Necesitatea pregătirii şi instruirii specialiştilor de înaltă calitate pentru domeniul de asigurare a securităţii naţionale a Republicii Moldova

Alexandru CAUIA, doctor în drept, conferenţiar universitar, ULIM

The Necessity of Training and Instruction of High-Level Specialists for the Sphere of National Security Enforcement of the Republic of Moldova The text of the article in case reflects the most important stages of development of the phenomenon of national security and the process of enforcement of national security. There are reflected the viewpoints of notorious authors concerning the component elements of the national security in the light of modern day reality challenges. Moreover, there are arguments in favor of elaboration of courses and specializations, which would have as a priority aim the schooling of new specialists in the domain subjected to analysis and continuous formation of public officials in the sphere of enforcement of national security of the Republic of Moldova. Keywords: national security, National Strategy of Security Project, institutional system of security enforcement, formation of specialists in the domain of security enforcement

 

Textul prezentului articol reflectă cele mai importante etape ale dezvoltării fenomenului de securitate naţională şi procesul de asigurare a securităţii naţionale. Sunt reflectate poziţiile autorilor de referinţă asupra elementelor component ale securităţii naţionale prin prisma provocărilor generate de realităţile contemporane. De asemenea sunt prezentate argumente în favoare elaborării unor cursuri şi specializări care ar avea drept obiectiv prioritar pregătirea de noi specialişti în domeniul supus analizei şi pregătirea continua a funcţionarilor publici în domeniul asigurării securităţii naţionale a Republicii Moldova. Cuvinte cheie: securitate naţională, Proiectul Strategiei Naţionale de Securitate, sistem instituţional de asigurare a securităţii, pregătirea specialiştilor în domeniul asigurării securităţii.

 

Singura sursă de legitimare a unui stat este capacitatea de a proteja şi menţine drepturile cetăţenilor săi şi de a le asigura mediul prielnic satisfacerii tuturor nevoilor. De altfel, piramida trebuinţelor formulată de Abraham Maslow plasează nevoia de securitate pe al doilea nivel de importanţă imediat după nevoile fiziologice.1 

Tentative de a oferi o definiţie general acceptabilă pentru toate aspectele fenomenului de securitate au existat în toate perioadele de dezvoltare ale istoriei umanităţii. Analizînd o parte dintre acestea putem constata doar unele elemente comune, dar nu şi existenţa unei formulări unanim acceptabile, fapt generat de un şir de circumstanţe de natură extrem de diversă începînd de la opinia subiectivă a autorului şi finalizînd cu pretenţia naivă de a reflecta întro singură definiţe amploare şi diversitatea elementelor constitutive ale securităţii ca stare de fapt şi a asigurării securităţii ca proces complex şi continuu.

O definire a termenului de securitate ar putea face referire la ansamblul proceselor, acţiunilor şi măsurilor de natură politică, economică, socială, diplomatică, militară, administrativă, legislativă şi altele, prin care se garantează existenţa naţional-statală, precum şi drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor.

În scopul argumentării necesităţii de studiere şi reflectare continuă asupra procesului de asigurare a securităţii Republicii Moldova ca stat suveran şi independent, unitar şi indivizibil2, consider necesar de a prezenta unele dintre cele mai relevante opinii asupra definiţiei securităţii întro ordine cronologică convenţională.

De interes ar fi referirea la evoluţia istorică a termenului de securitate. Aşa de pildă, în Imperiul Roman, Securitas era zeiţa ce asigura liniştea imperiului. Aşa cum atestă reversul unei medalii emise în 250 d.Hr, în timpul împăratului Hostilian, sensul expresiei era cel de „libertate în faţa ameninţării“. În perioada modernă termenul de securitate a derivat din conceptul medieval raison d’Etat (raţiune de stat), înţeles ca „stare de necesitate“, prin care guvernul unui stat îşi rezervă o situaţie juridică ce îi permite să invoce măsuri excepţionale pentru asigurarea securităţii statului.3

Literalmente Securitate înseamnă lipsa de pericol. Conceptul de „securitate naţională“, a apărut în lexiconul politic relativ recent. Pentru prima dată termenul de „securitate naţională“, a fost folosit la nivel oficial de către presedintele SUA Theodore Roosevelt în mesajul său în faţa Congresului din anul 1904. Astfel, Preşedintele SUA a încercat să justifice alipirea şi controlul asupra zonei Canalului Panama prin intermediul „securităţii naţionale“ a Statelor Unite ale Americii.

