Mihai LUPU, avocat, lector universitar Catedra Drept Public, ULIM
Delincvenţa juvenilă este condiţionată de dinamica vieţii socio-economice, de starea de anomie existentă la nivel macro şi micro-social. Resocializarea minorilor presupune probleme generale şi speciale. Problemele speciale privind resocializarea minorilor implică abordarea diferitelor aspecte cum ar fi: existenţa unui mare număr de minori arestaţi preventiv, situaţia lor rămânând neclarificată pedeapsă şi pe izolarea infractorilor sau delincvenţilor de societate, justiţia restaurativă, reparatorie este o tendinţă în plină expansiune, care analizează faptele prin prisma restabilirii „dreptăţii“ şi reparării pierderilor sau prejudiciilor aduse persoanelor sau comunităţii de săvârşirea unor infracţiuni.
Delincvenţa juvenilă este un comportament determinat de mai mulţi factori. Poate fi presupusă înainte de săvârşirea delictului. Orientarea adecvată şi educarea indivizilor astfel descoperiţi reprezintă preocupări care ar putea să reducă în mare măsură dezvoltarea comportamentului delincvent.
Climatul familial meţionat explicitează într-o măsură importantă eşecul social al tinerilor. Lipsa susţinerii familiale, funcţionarea defectuoasă a parteneriatului şcoală—familie, atmosfera tensionată din familie constituie factori care acţionează conjugat în favoarea unui comportament delincvent. Un rol deosebit în reintegrarea copiilor aflaţi în conflict cu legea o au avocaţii, care acordă asistenşă juridică copiilor aflaţi în conflict cu legea. Este binevenit un support avocaţilor, specialiştilor care activează în domeniul respective. Scopul final fiind reintegrarea copiilor aflaţi in cinflict cu legea, fără ai eticheta.
§ 1. Reţinerea minorilor
Legea permite aplicarea faţă de copil a anumitor măsuri de constrângere dacă acesta este bănuit sau învinuit de săvârşirea unei fapte interzise de legea penală. Aceste măsuri, însă, trebuie să poarte un caracter excepţional. Cu atât mai mult arestarea copilului, care nu este interzisă de lege, trebuie să fie aplicată în situaţii cu totul excepţionale, când o altă măsură nu poate fi aplicată.
Legea procesual penală prevede mai multe măsuri care se aplică în cazurile cu copii. Principiul general care guvernează procedura de aplicare a măsurilor de constrângere, ca şi a altor instituţii, este interesul superior al copilului.
Detenţia copiilor trebuie să fie evitată pe cât este posibil şi este o măsură de ultimă instanţă. Dacă un minor este deţinut, cauzei lui trebuie să-i fie acordată cea mai înaltă prioritate şi să fie examinată cât de curând posibil pentru a asigura că perioada de detenţie să fie cât mai scurtă. Detenţia înainte de proces trebuie să fie evitată în măsura în care aceasta este posibil, şi să se limiteze doar în cazuri/circumstanţe excepţionale.
De aceea, avocatul copilului urmează să întreprindă toate măsurile necesare pentru a fi aplicate măsurile alternative în raport cu clientul său.
Reţinerea copilului, de regulă, este interzisă. Această măsură procesuală de constrângere trebuie să fie folosită drept o măsură excepţională, de ultimă instanţă, pentru un termen cât mai scurt!
Doar în cazuri excepţionale, când au fost săvârşite infracţiuni grave cu aplicarea violenţei, deosebit de grave sau excepţional de grave, poate avea loc reţinerea minorului pe un termen ce nu poate depăşi 24 de ore. Procurorul trebuie anunţat imediat în toate cazurile de reţinere a copilului.
Când un copil bănuit/învinuit de comiterea unei infracţiuni a fost reţinut, persoana ce efectuează urmărirea penală este obligată să comunice imediat despre aceasta părinţilor minorului, reprezentanţilor legali ai minorului sau persoanelor care îi înlocuiesc, fapt ce se consemnează în procesul-verbal de reţinere.
Reprezentantul legal al minorului se admite în procesul penal din momentul reţinerii sau al primei audieri a minorului care este reţinut prin ordonanţa organului de urmărire penală. În caz dacă părinţii sau reprezentanţii legali nu sunt prezenţi, persoana care a întocmit procesul-verbal de reţinere a unui minor, imediat, dar nu mai târziu de 6 ore, este obligată să dea minorului posibilitatea să informeze una din rudele apropiate sau o altă persoană, la propunerea minorului, despre locul unde este deţinut sau o anunţă singură.
