Aspecte politico-juridice de protejare a securităţii comunităţilor de alolingvi constituiţi în grupuri naţionale (etnice)

Dumitru C. Grama, doctor, conferenţiar universitar; cercet. şt. coord. la ICJP al AŞM

The Political and Legal Aspects of the Security Protection of the Minorities Communities Constituted in National (Ethnic) Groups In the present research, we tend to develop some specific suggestions to improve the tensioned situation in the Republic of Moldova, basing on the examination of the historical documents, the constitutions and legislation of the USSR, of the Soviet Socialist Republic of Moldova, of the Republic of Moldova and some European countries, of the scientific works of the predecessor authors and the political and judicial experience, gained by some states on the regulating of the legal status of the minorities communities. Also, we intend to contribute with some proposals (recommendations) to create a necessary legislative support, on the one hand, facilitating the development of the natural unimpeded security of the Republic of Moldova and of its constituent ethnicity. And, on the other hand, it would create the legal environment, a favorable one to preservation and development of the mother tongues and national cultures of the national (ethnic) groups’ members. Keywords: minorities communities, national group, legal protection.

În studiul de faţă tindem ca în baza examinării documentelor istorice, ale constituţiilor şi actelor legislative din URSS, RSS Moldovenească, Republica Moldova şi din unele state europene, a lucrărilor ştiinţifice ale autorilor predecesori, a experienţei politico-juridice acumulate de unele state în reglementarea statutului juridic al comunităţilor de alolingvi, să elaborăm anumite sugestii spre ameliorarea situaţiei interetnice tensionate din republică. De asemenea, intenţionăm să contribuim cu propuneri (recomandări) la crearea suportului legislativ necesar care, pe de o parte, ar facilita dezvoltarea firească fără obstacole a securităţii Republicii Moldova, a etniei ei constitutive, iar pe de altă parte, ar crea cadrul juridic favorabil păstrării şi dezvoltării limbilor materne şi a culturilor naţionale a membrilor grupurilor naţionale (etnice). Cuvinte-cheie: alolingvi, grup naţional, protecţie juridică.

Investigaţiile efectuale permit să menţionăm că securitatea cetăţenilor unui stat, inclusiv ai celor din Republica Moldova, este determinată de un complex vast de factori interni şi externi.

Dintre factorii interni evidenţiem în primul rând pe cei social-economici, politico-juridici, naţional-culturali. Dezvoltarea economică avansată şi existenţa unui regim politic democratic de asigurare a locuitorilor cu drepturile şi libertăţile proclamate în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10.12.1948, în Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice, adoptat la 16.12.1966, Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Economice, Sociale şi Culturale, adoptat la 16.12.1966, Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 27.07.1994 determină în aspect teoretic cadrul legislativ necesar pentru asigurarea securităţii tuturor cetăţenilor republicii, inclusiv a membrilor comunităţilor de alolingvi constituiţi în grupuri naţionale (etnice).

Însă existenţa unui complex larg de drepturi şi libertăţi, acordat cetăţenilor şi altor categorii de locuitori (apatrizi, cetăţeni străini), nu garantează nici pe departe securitatea locuitorilor. În situaţiile când unele grupuri de locuitori ţin să obţină careva privilegii social-economice, politico-juridice şi naţional-culturale în detrimentul celorlalţi cetăţeni ai ţării securitatea internă a statului respectiv se agravează.

Examinarea cazurilor, când membrii unor grupuri naţionale (etnice) nejustificat, în aspect ştiinţific, se prezentau ca naţiuni (etnii) distincte sau ca minorităţi naţionale, în scopul de a-şi crea formaţiuni politico-statale proprii (republici, autonomii teritoriale) în spaţiile istorico-etnice ale popoarelor autohtone demonstrează că tentativele respective au prejudiciat grav nu doar relaţiile interetnice, dar şi securitatea membrilor comunităţilor de alolingvi, pe de o parte, şi securitatea membrilor etniilor autohtone, pe de altă parte. Cunoaştem că încercările din anii ᾽70 ai sec. XX de a crea autonomii teritoriale pentru nemţi în regiunea Ţelinograd din RSS Kazahă şi pentru tătarii din Crimeea în RSS Uzbekă au eşuat din cauza rezistenţei opuse de băştinaşi1.

Atât pentru kazahi, cât şi pentru uzbeci, constituirea formaţiunilor naţional-teritoriale autonome ale grupurilor etnice a nemţilor din Povolgia şi a tătarilor din Crimeea reprezentau, în opinia noastră, un pericol iminent pentru securitatea naţională a etniilor autohtone şi pentru integritatea teritorială a republicilor unionale respective. Drept rezultat, s-au agravat atât relaţiile dintre nemţi şi kazahi, cât şi dintre tătari şi uzbeci, ceea ce i-a determinat (nevoit) pe nemţi să părăsească RSS Kazahă şi pe tătarii din Crimeea — RSS Uzbekă.

Populaţia rusă din regiunea Saratov în 1989—1990 de asemenea n-a acceptat reînfiinţarea Republicii Autonome a Nemţilor de pe Volga, lichidată în mod abuziv prin decretul Prezidiumului Sovietului Suprem al URSS din 28.08.19412. Publicarea proiectului referitor la reconstituirea Republicii Autonome a Nemţilor, în cadrul teritoriului deţinut până la 28.08.1941, a acutizat grav relaţiile interetnice în regiunea Saratov. Mitingurile populaţiei din diverse localităţi ale r-nului Marx au fort însoţite de lozincile: „Нет — автономии немцев на Волге!“, „Хватит кроить Россию!“3.

Ostilitatea membrilor etniei ruse a fost determinată de faptul că ei, în opinia noastră, considerau că reînfiinţarea Republicii Autonome a Nemţilor va prejudicia interesele lor naţionale şi securitatea statului. Nici chiar oferta oficială a guvernului Republicii Federative Germane din 1989 de a susţine economic şi financiar revenirea nemţilor pe Volga prin construirea de locuinţe, şcoli, întreprinderi industriale şi agricole, instituţii culturale, a căilor de comunicaţie4 n-a calmat spiritele, nu i-a determinat pe membrii etniei ruse din regiunea Saratov să accepte reînfiinţarea Republicii Autonome a Nemţilor în Povolgia, strămoşii cărora sosiseră în Imperiul Rus la chemarea Ecaterinei II în scopul de a valorifica în aspect economic teritoriul slab populat anterior.

