Implementarea dreptului internațional umanitar și acordarea ajutorului victimelor de război: abordări și mecanisme

Vitalie GAMURARI, doctor în drept, conferenţiar universitar, ULIM

Corneliu GUŞANU, doctorand, ULIM

Aspects on implementation of international humanitarian law in the context of humanitarian assistance to the victims of armed conflicts The implementation of the international humanitarian law at the national level is an obligation that States assumed under the Geneva Conventions I-IV (1949) and Protocols I-II (1977). Among the basic objectives is the provision to ensure access to victims during the armed conflict, both de jure and de facto. The humanitarian assistance becomes more problematic in the context of contemporary armed conflicts. Keywords: international humanitarian law, implementation, humanitarian asistence, armed conflict, victims.

Implementarea dreptului internaţional umanitar la nivel naţional este o obligaţie pe care statele şi-au asumat-o în baza Convenţiilor de la Geneva I-IV (1949) şi a Protocoalelor I-II (1977). Printre obiectivele de bază se enumeră asigurarea de jure şi de facto a accesului la victime în timp de conflict armat, dat fiind că asistenţa umanitară devine tot mai problematică în contextul conflictelor armate contemorane. Cuvinte-cheie: drept internaţional umanitar, implementare, asistenţă umanitară, conflict armat, victime.

Introducere

În cadrul conferinţei Crucii Roşii şi a Semilunii Roşii, lucrările căreia s-au desfăşurat în perioada 26-30 noiembrie 2007, la Geneva, Comitetul Internaţional al Crucii Roşii (CICR) a amintit delegaţilor prezenţi că „cauza principală a suferinţelor în timpul conflictelor armate şi a încălcărilor normelor dreptului internaţional umanitar nu este lipsa normelor sau ineficacitatea acestora, ci neîndeplinirea normelor existente, dat fiind lipsa voinţei politice, fie alte cauze similare”.1 În timpul luptelor, atunci când cei ce duc războiul, precum şi victimele lor, se află în prizonieratul neîncrederii şi a dorinței de răzbunare, respectarea normelor de drept devine problematică. Starea este încordată, iar ura şi dorinţa de a se răzbuna devin cauza jafurilor şi tâlhăriilor, astfel, sunt date uitării solicitările de a păstra măcar un minimum de umanism chiar şi-n cele mai extreme situaţii. Totuşi, asemenea adresări trebuie să existe, acesta fiind obiectivul principal al dreptului internaţional umanitar.

Caracterul determinant al majorităţii conflictelor contemporane este nerespectarea de către părţi a dreptului internaţional umanitar. Combaterea încălcărilor grave ale dreptului internaţional umanitar este condiţionată tot mai mult de numărul sporit de grupuri armate non-statale, fărămiţarea lor, dar şi a caracterului tot mai asimetric al conflictelor. Aceasta la rândul său, se răsfrânge foarte negativ asupra populaţiei civile, deoarece unele grupuri armate compensează slăbiciunea sa militară cu atacuri asupra persoanelor civile, folosindu-i în calitate de scut pentru a proteja obiectivele militare. Pericolul pentru persoanele civile creşte şi mai mult, atunci când părţile la conflict, care sunt net superioare din punct de vedere militar, în lupta cu inamicul, care poate fi dificil de identificat, pot aplica metode şi mijloace de război care contravin principiilor distincţiei şi proporţionalităţii, ceea ce poate avea efecte negative în raport cu populaţia civilă.

În egală măsură, după cum s-a schimbat caracterul conflictelor pe parcursul ultimilor 150 de ani, s-a schimbat şi caracterul actorilor ce participă la activitatea de satisfacere a doleanţelor dictate de aceste conflicte.

Tot mai des la acordarea ajutorului urgent participă tot mai mulţi actori, inclusiv militari şi organizaţii private. Şi chiar dacă admitem că aceştea au lărgit posibilităţile existente, metodele lor de lucru pot să difere de abordările tradiţionale şi nu de fiecare dată se bazează pe principii umanitare – neutralitate, independenţă şi imparţialitate.

