Justiția tranzițională în contextul reglementării conflictului „transnistrean”: între voința politică și soluțiile juridice (partea II)

Vitalie GAMURARI, doctor în drept, conferenţiar universitar, ULIM

Transitional justice in the context of the regulation of trans-dniester conflict: between the political will and legal solutions (part II) In the second half of the 20th century, British pragmatism implemented a new concept in the context of solving armed conflicts, societies that clashed with dictatorships and authoritarian regimes, the ultimate goal being the national reconciliation of these societies. South Africa, Northern Ireland, Argentina, Chili, Morocco, Algeria, Bosnia and Herzegovina, Kosovo etc., here are just a few examples from the list of countries that have somehow managed to implement transitional justice. The Republic of Moldova should equally be included in the list provided that there is a „frozen“ conflict in its territory and the society remains divided. In this sense, we will try to make a general presentation of the correlation between the political volition and the legal solutions offered by the transitional justice. Keywords: transitional justice, international humanitarian law, reconciliation, commission for truth, commission of inquiry.

În a doua jumătate a secolului XX pragmatismul britanic a pus în aplicare un nou concept în contextul soluţionării unor conflicte armate, a unor societăţi ce s-au ciocnit cu dictaturi şi regimuri autoritare, obiectivul final fiind reconcilierea naţională a acestor societăţi. Africa de Sud, Irlanda de Nord, Argentina, Chili, Maroc, Algeria, Bosnia şi Herţegovina, Kosovo etc., iată doar câteva exemple din lista statelor ce au reuşit într-o oarecare măsură să pună în aplicare justiţia ranziţională. Republica Moldova în egală măsură ar trebui să figureze în lista prezentată, în situaţia în care are pe teritoriul său un conflict „îngheţat”, iar societate rămâne a fi una dezbinată. În acest sens, v-om încerca să facem o prezentare generală a co-raportului dintre voinţa politică şi soluţiile juridice oferite de justiţia tranziţională. Cuvinte-cheie: justiţie tranziţională, drept internaţional umanitar, reconciliere, comisie pentru adevăr, comisiei pentru anchetă.

Justiţia tranziţională în contextul situaţiei din Argentina

Faza tranziţională

Tratatementul juridic al crimelor dictaturii argentiniene include două perioade – faza tranziţională propiu zisă (din 1983 până în anii 90), după care urmează cea post-tranziţională (din anii 90 până în zilele noastre), evaluând de la pedepse la aducerea scuzelor. Aceste două perioade conţin mai multe componente, traducând de fiecare dată o schimbare a paradigmei în maniera de a contracara abuzurile comise de regimul militar. Între cele două prezintă interes human rights turn, care este constituit pe injecţiunea unei necesare lupte contra impunităţii a celor mai grave crime, un produs al noilor drepturi subiective ale omului (cum ar fi cel al „dreptului la adevăr”), care contribuie, la rândul lor, la dezvoltarea dreptului penal în materie. Criticile provocate prin această „penalizare a drepturilor omului”, la fel ca volumul şi diversitatea experienţei argentiniene, ilustrează incertitudinile cu care ne confruntăm în reflectarea însăşi a noţiunii justiţiei (internaţională/etatică, retributivă/reparatorie, judiciară/a-judiciară) în faza de (post)-tranziţie politică, moştenită de un regim etatic în masă, care implică în mod inevitabil o denaturare dreptului şi a funcţiilor sale.1

Tranziţia democratică şi justiţia tranziţională în Argentina sunt indiscutabil asociate cu Raúl Alfonsín. Totul începe odată cu ascensiunea dlui la prezidenţialele în urma alegerilor libere ce au urmat cei şapte ani de dictatură (1976-1983): iniţiator al tranziţiei politice, dlui constituie CONADEP (Comisión Nacional sobre la Desaparición de Personas) împuternicită de anchetarea dispariţiilor forţate şi încălcările grave ale drepturilor omului comise în cadrul Proceso de Reorganización Nacional al generalilor.2 În acelaşi ani, Parlamentul anulează legea privind auto-amnistia adoptată prealabil în mod de urgenţă de Guvernul condus de Generalul Bignone, cu două luni înainte de căderea dictaturii, ce viza garantarea impunităţii în numele păcii în ţară şi a reconcilierii naţionale.3 Puţin mai târziu, Alfonsín autorizează urmăririle penale contra generalilor primelor trei junte militare. Anii 1983-1984 sunt, printre altele, marcaţi prin apariţia sistematică în presă a informaţiilor referitor la primele exhumări, a mărturisirilor publice a celor ce au supravieţuit, a rapoartelor organizaţiilor preocupate de protecţia drepturilor omului şi a declaraţiilor militarilor care au relatat crimele comise.

