Evoluția și consolidarea principiului răspunderii persoanelor fizice pentru comiterea crimelor internaționale: aspecte teoretico-practice

Rodica CIUBOTARU, doctorandă ICJP AŞM
Recenzent: Nicolae OSMOCHESCU, doctor în drept, profesor universitar

THE EVOLUTION AND STRENGTHENING OF THE PRINCIPLE OF COLLECTIVE RESPONSIBILITY OF INDIVIDUALS COMMITTING CRIMES: THEORETICAL AND PRACTICAL ASPECTS International criminal liability has had a long evolution, given the position of States towards a broad interpretation of the concept of “sovereignty”. Recognition of the possibility the international criminal responsibility of the individual was regarded as an attempt at some States‘ sovereign rights Equally, this process was inevitably individualization of punishment, which is confirmed by the jurisprudence of international criminal tribunals. Keywords: criminal responsibility, individualization of punishment, Criminal Court, law of the Hague, law of Geneva.

Răspunderea penală internaţională a avut o evoluţie lungă, dat fiind poziţia statelor faţă de o interpretare largă a conceptului de „suveranitate”. Recunoaşterea posibilităţii tragerii la răspundere penală internaţională a individului era considerată ca o tentativă la unele drepturi suverane ale statelor. În egală măsură, acest proces impunea în mod inevitabil individualizarea pedepsei, fapt confirmat de jurisprudenţa tribunalelor penale internaţionale. Cuvinte-cheie: răspundere penală, individualizarea pedepsei, tribunale penale, dreptul de Haga, dreptul de Geneva.

Introducere

Sistemul combaterii crimelor de război în conceptul cunoscut astăzi a avut o evoluţie îndelungată – de la primele precedente judiciare naţionale în trecut, elaborarea unor acte normative naţionale ce prevedeau răspunderea penală pentru încălcarea legilor şi cutumelor de război, introducerea normelor în tratate internaţionale, ce prevedeau obligaţia statelor de a asigura încetarea încălcărilor respective – până la crearea unui sistem mixt bazat pe implementarea la nivel de lege penală naţională, care ar sancţiona autorii crimelor de război şi funcţionarea tribunalelor internaţionale ad hoc şi a Curţii Penale Internaţionale. Conştientizarea naturii juridice a răspunderii penale pentru comiterea crimelor de război depinde în mare măsură de înţelegerea proceselor ce aveau loc în contextul constituirii acesteia, care au şi determinat caracteristicile calitative ale proceselor respective. Or, însăşi evoluţia termenologiei utilizate, începând cu legi şi cutume de război, apoi trecând la încălcări grave, iar astăzi vorbind despre crime de război, ne demonstrează că această cale a fost una lungă şi plină de incertitudini.

Primele încercări de codificare a răspunderii penale pentru comiterea crimelor de război

Unul din primele cazuri cunoscute de tragere la răspundere penală pentru comiterea crimelor de război este procesul ce a avut loc în anul 1474 asupra lui Peter von Hagenbach.1 Evident că procesul în cauză a avut la bază un anumit suport de ordin juridic, fapt ce ne permite să presupunem că această instituţie exista deja într-o formulă sau alta, cel mai probabil în formă cutumiară.

În principiu, faptele comise de Hagenbach sunt greu de calificat ca crime de război în sensul conceptului de astăzi. Totodată, acest caz poate fi privit ca o exprimare începătoare a fenomenului cunoscut astăzi sub denumirea de „prevenirea crimelor de război”.2

Un alt caz ce prezintă interes este speţa L’Estrange examinat în Anglia în anul 1644. La acea vreme procesul insista, în special, asupra faptului, că învinuirea în instanţă se bazează „nu doar pe articole şi Ordonanţe speciale ale Parlamentului, dar şi pe legile şi cutumele generale de război, pe care trebuie să le cunoască fiecare soldat”.3

Printre primele încercări de a reglementa la nivel naţional răspunderea penală pentru încălcarea legilor şi cutumelor de război se enumeră decretul privind conducerea forţelor armate, emis de regele Angliei Richard al II-a în 1386.4 Conform acestui act, erau stabilite limite la desfăşurarea operaţiunilor militare şi sub ameninţarea cu moartea erau interzise acte de violenţă faţă de femei şi slujitorii de cult, incendierea caselor şi devastarea bisericilor. Norme asemănătoare au fost incluse în actele normative ce reglementau comportamentul participanţilor la operaţiuni militare, emise de Ferdinand de Ungaria în 1526, împăratul Maximian în 1570, regele Suediei Gustaf al II-a Adolf în 1622.5