Rezistenţa opusă faţă de restabilirea autonomiei nemţilor cu timpul obţinuse o amploare şi mai mare, antrenând zeci de mii de oameni, inclusiv demnitari de stat şi activişti ai organelor de conducere locală şi regională ale partidului comunist. Iurie Baranov, secretar al comitetului regional al PCUS din Saratov, într-un interviu realizat de Valeri Vâjutovici, corespondent special al ziarului „Izvestia“, spunea în 1990 literalmente următoarele: „Vouă vă este uşor să scrieţi <…>. Acordaţi autonomie nemţilor. Dar Dumneavoastră ascultaţi ce spun oamenii <…>. Dacă decizia finală va fi adoptată contrar opiniei majorităţii populaţiei locale, ea va cădea pe un teritoriu incandescent“5.

Ulterior, în 1992, Boris Elţin, preşedintele Federaţiei Ruse, în cadrul discuţiei cu un grup de muncitori din sovhozul „Osinovskii“, r-nul Enghels, reg. Saratov, pentru a calma neliniştea membrilor etniei ruse, a spus: „Что я, сумасшедший, устраивать другое государство на российской земле?“6.

Fenomene similare în anii 1989—1990 s-au derulat şi în Bulgaria. Iniţiativa liderilor plasaţi în fruntea locuitorilor — vorbitori ai limbii turce şi ai celor de confesiune musulmană referitor la constituirea unor raioane autonome pentru ei în Bulgaria a agravat mult relaţiile interetnice din ţară. În Kârdjali, Razgrad, Haskovo, Sofia, Plovdiv, Ruse şi în alte localităţi s-au organizat mitinguri şi demonstraţii de protest împotriva creării de autonomii naţional-teritoriale pentru musulmani şi pentru vorbitorii limbii turce. Manifestanţii purtau pancarte cu un conţinut antiturcesc: „Bulgaria pentru bulgari!“, „Opriţi turcizarea Bulgariei!“ etc. Numai după ce Comitetul Central al Partidului Comunist din Bulgaria a anunţat oficial populaţia că nici vorbă nu poate fi despre acordarea unei autonomii teritorial-politice musulmanilor şi vorbitorilor limbii turce, situaţia social-politică din Bulgaria treptat s-a normalizat. Piotr Mladenov, preşedintele Consiliului de Stat al ţării, în cadrul unei întâlniri cu 20 de reprezentanţi ai vorbitorilor limbii turce şi ai populaţiei musulmane, a menţionat că problemele lor trebuie rezolvate fără a leza interesele bulgarilor7.

Potrivit investigaţiilor etnologului sovietic S. I. Bruk, în Bulgaria către mijlocul anului 1978 locuiau peste 7.800 mii de bulgari, circa 750 mii de turci; grupuri mai numeroase ale cărora locuiau în districtele Razgrad, Haskovo, Kârdjali, Ruse, Şumen; 200 mii de ţigani (romi), 20 mii de armeni, 10 mii de greci, 10 mii de ruşi etc.8.

În baza datelor statistice menţionate unii autori ar putea afirma că Bulgaria era un stat multinaţional (polietnic), iar alţii cel puţin ar promova ideea că populaţia ţării era alcătuită din membrii etniei constitutive a bulgarilor şi din cei a câtorva minorităţi naţionale.

Şi dintr-un anumit punct de vedere autorii respectivi parcă ar avea dreptate. Doar potrivit Constituţiei Republicii Populare Bulgaria, adoptată la 4 decembrie 1947 de Marea Adunare Populară, în art. 79 se stipula existenţa în ţară a minorităţilor naţionale9.

Pe parcursul deceniilor următoare istoricii, filosofii, juriştii, etnologii, demnitarii de stat bulgari au conştientizat faptul că în aspect ştiinţific comunităţile turcilor, ţiganilor (romilor), armenilor, grecilor, ruşilor etc. nu erau minorităţi naţionale. Prin urmare, în Constituţia Bulgariei, adoptată prin referendumul din 16 mai 1971 şi prin votul deputaţilor Marii Adunări Populare din 18 mai 1971, noţiunea de minoritate naţională n-a fost stipulată10. Prin art. 45 (alin. 7) al Constituţiei se constata existenţa în Bulgaria doar a cetăţenilor de altă origine etnică11.

Todor Jivkov, secretar general al Comitetului Central al Partidului Comunist Bulgar, preşedinte al Consiliului de Stat al Republicii Populare Bulgaria, abordând în 1989 îngrijorările unor centre vest-europene privitor la soarta aşa-numitei minorităţi etnice a turcilor din Bulgaria, în articolul „Bulgaria în Balkani, în Europa, în lume“, a menţionat că în ţară nu exista o asemenea minoritate naţională12.

Constituţia Republicii Bulgaria, adoptată la 13 iulie 1991, modificată şi completată în 2003, de asemenea n-a stipulat nici într-un articol noţiunea de minoritate naţională13. Prin art. 36 (alin. 2) se constata doar existenţa în ţară a cetăţenilor alolingvi, adică a persoanelor pentru care limba bulgară nu era limbă maternă14.

Din examinarea celor menţionate volens-nolens apare întrebarea: ce factori au determinat Marea Adunare Populară a Bulgariei să stipuleze în art. 79 al Constituţiei din 1947 noţiunea de minoritate naţională, pentru ca în constituţiile din 1971 şi 1991 să se dezică de întrebuinţarea ei şi să utilizeze alte formulări referitoare la locuitorii de altă origine etnică?

Investigaţiile efectuate ne permit să stabilim că noţiunea de minoritate naţională n-a fost o emanaţie a juriştilor, filosofilor, istoricilor, etnologilor şi a demnitarilor de stat bulgari. Ea şi-a găsit reflectare în tratatele de pace încheiate după primul război mondial, prin care SUA, Marea Britanie, Franţa, Italia şi alte state aliate au obligat ţările învinse ca Austria, Bulgaria, Turcia şi Ungaria să stipuleze în actele legislative naţionale norme de drept speciale ce ar fi prevăzut protejarea drepturilor unor comunităţi etnice şi religioase în formula de asigurare a intereselor „minorităţilor“.