Totodată, trebuie să recunoaștem, că misiunile pacificatoare au un rol vital şi dificil în situaţiile excepţionale. Acestea tot mai des primesc de la Consiliul de Securitate al ONU împuterniciri pentru protecţia persoanelor civile, astfel îmbinând metode civile, militare şi politice. Deseori misiunile sunt împuternicite să acorde ajutor pentru crearea unei atmosfere de securitate, necesare pentru ca alţii să poată aduce ajutorul umanitar. Mai mult, forţele ONU pot desfăşura activitate de acordare a protecţiei, inclusiv copiilor, în special protecţie contra violenţei sexuale, astfel completând activitatea altor actori umanitari. Deşi misiunile pacificatoare, ce posedă mandat pentru acordarea protecţiei persoanelor civile, indiscutabil fac un lucru foarte important, contribuind astfel la crearea unei situaţii sigure şi micşorând numărul victimelor, organizaţiile umanitare tradiţionale sunt preocupate de faptul că accesul lor la victime, cât şi securitatea, pot fi afectate, în cazul în care părţile beligerante sau o parte a populaţiei v-a asocia activitatea lor cu misiunile politice ale acestora.

Obligaţia părţilor la conflict să respecte şi să asigure respectarea  dreptului internaţional umanitar

Convenţiile de la Geneva din 1949 şi Protocolul adiţional I din 1977 prevăd că părţile la un conflict armat internaţional trebuie să respecte şi să asigure respectarea acestor acorduri internaţionale. Astfel, fiecare parte este obligată să facă tot posibilul pentru ca toate organele puterii şi persoanele aflate sub controlul său, să respecte normele dreptului internaţional umanitar. Măsurile de aplicare a normelor de drept, ce asigură executarea acestui drept, pot fi cele mai diverse, atât cu caracter preventiv, cât şi represiv. Ce ţine de activitatea practică, părţile la conflict armat trebuie să emită ordine şi instrucţiuni ce asigură respectarea acestor norme şi trebuie să verifice procesul de implementare al acestora (art. 80 Ptotocolul adiţional I). În acest sens, o responsabilitate deosebită le revine comandanţilor militari. Dar în final, fiecare soldat şi fiecare persoană participantă la conflict, are obligaţia să respecte normele dreptului internaţional umanitar.2

Dreptul internaţional umanitar ce reglementează conflictele armate non-internaţionale îşi are specificul său,3 el este adresat nu doar statelor-părţi la tratatele respective, ci tuturor părţilor la conflict, conform art. 3 comun celor patru Convenţii de la Geneva4 sau în conformitate cu prevederile Protocolului adiţional II, inclusiv forţe antiguvernamentale sau alte grupuri armate organizate (art. 1 (1)), neoferindu-le careva statut juridic (art. 3 comun, p. 2). Articolul 3 comun reglementează și situaţiile în care instituţiile statului sunt distruse complet (failed state), dat fiind că un asemenea conflict poate avea loc fără participarea nemijlocită a statului. Fiecare parte la conflict trebuie să respecte şi să asigure respectarea dreptului internaţional umanitar de către forţele sale armate şi de către alte persoane sau grupuri ce acţionează de facto conform indicaţiilor sale sau sub controlul său. La fel ca şi în cadrul conflictelor cu caracter internaţional, normele ce reglementează conflictele armate non-internaţionale sunt adresate tuturor persoanelor ce participă în mod direct la acţiunile militare, obligandu-le să aibă un comportament prestabilit.5

În scopul asigurării aplicării dreptului inernaţional umanitar în timp de conflict armat, trebuie să fie pus în aplicare un şir de mecanisme de implementare, inclusiv în timp de pace. Măsurile de implementare ale dreptului internaţional umanitar la nivel naţional reiese din obligaţiile asumate de state în urma semnării tratatelor respective – să le respecte şi să asigure respectarea acestora.

Această obligaţie este expres formulată într-un şir de prevederi care obligă statele să întreprindă anumite măsuri pentru implementare. Mai mult, la fel ca şi în cazul tratatelor internaţionale, instrumentele dreptului internaţional umanitar insistă ca unele prevederi să-şi găsească oglindirea în legislaţia naţională, în cazul în care acest lucru încă nu a fost făcut.