Pentru fiecare caz de reţinere a minorului bănuit de săvârşirea unei infracţiuni, organul de urmărire penală informează imediat procurorul, iar în moment de până la 3 ore din momentul privării de libertate, întocmeşte un procesverbal de reţinere care imediat se aduce la cunoştinţă minorului, în prezenţa pedagogului.
Ca şi adulţii, minorii au dreptul la acces prompt la asistenţă juridică şi de a contesta legalitatea reţinerii lor.
Organul de urmărire penală, în timp de o oră după reţinerea copilului, solicită Oficiului Teritorial al Consiliului Naţional pentru Asistenţă Juridică Garantată de Stat sau unor alte persoane împuternicite de acesta desemnarea unui avocat de serviciu pentru acordarea asistenţei juridice de urgenţă. Solicitarea de a desemna un avocat de serviciu este prezentată în scris, inclusiv prin fax, sau la telefon.
Astfel, motivele reţinerii urmează a fi aduse la cunoştinţa copilului numai în prezenţa unui apărător ales sau a unui avocat de serviciu care acordă asistenţă juridică de urgenţă garantată de stat.
Prin intervenirea sa pe cauză, avocatul trebuie să se asigure că procesulverbal al reţinerii reflectă corect realitatea (motivele, locul, anul, ziua şi ora reală a reţinerii, fapta săvârşită de copil, rezultatele percheziţiei corporale a copilului reţinut, data şi ora întocmirii procesului-verbal), că au fost respectate toate cerinţele legii cu referire la:
— condiţiile reţinerii minorului,
— cerinţele privind termenul întocmirii procesului-verbal,
— anunţarea procurorului,
— anunţarea imediată a părinţilor minorului etc.
Apărătorul, la fel, trebuie să se asigure dacă faţă de clientul său minor nu a fost aplicată violenţa în timpul reţinerii, la primul contact cu organele de forţă.
Art.3 al CEDO prevede că „nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante“.. A se vedea, de asemenea, art.10, alin.(3) şi (31), art.11, alin.(8) şi (9) ale Codului de procedură penală; art.24, alin.(1) şi (2) al Constituţiei „Statul garantează fiecărui om dreptul la viaţă şi integritate fizică şi psihică. Nimeni nu poate fi supus la pedepse sau tratamente crude, inumane ori degradante“.
Fiind garantul respectării dreptului la apărare, imediat cum există o simplă bănuială că, copilul este o potenţială victimă a acţiunilor de violenţă (tortură) aplicate în cazul reţinerii, atunci avocatul va urma să acorde o atenţie deosebită explicării drepturilor suplimentare prevăzute de legislaţia în vigoare pentru asemenea cazuri, şi anume: dreptul la protecţie şi compensare.
În acest context, avocatul minorului este obligat să depună efort maxim pentru identificarea, stabilirea şi fixarea acelor surse probatorii primare/prealabile care ar oferi posibilitatea de documentare iniţială a acestor acţiuni ilegale din partea organelor de forţă. În acest sens, avocatul urmează să întreprindă următoarele:
— Să indice obiecţiile sale în procesul-verbal de reţinere a copilului;
— Să conteste imediat şi prompt acţiunile ilegale efectuate de organul de urmărire penală;
— Să solicite asigurarea pentru copil a asistenţei medicale (după necesitate) şi examinarea medicală a acestuia;
— Să stabilească cercul de martori care au avut interacţiune cu copilul supus violenţei şi care ar putea furniza informaţii utile în acest sens.
Totodată, avocatul urmaeză să explice copilului şi reprezentanţilor legali ai acestuia despre dreptul de a depune plângere pe marginea celor întâmplate.
Cu toate că în majoritatea cazurilor victimele sunt rezervate în dorinţa şi intenţia de a înainta o plângere cu privire la acţiunile de violenţă din partea colaboratorilor poliţiei, totuşi, este necesar de a explica clientului că acest lucru este foarte important din următoarele considerente:
— Pentru a dispune pornirea unei cauze penale în baza plângerii depuse şi atribuirea clientului a calităţii de parte vătămată în dosar;
— În cazul în care colaboratorului poliţiei i-a fost intentată o cauză penală, avocatul trebuie să-i explice că declaraţiile făcute şi probele obţinute prin aplicarea violenţei fizice sau psihice pot fi anulate;
— Pentru prevenirea şi curmarea acţiunilor similare pe viitor.
§ 2. Aplicarea măsurilor preventive
Aplicarea măsurilor preventive faţă de minor are loc în scopul asigurării unei bune desfăşurări a procesului penal sau a împiedicării bănuitului, învinuitului, inculpatului minor de a se ascunde de la urmărirea penală sau de la judecată, spre aceea ca ei să nu împiedice stabilirea adevărului ori spre asigurarea de către instanţă a executării sentinţei.