Deşi minorităţi naţionale existau şi în alte state ale lumii, inclusiv în teritoriile aflate sub jurisdicţia SUA, Angliei, Franţei, Italiei, totuşi Marile Puteri nu s-au grăbit să-şi asume obligaţiuni similare.

O parte dintre statele semnatare ale tratatelor de pace, la rândul lor, s-au dezis de la respectarea obligaţiunilor asumate. De exemplu, Turcia prin Tratatul de la Sèvres din 10 august 1920 a fost obligată să acorde minorităţii armenilor din teritoriile istorico-etnice proprii ale districtelor Erzerum, Trabzon, Rize ş.a. dreptul la autodeterminare şi la alipire la Republica Armenia15. S-a mai preconizat ca Turcia să acorde dreptul la autodeterminare şi minorităţii naţionale a kurzilor, în scopul ca această minoritate, în cadrul teritoriului istoric al Kurdistanului, cotropit de Imperiul Otoman în 1514, să-şi constituie un stat naţional distinct16.

Nici Mehmed al VI-lea, sultanul Imperiului Otoman (1918 — 1922), nici guvernul de mai târziu, condus de Kemal Atatürk (1881, preşedinte al Turciei — 1923—1938) n-au ratificat Tratatul de la Sèvres. Multiplele tentative ale minorităţilor naţionale ale armenilor şi kurzilor de a-şi realiza dreptul la autodeterminare politico-statală au fost reprimate pe parcursul deceniilor prin foc şi sabie de către armata turcă.

În şedinţa Conferinţei de la Lausanne din 12 decembrie 1922 lordul George Curzon, ministrul de externe al Marii Britanii, a repus în discuţie problema protejării minorităţilor naţionale din Turcia. Demnitarul de stat englez în mod special a abordat necesitatea constituirii unui spaţiu teritorial distinct pentru armeni în zona de est a Turciei asiatice. Motivând neacceptarea planului propus de către lordul Curzon, ministrul turc de externe Ismet Inönii la 14 decembrie 1922 invoca temerea că o unitate administrativ-teritorială specială pentru armeni ar putea afecta grav suveranitatea şi integritatea teritorială a Turciei, fapt ce s-ar solda, în viitor, cu o eventuală dezmembrare a ţării sale17.

Din cele expuse în aliniatele precedente, observăm că guvernanţii Turciei au conştientizat faptul că prin crearea unor structuri naţional-statale ale armenilor şi kurzilor în teritoriile istorico-etnice ale acestor minorităţi naţionale pe de o parte se va contribui la torpilarea procesului de deznaţionalizare a armenilor şi kurzilor, la fortificarea securităţii naţionale a acestor două minorităţi naţionale, iar pe de altă parte va fi prejudiciată suveranitatea etniei turce în teritoriile populate de armeni şi de kurzi, ceea ce va fi în detrimentul securităţii de stat a Turciei.

Eschivându-se de la modalităţile concrete de protejare a minorităţilor naţionale, delegaţia Turciei la 18 decembrie 1922 a prezentat doar un proiect cu caracter general de protejare a drepturilor oamenilor: „Turcia se angajează să acorde protecţie deplină vieţii şi libertăţii tuturor locuitorilor, fără deosebire de origine, naţionalitate, limbă, rasă sau religie şi că garantează tuturor locuitorilor dreptul şi libertatea exercitării tuturor confesiunilor, credinţelor şi religiilor“18.

Actele legislative ale Turciei, adoptate ulterior, în pofida semnării Tratatului de la Sèvres, au neglijat existenţa în ţară a minorităţilor naţionale. Constituţia Turciei din 1924 nici nu amintea de armeni sau de kurzi. Prin art. 88 Legea Fundamentală menţiona doar existenţa în ţară a turcilor: „Din punct de vedere al naţionalităţii, toţi locuitorii Turciei <…> sunt calificaţi Turci“19.

Contradicţiile şi conflictele interetnice examinate de noi, cât şi mulţimea altora existente în ţările lumii, au fost şi mai continuă să fie determinate, de rând cu alţi factori importanţi, şi de faptul că până în prezent comunităţile de alolingvi, existente în diverse state, sunt prezentate de unii autori, reieşind din interesele lor politice, ca naţiuni (etnii), alţii le consideră drept minorităţi naţionale. O parte dintre comunităţile de alolingvi sunt prezentate ca grupuri naţionale (etnice).

În opinia noastră nu toate comunităţile de alolingvi din ţările lumii sunt identice. Minorităţile naţionale şi grupurile naţionale (etnice) se deosebesc fundamental unele de altele atât prin procesul istorico-juridic de constituire, cât şi prin cel al legitimităţii obiective a scopurilor urmărite.

Minorităţile naţionale au fost constituite în baza etniilor (sau ale unor părţi din ele), anexate de statele expansioniste împreună cu teritoriile lor istorico-etnice. După anexare majoritatea popoarelor subjugate au fost lipsite de statalitatea lor naţională, de posibilitatea aplicării limbilor materne în organele administrative şi judiciare, în şcoli şi în instituţii de cultură. Prin forţă, în arealul lor istorico-etnic s-a introdus un regim de guvernare străin, o legislaţie străină, o limbă străină, cultură străină, iar uneori şi o religie străină. Paralel, populaţia autohtonă era supusă represiunilor social-economice, politice şi culturale, fiind adeseori chiar izgonită de pe pământurile natale mai fertile, repartizate ulterior de către guvernanţii statului expansionist coloniştilor aduşi din metropolă sau din alte zone geografice. Drept consecinţă, este stânjenită dezvoltarea etniei autohtone prin deznaţionalizarea membrilor ei. Ca rezultat, cota membrilor etniei autohtone în cadrul populaţiei teritoriului său istorico-etnic se reducea treptat tot mai mult. Cu timpul ponderea etniei autohtone devine mai mică de 50 %, transformându-se, prin urmare, din naţiune (etnie) în minoritate naţională.

