Teoria monistă şi teoria dualistă în cadrul raporturilor juridice privind obiectele proprietăţii intelectuale

Marin DOMENTE, doctorand ULIM
Recenzent: Iurie MIHALACHE, doctor în drept, conferenţiar universitar

Monistic Theory and Dualist Theory in the Legal Relations Regarding the Objects of Intellectual Property Legal relations on the creation, publication, valuation and protection of literary, artistic or scientific work are governed by subjective copyright law which is defined by the possibility recognized to the author to dispose of his work as desired, having all the prerogatives of property rights and moral rights by using all legal means. Relations between the author and his work can be viewed in different aspects, which determines the system of creation, valuation and protection of literary, artistic or scientific works. Keywords: legal relation, author rights, intellectual property, monist theory, dualist theory.

Raporturile juridice privind crearea, publicarea, valorificarea şi protecţia operelor literare, artistice sau ştiinţifice sunt guvernate de dreptul subiectiv de autor care se defineşte prin posibilitatea recunoscută a autorului de a dispune de opera sa cum doreşte bucurându-se în acelaşi timp de toate prerogativele, atât cele de ordin patrimonial cât şi cele de ordin moral prin folosirea mijloacelor legale şi evident, în limitele legii. Raportul dintre autor şi opera sa poate fi privit sub diferite aspect, fapt ce determină sistemul de creare, valorificare şi protecţie a acestora. Cuvinte cheie: raport juridic, drepturile de autor, proprietate intelectuală, teoria monistă, teoria dualistă.

Dreptul proprietăţii intelectuale este ramura de drept cu cea mai spectaculoasă evoluţie în ultimii 120 de ani, mărturie în acest sens stând numărul mare de convenţii şi tratate internaţionale semnate, directive comunitare adoptate şi organizaţii înfiinţate. Aşa cum s-a arătat în literatura juridică de specialitate, au trebuit să treacă aproape 2600 de ani pentru ca „în ordinea internaţională a vremurilor noastre, importanţa ce se acordă proprietăţii intelectuale să fie uriaşă, neexistând vreun drept care să aibă o recunoaştere mai mare decât dreptul asupra creaţiilor intelectuale“1.

În doctrină, Chapelier este considerat a fi primul care a proclamat în anul 1791 (fără să argumenteze însă) în Adunarea Constituantă a Franţei că „cea mai sacră, cea mai legitimă, cea mai inatacabilă şi s-ar putea spune cea mai personală dintre toate proprietăţile este opera intelectuală, fructul gândirii omeneşti“, iar Lakanal, raportorul legii franceze din 1793 asupra proprietăţii literare, aprecia că „dintre toate proprietăţile, ceea ce se poate contesta mai puţin este fără îndoială cea a producţiunilor geniului şi dacă trebuie să ne mirăm de ceva, este de faptul că a mai putut fi nevoie ca această proprietate să fie recunoscută şi exerciţiul ei să fie asigurat printr-o lege pozitivă“.

Noţiunea dreptului de proprietate intelectuală are o evoluţie istorică îndelungată2 şi controversată3, care, deşi la ora actuală a intrat în uz sub această denumire, încă nu şi-a găsit definirea precisă, ea continuînd să fie utilizată cu un anumit grad de convenţionalitate.

Din însăşi denumirea de „drept al proprietăţii intelectuale“ aceasta s-ar putea defini ca un ansamblu de norme juridice care reglementează relaţiile sociale privind crearea şi valorificarea rezultatelor activităţii intelectuale a oamenilor, însă, după cum afirmă pe bună dreptate profesorul-doctor Viorel Roş, această denumire nu este pe cît de tradiţională, pe atît şi de corectă. „Aceasta pentru că, pe de o parte, spune mai departe V. Roş, instituţiile care o alcătuiesc şi care formează obiectul ei de studiu nu privesc întotdeauna creaţii intelectuale, creaţii ale spiritului (este cazul mărcilor şi indicaţiilor geografice), iar, pe de altă parte, chiar şi în acele cazuri în care obiectul protecţiei îl reprezintă astfel de creaţii, regimul juridic al acestora este diferit de regimul proprietăţii clin dreptul comun.“4

Ţinem să atragem atenţia şi la faptul că nici Convenţia mondială pentru instituirea Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale (OMPI)5 nu defineşte direct dreptul proprietăţii intelectuale, ea limitîndu-se doar la enumerarea obiectelor protecţiei juridice a proprietăţii intelectuale.