Avocatul beneficiarului minor trebuie să acţioneze cu toată diligenţa pentru a urmări:
— dacă sunt prezente temeiuri pentru aplicarea unei măsuri preventive faţă de bănuitul, învinuitul, inculpatul minor;
— dacă la soluţionarea chestiunii privind necesitatea aplicării măsurii preventive, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată au luat în considerare următoarele criterii: caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei incriminate copilului, persoana copilului bănuit, învinuit, inculpat, ocupaţia lui, starea materială a copilului, prezenţa unui loc permanent de trai, alte circumstanţe esenţiale.
Avocatul trebuie să depună toată forţa de convingere şi talent persuasiv pentru a proba în măsura posibilului faptul că lipsesc temeiuri pentru aplicarea unei măsuri preventive faţă de bănuitul, învinuitul, inculpatul minor. Dacă aceasta nu este posibil, atunci urmează să pledeze pentru aplicarea unei măsuri preventive alternative arestului preventiv.
§ 3. Transmiterea sub supraveghere a minorului
În cauzele penale cu bănuit, învinuit sau inculpat minor procurorul sau, după caz, instanţa de judecată în mod obligatoriu vor examina posibilitatea aplicării faţă de minor a măsurii preventive — transmiterea sub supraveghere, conform cu dispoziţiile imperative ale alin.(1) al art. 477 din Cod de procedură penală.
Transmiterea sub supraveghere a minorului constă în asumarea în scris a obligaţiei de către unul din părinţi, tutore, curator sau de către o altă persoană demnă de încredere, precum şi de către conducătorul instituţiei de învăţământ speciale unde învaţă minorul, de a asigura prezentarea acestuia, când va fi citat la organul de urmărire penală sau la instanţă, precum şi de a contracara acţiunile ce ţin de:
— ascunderea de organul de urmărire penală sau de instanţă;
— împiedicarea stabilirii adevărului în procesul penal;
— săvârşirea altei infracţiuni;
— asigurarea executării sentinţei.
La aplicarea altei măsuri preventive decât transmiterea sub supraveghere a copilului, procurorul urmează să motiveze în ordonanţa respectivă imposibilitatea aplicării acestei măsuri preventive.
Transmiterea sub supraveghere a copilului unuia dintre părinţi, unui tutore, curator sau unei alte persoane demne de încredere necesită:
— Solicitarea de la autoritatea tutelară a informaţiei despre persoanele ce vor asigura supravegherea copilului;
— Explicarea persoanelor care pot asigura supravegherea copilului despre importanţa, oportunitatea şi necesitatea aplicării acestei măsuri faţă de cel bănuit sau învinuit;
— Obţinerea cererii scrise de la persoana demnă de încredere care îşi asumă obligaţia de a supraveghea copilul.
Constatând că această măsură preventivă poate fi luată în privinţa copilului, procurorul adoptă o ordonanţă, iar instanţa de judecată o încheiere, de aplicare a acesteia.
Transmiterea sub supraveghere a copilului se face numai la cererea scrisă a persoanelor cărora copilul le este transmis sub supraveghere. Lor li se aduce la cunoştinţă fondul cauzei, obligaţiile pe care le au, fapt ce se consemnează într-un proces-verbal.
Măsura preventivă de transmitere sub supraveghere a minorului se aplică până la soluţionarea definitivă a cauzei penale. În cazul în care în cursul procesului penal învinuitul (inculpatul) atinge vârsta de 18 ani, măsura preventivă respectivă poate fi menţinută în continuare, dacă nu apar temeiuri de revocare sau înlocuire a măsurilor preventive.
În cazul solicitării aplicării acestei măsuri preventive, avocatul în primul rând urmează să determine care sunt persoanele demne de încredere, capabile să asigure supravegherea copilului. Este de preferinţă ca aceste persoane să fie părinţii copilului. Apoi, în condiţiile alin.(3) al art. 184 Cod de procedură penală, va trebui să îndemne aceste persoane de a depune o cerere prin care dânşii îşi exprimă voinţa de a fi supraveghetori ai copilului.
Totodată, avocatul urmează să acumuleze toată informaţia pozitivă (diplome, certificate, caracteristici de la locul de muncă sau instituţia de învăţământ etc.) despre minor necesară pentru soluţionarea problemei.
Avocatul beneficiarului minor va urma să aducă argumentele necesare aplicării anume a acestei măsuri preventive care nu este legată de privarea de libertate a copilului.