Convenţiile de la Geneva, ce constituie aşa numitul „nucleu” al dreptului internaţional umanitar contemporan, printre obligaţiile asumate de către state prevăd „familiarizarea” societăţii cu prevederile convenţionale. Vorbind într-un limbaj modern al dreptului internaţional umanitar, considerăm că această obligaţie trebuie privită mai larg, iar interpretarea dreptului internaţional umanitar trebuie să aibă loc în contextul ultimelor tendinţe şi codificări. Este bine cunoscut că aşa numitul „nucleu” al dreptului internaţional umanitar este recunoscut parte componentă a dreptului internaţional cutumiar, fapt ce conferă acestor obligaţii un caracter imperativ, cunoscut în dreptul internaţional ca obligaţii erga omnes.6

Propunem o succintă argumentare a subiectului abordat prin prisma instituţiei răspunderii în dreptul internaţional umanitar, procesul de codificare al căruia a influenţat considerabil domeniul analizat. Aşa, de exemplu, pe lângă studierea prevederilor clasice ale dreptului de Haga şi ale dreptului de Geneva, societatea are ocazia să se familiarizeze cu aplicabilitatea instituţiei răspunderii pentru încălcarea normelor deptului internaţional umanitar, care la rândul său, la fel trebuie privită prin prisma obligaţiilor statului de tragere la răspundere a persoanelor culpabile de comiterea crimelor internaţionale, inclusiv a crimelor de război, crimelor contra umanităţii şi a crimelor de genocid.

Cu regret, practica ne demonstrează că statele care au trecut printr-un conflict armat, au o justiţie selectivă în raport cu persoanele ce au comis crime de război, crime contra umanităţii, crime de genocid. Drept exemplu pot servi statele din fosta Yugoslavie – Serbia, Croaţia, Bosnia şi Herţegovina. În egală măsură aceasta se referă şi la fosta regiune sârbă Kosovo (recunoscută parţial de comunitatea internaţională), doar că în ultimul caz justiţia a fost influenţată de reformele instituţionale întreprinse de Uniunea Europeană şi NATO. Este vorba despre un domeniu specific al justiţiei punibile, dat fiind că dreptul internaţional penal necesită unele cunoştinţe profunde în dreptul internaţional în general şi dreptul internaţional umanitar, în special. Drept exemplu poate servi cazul Croaţiei. Procesul de integrare europeană a acestei ţări a fost condiţionat de nivelul de colaborare cu Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Yugoslavie şi tragerea la răspundere a persoanelor ce au comis încălcări grave ale „legilor şi obiceiurilor de război”. În rezultat, Croaţia a întreprins modificări substanţiale la acest capitol – au fost create câteva centre judiciare specializate în examinarea crimelor de război, crimelor contra umanităţii şi a crimelor de genocid, fapt ce a permis punerea în aplicare a sistemului instituţional de tragere la răspundere a persoanelor culpabile de comiterea crimelor internaţionale. Şi rezultatele au devenit palpabile – sunt judecaţi responsabili de comiterea crimelor internaţionale, indiferent de naţionalitate, lucru care ar fi fost practic imposibil în condiţiile în care dreptului internaţional umanitar nu i s-ar fi acordat atenţia necesară.7

O bună aplicare a dreptului internaţional umanitar în timp de pace, la fel ca şi în timp de conflict armat, rămâne a fi o prioritate permanentă a Comitetului Internaţional al Crucii Roşii (CICR). În raportul său în cadrul celei dea XXVIII-a Conferinţă internaţională, lucrările căreia s-au desfăşurat la Geneva între 26-30 noiembrie 2007, CICR a atras atenţia asupra metodelor şi mijloacelor de prevenire în scopul respectării dreptului umanitar în timp de conflict armat, punând în special accentul pe importanţa şi obligaţia statelor „de a respecta şi […] a face să fie respectat” dreptul umanitar în orice circumstanţe. Comitetul a organizat cinci seminare regionale cu participarea experţilor, care au examinat printre alte chestiuni, mecanismele existente, dar şi cele potenţiale de control şi de respectare ale dreptului internaţional umanitar. Patru ani mai târziu, după ce raportul a fost prezentat în cadrul unei conferinţe internaţionale, obiectivele propuse – de a atinge o mai bună respectare, o punere în aplicare şi o executare mai eficace a dreptului umanitar a demarat în mod constant. Responsabilitatea aparţine în primul rând părţilor la conflictele armate, statelor, dar în egală măsură şi entităţilor non-statale.8