Totuşi, conştientizarea faptului că anumite acţiuni ale individului, ce constituie încălcări grave ale legilor şi cutumelor de război, ar trebui să ducă la răspunderea penală, prevăzute de norme juridice speciale, s-a format în doctrină doar în cea dea doua jumătate a secolului XIX. Un exemplu expres al reflectării acestor idei în legislaţia naţională este Instrucţiunea pentru forţele terestre ale SUA, pusă în aplicare prin Ordinul Nr 100 al Preşedintelui SUA A. Lincoln la 24.04.1863.6 Documentul în cauză a fost elaborat de profesorul Colegiului Columbian F. Liber şi reprezintă o primă încercare nu doar de a codifica legile şi cutumele de război la nivel naţional, dar şi de a prezenta o reglementare normativă a răspunderii pentru încălcarea dreptului de război.

Deşi actul respectiv era unul intern, el a influenţat atât procesul de creare a legislaţiei naţionale ale statelor în materie de război, cât şi procesul de codificare ulterioară a dreptului conflictelor armate, inclusiv aspecte ce ţin de combaterea unor astfel de încălcări.

În pofida unor progrese în acest sens, procesul de codificare a dreptului de război, început cu adoptarea Convenţiei de la Geneva în 1864, mecanismele de combatere şi de prevenire ale încălcărilor legilor şi cutumelor de război nu erau reflectate, rămânând în continuare obiect al reglementării naţionale sau, în cel mai bun caz, al dezbaterilor ştiinţifice.

Între timp, mai mulţi jurişti, experţi în drept internaţional, au formulat importanţa şi necesitatea reglementării acestui subiect de în cadrul dreptului internaţional. De exemplu, aşa experţii cunoscuţi în cea de a doua jumătate a sec. XIX, cum sunt – F. Liber, I. Blrunchli, D. Fild, G. Muanic, G. Rollen-Jackmen, au venit în 1873 cu iniţiativa creării Institutului de drept internaţional în scopul atragerii specialiştilor de valoare în domeniul dreptului penal, care ar elabora un concept al dreptului internaţional penal, ulterior contribuind şi la răspândirea cunoştinţelor respective.7

În 1880, în Oxford, în cadrul unei sesiuni a Institutului de drept internaţional, a fost adoptat Regulamentul privind legile războiului terestru, care a reprezentat o exprimare a ideilor progresive ale timpului asupra evoluţiei dreptului de război, fără a fi un document obligatoriu din punct de vedere juridic. Regulamentul totuşi a influenţat suficient procesul de codificare al acestei ramuri de drept internaţional, în special al conţinutului Convenţiilor de la Haga din 1899 şi 1907, contribuind inclusiv la revizuirea Convenţiei de la Geneva din 1864. Art. 84 al regulamentului, pentru prima data a introdus o prevedere importantă, ce a stat la baza obligaţiilor statelor de a participa la elaborarea cadrului normativ la nivel internaţional, necesar pentru combaterea şi sancţionarea persoanelor culpabile de comiterea crimelor internaţionale „cei ce au încălcat legile de război sunt supuşi sancţiunilor prevăzute de legislaţia penală”.8

Tot în această perioadă apar şi primele argumentări ştiinţifice privind necesitatea instituirii unui organ judiciar, menit să asigure examinarea cazurilor în raport cu persoanele ce au comis încălcări grave ale legilor şi cutumelor de război.

Totuşi, primele tentative practice ce vizau instituirea unui sistem internaţional de răspundere pentru încălcarea dreptului de război, au fost întreprinse abea după Primul Război Mondial. La 11.11.1918 a fost instituită Comisia aliaţilor pentru stabilirea responsabilităţii pentru comiterea „crimelor de război”. Tratatul de la Versailles din 28.06.1919, prevedea tragerea la răspundere a Kaizerului Wilhelm a II-a, dar şi a altor resortisanţi germani, învinuiţi de comiterea crimelor de război, prin intermediul instituirii unei Curţi internaţionale, dar şi a instanţelor naţionale, pentru desfăşurarea proceselor asupra persoanelor culpabile de comiterea crimelor de război.

Instituirea primelor tribunalelor penale la nivel internaţional şi influenţa lor asupra codificării instituţiei răspunderii penale internaţionale

Punerea în aplicare a instituţiei răspunderii pentru comitera crimelor de război a fost posibilă doar după cel de-al Doilea Război Mondial, odată cu instituirea celor două tribunale militare de la Nurnberg şi Tokyo. Aşa, jurisdicţia tribunalului de la Nurnberg includea trei categorii de crime internaţionale: crime contra păcii; crime de război; crime contra umanităţii.