§ 4. Obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara
Deşi constituţional, dreptul la libera circulaţie este garantat fiecărui cetăţean (art. 27 din Constituţie), apar situaţii de excepţie în care acest drept este limitat, şi anume atunci când organele judiciare penale consideră că nu este necesară aplicarea unei măsuri preventive privative de libertate, însă apreciază că bănuitul, învinuitul sau inculpatul trebuie să fie obligat să nu părăsească localitatea.
Obligarea de a nu părăsi localitatea este o măsură preventivă de influenţă psihologică bazată pe încrederea că copilul bănuit/învinuit sau inculpat va respecta interdicţiile şi obligaţiile impuse prin această măsură. Acţiunea psihologică asupra conştiinţei bănuitului/învinuitului sau inculpatului minor constă în preîntâmpinarea copilului că i se va aplica o altă măsură, mai aspră, în cazul nerespectării obligaţiilor luate.
Aceasta este o măsură preventivă de bază prevăzută de către legiuitor, care urmează a fi aplicată în toate situaţiile când nu este necesar de a fi luate măsuri preventive mai riguroase. Prin aplicarea acestei măsuri, copilul în privinţa căreia a fost luată, are posibilitatea de a rămâne în continuare ca membru activ al societăţii, de a-şi continua viaţa într-un regim obişnuit, cu excepţia anumitor limitări, interdicţii determinate de imposibilitatea de a se deplasa în afara localităţii.
Obligarea de a nu părăsi localitatea este una dintre măsurile preventive considerate blânde şi de aceea anume din aceste considerente, această măsură preventivă face parte din categoria măsurilor de la care urmează să înceapă procesul de selectare, în situaţii concrete şi pentru persoane determinate, a celei mai optimale măsuri preventive, în cazul în care nu există persoane care şi-ar manifesta voinţa de a exercita supravegherea asupra copilului. În acest sens, avocatul beneficiarului minor va urma să aducă argumentele necesare aplicării anume a acestei măsuri preventive care nu este legată de privarea de libertate a copilului.
Procurorul sau, după caz, instanţa de judecată poate aplica această măsură preventivă faţă de un copil numai în cazul în care nu există persoane capabile să asigure o supraveghere eficientă a celui bănuit/învinuit ori acestea refuză, din motive obiective, propunerea procurorului de a-şi asuma obligaţia de supraveghere.
Avocatul copilului pledând pentru aplicarea măsurii preventive sub forma obligării de a nu părăsi localitatea, urmează să aducă următoarele argumente:
— Nu există temeiuri motivate pentru aplicarea arestului preventiv sau a arestării la domiciliu;
— Copilul are un loc permanent sau temporar de trai pe teritoriul Republicii Moldova;
— Bănuitul, învinuitul sau inculpatul minor este caracterizat pozitiv;
— Copilul îşi asumă obligaţia de a respecta angajamentul asumat, de a nu părăsi localitatea fără încuviinţarea organului care a luat măsura respectivă;
— Bănuitul, învinuitul, inculpatul minor îşi asumă angajamentul de a se afla la dispoziţia organului de urmărire penală sau a instanţei;
— Comportamentul copilului nu va împiedica urmărirea penală şi judecarea cauzei;
— Bănuitul, învinuitul, inculpatul minor îşi asumă responsabilitatea comunicării procurorului sau instanţei de judecată despre schimbarea domiciliului.
Este absolut necesar ca avocatul să explice copilului însemnătatea şi importanţa restricţiei luate, astfel ca el să nu neglijeze angajamentul pe care şi l-a asumat şi să înţeleagă consecinţele care vor urma în cazul nerespectării acestora.
§ 5. Garanţia personală şi garanţia unei organizaţii în cauza penală a unui copil bănuit/învinuit
Garanţia personală constă în angajamentul scris pe care persoane demne de încredere şi-l iau în sensul că, prin autoritatea lor şi suma bănească depusă, garantează comportamentul respectiv al bănuitului, învinuitului, inculpatului, inclusiv respectarea ordinii publice şi prezentarea lui, când va fi citat de organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, precum şi îndeplinirea altor obligaţii procesuale (art. 179 alin. (1) Cod de procedură penală).
Prin „persoane demne de încredere“ se subînţeleg persoanele vrednice, serioase, care au un comportament destoinic în societate, persoane distinse care impun respect şi merită încredere, se bucură de autoritate în colectivele de muncă ori în localitatea unde îşi au domiciliul, iar opinia publică se expune anume în sensul că aceste persoane deţin asemenea calităţi.
Garanţia personală, ca şi obligaţia de a nu părăsi localitatea (ţara), se atribuie la categoria măsurilor preventive în cadrul cărora se aplică metoda sociopsihologică de influenţare asupra comportamentului bănuitului, învinuitului minor.