În anul 1947, Congresul SUA a adoptat o lege cu privire la „securitatea naţională“, în conformitate cu care a fost instituit Consiliul Naţional de Securitate (CNS), entitate care există şi activează şi astăzi. În URSS, securitatea naţională nu a fost legiferată prin intermediul unui document oficial. Acest segment de intervenţei a statului era parte componentă inerentă a domeniului prioritar la acel moment care se numea capacitatea de apărare.4

Din punct de vedere al analizei teoretice a evoluţiei conceptului de securitate naţională putem constata impactul crucial al lucrărilor autorilor Walter Lippmann5 şi Edward Pendleton Herring6 editate în timpul celui de al II-lea Război Mondial asupra edificării acestuia.

În opinia lui Stuart D.T. declanşarea procesului de instituţionalizare a conceptului de securitate naţională a fost generată de atacul asupra bazei din Pearl Harbour7

Deşi utilizat frecvent în domeniul relaţiilor internaţionale, conceptul de securitate nu are o definiţie unanim acceptată, evidenţiindu-se o ambiguitate rezultată din caracterul complex al domeniului, exacerbată de faptul că în viaţa politică internă a statelor sub acoperirea securităţii naţionale sunt invocate — în funcţie de împrejurări — o serie largă de acţiuni şi activităţi publice.8

Securitatea este un concept tot mai puţin legat de cel de stat, astfel încât nici un stat nu îşi permite să se retragă în spatele graniţelor şi să încerce să îşi asigure singur securitatea şi să facă diferenţa între probleme interne şi externe. De asemenea, statele şi-au pierdut capacitatea de a acţiona datorită globalizării, dar în acelaşi timp nu este foarte sigur în competenţa cui vor ajunge problemele care nu pot fi rezolvate de către state în condiţiile în care nu putem considera că s-a ajuns la apariţia unei societăţi globale pe mâna căruia statele să îşi încredinţeze funcţiile.9

În esenţă, statele sunt responsabile doar pentru securitatea juridică a persoanelor care se află pe teritoriul lor şi sub autoritatea suverană a lor.10 Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 1298-XIII din 24 iulie 1997 confirmă garantarea drepturilor cetăţenilor acolo unde statul exercită jurisdicţia sa şi indică faptul că statul nu poate asigura respectarea Convenţiei pe teritoriul controlat efectiv de organele autoproclamatei republici nistrene.11

Opinia lui Steve Smith privind lărgirea conceptului de securitate în perioada post-Război Rece este una foarte interesantă, autorul analizând patru grupuri de scrieri prin care s-a realizat această modificare. Primul grup a încercat să redefinească securitatea, dezvoltând definiţii care să fie îndepărtată de aspectele militare. Cu alte cuvinte, s-a încercat adăugarea unor noi dimensiuni securităţii şi ignorarea dimensiunii tradiţionale. Al doilea grup a încercat să redefinească termenul astfel încât acesta să se refere şi la alte părţi ale lumii, nu doar la marile puteri. Metodologia şi influenţa alegerii raţionale asupra conceptului de securitate au reprezentat preocuparea celui de la treilea grup, în timp ce al patrulea grup a dezvoltat teoria neorealistă pentru înţelegerea conceptului de securitate.12

În ultimele decenii, termenul de securitate îl găsim, în lucrările de specialitate, tot mai des asociat în cadrul unor sintagme, ceea ce ne oferă şi posibilitatea unei minime explicitări.
Astfel, securitatea naţională reprezintă ansamblul măsurilor politico-diplomatice, economice, militare, ecologice şi de altă natură care asigură statului independenţa şi suveranitatea naţională, integritatea teritorială, ordinea internă constituţională şi propriul sistem de valori. Aşa se şi explică utilizarea frecventă a unor noţiuni precum:

a) securitatea economică (sistemul financiar-bancar, resursele energetice, sectorul industrial, agricultura, alimentaţia, comerţul etc.);

b) securitatea politică (stabilitatea sistemului constituţional şi al statului de drept, dar şi protecţia fizică a personalităţilor publice);

c) securitatea socială (echilibrul şi relaţiile dintre grupuri, precum şi sistemul de protecţie socială);

d) securitatea ecologică (prevenirea catastrofelor de orice tip); securitatea informatică (protejarea sistemelor informatice şi a reţelelor de telecomunicaţii);

e) securitatea informaţională („starea de protecţie a necesităţilor de natură informaţională ale individului, societăţii şi statului, care să permită asigurarea satisfacerii acestora şi evoluţia lor progresivă, independent de prezenţa ameninţărilor de natură informaţională, interne şi externe“);