Atenţionăm că jurisdicţia personală se răsfrângea şi asupra conducătorilor, organizatorilor, instigatorilor şi colaboraţioniştilor ce au participat la elaborarea sau punerea în aplicare a planurilor generale ce aveau drept scop comiterea unei fapte enumerate.

Procesele de la Nurnberg şi Tokyo au avut o importanţă majoră pentru evoluţia ulterioară a dreptului internaţional. Activitatea acestor tribunale a pus începutul instituirii bazei sistemului mixt de prevenire a încălcării legilor şi cutumelor de război. Practica acestor două tribunale a demonstrat prezenţa capacităţii asigurării tragerii la răspundere penală de către instanţele judiciare internaţionale a indivizilor, dar, în egală măsură, a şi iniţiat un proces de formare şi consolidare a principiilor şi normelor, în cadrul căruia statele, dar şi organizaţiile internaţionale, în special Organizaţia Naţiunilor Unite şi Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, au venit cu iniţiativa de a le fixa în acte internaţionale.9 Ulterior, principiile introduse în statutele tribunalelor respective, ulterior confirmate în sentinţele acestora, au fost recunoscute prin rezoluţiile Adunării Generale a ONU nr. 3 (1) din 13.02.1946 şi nr. 95 (1) din 11.12.1946, devenind parte componentă a dreptului internaţional cutumiar, altfel spus, preluând caracter de norme jus cogens.10

Recunoaşterea încălcărilor legilor şi cutumelor de război în calitate de crime internaţionale, în mare parte a determinat direcţia de codificare a dreptului internaţional umanitar, prin instituirea unui sistem de combatere a încălcărilor, nu doar prin intermediul formulării unor acţiuni ilegale în tratate internaţionale, dar şi pe calea fixării unor norme, ce prevăd obligaţia statelor membre da a combate şi de a sancţiona persoanele ce au comis asemenea fapte prin intermediul mijloacelor dreptului penal naţional.

O asemenea abordare şi-a găsit oglindirea în cele patru Convenţii de la Geneva I-IV, adoptate la 12.08.1949, a Protocoalelor adiţionale I şi II din 08.06.1977, dar şi în alte tratate internaţionale. Un merit deosebit al acestor acorduri internaţionale este faptul că pentru prima dată a fost recunoscut oficial principiul jurisdicţiei universale.

În egală măsură, trebuie să indicăm şi un alt document important, care face parte din aşa numitul „nucleu” al dreptului internaţional umanitar. Este vorba despre Convenţia de la Haga din 1954 privind protecţia bunurilor culturale în timp de conflict armat, care în art. 28 obligă statele semnatare „se obligă ca, în cadrul sistemului lor de drept penal, să ia toate măsurile necesare pentru ca persoanele, oricare ar fi cetăţenia lor, care au încălcat sau au ordonat încălcarea prezentei Convenţii, să fie urmărite şi supuse unor sancţiuni penale sau disciplinare”. Astfel, pentru prima dată au fost create condiţiile pentru criminalizarea la nivel naţional a faptelor, comise nu doar în raport de victime ale conflictelor, inclusiv a bunurilor acestora, dar şi a bunurilor culturale.

Următorul pas în procesul de evoluţie a instituţiei răspunderii pentru încălcarea dreptului internaţional umanitar, poate fi considerat adoptarea în 1968 a Convenţiei privind imprescriptibilitatea crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii.

Între timp, la nivel internaţional au fost adoptate mai multe tratate, obiectul cărora reflectă respectarea legilor şi cutumelor de război. Printre acestea se enumeră:

• Convenţia asupra interzicerii utilizării tehnicilor de modificare a mediului în scopuri militare sau în orice alte scopuri ostile din 01.12.1976;
• Convenţia privind interzicerea sau limitarea folosirii anumitor categorii de arme clasice, care ar putea fi considerate ca producând efecte traumatizante excesive sau ca lovind fără discriminare din 10.10.1980;
• Convenţia privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării şi folosirii armelor chimice şi distrugerea acestora din 13.01.1993;
• Convenţia privind interzicerea utilizării, stocării, producerii si transferului de mine antipersonal si distrugerea acestora din 18.09.1997.