Însă, în cazul dat, constrângerea psihică asupra copilului este realizată nu numai din partea organului de drept prin intermediul posibilităţilor aplicării unei măsuri preventive mai drastice în caz de comportament neadecvat, dar şi din partea garanţilor.
Evidenţiem şi faptul că dacă influenţa psihologică din partea organelor de urmărire penală, a instanţei de judecată poartă un caracter statal autoritar, atunci garanţii asigură comportamentul dorit al copilului bănuit/învinuit prin intermediul relaţiilor de prietenie, rudenie etc.
Astfel, gradul de influenţare socio-psihologică în cazul aplicării acestei măsuri preventive este mai avansat decât în cazul obligării de a nu părăsi localitatea (ţara). În acelaşi timp, caracterul restricţiilor vizavi de drepturile şi libertăţile copilului rămân la aceeaşi treaptă: rămânând în libertate, copilul este obligat de a se prezenta la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată, de a respecta ordinea publică etc.
Oricum, această măsură preventivă, cu toate că nu atât de esenţial, dar este mai aspră decât obligarea de a nu părăsi localitatea (ţara), deoarece copilul bănuit/învinuit este nevoit să suporte intervenţia garanţilor în viaţa lui personală. Ei pot exercita asupra lui o influenţă psiho-socială prin diferite metode cu luarea în consideraţie a trăsăturilor de caracter, a stării sociale, familiale şi a altor circumstanţe.
Deşi în cazul garanţiei personale copilul îşi păstrează dreptul la libera circulaţie, deplasare în afara perimetrului localităţii unde îşi are domiciliul, precum şi peste hotarele ţării, obligaţiile materiale impuse de lege, şi anume depunerea unor sume băneşti, sunt pârghii care fac ca persoana care şi-a asumat rolul de garant să-şi exercite atribuţiile privind controlul asupra copilului bănuit/învinuit destul de riguros, sub presiunea situaţiei de a nu pierde suma bănească respectivă. Totodată, nu trebuie să trecem nici peste momentul că iniţiativa aplicării acestei măsuri preventive în raport cu copilul bănuit/învinuit poate parveni şi din partea apărătorului, rudelor apropiate sau chiar din partea viitorilor garanţi.
În cazul în care iniţiativa vine din partea avocatului copilului bănuit/învinuit, atunci acesta va sesiza printr-un demers procurorul respectiv, în care va argumenta alegerea măsurii respective şi va indica datele privind persoana demnă de încredere la care se face referinţă, inclusiv activitatea acesteia. La demers urmează a se anexa documentele privind identitatea, domiciliul, locul de muncă al persoanei demne de încredere, precum şi alte date necesare ce confirmă autoritatea sa.
La cererea de acordare a garanţiei, avocatul va anexa copia actului de identitate a garantului, precum şi alte documente. Legea procesual penală nu prevede expres durata aplicării garanţiei personale, prezumându-se că aceasta se dispune până la rămânerea definitivă a sentinţei, dar garanţii pot cere limitarea duratei la un anumit termen.
Cerinţele legii referitoare la faptul că garanţia personală poate fi luată doar în baza cererii în scris a garanţilor şi cu acordul persoanei în privinţa căreia se dă garanţia ne evidenţiază aspectul luării în consideraţie a relaţiilor de încredere reciprocă dintre aceşti subiecţi. Reprezentanţii organelor de drept, manifestând iniţiativă în privinţa aplicării acestei măsuri preventive, sunt în drept doar de a explica persoanelor cointeresate posibilitatea garanţiei personale, dar nu de a o aplica din propria iniţiativă în temeiul încrederii în privinţa unor persoane.
Aplicarea garanţiei unei organizaţii este prevăzută la art. 180 Cod de procedură penală şi constă în angajamentul scris al unei persoane juridice demne de încredere pe care şi-l ia în sensul că, prin autoritatea sa şi suma bănească depusă, garantează comportamentul respectiv al bănuitului, învinuitului, inculpatului. Ca măsură preventivă, ea cunoaşte o aplicare nu prea frecventă cu referire la minori. În calitate de garant în cadrul acestei măsuri preventive pot fi organizaţiile de stat, neguvernamentale, comerciale sau de altă natură unde, de regulă, activează bănuitul, învinuitul sau inculpatul în cauză.
Astfel, şi în cazul garanţiei unei organizaţii, ca şi în cazul garanţiei personale urmează a fi respectată cerinţa: persoana juridică trebuie să fie demnă de încredere.
