations; the res interpretata principle; burden of proof.

 

Acest articol urmărește să scoată în evidență câteva obligații pozitive pe care le au statele membre la Convenția Europeană a Drepturilor Omului cu privire la plasarea în detenție preventivă a persoanelor care suferă de boli mintale. Ca principiu, acestea trebuie internate în centre medicale specializate. Judecătorii de instrucție care eșuează să dispună măsura internării, riscă să încalce Convenția. Omisiunea Guvernului de a implementa măsuri care să elimine problemele sistemice în această materie poate conduce la condamnarea statului Republica Moldova în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. Cuvinte-cheie: persoane care suferă de boli mintale; tortură; dreptul la libertate; obligații pozitive; principiul autorității de lucru interpretat; sarcina probei.

 

Am fost plăcut impresionat să regăsesc în transcripția unei sesiuni de comunicări și de dezbateri științifice care a avut loc la Strasbourg, în 2016, în cinstea fostului judecător britanic al Curții Europene a Drepturilor Omului („Curtea”), Paul Mahoney, o idee a lui Hegel din Prefața Principiilor filosofiei dreptului: „Bufnița Minervei nu-și începe zborul decât în căderea serii”1.

Citită în contextul științei dreptului, această idee sugerează că judecățile se manifestă de obicei mai târziu, după ce se liniștesc apele, când lucrurile par să devină mai clare. Dacă procesele unor infractori care au fost prinși în flagrant, de exemplu, ar trebui judecate de îndată de către tribunale, în vâltoarea evenimentelor, asemenea dispunerii unor execuții pe timp de revoluție, ar putea exista îndoieli justificate cu privire la caracterul echitabil al acestora.

Cu toate că nu pronunț acum o hotărâre, ci emit doar o judecată de valoare, mi s-ar putea reproșa de ce am ales acest moment. Cred că dacă aș fi venit cu un text imediat după evenimentele pe care vreau să le tratez aici, aș fi putut greși. Gândurile mele sunt mai ordonate acum și intervin din nou, așa cum am mai făcut-o o dată în acest an, în contextul propunerii nocive de anonimizare totală a hotărârilor judecătorești. Intervin nu doar pentru că am dreptul, ci și obligația de a-mi exprima opinia despre situații de interes public care afectează în mod grav imaginea justiției, situații pe care le voi analiza încercând să nu depășesc perspectiva strict profesională. Convenția Europeană a Drepturilor Omului („Convenția”) garantează acest gen de exprimări, în asemenea cazuri (v. exemplul fostului Președinte al Curții Supreme din Ungaria, Baka v. Ungaria [MC], 23 iunie 2016, §§164-165).

Am citit cu toții, cei interesați de treburile publice, relatările din presă ale unor evenimente tragice, care nu fac cinste societății noastre. În luna august a anului curent, după ce a fost oprit în trafic pentru că depășise viteza permisă de regulamentul circulației rutiere, un tânăr care suferea de boli mintale a fost reținut, iar apoi trimis în arest preventiv cu acceptul unui judecător, unde și-a aflat moartea. Același judecător mai aprobase anterior arestarea preventivă a unui alt tânăr, și acesta cu boli mintale, care a trecut apoi în detenție, conform declarațiilor mamei sale, printr-un adevărat calvar. Nu mă voi referi la actele de cruzime care au avut loc în așa-numitul „izolator” din strada Tighina, nr. 6, și în penitenciarul nr. 13. Din câte știu, cele din primul caz fac obiectul unui proces de judecată și, dacă li se va dovedi vinovăția, făptuitorii trebuie să aibă parte de cele mai corecte condamnări, care să-i ajute să realizeze gravitatea acțiunilor sau a omisiunilor lor și să-și corecteze concepțiile de viață într-un stat de drept, democratic, care proclamă ca valori supreme și care garantează demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane și dreptatea.