Exemplu elocvent de transformare a unei comunităţi etnice în teritoriul ei istoric din naţiune în minoritate naţională reprezintă cazul poporului komi în anii regimului totalitar sovietic.

Tabelul Nr. 1

referitor la evoluţia componenţei etnice a populaţiei RASS Komi

în anii 1939—1989

Apartenenţa etnică a locuitorilor	1939		1959		1989
	Nr. total	Cota în cadrul populaţiei în %	Nr. total	Cota în cadrul populaţiei în %	Nr. total	Cota în cadrul populaţiei în %
Populaţia în ansamblu	318.996	100	806.199	100	1.250.847	100
Komi	231.301	72,5	245.074	30,4	291.542	23,3
Ruşii	70.226	22,0	389.995	48,4	721.780	57,7
Ucrainenii	6.010	1,9	80.132	9,9	104.170	8,3
Bieloruşii	3.323	1,1	22.339	2,8	26.730	2,13
Nemţii	2.617	0,8	—	—	12.866	1,03
Tătarii	—	—	8.459	1,0	25.980	2,08
Ciuvaşii	—	—	3.493	0,4	11.253	0,9

Sursa:

1. Всесоюзная перепись населения 1939 года. Основные итоги. Москва: Наука, 1992, с. 67.

2. Итоги Всесоюзной переписи населения 1959 года. (Сводный tом). Москва: Госиздат, 1962, с. 203.

3. Национальный состав населения СССР. По данным Всесоюзной переписи населения 1989 г. Москва: „Финансы и статистика“, 1991, с. 36.

Un alt exemplu de transformare a unei comunităţi etnice în teritoriul ei istoric din naţiune în minoritate naţională îl reprezintă tătarii din arealul râurilor Kama şi Volga meridională, care în anii 1438—1552 au trăit în statul lor naţional Hanatul Kazan. După cotropirea acestuia de către Marele Principat al Moscovei (Rusia) în 1552 statalitatea naţională a tătarilor a fost lichidată. Teritoriul Hanatului a fost transformat într-o unitate administrativ-teritorială a Rusiei cu instituţii de stat, administrative şi judecătoreşti ruseşti. Prin forţă li s-a impus o limbă străină, o legislaţie străină, o cultura străină, o religie străină. Însă prin lupta permanentă pentru păstrarea şi dezvoltarea limbii materne şi a culturii naţionale tătarii au reuşit să-şi salveze etnia proprie de la asimilarea totală şi de la dispariţia din rândurile popoarelor lumii. Această luptă le-a dat posibilitate în 1920, în condiţiile favorabile create în Rusia după lichidarea autocraţiei ţariste, să-şi constituie din nou statul lor naţional — RASS Tătară. Este necesar de menţionat că statul naţional al tătarilor a fost reconstituit nu în spaţiul geografic al unui popor străin, ci în teritoriul istorico-etnic unde în trecut a existat statul membrilor naţiunii tătarilor — Hanatul Kazan. Deşi tătarii din Povolgia au reuşit să-şi realizeze în viaţă idealul sacru de renaştere a statalităţii naţionale, totuşi perioada de subjugare colonială de către ţarismul rus s-a răsfrânt negativ asupra dezvoltării demografice a etniei tătarilor. Potrivit datelor statistice ale recensământului unional din 1989, în cadrul populaţiei RASS Tătare, din cei 3.641.742 de locuitori, tătarii erau în număr de 1.765.404, ceea ce constituia doar 48,48% din populaţia republicii. Prin urmare, ei deveniseră o minoritate naţională în teritoriul lor istorico-etnic.

Komienii şi tătarii nu sunt unicile popoare neruse transformate în perioada dominaţiei autocraţiei ţariste şi a regimului totalitar sovietic în minorităţi naţionale. După anexarea de către Imperiul Rus, pe parcursul secolelor care au urmat, au fost transformate în minorităţi naţionale, potrivit datelor din tabelul alăturat, comunităţile etnice din 10 republici şi 3 regiuni autonome din Federaţia Rusă.

Tabelul Nr. 2

popoarelor din Federaţia Rusă, devenite minorităţi naţionale în teritoriile lor

istorico-etnice către anul 1989

Denumirea formaţiunilor politico-statale (a subiecţilor federaţiei)	Suprafaţa în mii de km2	Nr. total al populaţiei	Nr. membrilor comunităţii etnice autohtone	Cota membrilor comunităţii etnice autohtone în cadrul populaţiei
Republica Başkiră	143,6	3.943.113	863.808	21,90%
Republica Bureată	351,3	1.038.252	249.525	24,00%
Republica Kalmâkă	75,9	322.579	146.316	45,40%
Republica Karelă	172,4	790.150	78.928	10,00%
Republica Komi	415,9	1.250.847	291.542	23,30%
Republica Mari-El	23,2	749.332	324.349	43,30%
Republica Mordvină	26,2	963.504	313.420	32,50%
Republica Tătară	68,0	3.641.742	1.765.404	48,48%
Republica Udmurtă	42,1	1.605.663	496.522	30,90%
Republica Iakută (Saha)	3.103,2	1.094.065	365.236	33,40%
Regiunea Altaiul de Munte	92,6	190.831	59.130	30,90%
Reg. Adâgheea	7,6	432.046	95.439	22,10%
Reg. Hakasă	61,9	566.861	62.859	11,09%

Sursa:

1. Национальный состав населения СССР. По данным Всесоюзной переписи населения 1989 г. Москва: „Финансы и статистика“, 1991, с. 34, 36, 38, 40, 42.

2. Государственное право СССР. Москва: Юридическая литература, 1967, с. 331.

Examinarea proceselor istorico-juridice de renaştere (reînfiinţare) a statalităţii naţionale a popoarelor subjugate în trecut de către regimul absolutist al autocraţiei ţariste arată că toate republicile, regiunile autonome, districtele naţionale au fost create în teritoriile istorico-etnice ale comunităţilor respective. Excepţie a fost doar Regiunea autonomă Evreiască.