Obligaţia generală de a întreprinde „măsuri de executare” este expusă în art. 80 al Protocolului adiţional I, care stabileşte că părţile „vor lua neîntârziat toate măsurile necesare pentru a îndeplini obligațiile care le revin în virtutea convențiilor și a prezentului protocol”. Printre măsurile enumerate în Convenţiile de la Geneva şi Protocoalele adiţionale un rol deosebit îl au două tipuri de măsuri care trebuie să fie adoptate la nivel naţional – adoptarea de către state a legislaţiei naţionale pentru asigurarea aplicării tratatelor şi a măsurilor ce ţin de răspândirea informaţiei.

Referindu-ne la legislaţia naţională ce reflectă implementarea, menţionăm că ea este necesară pentru acele prevederi ale tratatelor care nu posedă putere de executare directă, deaceea, pentru a fi aplicabile, ele necesită adoptarea unui act legislativ. Pe lângă obligaţia generală de a asigura aplicarea tratatelor prin intermediul legislaţiei primare şi derivate (art. 48 CG I; art. 49 CG II; art. 128 CG III; art. 145 CG IV; art. 84 PA I), cele patru Convenţii de la Geneva şi Protocolul I adiţional propun statelor să adopte măsuri de ordin legislativ necesare pentru stabilirea sancţiunilor penale pentru încălcările grave ale dreptului internaţional umanitar (art. 50 CG I; art. 51 CG II; art. 130 CG III; art. 147 CG IV; art. 11 (4) şi art. 85 PA I). Şi-n final, legislaţia este necesară pentru a preveni la orice etapă folosirea ilegală a emblemei şi a semnelor distinctive, inclusiv pentru a sancţiona o asemenea utilizare (art. 53-54 CG I; art. 43-45 CG II). Însă multiplele eforturi pentru consolidarea obligaţiilor de a preveni înclălcările dreptului internaţional umanitar, ce reiese din tratate, nu au dus la rezultatele dorite. De exemplu, propunerea de a obliga statele să prezinte rapoarte Comisiei internaţionale privind aplicabilitatea măsurilor la nivel naţional, a fost respinsă.9

Pentru ca dreptul să fie eficient şi să ofere protecţie efectivă victimelor conflictelor armate, este necesar ca acest drept să fie cunoscut pe larg şi ca acei care v-or trebui să-l aplice să beneficieze de o instruire adecvată. Activitatea de informatizare trebuie să fie intensificată în timp de război, însă iniţierea ei trebuie să fie făcută în timp de pace. Statele şi-au asumat angajamentul să difuzeze în cea mai largă măsură posibilă, în timp de pace, ca și în perioadă de conflict armat, convențiile și protocoalele în țările lor respective și, îndeosebi, să introducă studiul lor în programele de instrucție militară, să încurajeze studiul acestora de către populația civilă, astfel încât aceste instrumente să fie cunoscute de forțele armate și de populația civilă (art.47 CG I; art. 48 CG II; art. 127 CG III; art. 144 CG IV; art. 19 şi art. 83 PA I; art. 19 PA II). Dreptul internaţional umanitar constă, în principiu, din obligaţii, pe care forţele armate şi alţi participanţi la conflict armat trebuie să le îndeplinească, astfel, acestea trebuie să facă parte componentă din instruirea personalului respectiv, inclusiv din punct de vedere teoretic şi practic. Totuşi, în pofida importanţei acestuia, normele „dreptului de război” deseori sunt prezente într-un volum restrâns în programele de instruire militară a mai multor state.