Influenţa asupra codificării instituţiei răspunderii penale internaţionale a jurisprudenţei tribunalelor penale internaţionale pentru fosta Iugoslavie şi Rwanda

O nouă etapă, în special din punct de vedere calitativ, în procesul de consolidare a principiului răspunderii pentru încălcarea gravă a legilor şi cutumelor de război, poate fi considerat consensul dintre statele-membre ale Consiliului de Securitate al ONU privind instituirea celor două tribunale penale internaţionale ad hoc, pentru a judeca persoanele culpabile de comiterea crimelor internaţionale în timpul conflictelor armate de pe teritoriul fostei Iugoslavii şi a Rwandei. Mai mult, statele au acceptat ca aceste tribunale să fie instituite nu în baza unui tratat internaţional, ci în baza unor rezoluţii ale Consiliului de Securitate al ONU conform prevederilor Capitolului VI al Cartei ONU. Pentru prima dată în istorie comunitatea internaţională a reacţionat într-o astfel de formă la două conflicte sângeroase – din fosta Iugoslavie (TPII)11 şi din Rwanda (TPIR).12

Specificul acestor două tribunale constă în faptul, că pentru prima dată Consiliul de Securitate, în urma unei interpretări largi a prevederilor Capitolului VII al Cartei ONU, creează instanţe ad hoc în scopul tragerii la răspundere a persoanelor ce au comis încălcări grave ale dreptului internaţional umanitar într-un conflict armat ce a avut loc pe teritoriul unui singur stat. Referindu-ne la competenţa tribunalelor, menţionăm, că jurisdicţia sa se aplică faptelor ce constituie crime de război şi crime contra umanităţii. Deoarece tribunalele erau unice la moment, prezintă interes în ce măsură şi cum vor fi aplicate prevederile dreptului internaţional umanitar, deoarece, sub incidenţa tribunalului se afla examinarea unui caz constituit din conflicte internaţionale şi non-internaţionale.

La determinarea jurisdicţiei TRII, Consiliul de Securitate a luat în consideraţie evoluţia şi specificul conflictelor armate contemporane, caracterul cărora s-a schimbat substanţial după cel de-al Doilea Război Mondial. Astfel, jurisdicţia tribunalului se răsfrângea asupra faptelor ce constituie crime contra umanităţii, crime de război şi crime de genocid.

Referindu-ne la influenţa tribunalului asupra procesului de codificare a instituţiei răspunderii pentru comiterea încălcărilor grave a legilor şi cutumelor de război, trebuie să constatăm, că aportul cel mai mare al TRII, este unificarea în mare măsură a cadrului normativ aplicabil conflictelor armate internaţionale şi non-internaţionale, prin reconfirmarea caracterului imperativ a normelor ce constituie aşa numitul „nucleu” al dreptului internaţional umanitar. Aşa, de exemplu, chiar din prima speţă examinată, tribunalul afirmă că fiecare soldat şi fiecare persoană participantă la conflict, are obligaţia să respecte normele dreptului internaţional umanitar.13

Jurisprudenţa TPIR în egală măsură a influenţat codificarea instituţiei răspunderii în dreptul internaţional umanitar. Conform Statutului, tribunalul este abilitat să urmărească persoanele bănuite ca fiind responsabile pentru acte de genocid (art. 2), crime contra umanităţii (art. 3), precum şi încălcări grave a art. 3 comun Convenţiilor de la Geneva din 12 august 1949 şi a Protocolului adiţional II din 8 iunie 1977, referitor la protecţia victimelor conflictelor armate non-internaţionale (art. 4).

Printre altele, primul paragraf a art. 6 precizează în ce condiţii este atribuită răspunderea penală individuală. El stipulează în acest sens persoanele ce au „planificat, instigat, ordonat, comis sau au acordat ajutor într-o altă manieră sau au încurajat planificarea, pregătirea sau executarea” unei crime ce face parte din una din cele trei categorii definite în art. 2-4 din Statut, pot fi atrase la răspundere penală individuală. Art. 6 par. 2 din Statut prevede urmărirea penală indiferent de faptul dacă persoana în cauză beneficiază de imunitate acordată înalţilor funcţionari şi şefilor de state, în timp ce par. 3 a art. 6 confirmă responsabilitatea superiorului în raport cu actele comise de subaltern, în caz că superiorul cunoştea sau trebuia să cunoască că subalternul intenţiona să comită acest act şi n-a luat măsurile necesare pentru a împiedica ca actul numit să fie comis sau să pedepsească autorul.14