La 20 septembrie 1984 CONADEP prezintă Preşedintelui raportul final care v-a fi publicat la 28 noiembrie sub numele-simbol de Nunca Más (nici odată aşa ceva), la sugestia rabbinului şi membrului Comisiei, Marshall Meyer.4 Raportul oferă o primă stare de lucruri – locurile crimelor dictaturii. Comisia a recunoscut aproape 9.000 de cazuri de dispariţii forţate – în timp ce cifrele de astăzi sunt de 30.000. Alfonsín v-a reveni el însăşi cu o lucrare apărută în 2004, cu cinci ani înainte de moartea sa, iar impactul Nunca Más a fost incredibil – primele 40.000 de exemplare au fost epuizate timp de 40 de ore, ceea ce demonstrează interesul şi importanţa acestui proces de tranziţie politică, dar şi al justiţiei tranziţionale care şi-a regăsit în cazul dat locul.5 Proaspăt apărut în Argentina, raportul CONADEP a fost în scurt timp tradus şi difuzat în întreaga lume – primele două ediţii în limba engleză (1986) au fost promovate de filozoful dreptului american Ronald Dworkin, care vorbeşte despre el ca despre un „report from Hell”.

Faza post-tranziţională: de la iertare la pedeapsă trecând prin adevăr

Justiţia ranziţională presupune că este inevitabil ca în asemenea condiţii să se impună un număr de factori şi evenimente, care ulterior devin determinanţi în diverse procese, cum ar fi mutaţia, inversarea etc. Din start, la nivel internaţional, ordinea juridică este profund marcată prin mai mulţi factori – noua doctrină a „luptei contra impunităţii” promovată de ONU;6 marea revenire a justiţiei penale internaţionale odată cu crearea Tribunalelor penale internaţionale ad hoc pentru fosta Iugoslavie şi Rwanda, iar ulterior a Curţii Penale Internaţionale, fără a enumera tribunalele penale hibrid sau internaţionalizate; consacrarea jurisdicţională a conceptului jus cogens (drept imperativ ce se impune direct statelor şi indivizilor independent de voinţa acestora) în raport cu normele privind cele mai grave încălcări ale drepturilor omului ca parte componentă; precum şi o avalanşă considerabilă a drepturilor omului, care vin să completeze şi să îmbogăţească cadrul normativ al dreptului internaţional penal în dezvoltare. Toate acestea, de comun acord cu lucrările teoretice, realizări concrete la nivel de diverse state, fie în materie de „lucru de memorie”, fie încă în combaterea negării – aşa elemente venite să alimenteze injectarea unei necesare lupte contra impunităţii şi restabilirea adevărului, ce poartă, în sânul lor problematica dreptului ca un alt cadru social a unei memorii colective.

În acest sens, prezintă interes jurisprudenţa Curţii interamericane a drepturilor omului (CADO), care a fost una din primele instituţii de acest gen, ce s-a expus asupra cazurilor dispariţiilor forţate. Chiar în prima speţă contencioasă ea adoptă inovaţii decisive, printr-o interpretare extensivă a Convenţiei americane a drepturilor omului din 1969. Astfel Curtea, pe de o parte, afirmă obligaţia statului de a ancheta şi de a pune sub urmărire autorii încălcărilor grave ale drepturilor omului, iar, pe de altă parte, ea recunoaşte dreptul familiilor persoanelor dispărute, precum şi a celor apropiaţi, să cunoască destinul victimelor, inclusiv în ipoteza în care crimele nu v-or putea fi puse sub urmărire.7 Anume această idee forte acordată stabilirii faptelor şi căutării adevărului, confirmată prin jurisprudenţa ulterioară a Curţii, a stat la baza acestui nou drept la adevăr.