f) securitatea alimentară (sistem de protecţie şi control, ce vizează sănătatea consumatorilor, asupra materiilor prime, practicilor agricole şi activităţilor de prelucrare alimentară);

g) securitatea culturală (prevenirea poluării mediului cultural cu elemente de subcultură sau intruziune culturală);

h) securitatea militară (tot ceea ce ţine de domeniul forţelor armate).13

Emma Rotschild a clasificat de asemenea dezbaterile privind lărgirea teremenului de securitate, menţionând patru tipuri de extinderi ale conceptului. Prima implică extinderea securităţii de la securitatea naţiunilor la securitatea grupurilor şi a indivizilor, a doua realizează o extindere în sus a termenului de la naţiune la biosferă, a treia extinde conceptul de securitate pe orizontală, sau la tipurile de securităţi pe care le avem în vedere, în timp ce a patra categorie sugerează că responsabilitatea pentru asigurarea securităţii este difuzată în toate direcţiile, dinspre statele naţiune în sus spre organizaţii internaţionale şi până jos la guvernări regionale şi locale, precum şi la organizaţiile nonguvernamentale.14

Securitatea mediului internaţional, dinamica şi natura relaţiilor dintre state, puterea militară erau determinante pentru starea securităţii naţionale. Realiştii considerau că, dominând, învingând sau surclasând din punct de vedere militar, statele pot să-şi asigure propria securitate naţională, iar liberalii erau convinşi că războiul şi confruntarea militară nu sunt o soluţie, ci, mai curând, cooperarea economică, dezarmarea, perpetuarea păcii, democratizarea societăţilor sunt în măsură să asigure securitatea naţională. Teoreticienii realişti, liberali şi behaviorişti îşi concentrau dezbaterile mai mult pe factorii externi, cu impact asupra securităţii naţionale, decât pe vulnerabilităţile interne, termenii lor de referinţă în cadrul disputelor ştiinţifice fiind supremaţia militară, balanţa de putere, războiul, pacea, alianţele internaţionale, conflictul internaţional, capabilităţile nucleare etc.15

Binomul „securitate naţională“ semnifică „starea generalizată de linişte şi încredere că existenţa unei naţiuni este în afară de orice pericol“, iar „securitatea colectivă“ se referă la starea relaţiilor dintre state creată prin luarea pe cale de tratat a unor măsuri de apărare comună împotriva unei agresiuni . Sub acest din urmă aspect, britanicii folosesc expresia „security and protection system“, prin care se înţelege totalitatea mijloacelor şi aparaturii destinate să apere persoane şi proprietăţi împotriva unui larg spectru de evenimente neprevăzute, incluzând: crima, incendiul, accidente, spionajul, sabotajul, subversiunea şi atacul neprovocat. Sistemul de securitate şi protecţie pune accentul în doctrina britanică pe evenimentele neprevăzute, adică pe ceea ce nu s-a întâmplat dar poate avea loc şi cu consecinţe grave.16

În opinia autorilor Juc V. şi Varzari V. abordările clasice, în pofida limitărilor conceptuale evidente, au oferit contribuţii importante la dezvoltarea conceptului de securitate. Studierea relaţiilor de putere dintre state, a condiţiilor în care pacea ar putea fi menţinută, a rolului armelor nucleare, a relaţiilor economice interdependente, a percepţiei faţă de intenţiile adversarilor a reprezentat punctul de pornire pentru abordările contemporane. În sensul acestor idei, Şcoala de la Copenhaga, construindu-şi argumentele ca răspuns la concepţia clasică rigidă, a redirecţionat dezbaterea asupra securităţii într-o albie mult mai extinsă. Disoluţia subită a Uniunii R.S.S. a fost argumentul central avansat în procesul construirii noului tip de gândire cu privire la aria de cuprindere a securităţii naţionale, ea nu mai comportă doar aspectul său militar, ci se extinde şi spre alte ramuri ale activităţii colectivităţii umane, la fel de importante ca şi primul.17

Autoarea Nicoleta Lăşan menţionează faptul că securitatea este un concept multidimensional, lucru acceptat, de exemplu, de către Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa încă din anii 1970 (la acel moment CSCE), această organizaţie lărgind conceptul de securitate pentru a include şi dimensiune, iar în zilele noastre, statele trebuie să fie conştiente de aceste noi aspecte ale securităţii, mai ales dacă avem în vedere faptul că soluţia militară nu mai poate fi utilizată decât într-un număr relativ mic de probleme, şi în nici un caz pentru problemele noi cu care se confruntă umanitatea, şi ţinând cont de faptul că risurile nonmilitare sunt mult mai periculoase şi mai numeroase în lumea contemporană.