Deşi limitate în materie de jurisdicţie, ca instanţe ad hoc, cele două tribunale de la Haga şi Arusha continuă, într-o anumită perspectivă să dezvolte preocuparea comunităţii internaţionale pentru urmărirea şi pedepsirea criminalilor de război, chiar dacă sunt supuse unor analize destul de critice. Or, semnificativ în sensul evolutiv al noţiunii de crimă de război, este faptul că acestea extind sfera lor de aplicare în tot sau în parte şi asupra conflictelor armate non-internaţionale. Încălcările de drept internaţional umanitar comise în cadrul conflictelor armate non-internaţionale şi anume cele prevăzute de art. 3 comun celor 4 Convenţii de la Geneva din 1949, sunt considerate ca crime de război.

Activitatea celor două tribunale au influenţat evoluţia legislaţiei penale internaţionale a mai multor state, dar şi consolidarea dreptului internaţional cutumiar.15 Procesele judiciare ce au avut loc în mai multe state nu doar că au permis acumularea unei practici pentru instanţele naţionale în urmărirea crimelor de război şi contra umanităţii în baza principiului jurisdicţiei universale, dar au şi stimulat dezvoltarea legislaţiei naţionale prin intermediul criminalizării încălcărilor grave ale dreptului internaţional umanitar comise în cadrul conflictelor armate non-internaţionale şi aplicării faţă de ele a principiilor jurisdicţiei universale.16

Iată doar un exemplu. În aprilie 1997, un tribunal militar elveţian s-a ciocnit pentru prima dată cu un caz referitor la crimele de război. Cazul implica un sârb bosniac acuzat că a atentat la integritatea psihică, precum şi la demnitatea prizonierilor şi a civililor internaţi în lagărele din Omarska şi Keraterm. Tribunalul s-a pronunţat definitiv în favoarea unei achitări, din motivul caracterului slab al probelor. Două elemente trebuie să fie relevate. În primul rând, actul de acuzare se referă explicit (dar nu explicit) la Protocolul II adiţional şi la art. 3 comun Convenţiilor de la Geneva, în timp ce faptele au fost comise în afara teritoriului Confederaţiei şi fără a implica cetăţeni elveţieni. În al doilea rând, tribunalul estimează în hotărâre că conflictul din fosta Iugoslavie trebuia privit din punct de vedere global, fiind calificat ca un conflict internaţional. Tribunalul lasă, în egală măsură, să se înţeleagă că o calificare diferită a conflictului nu va avea efecte determinante asupra competenţei sale, în baza art. 108 şi 109 a Codului penal militar.17

Efectele instituirii Curții Penale Internaționale în raport cu instituția răspunderii în dreptul internațional umanitar

Totuşi, punctul culminant în această tendinţă de dezvoltare a dreptului internaţional şi naţional s-a regăsit în Statutul Curţii Penale Internaţionale, adoptat în cadrul conferinţei diplomatice a ONU de la Roma din 17.07.1998.18

Contractul social global fondat pe caracterul specific al dreptului de a pedepsi, pare a fi singurul răspuns posibil în contrastul dintre teoria suveranităţii şi a contrapunctului său anarşist. Deoarece acesta nu explică etapele tranzitorii de trecere de la un stat natural la statul de drept, Hobbes susține postulatul, conform căruia, o entitate suverană fie există şi se impune absolut, fie ea se reduce la statul natural, altfel spus, revine la una din formele inferioare – feodale, religioase, de clan. Adepţii unei redefiniri a formei etatice printr-un control al acesteia, vizează construirea a ceva ce s-ar situa între cele două forme indicate. Curtea Penală Internaţională aduce un răspuns nuanţat acestei abordări, acesta fiind compatibil cu conceptul actual al suveranităţii, care constituie o novaţie fără precedent în construcţia instituţională a procesului de mondializare, dar care nu se expune asupra limitelor sale.19

Vizând „cei mai responsabili” de crimele comise, Curtea izolează astfel, cel mai rău „actor” ce încarnează suveranitatea. Curtea înlocuieşte temporar şi într-o măsură foarte limitată capacitatea entității respective în executarea unor obligaţii esenţiale (de a judeca şi de a repara). Repreluând doctrina celor două corpuri, ea se impune reprezentantului suveranităţii, pentru a împiedica punerea în aplicare a unei sprastructuri, care, la rândul său, ar duce la dispariția contractului social. Fiind convins că obligaţiile de a judeca şi de a repara, ce decurg din dreptul natural, fundamentează legitimitatea suveranului, neexecutarea lor poate fi considerată ca o crimă comisă de acesta împotriva propriului popor: substituția este, cel puțin în principiu, legitimată şi servește alternativă valabilă dezautorizării violente. Sistemul de la Roma stabileşte astfel, mecanisme vizând să compenseze această absenţă fără a anihila structura etatică, prin depășirea imunităţii de jurisdicţie care este atribuită în mod natural suveranilor.20