În literatura de specialitate au fost exprimate diferite opinii cu privire la natura şi întinderea noţiunii de proprietate intelectuală. Astfel, V.M. Feighelson consideră că proprietatea intelectuală este rezultatul exprimat materialmente al activităţii intelectuale, care acordă celui ce l-a creat dreptul exclusiv asupra lui şi care este protejat fie prin intermediul unor documente corespunzătoare, eliberate oficial — brevete sau certificate — în cazul proprietăţii industriale, fie de normele dreptului de autor6.

După A.P. Sergheev, prin “proprietate intelectuală“ se are în vedere ansamblul de drepturi exclusive cu caracter atât personal, cât şi patrimonial, asupra rezultatelor activităţii intelectuale (în primul rând — ale activităţii creative), precum şi asupra unor altor obiecte asimilate lor, a căror listă concretă este stabilită de legislaţia statului respectiv ţinându-se seama de obligaţiile internaţionale asumate7. La rândul său, S. Petrovski este de părerea că “dreptul exclusiv (proprietatea intelectuală) constituie un complex de drepturi patrimoniale asupra folosinţei rezultatelor de creaţie în orice formă şi prin orice metodă“8. În fine, dar nu în ultimul rând, Petru Costinescu consideră că proprietatea intelectuală reprezintă drepturile de proprietate asupracreaţiilor intelectuale, în particular asupra invenţiilor tehnice şi operelor literare şi artistice9.

Dreptul proprietăţii intelectuale reprezintă acea ramură de drept al cărei obiect îl constituie normele juridice care reglementează raporturile privind protecţia rezultatelor creaţiei intelectuale cu caracter literar, artistic sau ştiinţific, precum şi creaţiile intelectuale cu aplicabilitate industrială şi semnele distinctive ale unei asemenea activităţi.

Natura juridică a drepturilor de proprietate intelectuală are un caracter complex ce este consacrat atât în sistemul Convenţiei de la Paris, cât şi în sistemul Convenţiei de la Berna, fiind însuşit, cu unele rezerve, de majoritatea statelor membre, în argumentarea lor se manifestă tendinţe diferite, exprimându-se mai multe opinii ce au condus la formularea a două teorii: teoria monistă (unitară) şi teoria dualistă.10

Teoria monistă susţine că între personalitatea autorului şi opera realizată de el există o legătură strânsă, care împiedică disocierea drepturilor morale de cele patrimoniale şi ierarhizarea lor. Potrivit acestei concepţii, drepturile morale constituie prerogative ale dreptului de autor, având aceeaşi valoare şi durată ca şi drepturile patrimoniale.

Sistemul monist admite transmisiunea dreptului de autor, în întregul său, moştenitorilor sau persoanelor indicate de autor, în persoana succesorilor drepturile morale având acelaşi caracter absolut şi discreţionar ca şi în persoana autorului.

La adresa acestei teorii pot fi formulate următoarele critici:

— ignoră faptul că drepturile morale şi drepturile patrimoniale, deşi se nasc în acelaşi timp, drepturile patrimoniale sunt doar drepturi eventuale, atât timp cât autorul nu se decide să-şi publice opera. Actul de creaţie dă viaţă operei şi doar publicarea ei este de natură să aducă autorului foloase patrimoniale;

— confundă opera cu activitatea creatoare, nesocotind faptul că opera este produsul acestei activităţi, că legătura între activitatea creatoare şi operă este o legătură de cauză – efect;

— ignoră faptul că protecţia intereselor morale şi satisfacerea celor patrimoniale reprezintă obiective distincte, cu domenii distincte de aplicare. Mai mult, nu există în mod necesar simultaneitate în încălcarea diferitelor categorii de drepturi, la r măsurile reparatorii sunt şi ele de natură diferită.

În sistemul dualist, se consideră că drepturile morale şi drepturile patrimoniale au o existenţă şi un regim juridic distinct, aspectul dominant al dreptului de autor fiind dreptul moral.