Prin cerinţa de a fi demne de încredere se are în vedere că aceste persoane juridice sunt bine cunoscute datorită activităţii prospere desfăşurate un timp îndelungat pe tărâmul industrial, agricol, cultural, administrativ-teritorial, în care activează un personal cu o bună reputaţie în opinia publică a localităţii respective. În cazul aplicării acestei măsuri preventive este obligatoriu de a clarifica faptul dacă au fost realizate următoarele momente:
— depunerea cererii în scris,
— solicitarea acordului bănuitului, învinuitului, inculpatului,
— citarea la sediul procurorului sau al instanţei şi explicarea esenţei cauzei şi a drepturilor şi obligaţiilor,
— depunerea sumei băneşti respective.
Urmare celor expuse, observăm că măsurile preventive, precum garanţia personală şi garanţia unei organizaţii, sunt măsuri cu trăsături comune măsurii privind transmiterea sub supraveghere a copilului, prin faptul că garanţii, atât organizaţia, cât şi persoana fizică care îşi asumă angajamentul, trebuie să fie demni de încredere şi să aibă capacitatea de a influenţa pozitiv asupra copilului bănuit/învinuit, ca cel din urmă să respecte obligaţiile ce rezultă din regimul măsurii preventive.
Totodată, garanţia personală şi garanţia unei organizaţii se aplică numai la cererea acestuia. Garanţia personală şi garanţia unei organizaţii au anumite particularităţi, care, în practica organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti, reduc la minim aplicarea acestor măsuri preventive neprivative de libertate în privinţa unui copil bănuit/învinuit.
§ 6. Arestarea preventivă a copilului bănuit/învinuit
Procedura penală în cauzele cu minorii dispune de anumite particularităţi specifice care se manifestă prin fixarea în lege a unor garanţii suplimentare menite să asigure protecţia deosebită a acestor subiecţi ai procesului. Particularităţile de vârstă ale minorilor, menţionate de legiuitor, determină specificul urmăririi penale şi al aplicării măsurilor de constrângere procesual-penale pe această categorie de dosare.
Convenţia cu privire la Drepturile Copilului adoptată în 1989 vine să confirme necesitatea instituirii unui regim special de protecţie pentru copiii care sunt în conflict cu legea. Art. 37 din acest document stabileşte condiţiile arestării, reţinerii sau întemniţării oricărui copil, care vor fi în conformitate cu legea;
— folosite numai ca măsuri extreme;
— pentru o perioadă cât mai scurtă.
Tot acest articol stabileşte, de asemenea, condiţii suplimentare privind tratamentul aplicat oricărui copil privat de libertate:
— să fie tratat cu îngăduinţă şi respect pentru demnitatea umană, ţinând cont de necesităţile unei persoane de vârsta sa;
— să fie separat de adulţi, cu excepţia cazului în care se consideră că este în interesul său ca această măsură să nu se aplice;
— să păstreze legătura cu familia prin corespondenţă şi vizite, cu excepţia cazurilor speciale;
— să aibă dreptul la acces prompt la asistenţă juridică sau la orice asistenţă corespunzătoare;
— să aibă dreptul de a contesta legalitatea privării sale de libertate în faţa unui tribunal sau a altei autorităţi competente, independente şi imparţiale;
— să aibă dreptul la o decizie rapidă în asemenea acţiuni.
Arestarea preventivă constă în deţinerea bănuitului/învinuitului sau inculpatului minor în stare de arest în locurile şi în condiţiile prevăzute de lege (alin.(1), art. 185 Cod de procedură penală).
Limitarea libertăţii pentru persoanele sub 18 ani trebuie să fie o măsură excepţională extremă şi întotdeauna „pentru cea mai scurtă perioadă de timp“.
Arestarea preventivă a minorului poate fi aplicată doar în cazuri excepţionale când au fost săvârşite infracţiuni grave cu aplicarea violenţei, deosebit de grave sau excepţional de grave (alin.(2), art. 477 Cod de procedură penală).
Conform prevederilor art. 308, alin.(1) Cod de procedură penală, la înaintarea de către procuror în instanţa judecătorească a demersului privind aplicarea arestării preventive, procurorul urmează în mod obligatoriu să indice fapta care face obiectul învinuirii, prevederile legale în care aceasta se încadrează, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, motivul, temeiul şi necesitatea aplicării arestării preventive. În acest sens, procurorul urmează să anexeze la demersul înaintat materialele care confirmă temeiurile de aplicare a arestării copilului. Demersul şi materialele care confirmă temeiurile de aplicare a arestării preventive urmează să se prezinte avocatului în momentul depunerii demersului către instanţă.