În literatura de specialitate se poate observa un accent deosebit pus de către cercetători pe dimensiunile securităţii şi mai ales pe dimensiunile nonmilitare ale securităţi. Pot fi astfel menţionate ca dimensiuni ale securităţii următoarele: dimensiunea militară, dimensiunea politică, dimensiunea economică, dimensiunea socială, dimensiunea culturală, dimensiunea ecologică.18

În urma prezentării sumare şi convenţionale a unor opinii de referinţă asupra fenomenului de securitate naţională în general şi a procesului de asigurare a securităţii în special putem constata necesitatea imperioasă a studierii şi cunoaşterii esenţei conceptului nu doar la nivel de cercetare în limitele discursului academic, ci şi imperativul edificării unor mecanisme instituţionalizate de conceptualizare şi diseminare a cunoştinţelor, competenţelor şi abilităţilor asupra procesului de asigurare a securităţii naţionale în rîndul tuturor angajaţilor statului. Volumul cunoştinţelor şi competenţelor domeniului vizat ar putea fi diferite, dar prioritatea sistemului educaţional naţional ar trebui să se rezume la elaborarea şi realizarea unor programe de studii nu doar la nivel de învăţământ superior, care nu este obligatoriu în Republica Moldova, ci şi la nivelul de formare continuă a funcţionarilor publici şi a persoanelor cu funcţie de înaltă demnitare publică, care, în opinia subsemnatului ar trebui să fie obligatorii.

Nevoia de securitate sau dreptul imprestriptibil al omului la linişte şi bunăstare, fără asigurarea căruia, tot ceea ce se construieşte ca sistem juridic şi institiţional capătă un caracter relativ, uşor schimbător în funcţe de presiunile (riscurile) politice, economice, militare, ecologice sau de orice altă natură.

În Republica Moldova incertitudinea teoretico-metodologică în care este învăluită abordarea securităţii naţionale mai este dublată, din punctul nostru de vedere, şi de alte două variabile: la nivel teoretic — de lipsa unei şcoli naţionale de tradiţie a studiilor de securitate şi, în consecinţă, a unor lucrări fundamentale în acest domeniu complex, perpetuânduse un vid teoretic; iar la nivel practic — de lipsa expertizei eficiente în elaborarea, implementarea şi monitorizarea politicilor publice care vizează sectorul naţional de securitate, sferă a interesului naţional care a fost în perioada sovietică în competenţa centrului unional.19

Securitatea statului este parte integrantă a securităţii naţionale. Prin securitatea statului se înţelege protecţia suveranităţii, independenţei şi integrităţii teritoriale a ţării, a regimului ei constituţional, a potenţialului economic, tehnico-ştiinţific şi defensiv, a drepturilor şi libertăţilor legitime ale persoanei împotriva activităţii informative şi subversive a serviciilor speciale şi organizaţiilor străine, împotriva atentatelor criminale ale unor grupuri sau indivizi aparte.20

Legislaţia privind securitatea statului se bazează pe Constituţia Republicii Moldova şi include prezenta lege, alte acte legislative ce determină direcţiile principale de activitate a statului în domeniul asigurării securităţii ţării, tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte.21

Securitatea statului se asigură prin stabilirea şi aplicarea de către stat a unui sistem de măsuri cu caracter economic, politic, juridic, militar, organizatoric şi de altă natură, orientate spre descoperirea, prevenirea şi contracararea la timp a ameninţărilor la adresa securităţii statului.22

Concepţia securităţii naţionale a Republicii Moldova este un document care reflectă evaluarea generală a mediului de securitate pe plan naţional şi internaţional în care operează Republica Moldova şi care defineşte scopul securităţii naţionale, liniile directorii de bază pentru securitatea naţională, valorile şi principiile generale ce urmează a fi protejate de statul şi de societatea moldovenească.