Atât în aspect teoretic, cât şi practic prezintă un viu interes ştiinţific caracterizarea minorităţilor naţionale făcută de către specialiştii din Republica Federativă Germană. Deşi în Germania la sfârşitul secolului al XX-lea împreună cu nemţii convieţuiau peste 7 milioane de alolingvi, totuşi de statutul de minorităţi naţionale beneficiau doar trei comunităţi etnice: frizii, sorbii şi danezii, care constituiau în ansamblu 200 mii de oameni20. Johem Wellt, împuternicitul guvernului RFG pentru problemele nemţilor repatriaţi şi pentru minorităţile naţionale, elucida unele criterii generale în baza cărora comunităţile etnice puteau fi considerate minorităţi naţionale: 1. Membrii lor trebuie să fie cetăţeni germani; 2. Ei trebuie să se deosebească de majoritatea populaţiei prin limbă, cultură, tradiţii istorice, demonstrând că sunt originari şi că doresc să-şi păstreze originalitatea; 3. Germania din timpuri străvechi este patria lor, unde ei trăiesc pe pământurile lor strămoşeşti21.

Într-adevăr, frizii reprezintă populaţia autohtonă a Friziei Orientale care a fost încorporată în cadrul Prusiei în 1744, iar în secolul al XIX-lea în componenţa Germaniei. Sorbii sunt băştinaşi din regiunea Lausitz, încorporată în cadrul Germaniei încă în secolul al X-lea. Danezii de asemenea reprezintă populaţia indigenă din partea de nord a landului Schleswig-Holsteim, alipit la Prusia în 1864, iar în 1871 încorporat în cadrul Germaniei.

Grupul naţional (etnic) reprezintă comunitatea de membri ai unei etnii, care se desprinde de masivul de bază al constituirii istorice al acesteia şi din considerente politice, economice, culturale şi confesionale emigrează din arealul istorico-geografic natal şi se stabileşte cu traiul în teritoriul etnico-istoric al altui popor.

Plecând din patria lor istorică, migranţii conştientizau că vor trăi în ţările de adopţie în cadrul unui stat străin, dar nu al lor, naţional, cu un alt regim de guvernare, cu o altă limbă, cultură, legislaţie, tradiţii etc. Ţara de adopţie nu-i cotropea împreună cu teritoriul lor istorico-etnic pentru a-i subjuga şi exploata. Ea îi invita, dar nu-i impunea cu forţa pe migranţi să se aşeze cu traiul în teritoriul ei. Le promitea anumite facilităţi economice, uneori — culturale, dar în niciun caz nu le promitea migranţilor constituirea unor formaţiuni politico-statale proprii. Prin urmare, migranţii când plecau din patria lor istorică, erau conştienţi de faptul, sau ar fi trebuit, cel puţin, să fie conştienţi că în ţara de adopţie nu vor dispune de statalitate naţională şi vor trebui să se conformeze obligatoriu orânduirii statale şi regimului politic al autohtonilor şi să fie cetăţeni loiali.

Pe parcursul dezvoltării politico-statale multiseculare nici Principatul Moldova până la 1812, nici RASS Moldovenească, nici RSS Moldovenească, nici Republica Moldova n-a cotropit etnii sau segmente de etnii împreună cu teritoriile lor istorico-etnice care să fie subjugate, exploatate şi transformate în minorităţi naţionale. Prin urmare, în republica noastră în aspect ştiinţific nu există minorităţi naţionale.

Comunităţile de alolingvi din Republica Moldova sunt grupuri naţionale (etnice), deoarece s-au constituit în baza migranţilor şi a urmaşilor acestora aşezaţi cu traiul în teritoriul istorico-etnic al Moldovei pe parcursul deceniilor şi al secolelor, strămutându-se din Rusia, Ucraina, Bulgaria, Polonia, Germania etc. Legea Uniunii Sovietice din 26 aprilie 1990 „Cu privire la dezvoltarea naţională liberă a cetăţenilor URSS, care trăiesc în afara formaţiilor lor naţional-statale sau nu au asemenea formaţii pe teritoriul URSS“22, prin textul preambulului şi al dispoziţiilor din art. 2-8, 10, 14, 17 îi caracteriza pe membrii acestor comunităţi etnice doar ca grupuri naţionale. Nici într-un articol al legii membrii comunităţilor etnice, care locuiau în afara teritoriilor formaţiunilor naţional-statale proprii, nu erau prezentaţi nici ca etnii distincte, nici ca popoare puţin numeroase, nici ca minorităţi naţionale, ci numai ca grupuri naţionale.

Reieşind din experienţa politico-juridică a Bulgariei, Germaniei şi a altor state şi având în vedere normele Legii URSS din 26 aprilie 1990, ruşii, ucrainenii, bieloruşii, bulgarii, polonezii, nemţii, găgăuzii, evreii şi membrii altor comunităţi etnice, care locuiau în RSS Moldovenească şi continuă să trăiască în Republica Moldova au fost şi sunt membri ai unor grupuri naţionale (etnice).

În calitate de membri ai grupurilor naţionale (etnice), ruşii, ucrainenii, bieloruşii, bulgarii, găgăuzii, polonezii, nemţii, în conformitate cu normele dreptului internaţional, cu practica internă a statelor democratice, cu stipulaţiile art. 10, 13, 16, 31, 32, 35, 38, 39, 41, 42, 46, 47, 52, 53 din Constituţia Republicii Moldova, cu dispoziţiile art. 1-32 din Legea RSS Moldoveneşti „Cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldoveneşti“, adoptată la 31 august 198923, dispun de dreptul la dezvoltarea liberă, ceea ce le permite păstrarea şi dezvoltarea limbilor materne, utilizarea acestora în instruirea copiilor, la editarea literaturii ştiinţifice şi artistice, manualelor, ziarelor, revistelor, la realizarea şi difuzarea emisiunilor televizate şi radiofonice, în păstrarea şi dezvoltarea culturilor proprii, în oficierea cultului religios preferat. Prin urmare, există condiţiile politico-juridice care asigură securitatea dezvoltării de mai departe a necesităţilor naţional-culturale ale tuturor comunităţilor de alolingvi, a membrilor grupurilor naţionale (etnice) din republică.