În acest sistem, odată ce opera a fost publicată, drepturile patrimoniale ale autorului pierd starea de drepturi eventuale, capătă actualitate şi certitudine. Drepturile morale nu-şi încetează însă existenţa odată cu publicarea operei, dimpotrivă, o însoţesc, exercitându-şi, în anumite limite, influenţa chiar şi după ce autorul a încetat din viaţă şi după ce drepturile patrimoniale au încetat să mai fie recunoscute moştenitorilor.

În sprijinul caracterului complex al dreptului de autor sunt aduse următoarele argumente:

— dreptul patrimonial al autorului de a trage foloase materiale din exploatarea operei sale este rezultatul exercitării dreptului moral de divulgare a operei, de a o comunica publicului. Autorul are puteri discreţionare de a decide, în toată libertatea, dacă opera sa îl reprezintă şi merită să fie cunoscută. Dreptul autorului de a trage foloase patrimoniale nu apare ca un drept de sine stătător, ci ca o consecinţă a exercitării de către autor a dreptului de divulgare şi a autorizării terţilor de a folosi opera sa. Dependenţa prerogativelor patrimoniale de exerciţiul celor nepatrimoniale constituie motivul pentru care legiuitorii moderni, derogând de la dreptul comun, au stabilit că drepturile patrimoniale ale autorilor de opere nu se vor putea transmite decât pe termen limitat;

— nici un aspect al dreptului de autor nu scapă influenţei dreptului moral a cărui acţiune este atât de puternică, încât înlătură aplicarea regulilor de drept comun în materie de proprietate. Drepturile morale preced drepturile patrimoniale, le supravieţuiesc şi exercită asupra lor o influenţă permanentă. Drepturile morale asigură respectarea legăturii dintre operă şi personalitatea autorului, în vreme ce drepturile patrimoniale asigură satisfacerea intereselor materiale ale autorului;

— dreptul autorului la reparaţii patrimoniale este consecinţa încălcării drepturilor sale personal nepatrimoniale (morale). Dar în timp ce onoarea, reputaţia şi alte valori morale, omul şi le făureşte prin conduita sa în viaţa publică şi privată şi au caracter de maximă generalitate, creaţia intelectuală este o expresie a gândurilor, a sentimentelor şi trăirilor autorului, o emanaţie a spiritului aceea a realizatorilor de opere care au fost date publicităţii.

Soluţia dreptului de autor ca drept dualist este soluţia adoptată în aproape toate ţările Europei, cu excepţia Germaniei, îndeosebi după ce, ca urmare a Convenţiei de la Roma din 1928, ea a fost adoptată şi în textul Convenţiei de la Berna (revizuire ce a intrat în vigoare la l august 1931).11

Aderarea, în 1988, a Statelor Unite la Convenţia de la Berna a reprezentat un pas important în generalizarea acestei concepţii asupra naturii dreptului de autor şi la diminuarea, până la limita dispariţiei, a deosebirilor dintre cele două mari sisteme de protecţie a dreptului de autor: cel continental, care conferă preponderenţă drepturilor morale, şi cel de copyright, în care drepturile morale sunt, dacă nu ignorate în totalitate, recunoscute încă doar cu o semnificaţie redusă.

În dreptul român, soluţia calificării dreptului de autor ca un drept complex este tradiţională, pentru că Legea presei din 1862 recunoştea scriitorilor, compozitorilor şi creatorilor de opere artistice dreptul de a se bucura “ca de o proprietate“, în tot timpul vieţii lor, de dreptul de a reproduce, de a vinde sau de a ceda operele lor, la r tipărirea, reproducerea sau imitarea unei opere era posibilă numai cu consimţământul autorului. Cu alte cuvinte, legiuitorul român de la 1862 nu asimila dreptul de autor cu dreptul de proprietate şi împărtăşea teza dualistă a dreptului de autor, teză care a fost împărtăşită şi dezvoltată în doctrina din România de profesorii Aurelian lonaşcu, Constantin Stătescu, Francisc Deak, Stanciu Cărpenaru, Yolanda Eminescu.12

