Abordări conceptuale în definirea constituționalismului

Victor POPA, doctor habilitat în drept, profesor universitar,
judecător al Curții Constituționale a Republicii Moldova

Conceptual Points of View in Defining Constitutionalism Constitutionalism is one of the main categories in the history of legal doctrines and political science pillar of constitutional law. Through the constitutionalism political aspect is presented as a system created special relationship between state and society on the basis of consensus, as a doctrine and political ideology motion. Key words: constitution, constitutionalism, constitutional law, constitutional order.

Constituţionalismul este unul din principalele categorii în istoria doctrinelor juridice şi politice, un pilon în ştiinţa dreptului constituţional. Prin aspectul politic constituţionalismul se prezintă ca un sistem de relaţii speciale create între stat şi societate pe baza unui consens, ca o doctrină şi mişcare a ideologiei politice. Cuvinte-cheie: constituție, constituționalism, drept constituțional, ordine constituțională.

Termenul de constituţionalism derivă din cuvântul „constituţie“, însă nu este echivalent cu acesta şi are mai multe semnificaţii în ştiinţele moderne juridice, politice şi istorice. În sensul contemporan al cuvântului constituţiile au apărut în Epoca nouă, atunci când se formulau teoriile şi se zideau temeliile unui stat democratic modern. Cunoaştem bine că termenul „constituţie“ derivă din latină „constitutiо“ (stabilire, prescripţie, fundaţie) şi este cunoscut din epoca romană. Conceptul constituţionalism, având ca rădăcină cuvântul constituţie, evident că a apărut odată cu apariţia constituţiilor, însă, teoria constituţionalismului sau mişcarea constituţionalismului a pornit cu mult mai înainte.

De menţionat că în știința modernă al dreptului constituţional termenul constituţionalism nu este utilizat suficient de larg, atenţie majoră se acordă problemelor ordinii constituţionale, precum şi conținutului material şi formal ale constituţiei. Probabil prin aceasta şi se explică faptul că diferiţi autori interpretează constituţionalismul în mod diferit — unii ca un proces, alții ca principiu, sau ca formă de guvernare, iar în anumite situaţii el este echivalat cu constituţionalitatea şi cu ordinea constituţională.

Examinarea ideilor constituţionale trebuie să fie bazată pe analiza conceptului principal de constituţionalism, pe esenţa şi conţinutul acestuia. „Constituţionalismul“ este unul din principalele categorii în istoria doctrinelor juridice şi politice, un pilon în ştiinţa dreptului constituţional.

Constituţionalismul este un fenomen complex şi multiaspectual și din această perspectivă, de obicei este abordat sub aspectul de:

• ideologia constituţională;
• proces;
• mișcare;
• realitate politico-juridică;
• rezultat juridic;
• forma cadrului normativ al sistemului de drept în ţară;
• tipul fundamentelor constituţionale în relațiile între stat, societate şi persoana;
• tipul ordinii constituţionale (liberal, socialist, statalist)

Din aceste perspective în literatura de specialitate, diferiți autori definesc constituţionalismul în mod diferit, cum ar fi:

1) teorie politico-juridică evoluând odată cu instituțiile politice, juridice și statale cărora le-a configurat structura și funcțiile;1

2) stare de fapt complexă, de natură politico-juridică, ce exprimă un sistem de opinii și concepții progresiste cu privire la receptarea în constituție a valorilor general-umane privind statul de drept și democratic, protecția drepturilor omului, separarea și echilibrul puterilor în stat;2

3) teorie a constituţiei, istoria şi practica dezvoltării constituţionale într-o anumită ţară, într-un grup de ţări, în societatea mondială în general;3

4) mișcare socială, teorie, doctrină și practică constituțională corespunzătoare valorilor general umane specifice unei societăți libere organizate într-un stat de drept, social și democratic;4

5) mișcare concretizată în adoptarea și perfecționarea constituțiilor scrise la nivelul unui stat suveran, iar cu timpul sa extins dincolo de frontierele statului;5

6) mișcare apărută în Secolul Luminilor, propunându-și să substituie cutumelor existente — vagi imprecise și care lasă o foarte largă posibilitate de acțiune discreționară — constituțiile scrise ;6

7) un sistem special de cunoştinţe privind valorile politico-juridice fundamentale ale democraţiei: esenţa lor, formele de exprimare, metodele şi gradul de realizare;7

8) o propagare a idealurilor constituţionale, un simbol al nivelului de libertate în stat;8

9) o ideologie de organizare a puterii şi protejare a libertăţii, în special principiilor separării puterilor şi reprezentanţelor9;

10) o ideologie politico-juridică, generalizări intelectuale specifice unei anumite perioade a dezvoltării istorice.10

După cum observăm, în ştiinţa dreptului constituţional constituţionalismul nu are o definiţie unică şi este interpretat în mod diferit. Analizând diverse caracteristici ale acestuia putem concluziona că în ştiinţa dreptului se formează trei abordări principale ale noţiunii constituționalism:

a) politică,

b) istorico-filosofică;

c) juridică.