Realitatea vieţii demonstrează că anume după adoptarea actelor legislative lingvistice din 1989, care reglementează utilizarea limbilor vorbite de locuitorii republicii, a fost salvată nu doar limba maternă a membrilor etniei constitutive a statalităţii noastre de la degradarea şi dispariţia iminentă de mai târziu, dar au fost create şi condiţii pentru revigorarea limbilor materne şi a culturilor naţionale ale membrilor grupurilor etnice, constituite din migranţi şi urmaşi ai migranţilor.

Dacă până în 1989 ucrainenii, bulgarii, găgăuzii din Moldova erau completamente lipsiţi de posibilitatea de a-şi face studiile în limbile materne, ulterior, în baza art. 18 din Legea „Cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova“, membrilor grupurilor naţionale li s-a garantat dreptul la educaţie şi la instruire în limbile lor materne: rusă, găgăuză, ucraineană, bulgară, ivrit, idiş etc.24 Realizând în viaţă dreptul la instruire în limba maternă, unii membri ai grupului naţional al ucrainenilor, prin susţinerea organelor de stat ale Republicii Moldova, deja în primii ani de după 1989 au efectuat trecerea de la învăţământul în limba rusă la instruirea în limba ucraineană. Potrivit datelor publicate de către Iurie Datii şi Ecaterina Cernega în 1995, la Chişinău activau 5 şcoli, la Bălţi şi în raionul Ocniţa câte o şcoală cu instruirea în limba ucraineană; la Universitatea Pedagogică din Bălţi a fost deschisă o secţie de filologie ucraineană, iar la Şcoala Pedagogică din Lipcani — o Secţie de pregătire a cadrelor preşcolare pentru grădiniţele de copii cu limba de instruire ucraineană25.

În ansamblu, în Republica Moldova, conform informaţiilor publicate de Tatiana Stoianov, funcţionar la Ministerul învăţământului din republică, în 1995 în 487 de grădiniţe procesul de educaţie se efectua în limba rusă; 428 de copii găgăuzi în 23 de grupe din 11 grădiniţe erau instruiţi în limba maternă, iar 6.794 de copii găgăuzi studiau limba găgăuză; în 4 grădiniţe (20 de grupe cu 474 copii) procesul instructiv-educativ se efectua în limba bulgară; în şapte grupe din 5 grădiniţe — în limba ucraineană; în 6 grupe — în limba ivrit. În acelaşi an, din numărul total de 1454 de şcoli — 274 funcţionau în limba rusă, 112 şcoli erau moldo-ruse, 7 şcoli — ucraineano- ruse, 2 şcoli — ruso-bulgare, 2 şcoli — evreiesco-ruse. Limba ucraineană în calitate de obiect distinct se studia în 75 de şcoli şi în 2 licee de către aproximativ 71.110 copii ucraineni; limba găgăuză se studia în 46 de şcoli şi 2 licee de către 27.579 de elevi, iar limba bulgară se studia în 32 de şcoli şi în Liceul Teoretic din Taraclia de către 10.868 de elevi26. Ulterior, în Chişinău a fost înfiinţată Universitatea Slavonă cu instruirea în limba rusă, la Comrat — Universitatea de Stat pentru găgăuzi, iar la Taraclia — Universitatea de Stat pentru bulgari.

Graţie suportului juridic stabilit prin acte legislative menţionate a devenit posibilă elaborarea şi difuzarea de emisiuni radio şi televizate nu doar în limba rusă şi moldovenească (română), cum era în trecut în perioada sovietică, dar şi în limbile membrilor grupurilor naţionale (etnice).

Deja în 1992, primul an de dezvoltare a Republicii Moldova, televiziunea naţională efectua zilnic câte 5 ore de emisie în limba rusă. De asemenea câte 3 ore pe lună de emisie se realizau în limbile ucraineană, găgăuză, bulgară şi 1,5 ore în idiş. În anul menţionat pe teritoriul republicii se editau 3 ziare în limba moldovenească, 4 în limba rusă, 5 bilingve (moldovenească şi rusă); 16 reviste în limba moldovenească, 3 în limba rusă, 2 în limba ucraineană, 2 în găgăuză, 1 în bulgară, 14 bilingve (în moldovenească şi în rusă), 1 în idiş şi rusă, 1 în rusă şi găgăuză27.

Un rol important în promovarea limbilor materne şi a culturilor naţionale a membrilor grupurilor etnice l-a avut, în opinia noastră, editarea ziarelor Просвита în limba ucraineană, Aна сöзу (cuvânt matern) în limba găgăuză, Родно слово în limba bulgară, Наш голос în limbile rusă şi ivrit.

Din cele menţionate în limitele unui articol de revistă avem posibilitatea să observăm că instituţiile abilitate de stat ale Republicii Moldova din 1989 până în prezent au efectuat atât activităţi legislative, cât şi practici concrete nu doar pentru întărirea securităţii membrilor etniei autohtone, care au constituit şi au dezvoltat pe parcursul secolelor statalitatea republicii, dar şi pentru aprofundarea securităţii membrilor tuturor grupurilor naţionale (etnice).

Spre regret constatăm faptul că elitele politice ale unor grupuri naţionale (etnice) au acţionat în detrimentul fortificării securităţii naţionale a membrilor etniei autohtone. Prin organizarea de mitinguri, demonstraţii, greve în peste 200 de întreprinderi economice şi de transport ele au făcut tot posibilul în august şi septembrie 1989 pentru a bloca decretarea/legiferarea limbii moldoveneşti în calitate de limbă de stat a republicii.

Deşi Congresul I al deputaţilor poporului din RSFS Rusă în şedinţa din 12 iunie 1990 a adoptat documentul istoric pentru cauza poporului rus — Declaraţia despre suveranitatea de stat a Rusiei, elita politică a grupurilor naţionale (etnice) din Moldova, s-a opus adoptării unui document similar în RSS Moldovenească. În timpul examinării în şedinţa Parlamentului republicii din 23 iunie 1990 a Declaraţiei cu privire la suveranitatea Republicii Sovietice Socialiste Moldova 16 deputaţi, care reprezentau forţele separatiste din zona Transnistriei — F. F. Katkov, P. N. Volkov, Gh. F. Pologov, D. A. Matcin, O. F. Zapolskii, Gh. I. Emilianov, V. I. Potaşev, V. F. Podgornaia, V. N. Akulov, V. M. Aristov, A. P. Manoilov, A. N. Morozov, I. N. Smirnov, L. V. Ţurcan — au votat împotriva adoptării Declaraţiei. Scopul urmărit de aceşti 16 deputaţi era stoparea procesului de extindere a suveranităţii şi a celui de fortificare a securităţii RSS Moldova. În pofida poziţiei antistatale a celor 16 deputaţi, Declaraţia a fost susţinută prin voturile a 238 de deputaţi ai Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti, adică de majoritatea covârşitoare din cei prezenţi în acea zi în sala de şedinţe a Parlamentului28.