Printre măsurile de implementare care trebuie să fie adoptate în timp de pace în contextul obligaţiilor de a răspândi informaţia despre Convenţiile de la Geneva şi Protocoalele adiţionale pe larg, se enumeră pregătirea personalului calificat (art. 6 (1) PA I), numirea consilierilor juridici în forţele armate (art. 82 PA I), atragerea atenţiei asupra obligaţiilor comandanţilor (art.87 (1) PA I) şi instruirea specială a militarilor şi a autorităţilor, care, se presupune că îşi v-or asuma obligaţiile respective (art. 83 PA I).

Reglementarea juridică a accesului umanitar în timp de conflict armat

Accesul umanitar la populaţia aflată în zonele de conflict, devine o iniţiativă din ce în ce mai dificilă în ultimii ani, astfel, mai multe organizaţii umanitare consideră că această dificultate este cea mai problematică dintre acele pe care le-ar trebui să le depăşească în viitor. V-om încerca să venim cu o explicaţie în acest sens, aducând argumente convingătoare.

Pe de o parte, multe din conflictele armate contemporane constituie un conglomerat, dat fiind că diverse grupuri armate, de regulă, luptă între ele.10 Dificultăţile se ivesc şi atunci când crizele îndelungate coincid cu conflictele şi/sau ţara se confruntă cu diverse cataclisme naturale. Majoritatea conflictelor armate contemporane sunt non-intenaţionale, deseori nu este admisă activitatea umanitară, deoarece aceasta este privită ca un pericol pentru suveranitatea statului.

Pe de altă parte, a crescut esenţial numărul organizaţiilor umanitare. Aceasta presupune eforturi sporite în procesul de coordonare şi creşterea numărului de runde de negocieri pentru a avea acces umanitar. În plus, treptat se şterg frontierele dintre operaţiunile militare, politice şi umanitare. În cazul în care unele părţi la conflict sau o parte a populaţiei încep să perceapă organizaţiile umanitare ca instrumente ale unui joc politic, accesul la victime poate fi împiedicat sau chiar blocat. Mai mult, însăşi colaboratorii organizaţiilor umanitare tot mai des devin obiectul atacurilor din cauza lipsei acestei delimitări.11

Dificultăţile care creează aceste obstacole pentru organizaţiile umanitare deseori sunt alimentate de lipsa informaţiei privind reglementările juridice pentru state, grupările armate non-statale, dar şi pentru organizaţiile ce oferă ajutor umanitar.

Este foarte important cunoaşterea elementelor fundamentale ale dreptului internaţional, altfel spus, a dreptului internaţional general, a dreptului internaţional umanitar, a dreptului internaţional al drepturilor omului şi a dreptului internaţional penal, deoarece accesul deseori este blocat în situaţii de criză, iar deblocarea situației impune argumente juridice. Elementele principale ale dreptului internaţional constituie instrument de asigurare a accesului umanitar,12 iar pentru cei ce duc negocieri din numele organizaţiilor umanitare, ea reprezintă un fundament imporant pentru dobândirea acordului la acces.13 Baza juridică concretizează drepturile şi obligaţiile părţilor la conflict armat, pentru statele ce nu participă la conflict, dar şi pentru actorii umanitari. Ele, în egală măsură, identifică condiţiile în care actorii umanitari posedă sau nu capacitatea să aibă acces la persoanele ce necesită ajutor. Astfel, este argumentat un ansamblu obiectiv de norme, la care pot face referinţă actorii, în mod separat sau colectiv, solicitând accesul şi menţinându-l.

Conform dreptului internaţional, responsabilitatea principală pentru satisfacerea necesităţilor primare ale populaţiei în situații de criză o poartă statele. Această regulă reiese din principiul suveranităţii, fapt confirmat şi de practica internaţională.14 Astfel, de exemplu, rezoluţia Adunării Generale a ONU 46/182 (1991) privind consolidarea coordonării în domeniul ajutorului umanitar excepţional din partea ONU, confirmă cele spuse:

„Orice stat poartă responsabilitatea de bază pentru acordarea ajutorului victimelor cataclismelor naturale şi a altor situaţii excepţionale, ce au avut loc pe teritoriul său. De aceea statul lovit are rolul principal în iniţierea organizării, coordonării şi acordării ajutorului umanitar în limitele teritoriului său” (traducerea noasrtă).15