Mă voi limita, așadar, strict la interpretările care au fost oferite în aceste situații, arătând cum putea fi evitat deznodământul lor.

 

(i) Sarcina probei și lipsa „documentelor confirmatoare” ale bolii

Deși în Republica Moldova au fost organizate nenumărate seminare de drept european al drepturilor omului pentru judecători și procurori, multe dintre ele având ca subiect dreptul absolut de a nu fi supus relelor-tratamente, deși există suficientă literatură de drepturile omului tradusă în limba română, deși au existat multiple condamnări ale statului nostru la Strasbourg pentru încălcarea articolului 3 din Convenție și deși procurorii și judecătorul la care mă refer aveau și au obligația cunoașterii principiilor generale enunțate în jurisprudența Curții cu referire la acest aspect, am fost surprins să citesc, în două articole de presă, afirmațiile procurorilor de caz. Primul a susținut că tânărul reținut „s-a dat în spectacol şi în faţa judecătorului, l-a numit cu cuvinte indecente, l-a ameninţat. Avea un comportament absolut neadecvat”. Întrebat fiind de ce nu l-a dus la spitalul de psihiatrie, procurorul menționează că nu avea documente confirmatoare, cum nu avea nici judecătorul de caz.2 Procurorul din cel de-al doilea caz afirmă despre cel de-al doilea tânăr că „nu ştia că este bolnav de o boală psihică”, pentru că nu avea niciun document.3

În mod inexplicabil și contrar oricărui standard european privind sarcina probei în asemenea cazuri, tinerii suferinzi de boli mintale trebuiau să le prezinte, așadar, procurorilor și judecătorului documente care să le confirme starea de sănătate mintală, pentru a nu fi închiși în locurile de detenție obișnuite. Impunerea unei asemenea practici omite să aibă în vedere dificultatea persoanelor care suferă de boli mintale de a prezenta probe în sprijinul lor.

Fie că este vorba despre perioada petrecută în arest preventiv sau despre perioada executării unei pedepse, standardele articolului 3 în această materie sunt aceleași. În Keenan v. Regatul Unit, 3 aprilie 2001, un caz în care un tânăr diagnosticat cu schizofrenie paranoidă, condamnat la patru luni de închisoare pentru un atac comis asupra prietenei sale, s-a sinucis în celulă, Curtea de la Strasbourg a reamintit, la paragraful 111 din hotărâre, că autoritățile au obligația de a proteja sănătatea persoanelor private de libertate și că lipsa asistenței medicale adecvate poate echivala cu un tratament contrar articolului 3 din Convenție. Curtea a subliniat că analiza incompatibilității unui tratament sau a unei pedepse cu standardele articolului 3 în cazul persoanelor cu deficiențe mintale trebuie să aibă în vedere vulnerabilitatea și incapacitatea lor, în anumite cazuri, de a se plânge în mod coerent sau în general despre cum sunt afectate de un anumit tratament.

În linii mari, sarcina probării unei anumite situații de fapt este strâns legată de specificitatea circumstanțelor. Îmi este greu să-mi imaginez cum ai putea cere, în calitate de procuror sau de judecător, certificate și dovezi despre starea unei persoane care „s-a dat în spectacol şi în faţa judecătorului, l-a numit cu cuvinte indecente, l-a ameninţat” și care „avea un comportament absolut neadecvat” chiar de la această persoană. Numai aceste constatări ar fi fost suficiente să ridice dubii privind starea sănătății mintale a persoanei reținute. Prezentarea unui certificat privind starea de sănătate mintală a persoanei reținute chiar de către aceasta, într-un termen scurt, deși ea fusese reținută până atunci în „izolator”, poate fi ușor încadrată în categoria utopiilor. Oare procurorii nu au obligația implicită de a căuta probe în sprijinul, nu doar în defavoarea persoanelor acuzate de comiterea unor infracțiuni? Răspunsul la această întrebare este a fortiori valabil în cazul judecătorilor, cu referire la misiunea lor de asigurare a justiției și de control al acțiunilor procurorilor. Tragedia putea fi evitată, în primul caz, prin contactarea telefonică a funcționarilor care țin evidența persoanelor cu deficiențe mintale în Republica Moldova. În cel de-al doilea caz, putea fi dispusă efectuarea unei expertize. Probabil că respectarea obligațiilor pozitive pe care le impune articolul 3 din Convenție și a legislației clare a Republicii Moldova în această materie a constituit un efort prea mare.