În dreptul român, Legea nr.8/1996 a pus capăt disputei pe marginea naturii dreptului de autor, prevăzând, în art. 1, că acest drept este legat de persoana autorului şi comportă atribute de ordin moral şi patrimonial13. Cu alte cuvinte, legiuitorul nostru a adoptat calificarea dreptului de autor ca un drept complex, având în compunerea sa atât drepturi morale cât şi drepturi patrimoniale. Moral şi patrimonial, în acelaşi timp, dreptul de autor se naşte din faptul creării operei şi este recunoscut ex lege, fără îndeplinirea vreunei formalităţi. Simplul fapt al creării operei, chiar neterminată şi independent de aducerea la cunoştinţa publică, are ca efect recunoaşterea şi protejarea operei.

Republica Moldova a adoptat o soluţie identică, dispunând că „dreptul de autor se constituie din drepturi cu caracter patrimonial (economic) şi nepatrimonial (personal, moral)“. Aceeaşi este soluţia legiuitorului francez, care în Codul proprietăţii intelectuale, califică dreptul asupra operei ca pe un drept de proprietate incorporată, exclusiv şi opozabil tuturor, care comportă atribute de ordin intelectual şi moral, precum şi atribute de ordin patrimonial.14

Conform art.301 alin.(1) Titlul I “Patrimoniul“ al Cărţii a II-a “Drepturile reale“ a Codului Civil a Republicii Moldova, în cazul şi în modul stabilit de lege, se recunoaşte dreptul exclusiv al persoanei fizice şi juridice asupra rezultatelor activităţii intelectuale şi asupra atributelor de identificare a persoanelor juridice, de individualizare a producţiei, a lucrărilor executate sau a serviciilor prestate (denumirea de firmă, emblema comercială, marca de deservire etc.).15

În Legea Republicii Moldova privind dreptul de autor şi drepturile conexe se menţionează: “Subiecţi ai drepturilor conexe sunt interpreţii, producătorii de fonograme şi organizaţiile de difuziune“; “Producătorii de fonograme şi organizaţiile de difuziune îşi realizează drepturile în conformitate cu prezenta lege în temeiul unui contract încheiat cu autorii şi interpreţii (colectivele de interpreţi) ai operei înregistrate pe fonogramă sau difuzate pe cale radioelectrică sau distribuite prin cablu“.

De asemenea, din textul Legii Republicii Moldova privind dreptul de autor şi drepturile conexe rezultă că subiecţilor drepturilor conexe le aparţin anumite drepturi patrimoniale şi personale (morale), sau numai drepturi patrimoniale asupra interpretării, fonogramei sau emisiunii.

În baza acestor prevederi, se poate afirma că drepturile conexe reprezintă o serie de drepturi subiective complexe, care constau, fiecare în parte, dintr-un ansamblu de facultăţi de sorginte patrimonială şi/sau nepatrimonială pe care le au interpreţii, producătorii de fonograme şi organizaţiile de difuziune asupra auxiliarilor operelor literare şi artistice (adică asupra interpretărilor, fonogramelor sau emisiunilor), auxiliarii având, de regulă, un suport material.

Expresia „drepturi morale“ a fost adoptată în doctrina majorităţii ţărilor europene, dar cu acelaşi înţeles este folosită şi expresia „drepturi personal nepatrimoniale de autor“. Dreptul moral de autor este expresia juridică a legăturii care uneşte opera de creatorul ei. El este justificat de nevoia de protejare a intereselor autorilor de opere, interes rezultând din faptul că operele concepute de aceştia sunt o reflectare a personalităţii lor.

În concepţia Convenţiei de la Berna, dreptul moral de autor este un drept independent de dreptul patrimonial şi constă în dreptul autorului de a pretinde respectul personalităţii sale manifestată în opera creată. Drepturile morale de autor, potrivit art.6 bis din Convenţie, constau în: dreptul de a revendica paternitatea operei şi dreptul de a se opune oricărei denaturări, mutilări sau modificări a operei.