Prin aspectul politic constituţionalismul se prezintă ca un sistem de relaţii speciale create între stat şi societate pe baza unui consens, ca o doctrină şi mişcare a ideologiei politice. În opinia lui Iurie Todîca, constituţionalismul, privit în aspectul politic, constituie relaţii speciale între stat şi societate. El prezintă o formă de relaţii armonioase între societatea şi valori, principii şi mecanisme corespunzătoare“.11

În aspectul filosofico-istoric constituţionalismul este prezentat ca o doctrină a constituţiei, incluzând în sine ideile premergătoare a constituţiei din legea divină, a naturii, originea contractuală a statului, doctrinele a plutocraţiei, tiraniei, despotismului, democraţiei şi etc.

Aspectul juridic al constituţionalismului în sens restrâns se priveşte ca un regim special de funcţionare a puterii de stat în baza unor metodologii constituţionale, iar în sens larg est văzut ca un sistem politico-juridic complex.

Caracteristicile politice şi filosofo-istorice al constituţionalismului cu siguranţă prezintă un interes, însă, în cadrul acestora, de regulă, se aprobă teze foarte abstracte, iar aspectul lor juridic ne permite definitivarea clară a fenomenului, care este metodologic necesar pentru cercetările ştiinţifice ale constituţionalismului. Fiind una din cele mai importante categorii ale ştiinţei moderne în dreptul constituţional, el nu poate fi determinat in abstracto.

O astfel de abordare tridimensională a concepţiei constituţionalismului, într-o anumită măsură, este caracteristic pentru majoritatea cercetărilor moderne.

Susţinem opinia prof. Ion Guceac precum că, noţiunea de constituţionalism cuprinde şi un sistem de mecanisme, care garantează şi protejează în continuu valorile sociale acceptate de societatea civilă.12

În acest sens cercetătorul american A.E. Dik Howard studiind constituționalismul în Europa Centrală și de Est susține că acesta presupune:

• societatea deschisă; înțelegerea între guvernanți;
• limitarea puterii executivului; respectul suprem al persoanei;
• supremația legii; aplicabilitatea constituției;
• suveranitatea poporului exprimată prin voința poporului și controlul asupra statului;
• separația puterilor în stat; controlul judecătoresc;
• traducerea în viață a normelor constituționale prin sistemul legislativ;
• valoarea educativă a constituției13.

Analizând construcția lui Dik Howard observăm că defapt, elementele constitutive ale constituționalismului reprezintă conținutul material al acestuia, apărut în cadrul diferitor idei filosofice, politice, juridice privind organizarea statală a puterii, începând lu lucrările unor mari filosofi antici și din epoca luminilor cum ar fi: Aristotel (384-322 î.e.n); Platon (427-347 î.e.n.), Socrate (469-399 î.e.n.), Cicero (106 î.e.n-43 î.e.n.); Niccolò Machiavelli (1469-1527), Thomas Hobbes (1588–1679), John Locke (1632-1704), Jean-Jacques Rousseau (1712-1778), Charle Montesquieu (1689-1755), Adam Smith (1723-1790); Baruch Spinoza (1632-1677); Volter (1694-1778).

Lucrările acestora au avut influență masivă asupra gândirii filosofice și politice inclusiv în spațiul românesc în care sa-u remarcat prin lucrări deosebit de importante: Gheorghe Şincai (1754- 1816); Samuil Micu Klein (1745-1806); Ionică Tăutu (1798–1830); Andronache Donici (1760–1829); Constantin Negruzzi (1808-1868); Alecu Russo (1819-1859) și alții.

Ideile filosofice, politice și juridice privind organizarea și funcționarea puterilor în stat le găsim și în prezent dezvoltate în diferite monografii, eseuri, teze ale autorilor români și autohtoni cum ar fi: Gh. Alexianu, Paul Negulescu, Constantin Disescu, Tudor Drăganu, Ion Deleanu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Genoveva Vrabie, Gheorghe Iancu, Simina Tănăsescu, Ion Guceac, Teodor Cârnaț, Alexandru Arsene, Victor Popa, Boris Negru, Smochină Andrei, Gheorghe Avornic și mulți alții.

Conţinutul priorităţilor generale ale constituţionalismului nu trezeşte dubii întrucât, după cum am observat din elementele constitutive desenate de Dik Howard, ele cuprind o larga gamă de principii democratice în organizarea statală care finalizează cu o lege fundamentală denumită Constituție.