La nivel naţional în Argentina au loc reforme impunătoare. Astfel, în 1994 are loc o profundă reformă constituţională, ce oferă un loc priviligiat principalelor instrumente internaţionale ale drepturilor omului, acordând judecătorului argentinian dreptul să le aplice în mod direct. Între timp, Argentina devine parte la Convenţia privind imprescriptibilitatea crimelor contra umanităţii şi crimelor de război (1968), iar mai târziu la Convenţia asupra dispariţiilor forţate (1994).

Plasat între comisia pentru adevăr şi procesul penal clasic, între reparaţia simbolică şi pedeapsă, acest mecanism hibrid juicios por la verdad oferă o nouă abordare a misiunii judecătorului penal, nu punitivă, ci mai degrabă declarativă: particularitatea sa este de a avea avantajele la faza procesului penal şi a comisiilor pentru adevăr şi reconciliere („simbosilm pozitiv” centrat asupra reconstrucţiei unui trecut criminal pentru o pace socială). Ceea ce este reclamat în cadrul procesului pentru adevăr, nu este judecarea şi condamnarea persoanelor acuzate de încălcări grave ale drepturilor omului, ci cunoaşterea destinului victimelor prin stabilirea şi clarificarea faptelor, cuplat cu recunoaşterea judiciară a adevărului lor, dincolo de dialectica binară vinovat/nevinovat.

Trebuie să atragem atenţia asupra unui aspect. Jurisprudenţa CADO, începând cu anul 2001, a stat la originea inversării juridice în Argentina, conducând la redeschiderea oficială a urmăririlor penale contra responsabililor de crime pe perioada dictaturii militare. Această perioadă s-a caracterizat prin anularea legilor adoptate în 1986-1987 de Parlament în 2003, apoi prin declararea neconstituţionalităţii lor de Curtea Supremă a Argentinei în emblematica decizie Simon (2005): judecătorii au afirmat că legile puse în discuţie sunt în conflict direct cu dreptul internaţional integrat în blocul de constituţionalitate, din care fac parte CADO şi Convenţiile citate anterior din 1968 şi 1994,8 întrucât ele vizează „uitarea” încălcărilor grave ale drepturilor omului. Opiniile majorităţii judecătorilor Curţii Supreme traduc, conform jurisprudenţei CADO, legătura indisolubilă între căutarea adevărului şi sancţionarea penală a criminalilor, în contextul obligaţiilor statului în această materie. Or, aici se observă ideea principală – caracterul complementar şi necesar al acestor două misiuni ale statului de drept – de a pune sub urmărire, ca compozante ale garanţiilor judiciare şi a accesului la justiţie; şi, atunci, caracterul incompatibil al acestei duble misiuni cu existenţa legii amnistiei. Speţa Simon reactualizează astfel, deschiderea dezbaterii, divizând doctrina judiciară ca efect al adoptării legilor din 1986-1987.

Putem oare vorbi că dreptul la adevăr este cheia pentru a înţelege punerea în aplicare, începând cu anii 90 a două tipuri de proceduri atipice, specifice cazului argentinian: pe de o parte, juicios por la verdad pentru reconstruirea destinului celor dispăruţi şi căutarea corpurilor acestora, iar, pe de altă parte, procedurile referitor la recuperarea impusă pentru identitate a copiilor acestora furaţi botting de guerre de militari? În ambele cazuri este vorba despre aşa numite anti-camere ale procesului penal clasic pentru judecarea celor acuzaţi, respectiv în materie de dispariţii forţate şi de acaparare a copiilor celor dispăruţi. Rămâne între timp să determinăm contururile şi termenii exacţi ai colaborării şi a dialogului apărut în ultimii ani, dar şi de coexistenţă extraordinară a tuturor mecanismelor judiciare. Şi aceasta, în special din punct de vedere al respectării drepturilor acuzaţilor, ştiind între timp, că juicios por la vedrar oferă un bogat material documentar şi testabil utilizat pentru pregătirea proceselor penale.