 

(ii) Obligația asigurării unei îngrijiri medicale speciale și a unui tratament adecvat pentru deținuții care suferă de boli mintale

Întrebat de ce a solicitat în instanţă mandatul de arestare și nu internarea forţată la psihiatrie, dacă a observat că tânărul din primul caz manifestă un comportament inadecvat, procurorul a afirmat că acest fapt „nu ţine de competenţa sa. Nu intră nici în competenţele judecătorului de instrucţie. Judecătorii au şi aşa prea multe pe capul lor, ce s-ar întâmpla dacă li se va pune în sarcina lor și internarea forţată la psihiatrie?”.4

De principiu, potrivit articolului 185 (1) din Codul de procedură penală, arestarea preventivă constă în deţinerea bănuitului, a învinuitului sau a inculpatului în stare de arest în locurile şi în condiţiile prevăzute de lege. Însă pentru a fi compatibilă cu articolul 3 din Convenție, privarea de libertate a persoanelor care suferă de boli mintale, ca și a celor care au dizabilități fizice, poate reclama o îngrijire medicală specială și un tratament adecvat. Înainte de a aplica o măsură privativă de libertate în cazul unei persoane care suferă de boli mintale trebuie să evaluezi gradul vulnerabilității persoanei, așa cum prevăd standardele articolului 3 din Convenție, iar pentru aceasta trebuie să dispui efectuarea unei expertize de specialitate. Există norme exprese și clare în Codul de procedură penală al Republicii Moldova care instituie obligativitatea unei asemenea expertize. Articolul 143 (1) p. 3), 31) și 6) din Cod stabilește că expertiza se dispune şi se efectuează, în mod obligatoriu, pentru constatarea stării psihice şi fizice a bănuitului, a învinuitului sau a inculpatului – în cazurile în care apar îndoieli cu privire la starea de responsabilitate sau la capacitatea lor de a-şi apăra de sine stătător drepturile şi interesele legitime în procesul penal; pentru constatarea stării psihice şi fizice a persoanei în privinţa căreia se reclamă că s-au comis acte de tortură, tratamente inumane sau degradante; în alte cazuri când prin alte probe nu poate fi stabilit adevărul în cauză.

De asemenea, potrivit articolului 490 (2) din Cod, când se constată existența unei boli psihice a persoanei în privința căreia se efectuează urmărirea penală, judecătorul de instrucție trebuie să dispună, în baza demersului procurorului, internarea ei într-o instituție medicală, în condițiile prevăzute de articolul 152, cu obligația ca instanța de judecată să verifice periodic, dar nu mai puțin de o dată la șase luni, necesitatea continuării aplicării măsurilor de constrângere cu caracter medical.

Dacă mai există dubii privind competențele judecătorilor în aceste situații, Legea nr. 1402 din 16 decembrie 1997 privind sănătatea mintală prevede, la articolul 13, că persoanei suferinde de tulburări psihice care a săvârșit acțiuni periculoase pentru societate i se aplică măsuri medicale coercitive în baza hotărârii judecătorești, în modul stabilit de Codul penal și de Codul de procedură penală. Aceste măsuri medicale sunt aduse la îndeplinire în instituțiile de psihiatrie ale organelor de ocrotire a sănătății. În același sens, articolul 288 din Codul de executare al Republicii Moldova stabilește modul de aplicare a măsurilor de constrângere cu caracter medical în instituțiile psihiatrice și atribuțiile instanțelor de judecată în acest proces.