Concepţia securităţii naţionale a Republicii Moldova este un sistem de idei care conturează priorităţile statului în domeniul securităţii naţionale.23

Pe lîngă adoptarea acestui document de importanţă majoră, este necesară adoprarea unui plan detaliat de acţiuni. Acest Plan ar trebui să fixeze clar şi univoc acţiunile concrete, instituţia sau setul de instituţii responsabile de realizarea acestor acţiuni, termenii, resursele şi mecanismul de realizare şi raportare. În lipsa unui astfel de instrument juridic atît Concepţi cît şi Strategia Naţională de Securitate, care este abia în proiect, se dovedesc a fi nişte tentative mimate şi absolut ineficiente în procesul de asigurare a securităţii naţionale a Republicii Moldova. Situaţia actuală nu generează altceva decît crearea şi potenţarea iluzie asupra existenţei unui sistem instituţionalizat şi eficient de asigurare a securităţii naţionale pe toate dimensiunile stabilite în textul proiectului de strategie.

Conform Concepţiei securităţii naţionale a Republicii Moldova, securitatea naţională reprezintă condiţia fundamentală a existenţei poporului Republicii Moldova, a statului moldovenesc şi este un obiectiv al ţării. Obiectivele securităţii naţionale a Republicii Moldova sunt: asigurarea şi apărarea independenţei, suveranităţii, integrităţii teritoriale, ordinii constituţionale, dezvoltării de mocratice, securităţii interne, consolidarea statalităţii Republicii Moldova. Un loc aparte în acest sens revine apărării şi promovării valorilor, intereselor şi obiectivelor naţionale. Securitatea naţională înseamnă nu numai securitatea statului, ci şi securitatea societăţii şi a cetăţenilor Republicii Moldova, atât pe teritoriul Republicii Moldova, cât şi peste hotarele ei.

 După adoptarea prezentei concepţii, va fi elaborată şi aprobată Strategia securităţii naţionale, în care se vor descrie căile de atingere a stării de securitate naţională, mecanismele de cooperare între componentele sistemului securităţii naţionale, instrumentele de coordonare a activităţii sectorului securităţii naţionale şi instituţiilor cu responsabilităţi în domenii aparte ale securităţii, procedeele de finanţare a sectorului securităţii naţionale şi etapele de reformare a sistemului securităţii naţionale al Republicii Moldova. 

Strategia securităţii naţionale va servi drept bază pentru elaborarea Strategiei militare naţionale, Strategiei de informare publică pe probleme de securitate naţională, altor strategii sectoriale în domeniul securităţii naţionale.24

Proiectul Strategiei Naţionale de Securitate al Republicii Moldova prevede: „Percepţia contextului de securitate determină schimbarea paradigmei de la sintagma „stat — societate — individ“ la „individ — societate — stat“. Cerinţele faţă de managementul sistemului de securitate constau într-o abordare proactivă prin plasarea în prim-plan a necesităţii de asigurare a unor condiţii în care cetăţenilor le va fi garantat un nivel suficient de bunăstare şi un mediu de viaţă securizat capabil să preîntâmpine eventualele pericole, să răspundă la ameninţări şi să diminueze eficient efectele unor posibile atentate la mediul de securitate.

Aceste noi paradigme impun redefinirea contextului de securitate: evoluţia de la conceptul „securitate de stat“ la cel de „securitate naţională“. Abordarea dată presupune implicarea în proces a societăţii civile şi a cetăţeanului, în scopul angrenării eforturilor comune de îmbunătăţire a climatului de siguranţă. De la începutul existenţei sale, Republica Moldova continuă să fie ţinta unor riscuri şi ameninţări care pot pune în pericol existenţa statului şi siguranţa naţională.“25

Riscurile, ameninţările şi pericolele asupra diverselor segmente şi component ale securităţii naţionale urmează a fi definitivate şi conceptualizate în textul unei noi Strategii Naţionale de Securitate a Republicii Moldova. La moment, există un proiect elaborat de un grup vast de experţi autohtoni şi internaţionali, care răspunde în mare parte tuturor provocărilor timpului şi fundamentează juridic elementele principale ale unui sistem de asigurare a securităţii unui sta suveran şi independent.

Resursele umane reprezintă baza pentru organizarea sistemului naţional de securitate. Disponibilitatea şi efectivul resurselor umane sunt determinate de factori demografici şi de altă natură. Noile riscuri şi ameninţări la adresa securităţii naţionale solicită ca resursele umane să posede noi capabilităţi şi instruire modernă. Perfecţionarea şi instruirea resurselor umane este un domeniu-cheie pentru îmbunătăţirea calităţii personalului civil, militar şi poliţienesc, în special prin utilizarea mecanismelor de cooperare internaţională şi educarea de specialişti pentru utilizarea şi schimbul de informaţii, utilizarea tehnologiilor moderne şi protecţia sistemelor informaţionale.26