În contextul studiului efectuat, ne referim la cazul Argentinei, dar privim situaţia mai larg şi ne punem întrebarea dacă exigenţa combaterii impunităţii implică în mod necesar condamnarea penală a celor responsabili? Altfel spus, în ce sens trebuie să înţelegem cuvântul impunitate? În sens strict etimologic care presupune lipsa pedepsei sau în sens larg, prin extindere, ceea ce presupune lipsa de sancţiuni? Largo sensu, în principiu, lupta contra impunităţii ar putea corespunde punerii în aplicare a mecanismelor sancţionante – exigenţa, condiţiile de realizare şi efectele crimelor, tratate într-un cadru juridic ce ar putea prelua multiple şi variate forme – acesta este în fond, principiul justiţiei tranziţionale (diverse mecanisme nu sunt în mod necesar internaţionale, nici penale, nici judiciare). Din acest punct de vedere, o asemenea practică, hibrid, a proceselor pentru adevăr în Argentina, ilustrează perfect funcţia non-punitivă a judecătorului penal.

Trebuie să remarcăm regula stabilită de CADO între dreptul la adevăr şi dreptul judecătorului în lumina evoluţiei recente a lucrărilor asupra primului aspect, implementând împuternicirea în textele internaţionale şi ale ONU, a propos, evoluţie în care Argentina a jucat un rol activ – punerea pe ordinea de zi a raportului Joinet (2005), noua Convenţie privind dispariţiile forţate (2006), diverse rezoluţii ale Comisiei şi ale Consiliului pentru drepturile omului, precum şi rapoarte ale Înaltului Comisariat ale ONU (începând cu 2005), proclamarea de către Adunarea Generală a ONU a zilei de 24 martie ca Ziua internaţională pentru dreptul la adevăr în 2010.

Transformarea human wrongs into human rights trebuie privită ca una ce creează noi drepturi subiective ale omului, cum ar fi dreptul la adevăr, aceasta contribuind la revenirea la dezvoltarea dreptului penal în materie, creând o „revizuire a drepturilor omului”. În alţi termeni, human rights turn corespunde unei penalizări ale dreturilor omului, dat fiind că iniţial a contribuit la limitarea represiunilor, acestea în devenire o legitimitate fiind puternic mobilizată în lupta contra impunităţii crimelor în masă. Studiul efectuat ne permite să afirmăm că nu trebuie să negăm importanţa modelelor alternative de tratament juridic a crimelor din partea statului, fie că ne referim la justiţia penală clasică naţională, fie internaţională, pentru ca aceasta să nu fie redusă la misiunea sa retributivă. Un lucru pare a fi clar. Justiţia tranziţională, sub toate formele, implică o revizuire al conceptului clasic al justiţiei punibile, bazându-se, în special, pe interesul reparatoriu al unei societăţi în tranziţie.

Abordarea conflictului transnistrean

prin prisma justiţiei transiţionale

Importnaţa conceptului justiţiei tranziţionale pentru Republica Moldova poate fi una crucială. Avem în vedere că societatea moldovenească este una în proces de formare, căreia în principiu, îi lipsesc anumite simboluri naţionale în jurul cărora ea s-ar fi putut consolida. Trecerea de la un trecut autoritar la o democraţie necesită anumite eforturi din partea „elitei” politice a statului, ceea ce a lipsit în cazul nostru din mai multe considerente. În plus, această trecere a fost afectată de un conflict armat, în mare parte impus din exterior, dar din nou trebuie să remarcăm că autorităţile nu au fost capabile să evite efectele negative, căzând pradă capcanelor plasate, fapt ce a influenţat foarte mult evoluţia ulterioară a societăţii moldoveneşti. Riscăm să presupunem că Republica Moldova se află la o răscruce istorică, deoarece de capacitatea de a ieşi din situaţia nefastă în care se află la moment, depinde în mare parte viitorul acestui stat în calitate de subiect de drept internaţional, entitate ce ar putea deveni un exemplu pentru vitor unor societăţi în procesul de reconciliere naţională. Nu v-om enumera toate instrumentele şi mecanismele justiţiei tranziţionale care ar putea fi puse în aplicare în Republica Moldova în contextul reglementării conflictului transnistrean, dar şi a concilierii societăţii in integrum, ne v-om referi doar la câteva dintre ele. În plus, ne v-om referi în calitate de exemplu la careva situaţii concrete.