Chestiunea accesului actorilor umanitari devine actuală atunci când statul nu doreşte sau nu poate să-şi îndeplinească obligaţiile în conformitate cu reglementările juridice pentru satisfacerea necesităţilor primare ale populaţiei în timp de conflict armat. Întrebarea este – ce ar putea face actorii umanitari pentru satisfacerea acestor necesităţi? Ei ar putea să-şi ofere serviciile în conformitate cu dreptul internaţional umanitar, care conţine norme ce reflectă ajutorul umanitar şi accesul la populaţia civilă ce a avut de suferit în timpul conflictului armat (art. 3 (2), comun celor 4 Convenţii de la Geneva; art. 10 şi art. 59 (2) CG IV; art. 70 (1) PA I; art. 18 (1) şi (2) PA II).

Oferta de acordare a ajutorului umanitar nu poate fi privită ca un amestec străin în afacerile interne ale statului respectiv, în condiţiile în care, sunt respectate principiile umanităţii, imparţialităţii şi nediscriminării. Curtea Internaţională de Justiţie menţiona:

„Nu există dubii că acordarea ajutorului umanitar persoanelor sau forţelor din alte state, indiferent de viziunile politice şi obiectivele acestora, nu poate fi privită ca o implicare ilegală sau ca acţiune, care într-o formă sau alta, ar contravine dreptului internaţional” (traducerea noasrtă).16

Or, actorii umanitari pot să-şi ofere serviciile, însă nu sunt obligaţi să facă acest lucru. Pentru ca ajutorul umanitar să nu fie considerat ca implicare în afacerile interne ale statului, acţiunea respectivă trebuie să fie desfăşurată strict în conformitate cu principiile umanitare.

Este bine cunoscut că aplicabilitatea dreptului internaţional umanitar rationae temporis depinde în mare parte de caracterul conflictului – fie este vorba despre conflict armat internaţional, fie non-internaţional. Or, pe teritoriile, cu excepţia celor aflate sub regim de ocupaţie, operaţiunile umanitare pot fi desfăşurate cu acordul părţilor cointeresate în conformitate cu prevederile articolului 70 (1) al Protocolului adiţional I. Această condiţie prealabilă echilibrează interesele populaţiei civile şi cele ale statului respectiv. Chiar dacă în jurul acestui concept au existat dezbateri, în special în raport cu motivarea obligaţiei statului să accepte ajutorul, refuzul nu poate fi invocat, cel puţin în baza unor cauze derivate, acest punct de vedere fiind găsit în instrumentele soft law. Principiile privind deplasarea persoanelor în interiorul ţării, confirmă că oferta ajutorului, parvenită din partea organizaţiilor umanitare sau a altor actori similari, „nu poate fi respinsă nemotivat, în special în condiţiile în care, organele respective ale puterii nu sunt capabile sau nu doresc să acorde ajutorul umanitar necesar” (Principiul 25).17 În anul 1998 Secretarul general al ONU declara, că accesul umanitar este, pe lângă celelalte criterii, un drept firesc al refugiaţilor, al persoanelor deplasate şi al altor persoane civile, ce se află în condiţii de conflict şi nicidecum nu poate fi privit ca o cedare nemotivată în faţa organizaţiilor umanitare.18 Atenţionăm, că unii experţi susţin că aşa concepte cum sunt – suveranitatea de stat, ordinea de drept naţională, interesele naţionale, orientarea politică şi interesele regimului în menţinerea puterii, nu trebuie să prevaleze, în cazul în care, ajutorul este necesar pentru salvarea vieţilor.19 Refuzul trebuie să aibă o argumentare legală. Astfel, pentru a constata dacă decizia de a nu accepta ajutorul este sau nu este motivată, trebuie de examinat circumstanţele fiecărui caz în parte. Aşa, de exemplu, Institutul de drept internaţional, a ajuns la concluzia, că statele ce au fost afectate, au obligaţia de a nu respinge nemotivat oferta bona fide, ce are drept obiectiv exclusiv acordarea ajutorului umanitar. În special, acestea nu pot respinge oferta sau împiedica accesul, în cazul în care, un asemenea refuz poate constitui pericol pentru realizarea drepturilor fundamentale ale victimelor sau încălcare a interdicţiei de o folosi înfometarea în rândurile populaţiei civile ca metodă de război.20 În situaţiile extremale, atunci când lipsa ajutorului umanitar poate fi echivalată cu înfometarea, nu există cauze legale pentru a-şi argumenta refuzul.21 Articolul 54 (1) al Protocolului adiţional I prevede că „este interzisă înfometarea civililor ca metodă de război”.