În cazul Aerts v. Belgia, 30 iulie 1998, un cetățean arestat pentru că și-a atacat fosta soție cu un ciocan a fost plasat în detenție mai întâi într-o celulă de două persoane, apoi într-un salon al secției de psihiatrie a penitenciarului. Curtea a reiterat, la paragraful 46 al hotărârii, că detenția trebuie să aibă loc potrivit unei proceduri prevăzute de „căile legale” și să fie „legală”. Convenția se referă aici mai ales la dreptul național și stabilește obligația conformării cu regulile substanțiale și procedurale ale dreptului național. Însă ea mai cere ca orice privare de libertate să respecte scopul articolului 5, și anume pe cel de a proteja persoana de practicile arbitrarii. Mai mult, trebuie să existe o legătură între motivul privării permise a libertății și locul și condițiile de detenție. În principiu, „detenția” unei persoane cu boli mintale va fi „legală”, în scopul punctului (2) al paragrafului 1 al articolului 5 din Convenție, dacă are loc într-un spital, într-o clinică sau într-o altă instituție adecvată. Dar secția psihiatrică a penitenciarului în care fusese arestat cetățeanul belgian nu putea fi considerată ca o instituție adecvată pentru deținerea persoanelor cu boli mintale, unde acestea nu puteau avea parte de atenție medicală constantă sau de un mediu terapeutic, după cum o menționează chiar observațiile unui raport al Guvernului belgian. Relația dintre scopul detenției și condițiile în care aceasta a avut loc a fost una deficitară, fapt care a condus Curtea la constatarea existenței unei încălcări a articolului 5 § 1 (§§49-50).

Într-o cauză recentă de Mare Cameră, Murray v. Olanda, 26 aprilie 2016, Curtea a subliniat că lipsa unei îngrijiri medicale adecvate pentru persoanele aflate în detenţie poate angaja răspunderea statelor în baza articolului 3 din Convenţie. Obligaţiile care decurg în baza acestei prevederi pot ajunge până la a-i impune unui stat transferul deţinuţilor în cadrul unor instituţii speciale, unde aceştia să aibă parte de un tratament adecvat (§ 105). În cazul deţinuţilor cu boli mintale, evaluarea conformităţii condiţiilor particulare ale detenţiei lor cu standardele articolului 3 trebuie să aibă în vedere vulnerabilitatea lor şi, în unele cazuri, incapacitatea lor de a formula cereri în mod coerent sau chiar deloc cu privire la modul în care sunt afectaţi de un anumit tratament. Nu este suficient ca aceştia să fie examinaţi şi diagnosticaţi; trebuie asigurate tratamentul adecvat pentru problema diagnosticată şi supravegherea medicală corespunzătoare (§ 106).

Șirul cauzelor relevante judecate la Strasbourg este unul foarte lung și nu-mi propun o prezentare a lor. Subliniez că nu doar respectarea legislației naționale este importantă, ci și respectarea jurisprudenței Curții Europene și a standardelor pe care aceasta le stabilește treptat, prin rezolvarea unor cazuri noi.

Este la înțelegerea oricărui jurist cu cunoștințe minime în domeniul drepturilor omului că a trimite o persoană care suferă de boli mintale în condiții de arest preventiv care nu-i respectă demnitatea umană poate face incidente articolul 3 și articolul 5 din Convenție, iar uneori articolul 2, așa cum s-a întâmplat în primul caz pe care l-am adus în discuție. Și aceste persoane se bucură de drepturile și libertățile fundamentale garantate de Convenție și de Constituție. A susține contrariul presupune să le discriminezi și să-ți încalci obligațiile internaționale.