Este adevărat, unii autori admit o formă simplificată a noţiunii de constituţionalism, utilizând definiţia din Marele dicţionar juridic — constituţionalismul este o formă de guvernare limitată de constituţie, un sistem politic bazat pe constituţie.14 Astfel, Evghenia Denciuc susţine că guvernarea pe baza de constituţie în doctrină este definită ca constituţionalism. Desigur că această viziune privind constituţionalismului este absolut greşită, mai mult de atât, autorul confundă doctrina juridică cu definiţia din Marele dicţionar juridic.

De menţionat că existenţa Constituţiei în stat nu înseamnă că acest stat poate fi considerat constituţional. Un stat constituţional este caracterizat în primul rând prin faptul, că există anumite garanţii, care asigură o subordonare a statului legii. Aceste garanţii în ansamblu formează regim constituţional, iar cele mai importante sunt edificate de Constituţia în rang de principii constituţionale şi formează baza regimului constituţional.

Latura formal-legală a constituţionalismului presupune existenţa în societate a legii fundamentale a statului (constituţia), care stabileşte guvernarea poporului, volumul de împuterniciri şi separarea tuturor ramurilor de guvernare şi garanţiile în respectarea drepturilor oamenilor. Unde dreptul este obligatoriu atât pentru guvernanţii, cât şi pentru cei guvernaţi. Supremaţia legii asupra deciziilor arbitrare ale guvernanţilor se asigură prin separarea puterilor, printr-o poziţie înaltă a legiuitorului, dependenţa acestuia (prin mecanismul alegerilor) de popor, de naţiune, precum şi printr-un sistem judecătoresc echivalent şi accesibil pentru toţi cetăţeni.

Constituţia — ca legea fundamentală, devine un acord între societate şi stat privind delimitarea domeniilor de activitate: societatea civilă este un domeniu de libertăţi individuale şi interese particulare, iar statul — un domeniu de autorităţi publice şi interese comune.

Cu toate acestea, constituţionalismul este un concept larg. În sensul dreptului material constituţionalismul include în sine teoria constituţiei în general, precum şi istoria şi practica dezvoltării constituţionale unei sau altei ţări, guvernare limitată prin constituţie şi un sistem politic bazat pe constituţie şi pe metode constituţionale de guvernare. De menţionat, că constituţia şi constituţionalismul nu sunt noţiuni identice şi ele nu pot fi confundate.

În opinia noastră, constituţionalismul reprezintă un sistem complex şi multilateral, care funcţional depăşeşte limitele constituţiei şi a dreptului în general, reflectând particularităţile mentalităţii şi modului de viaţă a poporului. Constituţionalismul este compus dintr-un ansamblu de elemente strâns legate între ele, intercondiţionate şi interdependente. Prin urmare, cele mai fructuoase sunt cercetările sistemice ale constituţionalismului, ce permit, în primul rând, integrarea, sintetizarea ştiinţelor teoretice şi practice în domeniu, care în prezent reprezintă un sistem de semi elemente şi un sistem întreg unic, şi, în al doilea rând, pregătirea bazei şi condiţiilor prealabile pentru analiza şi diferenţierea lor în viitor la un nivel calitativ pentru a putea fi integrate în viața social-politică a societății.

Astfel, constituţionalismul ca un sistem a principalelor idei şi viziuni privind dezvoltării democratice şi structurii statului, organizării puterilor şi relaţiile acestora cu cetăţenii apare ca o teorie , care justifică necesitatea organizării democratice a statului bazată pe constituţie.

Reieşind din cele menţionate supra putem concluziona că constituţionalismul este o teorie politico-juridică, care reprezintă în sine un sistem special de ştiinţe despre valorile fundamentale politice şi juridice ale democraţiei, esenţei lor, formelor de exprimare, metodelor şi gradul de implementare. Constituţionalismul reprezintă ideologia şi propagarea idealelor constituţionale, este istoria şi practica dezvoltării constituţionale într-o anumită ţară, într-un grup de ţări, în comunitatea mondială în ansamblu, constituţionalismul este mişcarea spre un stat constituţional de drept, în care constituţia (legea fundamentală) stabileşte principiile de bază ale unui sistem democratic constituţional, cum ar fi:

• democraţia;

• supremaţia legii în societate;

• coerenţa statului în activitatea sa prin legislaţia;

• inviolabilitatea drepturilor şi libertăţilor omului;

• separarea puterilor;

• suveranitatea naţională;

• pluralismul politic;

• multitudinea formelor de activităţi economice.