Conform articolul 70 (2) al Protocolului adiţional I „părțile la conflict și fiecare înaltă parte contractantă vor autoriza și vor facilita trecerea rapidă și fără piedici a tuturor trimiterilor, a echipamentelor și a personalului de ajutor oferite în conformitate cu prevederile acestei secțiuni, chiar dacă acest ajutor este destinat populației civile a părții adverse”. Această prevedere este aplicabilă în raport cu întreaga populaţie civilă, iar livrarea ajutorului presupune toate produsele necesare pentru supravieţuirea populaţiei. Mai mult, Protocolul adiţional I interzice statelor să împiedice transportarea ajutorului şi redecţionarea acestuia contrar destinaţiei. Excepţie sunt doar situaţiile de necesitate urgentă, în interesul populației civile vizate (art. 70 (3) (c)). Aceasta ar însemna că reţinerea ar putea fi îndreptăţită, dacă din criterii de securitate, este posibil de a avea acces la teritoriul părţii care permite tranzitul, în special dacă aceasta este parte la conflict. Conform Comentariului la Protocoalele adiţionale I şi II, redecţionarea ajutorului poate fi admisă:

„… dacă are loc reţinerea la transportarea produselor alterabile, cu condiţia, că ele pot fi acoperite prin livrări noi, odată cu restabilirea condiţiilor normale. Aceasta poate fi îndreptăţit şi-n caz de cataclisme naturale pe teritoriul părţii, prin care traversează ajutorul umanitar, în cazul în care, produsele alimentare sunt mai necesare pentru victimele acestui dezastru, în comparaţie cu cei cărora le erau destinate iniţial. Totuşi, în acest caz, marfa poate fi redecţionată doar cu acordul donatorului” (traducerea noasrtă).22

Părţile la conflict sunt obligate să i-a măsuri pentru protejarea ajutorului umanitar şi să contribuie la repartizarea cât mai rapidă a acestuia, precum şi sunt obligate să contribuie la asigurarea protecției trimiterilor de ajutoare și să faciliteze distribuirea rapidă a acestora (art. 70 (4) şi (5) PA I). Însă, părţile la conflict, precum şi alte state semnatare a Protocolului adiţional I, au dreptul să prevadă anumite reglementări tehnice, cum ar fi timpul şi itinerarul (art. 70 (3) (a) PA I; art. 23 CG IV). Acestea au dreptul să verifice marfa sau să solicite Puterii protectoare sau unei organizaţii umanitare neutre să monitorizeze activitatea de acordare a ajutorului umanitar în teren.

Personalul antrenat în operaţiunile de acordare a ajutorului umanitar, beneficiază de respectare şi protecţie, acesta trebuie ajutat în exercitarea misiunii sale (art. 71 PA I). Totodată, personalul organizaţiilor umanitare nu poate depăşi nici într-un caz limitele misiunii sale, acesta trebuie să respecte regulile de securitate impuse statelor pe teritoriul cărora îşi desfăşoară activitatea. În cazul în care personalul în cauză nu respectă aceste condiţii, activitatea sa poate fi stopată (art. 71 (4) PA I).

Dacă asistenţa umanitară în cadrul conflictelor armate internaţionale, cel puţin din punct de vedere teoretic, în mare parte este reglementată, atunci, această activitate în cadrul conflictelor armate non-internaţionale are anumite lacune, deseori fiind aplicată regula analogiei. Între timp, numărul conflictelor armate non-internaţionale este în permanentă creştere, iar după nivelul de intensitate şi numărul de victime, acestea deseori depăşesc conflictele armate internaţionale. În asemenea condiţii rolul asistenţei umanitare devine unul crucial pentru populaţia civilă, care de regulă este cea mai afectată categorie de persoane.