Astfel, instituirea unei Comisii de anchetă care ar depune eforturi pentru stabilirea şi elucidarea faptelor ce au avut loc pe perioada conflictului ar fi un bun început. Aceasta ar permite iniţierea unui discurs amplu, cu implicarea în procesul de reconciliere a experţilor din străinătate, antrenarea anumitor organizaţii internaţionale, cum ar fi de exemplu ICRC, UNHCR, Amnisty International etc.

Propunerea unui concept privind soluţii şi mecanisme ale justiţiei tranziţionale poate fi discutat în societate cu invitarea partenerilor externi, expunerea etapelor, finalităţilor, precum şi a obiectivelor. În acest context, printre primii paşi se enumeră reconsolidarea unei Comisii mixte pentru căutarea persoanelor dispărute fără veste, instituirea unui centru de comemorare a celor căzuţi în timpul conflictului armat de pe Nistru. În plus, aceste evenimente pot fi lărgite cu examinarea încălcărilor grave comise în perioada regimului totalitar, iar în calitate de exemplu ar putea servi practica Albaniei, la care ne v-om referi în cadrul unui alt studiu.

Caracterizând şi analizând mecanismele şi instrumentele justiţiei tranziţionale, nu putem să nu ne expunem asupra conceptului DDR (dezarmare, demobilizare şi reîncadrare), care în contextul Republicii Moldova, în general şi a cazului regiunii transnistrene, în special, are o importanţă majoră. Conceptul dat ar putea schimba în mod cardinal dialogul părţilor, iar dacă ne referim la societatea moldovenească in integrum, trebuie să spunem că factorul „democratizare” ce reiese din acest concept, ar permite punerea în aplicare a unui dialog civilizat şi conciliator într-o societate în cale de formare, dezbinată după criterii politici şi geopolitici. Astfel, Chişinăul ar putea cu siguranţă deveni mai credibil pentru Tiraspol, iar pentru participanţii la procesul de negociere, Chişinăul ar apărea ca un partener ce pune în capul mesei nu doar anumite obligaţii de ordin juridic asumate pe plan internaţional, dar, în primul rând, anumite reguli de joc sau gentelement agreements, respectarea cărora în lumea occidentală are un caracter imperativ, iar statul ce se conduce de ele, este acceptat în rândurile unei lumi „privilegiate”.

Referindu-ne nemijlocit la instituţia DDR, constatăm faptul că, începând cu a doua jumătate a anilor 80 ai secolului XX, un număr mare de societăţi ieşite din conflicte violente sau dintr-un regim autoritar, au decis să facă faţă efectelor încălcărilor drepturilor omului, adoptând măsuri prevăzute de justiţia tranziţională, cum ar fi urmăririle penale, instituirea Comisiilor pentru Adevăr, asigurarea reparaţiilor victimelor sau declanşarea reformelor instituţionale. Paralel cu aceasta, programele DDR a combatanţilor se însciu integral în eforturile de restabilire, de menţinere şi de consolidare a păcii. Aceste două tipuri de iniţiative, una axată pe justiţie şi responsabilizare şi alta concentrată pe stabilitate, ambele vizând pacea de durată, co-există sau se suprapun în perioada post-conflict. Totodată, programele DDR au fost rareori analizate, puse în aplicare pentru a se ţine cont de scopuri, având referinţă cu justiţia şi mecanismele justiţiei tranziţionale, rareori şi-au coordonat strategiile cu programele DDR.

La moment există un număr suficient de cercetări în domeniul DDR, însă puţine din ele studiază raportul între DDR şi eforturile întreprinse de justiţia tranziţională. Programele DDR sunt de regulă analizate în vid, cum nu ar avea nici o incidenţă cu eforturile întreprinse de a face justiţie. Lucrările iniţiate de Centrul internaţional pentru tustiţie tranziţională (CIJT) indică, între timp, că o lipsă de cooperare mai aprofundată ale raporturilor ce există între DDR şi justiţia tranziţională ar putea limita măsura în care societăţile pun accentul pe reintegrare în defavoarea justiţiei. Programele DDR fac primul pas important pentru a pune capăt sau a limita violenţa prin dezarmarea unui număr mare de persoane înarmate şi desfiinţarea organizaţiilor militare şi disfuncţionale. Imposibilitatea pentru un proces DDR de a sechestra armele combatanţilor şi de a restabili controlul legitim al statului prin recurgerea la forţă poate slăbi situaţia din punct de vedere al securităţii unei ţări şi să reducă astfel, perspectivele şi efectele justiţiei tranziţionale. Din contra, DDR realizate în situaţii fără a coordona sau fără a recurge la mecanismele justiţiei pot duce la tensiuni, posibilităţi ratate, inclusiv inegalităţi vizibile între foştii combatanţi şi victime, care dau loc la resentimente şi împiedică integrarea. Trebuie să recunoaştem faptul că, în realitate există diferenţă între cele două tipuri de iniţiative, însă, totuşi, obiectivele în sens larg al programelor DDR şi ale măsurilor justiţiei tranziţionale coincid. Aceasta ar însemna că cu un grad moderat de cooperare şi de coordonare, aceste două elemente pot să se îmbine mutual de o manieră pozitivă.