De asemenea, este necesar să reținem că în literatura juridică există şi alși termeni, care au în structura sa cuvântul constituţie, de exemplu: „ordine constituţională“, „stat constituţional“, „constituţionalitate“, „regim constituţional“. Deși s-ar părea că unele similitudini există, aceste noţiuni sunt diferite prin conţinutul lor. Constituţionalismul, cum am menţionat, este o noţiune mai amplă şi include în sine și ordinea constituţională și statul constituţional și regimul constituţional şi constituţionalitatea.

Cele expuse supra vorbesc de existența unui constituționalism real. Însă, constituţionalismul, ca un sistem de reglementare a cadrului legal în relaţiile între societatea şi persoana cu puterea de stat, poate fi şi fictiv. Sub constituţionalismul fictiv se înţelege o reglementare constituţională a unui anumit model de guvernare, care în forma finală se implementează în alte condiţii sociale şi istorice, şi, ca urmare, capătă un alt conţinut politic concret cu alte funcţii sociale.15

Împărtășim această opinie, deoarece întradevăr, astăzi există state care dispun de constituții însă, regimul politice instaurat este unul totalitar, sau oligarhic care se acoperă cu o Constituție.

Constituţionalitatea statului nici de cum nu se limitează prin existenţa unei legi fundamentale, care, eventual, stabileşte un anumit compromis între forţele social-politice, ce delimitează structura statului şi competenţa organelor publice. Constituţionalitatea nu se limitează şi prin faptul că această lege fundamentală acţionează în practică, are o forţă supremă faţă de alte legi şi poate fi modificată doar printr-o procedură legislativă specială. Acestea sunt criterii necesare pentru constituţionalitatea statului, însă nu sunt suficiente. Astăzi constituţionalitatea statului este, în primul rând, coerenţa acestuia cu dreptul, iar constituţia — declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului garantate de puterea de stat, care totodată limitează exercitarea puterii. Altfel vorbind, constituţia este o formă adecvată de natura juridică de legitimarea fundamentală a organizării şi funcţionării puterilor de stat în relaţiile cu subiecţii societăţii civile.

Exercitarea constituţională a puterii de stat semnifică că ideile dreptului şi pozitivismul acestuia, funcţiile sociale şi caracterul constructiv al legilor, care creează baza legislativă, sunt supuse ideologiei drepturilor omului ca o totalitate de cerinţe premergătoare a constituirii legislative, care în mod obiectiv rezultă din viaţa umană în societatea modernă industrială şi postindustrială.16

Aceste cerinţe creează o fundamentare practică a constituţiei şi servesc în calitate de criterii juridice, şi nu politice sau morale, de aprecierea caracterului constituţional al statului. Astfel, constituţia conţine în sine criterii, care ne permit să apreciem funcţionalitatea puterii statului din poziția dreptului, să aducem activitatea puterii de stat în concordanţă cu legea.

Astfel, într-o societate democratică constituțională (de drept) a statului sistemul garanțiilor de libertate, independență și proprietate urmează să fie consacrat în primul rînd în constituție, iar această presupune acțiune directă a normelor constituționale și proceduri eficiente ale controlului constituțional. Întâi de toate, este vorba de drepturile omului și cetățeanului, exprimate printr-o măsură minimă inalienabilă de libertate în societate și în stat, prin care se limitează instituirea unor interdicții legislative (legea nu poate interzice ceea ce este garantat de constituție). Din această rezultă că în cazul, în care articolele din constituție garantează drepturi și libertăți și, în același timp, stabilesc că realizarea acestor drepturi și libertăți este reglementată sau chiar poate fi limitată prin lege, în realitate articolele constituționale nu garantează nimic.

În ceea ce privește noțiunea regimului constituțional, ea este mult mai îngustă și presupune, din punct de vedre material, un sistem de reguli, care reglementează organizarea și realizarea puterii în stat la o anumită etapa a dezvoltării sale printr-un act special politic și juridic, numit constituție.17 Astfel, regimurile constituționale reprezintă modalități de exprimare a regimurilor politice prin lege și organizare constituțională. Constituția — legea fundamentală a statului, stabilește ideile politice și modalitatea de organizare, reflectate printr-un regim politic corespunzător.

Există opinii diferite privind rolul constituției în dezvoltarea statului. În perioada luptelor cu absolutismul regal în trecut, iar în unele țări din Est și în prezent, ideologii în lupta pentru democrație, reieșind din conceptele voluntariste, acordă constituției un rol decizional în stabilirea regimului social și politic al țării. Din punctul lor de vedere, totul depinde de ideile de care se conduc creatorii constituției: sistemul social va fi echitabil dacă se va adopta o constituție „bună“. Desigur, pe hârtie poate fi scris orice text al constituției. Însă, dacă acesta nu va corespunde condițiilor social-politice el va rămânea un text mort.