Legiuitorul român, recunoscând preeminenţa drepturilor morale, pe care le aşază, în chiar textul legii, înaintea drepturilor patrimoniale, nu a formulat definiţii ale acestora, ci a enunţat succint atributele conferite titularului. Cât priveşte regimul juridic al acestor drepturi, el rezultă din economia legii şi, în mod special, din art.1, 10, 11 şi 140-143 din Legea nr.8/1996 şi art.54-56 din Decretul nr.31/1954.16

La rândul ei, Legea dreptului de autor şi a drepturilor conexe a Republicii Moldova dispune că autorul operei beneficiază de următoarele drepturi morale:

a) la paternitate;

b) la nume;

c) la integritatea operei;

d) la stima reputaţiei;

e) la publicarea operei, care cuprinde şi dreptul de retractare.17

Comparaţia între drepturile morale recunoscute autorilor prin cele două legi evidenţiază diferenţe lipsite de semnificaţie profundă: dreptul de retractare este, în concepţia legiuitorului de la Chişinău, parte componentă a dreptului de divulgare, iar în dreptul român dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei cuprinde şi dreptul la apărarea operei împotriva oricărei modificări care poate prejudicia onoarea şi demnitatea autorului.

Fundamentul drepturilor morale de autor îl constituie necesitatea protecţiei personalităţii autorului însuşi. Opera reflectă gândurile, sentimentele, trăirile autorului, este expresia personalităţii acestuia, iar dreptul moral de autor nu este altceva decât expresia juridică a legăturii care uneşte opera de autorul ei. Drepturile morale de autor nu pot fi asimilate, în privinţa naturii lor, sub toate aspectele cu drepturile personalităţii, pentru că, spre deosebire de drepturile personalităţii, drepturile morale de autor protejează pe creator nu numai împotriva atingerilor aduse operei, care ar putea prejudicia onoarea sau reputaţia autorului, dar şi împotriva oricărei atingeri aduse operei.

În sistemul Convenţiei de la Berna, întregul drept de autor este axat pe dreptul moral, şi se poate aprecia că acest sistem de protecţie are caracter universal, mai ales după ce Statele Unite au devenit şi ele membre ale Uniunii de la Berna.

Legea Republicii Moldova consacră, la rândul ei, caracterul exclusiv al dreptului de autor, caracterul inalienabil şi imprescriptibil al drepturilor morale şi caracterul perpetuu al acestora.

Caracterul complex al dreptului de autor a fost consfinţit de sistemul Convenţiei de la Berna privind protecţia operelor literare şi artistice din 9 septembrie 188618 care divizează dreptul de autor în drepturi personale (morale) şi drepturi patrimoniale, ce au un conţinut economic.

Legislaţia Republicii Moldova în vigoare acordă autorului operei de artă, literatură şi ştiinţă drepturi exclusive de valorificare a operei sale. Dreptul exclusiv de valorificare presupune şi dreptul autorului de a permite terţelor persoane accesul la opera sa.

De asemenea autorii sau alţi titulari ai dreptului de autor sunt în drept să difuzeze originalul sau exemplare prin închirierea operelor audiovizuale, programelor pentru computer, bazelor de date, a operelor fixate în fono-gramă etc., indiferent de dreptul de proprietate asupra acestor exemplare.

Modul de achitare a remuneraţiei de autor pentru fiecare valorificare a operei se stabileşte în contractul de autor, precum şi în contractul cu benificiarii, încheiate de organizaţia de administrare pe principii colective ale drepturilor patrimoniale ale autorilor.

Pe lîngă faptul că Legea privind drepturile de autor şi drepturile conexe stabileşte strict care sunt drepturile autorului operei de artă, literatură şi ştiinţă, există şi drepturi care reiese nemijlocit din normele legii.

Autorul operei de artă plastică are dreptul de succedare, în doctrină dreptul de succedare este considerat un drept patrimonial ce se acordă autorului operei de arta plastică din momentul ce opera a fost înstrăinată, pentru a putea succeda opera în fiecare caz de revînzare, avînd ca scop obţinerea unui beneficiu.19

Caracterul complex al dreptului de autor, potrivit căruia, în conţinutul său intră deopotrivă atît drepturi morale cît şi patrimoniale este, aşadar recunoscut; naşterea acestui drept fiind determinată numai de faptul creării operei, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei formalităţi.

Altfel spus simplul fapt al creării operei conduce la recunoaşterea şi protejarea ei.