Conform ONU, obiectivele justiţiei tranziţionale constau în garantarea responsabilizării, a face justiţie şi a îndeplini reconcilierea. Garanţia de nerepetare a încălcărilor drepturilor omului, altfel spus prevenirea, este recunoscută ca fiind „primul imperativ al eforturilor justiţiei”. CIJT atenţionează că stabilirea sau readucerea încrederii civice constituie un obiectiv important pentru justiţia tranziţională. Prin comparaţie, normele integrate de ONU referitor la DDR definesc obiectivele acestora ca fiind o securitate crescândă, printre care restabilirea controlului statului fără recurgerea la forţă, prevenirea reluării violenţelor, promovarea încrederii şi, în final, reconcilierea.9 Restabilirea încrederii, prevenirea reluării violenţelor şi reconcilierea apar deci ca obiective esenţiale ale acestor două tipuri de procese.

Totodată, trebuie să constatăm că lipseşte o schemă universală care ar prezenta un raport instituţional între o iniţiativă a justiţiei tranziţionale şi un program DDR. Putem constata, că interacţiunile între aceste două procese par a avea un caracter ad hoc şi „reacţionist”.

Există mai multe motive pentru această absenţă de ordin instituţional. Poate fi vorba în special despre tendinţa pe care o abordează DDR, în special demobilizarea şi dezarmarea, cu titlu de simplu exerciţiu tehnic. Pe de altă parte, procesele DDR şi iniţiativele justiţiei tranziţionale se axează în special asupra victimelor. Pe de altă parte, aceşti administraţi, ei înşişi au obiective diferite: victimele doresc responsabilizarea, în timp ce combatanţii, în marea lor parte, caută să reducă la minimum sau să diminueze responsabilitatea. Deseori, diferenţele de calendar ale acestor două procese constituie o altă dificultate, ce împiedică stabilirea relaţiilor instituţionale oficiale. În timp ce iniţiativele privind dezarmarea şi demobilizarea DDR sunt lansate în momentul încetării focului sau imediat la finele încheierii acordului de pace, iniţiativele justiţiei tranziţionale impune constituirea unui nou guvern şi al unui cadru legislativ, ce poate întârzia punerea în aplicare timp de mai multe luni dacă nu chiar ani.

Victimele și persoanele ce activează în numele lor se regăsesc frecvent în fața unor bariere structurale, care constituie veritabile obstacole în căutarea justiției și a reparațiilor. Studiul comparat al legilor, dar și al practicii, cu regret, confirmă acest lucru. Nu mai este acceptabil de a porni de la principiul că statele dispun de un sistem satisfăcător bazat pe supremația dreptului, ceea ce este o condiție sine qua non pentru garantarea drepturilor victimelor. Așa, de exemplu, punerea în aplicare a normelor internaționale privind interzicerea torturii necesită prin urmare o dublă abordare:

(i) crearea și/sau menținerea cadrului și structurilor necesare pentru a face eficiente drepturile și garantarea responsabilității și, în sânul acestui sistem;

(ii) studierea elementelor necesare pentru a împiedica tortura și a da răspuns de o manieră adaptată acuzațiilor de tortură (bazându-se pe legislație, structurile instituționale, practica judiciară, dar și orice altă măsură recunoscută oficial).

Studiul comparat indică că implicarea tot mai largă a comunității internaționale în combaterea fenomenelor caracteristice regimurilor autoritare sau societăților trecute printr-un conflict armat, printre care tortura se evidențiază, în pofida obstacolelor ce apar, înregistrează progrese importante. La nivel normativ, interdicția torturii a rezistat tentativelor repetate, vizând stabilirea presiunilor.