Atît sistemul de învăţămînt superior prin elementele sale specific domeniului supus analizei (Academia Militară, Academia de Poliţie, Facultăţile de Drept, Relaţii Internaţionale şi Ştiinţe Politice din mai multe instituţii superioare de învăţământ etc.), cît şi sistemul instituţiilor de cercetare ştiinţifică în colaborare cu instituţiile de stat responsabile de elaborarea, implementarea şi monitorizarea politicilor de asigurare a securităţii naţionale ar trebui să facă abstracţie de impedimentele birocratice, să conştientizeze necesitatea imperioasă a se concentra prioritar asupra acestui domeniu şi de a elabora şi adopra actele normative enumerate anterior (Strategia Naţională de Securitate şi Planul de Acţiuni) drept element primar şi prioritar pentru realizarea dezideratului reflectat în articolul 1 (1) al Constituţiei Republicii Moldova.

În lumina prevederilor Strategiei naţionale de Securitate: „Domeniile prioritare pentru iniţiativa vor fi organele de ocrotire a normelor de drept, justiţia, sectorul bancar, sănătate şi educaţie, fiecare sector fiind responsabil de implementarea propriului plan de acţiuni.“27

Pentru o comparaţie initială am putea reflecta asupra sistemului de asigurare a securităţii naţionale din România. Doctrina naţională română a informaţiilor pentru securitate abordează însă două noţiuni privind sistemul de securitate, care la prima vedere pot pare identice, dar la o analiză atentă rezultă contrariul, în speţă: (1) Sistemul naţional de securitate şi (2) Sistemul securităţii naţionale. Sistemul naţional de securitate este definit de ansamblul organelor legislative, executive şi judecătoreşti, a instituţiilor, organismelor economice, organizaţiilor neguvernamentale şi cetăţenilor care, potrivit legii ori liber consimţit, îşi asumă obligaţii sau manifestă preocupări şi iniţiative civice în legătură cu realizarea, protejarea ori afirmarea valorilor şi intereselor de securitate.

În acelaşi context, Sistemul securităţii naţionale reprezintă ansamblul autorităţilor publice cu statut autonom, precum şi alte instituţii investite legal să desfăşoare activităţi de informaţii, contrainformaţii şi de securitate. Acest sistem este compus din: (1) serviciile de informaţii interne, externe şi militare (Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Direcţia Generală de Informaţii a Apărării), (2) serviciile de securitate (Serviciul de Protecţie şi Pază, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale) şi (3) structuri departamentale de informaţii şi protecţie (Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, precum şi Direcţia Generală de Protecţie şi Anticorupţie din Ministerul Justiţiei).28

Conform textului proiectului Strategiei Naţionale de Securitate, sistemului de autorităţi naţionale responsabile de asigurarea securităţii naţionale a Republicii Moldova i se pun în sarcină următoareşe obiective: “ În aşa fel, vom putea menţine, dezvolta şi moderniza portofoliul de forţe operaţionale necesare sistemului naţional de apărare, contribui la asigurarea securităţii internaţionale, regionale şi naţionale, reglementa funcţionarea integrată a sistemului naţional de apărare, educarea continuă a cetăţenilor prin dezvoltarea culturii de securitate şi apărare şi promova interesele şi obiectivele securităţii şi apărării naţionale.“29

În lumină celor anterior menţionate, pregătirea specialiştilor în domeniul reglementării juridice a securităţii naţionale care ar fi capabili să asigure realizarea în practică a actelor normative în demeniul asigurării securităţii naţionale a Republicii Moldova nu poate fi pusă la îndoială, iar elaborarea unei noi ramuri de drept national care ar avea drept obiect de reglementare procesul de asigurarea a securităţii naţionale constituie unul dintre paşii necesari pentru atingerea obiectivelor stabilite în textul proiectului Strategiei Naţionale de Securitate.

Edificarea unei noi ramuri de drept (Dreptul Securităţii Naţionale) nu este suficientă, dar este absolut necesară pentru a crea posibilitatea de a pregăti specialist capabili să facă faţă tuturor provocărilor specific acestui domeniu. În acest sens putem analiza practica statelor europene şi nu doar care dispun deja de şcoli de referinţă în domeniu, de structure special de pregătire şi obligă funcţionarii de rang înalt să absolvească fie un ciclu universitar (licenţă /masterat /doctorat), fie să audieze un număr stabilir de ore în cadrul cursurilor de formare continua în domeniul asigurării securităţii naţionale. La acest capitor sistemul de învăţământ din Republica Moldova este restanţier.