Avocatul trebuie să ţină cont că arestarea preventivă este o măsură excepţională, iar în acest sens urmează să analizeze minuţios dacă există temeiuri pentru ca procurorul să solicite aplicarea arestării preventive, precum şi dacă aceste temeiuri sunt confirmate prin materiale corespunzătoare.
Apărarea urmează să aducă argumente suficiente privind posibilitatea transmiterii lui sub supraveghere, conform dispoziţiilor art. 184 Cod penal. În cazul tragerii la răspundere penală a persoanei în baza unui articol al legii penale, sancţiunea căruia nu prevede închisoare, precum şi persoanei care a comis pentru prima dată o infracţiune uşoară la vârsta de 14-18 ani şi a infracţiunii mai puţin grave la vârsta de 14-16 ani, aplicarea măsurilor arestării preventive nu se admite.
Soluţionând chestiunea privind aplicarea arestării preventive, emiterea mandatului de arestare trebuie să se facă în şedinţă închisă cu participarea procurorului, ofiţerului de urmărire penală, bănuitului, învinuitului minor, reprezentantului legal, avocatului.
Codul de procedură penală a Republicii Moldova a suferit un şir de modificări, care clarifică modalitatea aplicării,prelungirii revocării măsurilor preventive. Prin legea 100 din 26 mai 2016 „Pentru modoficarea şi completarea Codului de procedură penală al Republicii Moldova“ nr.122-XV din 14 martie 2013. Art.186 alt. 8 CPP RM Pentru învinuiţii, inculpaţii minori durata totală de ţinere în stare de arest preventiv nu poate depăşi termenul de 8 luni. Prelungirea termenului arestării preventive poate avea loc doar în cazuri excepţionale, în funcţie de:
— Complexitatea cauzei penale;
— Gravitatea infracţiunii;
— În caz dacă există pericolul dispariţiei minorului;
— Dacă există riscul exercitării din partea minorului a unor presiuni asupra martorilor;
— Dacă există pericolul ca minorul să nimicească ori să deterioreze mijloacele de probă.
Mai mult, în faza de urmărire penală, legea fixează o durată maximă iniţială, pentru care se poate dispune arestarea minorului, de 30 de zile. Pe durata acestui timp, minorii arestaţi sunt ţinuţi separat de adulţii şi de copiii condamnaţi. Avocatul este obligat de a veni pregătit în faţa instanţei care urmează să decidă aplicarea măsurii preventive şi să argumenteze aplicarea unei măsuri potrivite. În acest sens, avocatul trebuie să pregătească orice probă care ar înclina balanţa în favoarea clientului său: extrase din fişa medicală, referinţe, caracteristici eliberate de către instituţiile unde îşi face studiile minorul sau de la unităţile unde acesta este angajat, certificate despre componenţa familiei, diplome, certificate de menţionare etc.
Legea oferă avocatului posibilitatea de a cere aplicarea unei măsuri preventive mai blânde. În primul rând, avocatul copilului trebuie să pledeze pentru posibilitatea transmiterii lui sub supraveghere conform dispoziţiilor art. 184 Cod de procedură penală. Dacă circumstanţele permit, avocatul trebuie să ceară transmiterea copilului sub supraveghere părinţilor. Pentru ca această cerere să fie motivată şi întemeiată, avocatul trebuie să deţină informaţii despre relaţiile copilului cu părinţii, să stabilească dacă aceştia, având în vedere serviciul pe care îl au, condiţiile de sănătate etc. ar putea să exercite supravegherea necesară. În cazul în care minorul este învinuit în comiterea infracţiunilor grave cu aplicarea violenţei, a infracţiunilor deosebit de grave sau excepţional de grave, avocatul poate cere aplicarea arestării la domiciliu, în loc de arestul preventiv. De asemenea, arestarea la domiciliu a copilului învinuit poate fi dispusă la soluţionarea demersului privind prelungirea arestării preventive, conform art. 186 alin. (7) Cod de procedură penală, fie la soluţionarea cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive cu altă măsură.
Verificând temeinicia aplicării arestării preventive în privinţa minorului prin atacarea încheierii privind arestarea preventivă reprezintă un mijloc important în realizarea apărării, pe care avocatul urmează să o folosească. Prin depunerea recursului de atacare a arestării preventive, avocatul ar trebui să facă referire la ilegalitatea măsurii arestării preventive sau/şi în ce priveşte netemeinicia acesteia. În acest caz, avocatul beneficiarului minor urmează să analizeze dacă arestarea preventivă a fost aplicată pentru motivele indicate de lege şi dacă există temeiuri care dovedesc aceste motive.