În același timp, eforturile întreprinse de o serie de actori, care se găsesc în mare parte în jurisprudența națională, regională și internațională, au intensificat înțelegerea naturii torturii și a represiunilor asupra victimelor, a familiilor și comunităților. Această evoluție, în egală măsură a influențat procesul de elaborare a normelor actuale, uneori în termeni cu conținut specific în raport cu unele drepturi și unele obligații, cum ar fi dreptul la un recurs efectiv și în termeni de măsuri pe care statele trebuie să le i-a pentru concretizarea acestor drepturi în mod eficient. La nivel național, observăm o dinamică din ce în ce mai intensivă pentru a consolida legislația și supravegherea mecanismelor, în special în perioada de tranziție politică, în scopul de a gestiona moștenirea lăsată de tortură. În orice caz, obligația de a responsaliza și acorda reparațiile victimelor intervin de fiecare dată de la caz la caz, ceea ce subliniază dificultatea de a crea un mediu favorabil, reducând la minimum obstacolele de ordin legislativ, instituțional, politic, social și, care cel mai des se confruntă în practică persoanele ce caută să obțină justiție și a deține persoanele culpabile de încălcarea drepturilor omului.

Este adevărat că orice proces politic are propriul specific. Nici unul nu se asemeamănă cu altul. În general, putem distinge două mari categorii:

a) pe de o parte, procesele care însoțesc pasajul războiului spre pace prin negocierea unui acord de pace în termen în care buletinul de vot substituie în mod progresiv armele, in special cele de gherila;

b) pe de altă parte, procesele ce au legătură cu un conflict armat, au ca obiect de a facilita în mod progresiv trecerea de la un regim autoritar/totalitar la un stat de drept prin negocierea unui acord politic de tranziție, indiferent de denumirea acestuia (dialog național, coaliție sau pact democratic, platforma națională etc.).10

Având la bază practica altor state acumulate pe parcursul ultimelor decenii, ne punem întrebarea – care ar fi mai binevenit termen, inclusiv pentru situația din Republica Moldova – „reconcilierea” sau „concilierea”? Într-un raport al Sub-Comisiei pentru drepturile omului a Națiunilor Unite privind protecția drepturilor omului și lupta contra impunității,11 autorul, având ca studiu alte situații, preconizează să utilizeze termenul „conciliere” prealabil celui „reconciliere”. Concilierea are la bază un demers colectiv. Ea implică, la un momet sau altul, un minimum de dialog. Reconcilierea, la rândul său, are la bază morala, ea trecând printr-un act personal – iertarea. Dar pe cine să ierți în cazul în care autorul nu a fost identificat? De ce să-l ierți dacă persoana respectivă nu a manifestat nici un pic de pocăință? Iertarea se impune atunci când ea este solicitată. Pentru a putea întoarce pagina este necesar ca ea să fie anterior citită.

Fie este vorba despre un acord de pace sau un acord politic, care sunt în aceste două cazuri figurile, problematicile comune? Orice proces tranzițional foarte repede se confruntă cu trei puternice solicitări de ordin social: dreptul de a cunoaște; dreptul la justiție; drepturi ce sunt strâns legate de administrarea justiției tranziționale. Care este nivelul de conștientizare a acestor realități din parte societății moldovenești? Este ea pregătită pentru pornirea unui dialog, perioada căruia nu se cunoaște? Indiferent de răspuns, reieșind din practica acumulată de mai multe state de pe diverse continente, putem afirma franc că Republica Moldova trebuie să pornească un asemenea dialog prin punerea în aplicare a mecanismelor justiției tranziționale, dar și prin antrenarea întregii societăți la acest proces. Este o sarcină deloc simplă, dar cine a spus că a fost simplu să pornească un dialog social în Chili, Argentina, Africa de Sud, Bosnia și Herțegovina, Croația, Kosovo? Și să nu uităm că aceste state au trecut prin conflicte cu mult mai dure sau regimuri autoritare incomparabile cu situația din Republica Moldova! Certc este că v-or trebui depuse eforturi considerabile din partea autorităților de la Chișinău, eforturi, care su siguranță v-or găsi susținere din partea organismelor și instituțiilor internaționale, asa cum a fost și în cazurile altor state, la unele din ele am făcut și referință.