Deosebit de mult a fost prejudiciată securitate membrilor etniei constitutive a statului şi a republicii noastre în ansamblu prin autoproclamarea nelegitimă în teritoriul istoric al Moldovei la 12 noiembrie 1989 a aşa-numitei „RASS Găgăuze“, iar la 2 septembrie 1990 a aşa-numitei „RASS Moldoveneşti Nistrene“. Doar potrivit legislaţiei constituţionale sovietice şi practicii de 71 de ani de dezvoltare a URSS membrilor grupurilor naţionale (etnice) nu li se acorda dreptul de formare a republicilor autonome, în teritoriile popoarelor autohtone din republicile unionale. Documentele istorice demonstrează că cele 16 republici autonome din RSFS Rusă: Başkiră, Bureată, Daghestană, Kabardino-Balkară, Kalmâkă, Karelă, Komi, Mari, Mordovă, Osetină de Nord, Tatară, Tuvină, Udmurtă, Ceceno-Inguşă, Ciuvaşă, Iakută, indicate în art. 71 al Constituţiei RSFSR din 12 aprilie 1978, au fost create nu în spaţiul istorico-geografic în care s-a constituit poporul rus — Marele Principat al Moscovei29, dar în teritoriile istorico-etnice în care se formase în calitate de popoare autohtone distincte — balkarii, başkirii, bureaţii, cecenii, ciuvaşii, inguşii, iakuţii, kabardinii, karelii, komienii, marienii, mordvinii, tătarii, tuvinii, anexate în secolele XV-XIX de către Marele Principat al Moscovei, iar ulterior de către Rusia.

Membrii grupurilor naţionale (etnice), votând la referendumul unional din 17 martie 1991 pentru păstrarea URSS, volens nolens s-au pronunţat împotriva realizării de către RSS Moldovenească, în calitatea ei de republică unională, a dreptului său la ieşire liberă din cadrul Uniunii Sovietice, drept stipulat în art. 17 al Constituţiei URSS din 1936, art. 72 al Constituţiei URSS din 1977, art. 14 al Constituţiei RSS Moldoveneşti din 1941, art. 69 a Constituţiei RSS Moldoveneşti din 1978. Astfel, ei s-au pronunţat atât împotriva lărgirii suveranităţii de stat a Republicii Moldova, cât şi împotriva fortificării securităţii statului nostru.

Investigarea istoriei statelor lumii demonstrează, după cum am menţionat anterior, că niciun popor din lume n-a permis ca în teritoriul său să fie constituite formaţiuni politico-statale pentru migranţi sau pentru urmaşii acestora. Uzbecii în 1979 au protestat împotriva constituirii unei autonomii teritoriale pentru tătarii din Crimeea, deportaţi în 1944; kazahii în acelaşi an au respins tentativa de constituire a unei autonomii teritoriale pentru nemţii din Povolgia, deportaţi în 1941; ruşii din regiunea Saratov categoric s-au opus în 1989—1990 împotriva iniţiativei organelor de conducere ale URSS de reînfiinţare a Republicii Autonome a Nemţilor în Povolgia; bulgarii în 1989—1990, prin efectuarea unor mitinguri şi demonstraţii în diverse oraşe ale ţării, au blocat tentativa de creare a unor autonomii teritoriale pentru turci; Turcia după primul război mondial a respins iniţiativele statelor europene de a crea formaţiuni politico-statale pentru armeni şi kurzi.

Este necesar de menţionat că protestele de masă ale bulgarilor din 1989—1990 au determinat organele supreme de stat, ca în baza art. 2 din Constituţia ţării, adoptată în 1991, să stabilească expres că în Bulgaria nu se admite constituirea autonomiilor teritoriale. Deşi clauza dată nu concretiza subiecţii care ar fi dorit să beneficieze politic de asemenea formaţiuni politice, cert este că în acest mod se bara pe cale legislativă tentativele de creare în viitor a unor asemenea autonomii teritoriale de către migranţi şi urmaşii lor.

Deşi în Franţa către 1987 locuiau 1.480.000 de arabi (800.000 de algerieni, 480.000 de marocani, 200.000 de tunisieni), 1.100.000 de italieni, 850.000 de portughezi, 650.000 de evrei, 500.000 de spanioli, 300.000 de polonezi30, cu toate acestea parlamentul şi guvernele ţării n-au creat nicăieri formaţiuni politico-statale pentru comunităţile de alolingvi menţionate. Potrivit datelor recensământului unional din 1989, în RSFS Rusă locuiau 4.362.872 de ucraineni, 635.865 de kazahi, 532.390 de armeni, 335.889 de azeri, 130.688 de georgieni, 126.899 de uzbeci31, dar nicăieri în teritoriul vast de 17.075.400 de km2 n-au fost create formaţiuni politico-statale cel puţin de nivelul unor districte autonome pentru ucraineni, kazahi, armeni, azeri, georgieni, uzbeci etc.

Nu este nimic întâmplător, deoarece guvernanţii Federaţiei Ruse, la fel ca şi cei ai altor state, promovează o politică duplicitară faţă de comunităţile de alolingvi. Pe de o parte, reieşind din considerentele securităţii ţării natale, ei sunt împotriva constituirii de republici şi autonomii teritoriale noi în Federaţia Rusă, iar pe de altă parte, susţin pe toate căile (economice, politice, financiare, diplomatice, militare) crearea unor asemenea formaţiuni politico-statale în teritoriile popoarelor autohtone din republicile unionale în scopul de a limita suveranitatea şi a prejudicia securitatea naţională a statelor independente postsovietice.