 

(iii) Principiul autorității de lucru interpretat a hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului

Potrivit acestui principiu, „obligația legislativelor și a tribunalelor naționale de a respecta Convenția, așa cum este interpretată aceasta de către Curte, se referă și la încălcările constatate în privința altor țări”.5 Cu alte cuvinte, dacă în privința unei probleme existente într-un stat-membru la Convenție Curtea a constatat existența unei încălcări, statul care se confruntă cu o problemă similară trebuie să o remedieze înainte de a fi condamnat și el. Această abordare decurge din condiția bunei-credințe în materie de respectare a obligațiilor asumate și ajută statele să evite nu doar rușinea, pe plan internațional, ci și eventualitatea plății de compensații morale și materiale victimelor.

S-a afirmat în spațiul public, în legătură cu aceste două cazuri, existența unei probleme sistemice în Republica Moldova.6 În hotărârea-pilot W.D. v. Belgia, 6 septembrie 2016, Curtea a constatat că statul belgian a întreprins paşi semnificativi în contextul unei reforme majore a protejării sănătăţii mintale şi a internării care pot contribui la reducerea fenomenului deţinerii în penitenciare a delincvenţilor care suferă de boli psihice şi a consecinţelor acestuia (§ 168). Curtea a salutat paşii parcurşi şi avuţi în vedere de către autorităţile naţionale şi a încurajat guvernul belgian să-şi continue eforturile în vederea reducerii numărului de persoane cu deficienţe mintale internate care au comis infracţiuni sau delicte şi care nu beneficiază de o consiliere terapeutică adecvată, în cadrul secţiilor psihiatrice ale penitenciarelor, inclusiv în vederea redefinirii, prin analiza reformei legislative în desfăşurare din Belgia, a criteriilor care justifică măsura internării (§ 169). De asemenea, Curtea a salutat obiectivul stabilit prin lege de a acorda sprijin terapeutic personalizat, în funcţie de persoana internată, în vederea reintegrării ei în societate (§ 170). Guvernului belgian i s-a acordat o perioadă de doi ani pentru a analiza situaţia de ansamblu, inclusiv pentru a lua măsurile necesare în vederea implementării reformei legislative, dar şi în vederea analizării situaţiei reclamanţilor care au depus cereri în faţa Curţii înainte de pronunţarea hotărârii şi a eventualilor reclamanţi care vor sesiza Curtea ulterior (§ 173).

Aceste constatări ale Curții reprezintă motive serioase pentru ca Guvernul Republicii Moldova să implementeze cât mai repede reformele promise de curând, prin reprezentanții Ministerului Justiției: internarea tuturor persoanelor cu dizabilități mintale la etapa aplicării arestului preventiv, crearea unei secții special adaptate pentru aceste persoane în cadrul Spitalului Clinic de Psihiatrie din Chișinău și efectuarea adecvată procedurilor de expertiză psihiatrică.

Dar nu cred că reformele structurale sunt suficiente. Pe lângă implementarea acestor reforme, este necesară și o schimbare a mentalității procurorilor și a judecătorilor de care depinde, în mod efectiv, viața persoanelor care suferă de boli mintale, acuzate de comiterea unor infracțiuni. Într-o falsă percepție a lor, potrivit căreia nu ar avea competențele de a solicita și de a dispune internarea acestor persoane, ei trebuie să fie buni să și le creeze. Procurorii și judecătorii reprezintă, uneori, ultimele centre de rezistență împotriva morții care a hotărât să bată în ușa unor tineri cu probleme mintale prea devreme și prea violent. Aplicarea efectivă a drepturilor omului presupune exact acest fapt. Să nu te plângi că „ai multe alte lucruri pe capul tău”, când societatea ți-a acordat încrederea de a avea grijă și de membrii ei nenorociți de destin. Să nu sacrifici drepturile omului invocând mărunțișuri. Să nu dezonorezi ideea nobilă de justiție prin necunoașterea ta.

Profund întristat de tragismul celor două cazuri, îmi manifest speranța că vom deveni mai buni, mai atenți, mai conștienți.