Ne-am referit în special la acele mecanisme ale justiției tranziționale care prevăd dialogul și concilierea. Nu ar fi cazul să negăm importanța mecanismelor ce reglementează justiția punitivă, fără care deseori este imposibil de a restabili statul de drept și încrederea în democrație într-o societate ce s-a confrunta în trecut cu un conflict armat sau dictatură. Exemplele tribunalelor penale internaționale, a tribunalelor hibrid sunt un exemplu expres, doar că această parte a justiției tranziționale este mai bine cunoscută, fapt ce ne-a convins că pentru Republica Moldova ar fi destul de actual anume actualizarea justiției nepunitive ca parte componentă a justiției tranziționale.

Încheiere

Am încercat să venim cu o analiză generală ce ar argumenta locul şi rolul justiţiei tranziţionale în contextul soluţionării conflictului transnistrean. Exemplele aduse confirmă obiectivul urmărit de sudiul în cauză şi anume, de a explica că nu există o soluţie unică şi sigură în reglementarea unor conflicte de acest gen. Este nevoie de voinţă politică pentru a pune în aplicare instrumentele justiţiei tranziţionale, care, la rândul lor, v-or asigura eficacitatea cadrului juridic respectiv.

Câteva situaţii examinate ca exemplu, fiecare din ele având propriile caracteristice, ne permit să constatăm careva realităţi.

În primul rând, trebuie să existe o legătură expresă între voinţa politică şi punerea în aplicare a justiţiei tranziţionale.

În al doilea rând, nu există o soluţie universală dată de justiţia tranziţională situaţiilor post-conflictuale.

În al treilea rând, punerea în aplicare a justiţiei tranziţionale necesită implicarea întregii societăţi, dar cei drept, cu un suport logistic şi financiar din partea comunităţii internaţionale. Doar în aşa fel v-om putea vorbi despre o veritabilă reconciliere naţională a unei societăţi post-conflictuale, printre care se enumeră, cu regret şi Republica Moldova.

Criza conştientizării şi gestionării problemelor impuse de o situaţie post-conflictuală o găsim într-o analiză a situaţiei de stabilitate care a precedat declanşarea războiului. Conştientizarea că statele ce se află în război la moment, au fost fragile anterior conflictului şi v-or rămâne astfel şi după conflict, poate contribui la elucidarea în societăţile în reconstrucţie post-conflictuală semne de fragilitate ce poate anticipa şi reduce riscurile de transformare a unei eventuale crize într-un război cu consecinţe.

De altă parte, convinşi în faptul că fără adevăr nu există justiţie şi că fără justiţie impunitatea poate duce la răzbunare, conceptul justiţiei tranziţionale, chiar şi unul imperfect, constituie cheia în contextul asigurării unei păci durabile, astfel, impiedicând trecutului să intervină într-un mod violent.

Punerea în aplicare în Republica Moldova a justiției tranziționale în contextul în care mecanismele și instituțiile sale v-or favoriza dialogul social în societatea moldovenească, divizată după criterii politici și geopolitici, dar și ca urmare a conflictului nesoluționat timp de mai de două decenii. Să nu ne așteptăm că cineva din exterior v-a dori să vină să soluționeze crizele autohtone în interesul nostru. Practica altor state demonstrează, că doar acolo unde a existat voința clasei politice de comun acord cu cea a societății civile, au fost identificate mecanismele și instrumentele necesare pentru restabilirea încrederii în organele de stat, în idealurile democratice, în statul de drept și în final – într-un viitor prosper. Or, după o perioadă de tranziție politică, caracterizată printr-un haos ce a dus practic la un colaps statul Republica Moldova, a venit momentul de se alinia bunelor practici propuse de justiția tranzițională, eficacitatea căreia a fost probată în diverse state din Europa, Africa, Asia, America Latină. O abordare corectă și eficientă a justiției tranziționale la rândul său, poate face din Republica Moldova un exemplu bine de urmat de alte societăți ce se confruntă cu efectele negative produse de conflictele armate sau regimurile totalitare.

Lucrarea a fost prezentată la 20.10.2017