De exemplu A. Ruţkoi, vicepreşedintele Federaţiei Ruse, în interviul acordat la 26 decembrie 1991 jurnalistei Marina Şakina, era nemulţumit de faptul că în Rusia se formau state noi, care îşi revendicau drepturile la proprietate, teritorii, zăcămintele subsolului; care fără ştirea guvernului federal semnau tratate cu republici din afara Federaţiei Ruse, încheiau acorduri comerciale cu statele străine. Înaltul demnitar de stat rus se întreba indignat: „Unde au fost aceste state în perioada istorică milenară a Rusiei? Cine a permis ca Rusia, constituită de strămoşi timp de secole, să fie tăiată în bucăţi?“32. De asemenea, vicepreşedintele rus în decembrie 1991 aprecia ca nelegitime atât alegerile petrecute în Cecenia de către Djohar Dudaev, preşedintele republicii nord-caucaziene, cât şi acţiunile acestuia de creare a unei armate cecene şi decizia lui de mobilizare a bărbaţilor în cadrul ei. A. Ruţkoi întreba nedumerit: „Ce înseamnă aceasta? Puteţi să numiţi măcar un stat din lume, guvernul căruia ar fi admis aşa ceva?“33.

Crâmpeiele reproduse din interviul acordat de A. Ruţkoi jurnalistei M. Şakina demonstrează, pe de o parte, neliniştea vicepreşedintelui rus faţă de starea suveranităţii şi a securităţii Federaţiei Ruse după destrămarea URSS, iar, pe de altă parte, insatisfacţia şi indignarea faţă de tendinţele popoarelor neruse, îndeosebi faţă de cel al cecenilor, de a-şi lărgi suveranitatea şi a-şi fortifica securitatea naţională în teritoriile istorico-etnice în care ele s-au constituit şi s-au dezvoltat pe parcurs de secole.

O abordare diametral opusă a manifestat A. Ruţkoi faţă de problemele suveranităţii şi a securităţii Republicii Moldova. Dacă, după cum am observat anterior, vicepreşedintele rus era adversar consecvent al tendinţelor de lărgire a suveranităţii republicilor popoarelor autohtone din cadrul Federaţiei Ruse, constituite în mod constituţional în baza decretelor Comitetului Executiv Central din RSFSR34, menţionate oficial în art. 22 al Constituţiei URSS din 1936, în art. 85 al Constituţiei URSS din 1977, în art. 71 al Constituţiei RSFSR din 1978; el a fost un susţinător şi apărător permanent al intereselor antistatale ale regimului migranţilor rebeli din Transnistria35 şi ale aşa-numitei RASS Moldoveneşti, alias Pridnestrovia neconstituţionale36. Doar Pridnestrovia, în calitate de formaţiune politică, n-a fost legitimizată nici prin decizia Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti, nici prin decizia Sovietului Suprem al URSS, după cum era stipulat în art. 108 al Constituţiei Uniunii Sovietice din 1977.

În Federaţia Rusă au activat şi alţi adversari ai existenţei republicilor şi autonomiilor teritoriale ale popoarelor neruse. Astfel Ghenadii Nikerov, cercetător la Academia de Ştiinţe din Rusia, în 1992 argumenta necesitatea reducerii numărului de subiecte ale federaţiei de la 87 până la 1537. Vladimir Jirinovski, preşedintele Partidului Liberal Democrat din Rusia în cadrul campaniei electorale în 1993 a promovat necesitatea lichidării republicilor şi a autonomiilor teritoriale în scopul divizării ţării în 40-50 de gubernii. Fiecare gubernie trebuia să fie, în opinia liderului politic, o unitate administrativ-teritorială de proporţii solide, dispunând în medie de 3-5 milioane de locuitori38.

Gavriil Popov în ianuarie 1993 menţiona că păstrarea sistemul naţional-teritorial de distribuire a spaţiului geografic al Rusiei ar putea duce la destrămarea ţării, repetând astfel soarta URSS. El susţinea că problemele naţionale puteau fi rezolvate cu succes prin intermediul posibilităţilor acordate de către instituţiile autonomiei naţional-culturale39. Serghei Şahrai, vicepremier în guvernul Federaţiei Ruse în 1994, de asemenea afirma că problema revigorării limbilor şi a culturilor comunităţilor de alolingvi putea fi rezolvată în baza principiului extrateritorialităţii prin utilizarea posibilităţilor autonomiei naţional-culturale40.

Istoria demonstrează că unele popoare au reuşit să-şi păstreze fiinţa etnică şi să-şi dezvolte limba maternă şi cultura naţională, folosind judicios posibilităţile în cadrul autonomiei naţional-culturale. De exemplu, poporul evreu a fost lipsit de statalitate proprie timp de circa 2 mii de ani. Dar graţie spiritului dezvoltat al dragostei de neam, de limba maternă, de cultura naţională, de confesiunea iudaică şi a utilizării raţionale a posibilităţilor acordate de instituţiile autonomiei naţional-culturale, poporul evreu a rezistat în confruntarea cu toate intemperiile timpului, şi-a păstrat fiinţa etnică şi şi-a restabilit statalitatea naţională în Palestina — patria istorică a evreilor.

Din cele examinate în studiul prezent constatăm faptul că statele lumii de multe ori refuză acordarea de drepturi pentru crearea unor formaţiuni politico-statale chiar popoarelor autohtone anexate în trecut. Cercetările efectuate demonstrează că în ţările lumii nu se practică acordarea de drepturi unor grupuri naţionale (etnice), formate din migranţi sau din urmaşi ai lor, la crea unele republici sau autonomii teritoriale, în teritoriile popoarelor autohtone.

Cauzele rezistenţei manifestate de către popoarele autohtone împotriva constituirii unor formaţiuni politico-statale de către membrii grupurilor naţionale (etnice), formate din migranţi şi din urmaşi ai migranţilor sunt determinate de faptul că asemenea formaţiuni politico-statale limitează exercitarea suveranităţii de către poporul autohton în teritoriul său istorico-etnic, prejudiciind securitatea dezvoltării fireşti a naţiunii băştinaşe şi afectând deosebit de mult securitatea statului respectiv.