Atunci când ea se bazează pe un contract social între suverani, Curtea nu garantează supravegherea contractelor sociale naţionale şi in fine, de ordinul existent la fel de mult depinde viaţa populaţiilor. Altfel spus, el aduce un răspuns judiciar unei probleme anterior tratată politic, prin raportul de forţă. Ea propune o alternativă la răsturnare nelegitimă şi violentă, alternativă care conservă cele două corpuri, unul în continuitatea sa, altul în integritatea sa fizică: o logică de cesionare temporară şi limitată, care însoțește cazul aplicabil unei răsturnări legitime. Securitatea fundamentală a indivizilor, care constituie sursa contractului social la care ei au decis să se alăture, este protejat de instituţie. Sistemul politic este privit ca continuitatea sa asigurată. Suveranul el însuşi sau mai curând reprezentantul suveranităţii, garantează permanența puterii care îl întruchipează, deși poate fi decăzut, dar şi integritatea vieţii sale.21

Dat fiind fapul că el devine parte a noului contract social (global) actorul suveran, şeful statului, renunţă, aderând la Sistemul de la Roma la dreptul său de a pedepsi în calitate de instanţă superioară, Curtea, care la rândul său va pune în aplicare un sistem complementar, autorizează suveranul să exercite prin delegarea puterii sale, dar cu posibilitatea în orice moment poate să-i retragă această autorizaţie. Anume la acest titlu pare a fi importantă noţiunea de subsidiaritate, afirmată în articolul 1 al Statutului de la Roma, astfel Curtea intervine doar în ultimul recurs, după ce statul şi-a demonstrat incapacitatea sau lipsa intenţiei să trateze crimele comise de actorul suveranităţii. Aceasta permite rezolvarea eventualelor contradicţii ce reflectă principiul suveranităţii la nivel fundamental, atribuind Curţii rolul unui actor al ultimului recurs.22 Importanţa limitării Statutului de la Roma doar la crimele de război, crimele contra umanităţii şi crimele de genocid, contribuie la rândul lor, cel puţin, la această primă fază, la legitimarea Curții şi a prerogativelor sale şi să reducă riscurile de subiectivitate sau de intervenționism exagerat.23 În mod special nu am menționat și crima de agresiune, care în egală măsură este prevăzută de Statutul de la Roma, dat fiind că la moment mecanismul acesteia nu poate fi pus în aplicare.

Încheiere

Concluzionând cele expuse, putem constata, că consolidarea principiului răspunderii individuale pentru încălcările grave ale dreptului internaţional umanitar a parcurs o cale lunga de dezvoltare. Conceptul actual al răspunderii pentru comiterea crimelor internaţionale se bazează atât pe normele de drept internaţional, cât şi pe normele penale naţionale, racordate la cele internaţionale, ce asigură tragerea la răspunderea penală pentru asemenea fapte la nivel naţional.

Un rol deosebit la evoluția și consolidarea sistemului în cauză îl are dreptul internaţional cutumiar, legislaţia internă a statelor, practica judiciară stabilită de tribunalele penale pentru fosta Iugoslavie şi Rwanda şi, evident a Curţii Penale Internaţionale, în special în ceea ce ţine de evoluţia răspunderii pentru comiterea crimelor internaţionale în cadrul conflictelor armate non-internaţionale.

Astfel, putem constata că principiul răspunderii pentru comiterea crimelor de război, crimelor contra umanităţii şi a crimelor de genocid a devenit o normă imperativă în dreptul internaţional, lăsând o amprentă puternică în procesul de codificare a dreptului răspunderii internaţionale, a dreptului internaţional umanitar şi a dreptului internaţional penal.

Evident că dreptul internaţional trebuie să evolueze şi să se adapteze cerinţelor sociale, atunci când el este aplicabil evenimentelor vieţii reale. În principiu, aceasta este calea tradiţională de dezvoltare a dreptului cutumiar. Totodată, este de dorit ca noile teorii privind răspunderea pentru comiterea crimelor de război, crimelor contra umanităţii şi a crimelor de genocid, să fie bine argumentate şi să nu aibă, în general, un caracter revanșist.