Atenţionăm, că chestiunea ajutorului umanitar, inclusiv accesul umanitar, nu este expres prevăzută de articolul 3 comun celor 4 Convenţii de la Geneva. Totuşi, articolul 18 (2) al Protocolului adiţional II prevede, că activitatea de acordare a ajutorului trebuie desfăşurată cu acordul părţii interesate. La fel ca şi în cazul conflictelor armate internaţionale, unde lipsa ajutorului umanitar poate duce la înfometare, nu există careva cauze legale pentru motivarea refuzului. Articolul 14 al Protocolului adiţional II interzice înfometarea în rândurile populaţiei civile în calitate de metodă de război.

Din punct de vedere practic acordul grupurilor armate non-statale ce deţin controlul asupra teritoriului sau care activează în acest teritoriu, este necesar pentru declanşarea operaţiunilor de acordare a ajutorului umanitar.23 Totodată, adresarea către un grup armat non-statal cu solicitarea acordului privind desfăşurarea operaţiunilor umanitare nu înseamnă şi recunoaşterea acestuia, la fel cum nu-i oferă acestui actor careva statut juridic. Convenţia Uniunii Africane privind protecţia persoanelor deplasate în interiorul statului în Africa şi acordarea ajutorului acestora, semnată la Kampala în 2002, este una novatorie, dat fiind că indică în mod direct grupurile armate. Tratatul prevede că membrilor grupurilor armate le este interzis să împiedice acordarea ajutorului umanitar şi transportarea mărfurilor de ajutor, precum şi accesul personalului către persoanele deplasate în interiorul ţării.24

Conform normei dreptului cutumiar, părţile la conflictele armate non-internaţionale trebuie să contribuie la traversarea liberă şi rapidă a ajutorului umanitar pentru persoanele civile ce au nevoie de ea.25 Mai mult, personalul implicat în operaţiuni de acordare a ajutorului, dar şi obiectele ajutorului, trebuie să fie protejate şi respectate, trebuie asigurată libertatea de circulaţie a personalului împuternicit cu acordarea ajutorului umanitar. Or, circulaţia acestuia poate fi limitată temporar doar în caz de necesitate militară expresă.26

Încheiere

Concluzionând cele expuse, constatăm că activitatea de asistenţă umanitară, în pofida tuturor piedicilor de ordin juridic sau de alt gen, este una din cele ce trezeşte tot mai multe discuţii, inclusiv la nivel internaţional şi regional. Crizele umanitare declanşate de o serie de conflicte, inclusiv internaţionale şi non-internaţionale, cum ar fi cele din Afganistan, Siria sau Ucraina, au provocat mai multe probleme, dar au şi permis să privim problematica asistenţei umanitare nu doar prin prisma cadrului normativ, dar şi al caracterului cutumiar al unei bune părţi de norme. Astfel, are loc procesul de unificare treptată a normelor aplicabile conflictelor armate internaţionale şi non-internaţionale.

Putem vorbi, în egală măsură şi despre o aplicabilitate prin analogie a domeniului asistenţei umanitare după modelul practicii judiciare a tribunalelor penale internaţionale. În plus, trebuie reamintit conceptul promovat de CICR – de a nu se limita doar la interpretarea textului convenţiilor, dar, în special, interpretarea să aibă loc în baza examinării spiritului documentului. Or, interpretarea conceptului de asistenţă umanitară nu trebuie să se bazeze doar pe cadrul normativ exclusiv, dar trebuie să i-a în consideraţie tendinţele contemporane, atunci când sistemul normativ internaţional este analizat mult mai larg, în lumina totalităţii acestuia, format din norme politice, juridice, morale, religioase etc. În ultimii ani o importanţă sporită o are co-raportul dintre normele juridice şi normele morale, dat fiind caracterul conflictelor armate la etapa contemporană. În lipsa unei analize a acestui aspect, asistenţa umanitară poate întâlni anumite dificultăţi în activitatea sa cotidiană.

Lucrarea a fost prezentată la 20.10.2017