§ 7. Aplicarea faţă de copil a măsurilor alternative arestării preventive
La măsurile alternative arestării preventive se atribuie liberarea provizorie sub control judiciar şi liberarea provizorie pe cauţiune.
Liberarea provizorie este reglementată de legislaţia procesual penală în planul că persoana arestată preventiv poate cere pe tot parcursul procesului penal punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.
Prima modalitate, adică liberarea provizorie sub control judiciar a persoanei arestate (art.191 Cod de procedură penală), prevede anumite aspecte care practic coincid cu cele privind liberarea provizorie pe cauţiune (art. 192 Cod de procedură penală).
Liberarea nu se acordă învinuitului, în cazul în care acesta:
1) Are antecedente penale nestinse pentru infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave;
2) Există date că va săvârşi o altă infracţiune;
3) Există date precum că acesta va încerca să influienţeze asupra martorilor sau să distrugă mijloacele de probă;
4) Există date precum că învinuitul/inculpatul poate să se ascundă de organul de urmărire penală, de procuror sau, după caz, de instanţa de judecată.
Liberarea, conform art. 191 Cod de procedură penală, este însoţită de anumite obligaţii, unele dintre ele susţin buna desfăşurare a procesului, altele urmăresc să prevină săvârşirea de noi infracţiuni. Ambele categorii, însă, se cer îndeplinite la acordarea liberării.
Art. 192 din Codul de procedură penală reglementează cazul privind liberarea provizorie pe cauţiune a persoanei arestate. Esenţa acesteia este îndreptată la preîntâmpinarea comportării necorespunzătoare a învinuitului/inculpatului prin intermediul impunerii unei sume de bani, care va ridica valoarea obligaţiilor asumate de învinuit la un nivel adecvat, în ultimă instanţă asigurând realizarea scopurilor propuse de această măsură preventivă.
Avocatul copilului poate solicita aplicarea acestor măsuri alternative arestării preventive. Acest drept poate fi realizat de către avocat în faza de urmărire penală şi în cursul judecării cauzei, până la terminarea cercetării judecătoreşti în prima instanţă, având în vedere conţinutul alin. (1) al art. 309 Cod de procedură penală.
În acest sens, avocatul trebuie să urmărească cerinţa că pentru a fi aplicate aceste măsuri preventive se cer a fi întrunite anumite condiţii stabilite de lege. La liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune a bănuitului/învinuitului arestat sau în privinţa căruia s-a înaintat demers privind arestarea sunt necesare anumite condiţii generale:
a) Avocatul beneficiarului minor urmează să depună o cerere de liberare provizorie către judecătorul de instrucţie sau la instanţa de judecată, conform art. 309 alin.(2) Cod de procedură penală;
b) Copilul să nu aibă antecedente penale nestinse pentru infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave;
c) Avocatul copilului urmează să aducă în faţa instanţei toate argumentele însoţite de un suport probatoriu convingător privind lipsa datelor precum că bănuitul/învinuitul ar putea să săvârşească o altă infracţiune, să influenţeze martorii, să distrugă mijloacele de probă sau să fugă.
Pe lângă condiţiile generale menţionate, pentru a putea solicita liberarea provizorie, avocatul va urma să confirme şi realizarea următoarelor condiţii speciale:
a) Prejudiciul cauzat de infracţiune a fost reparat;
b) A fost depusă cauţiunea stabilită de către judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată.
Recomandările pentru specialiştii care activează în domeniul respectiv sunt orientate stre reeducarea minorilor aflaţi în conflict cu legea şi atingerea scopului final — reeducărea acestor tineri care se află în completarea studiilor, cel puţin la nivelul şcolii primare, şi orientarea spre deprinderea unei profesii, astfel încât cei care acuză lipsurile materiale drept cauză a delincvenţei să-şi poată câştiga existenţa prin muncă. De asemenea, tinerii trebuie asistaţi în vederea obţinerii mediului educaţional corespunzător astfel încât să fie redusă influenţa mediului tensionat care favorizează comportamentul deviant.
Instituţionalizarea minorilor infractori care execută o pedeapsă în penitenciar sau măsura educativă a internării într-un centru de reeducare ridică probleme atât de natură economică cât şi socială în ceea ce priveşte resocializarea şi reintegrarea acestora în societate.
De aceea se impune necesară o schimbare importantă în politicile penale şi sociale de prevenire şi tratament a delincvenţei juvenile în societate şi au fost diversificate considerabil modalităţile de prevenţie, intervenţie şi postintervenţie desfăşurate de instituţiile cu rol de socializare, adaptare şi control social a tinerilor. Rolul avocaţilor în acest segment este important.
