Unificarea legislativă în folosirea căilor de atac în Basarabia după adoptarea Constituţiei din 27 martie 1923

Iulian Rusanovschi, doctorand ULIM
Recenzent: Dumitru Grama, doctor în drept, conferenţiar universitar

After the reunification of Romania they were put to the authorities a number of legal issues that led the legislative apparatus to take action to harmonize and unify the laws of the Old Kingdom. The Constitution of 27 March 1923 had an important role in ensuring access to justice under Article 137, which guarantees everyone the right to exercise an appeal in cassation. Romanian jurisprudence of the ‘20 s confirms this and reveals how the Court of Cassation ended the errors committed by the lower courts in using legal remedies, especially in the case of Cetatea Alba where the legislation of the Russian Empire was still applied. This situation was prolonged until the end of the 20 s when the legislative work of unification had reached its climax. Keywords: Constitution, justice, appeal, Court of Cassation, court.

După reîntregirea României, au fost puse în faţa autorităţile o serie de probleme juridice care au determinat aparatul legislativ să întreprindă acţiuni de armonizare şi unificare a legislaţiei din Vechiul Regat. Constituţia din 27 martie 1923 a avut un rol deosebit în asigurarea accesului la justiţie, prin prisma articolului 137, care garanta oricărei persoane dreptul la exercitarea recursului în casare. Jurisprudenţa românească a anilor ’20 confirmă acest fapt şi relevă modul în care Curtea de Casaţie punea capăt unor erori comise de instanţele ierarhic inferioare în urma folosirii căilor de atac, mai ales în situaţia în judeţul Cetatea Albă se mai aplica legislaţia Imperiului Rus. Această stare de lucruri sa perpetuat până la finele anilor ’20 când opera de unificare legislativă atinsese punctul culminant. Cuvinte-cheie: Constituţie, justiţiei, apel, recurs, curtea de casaţie, instanţă.

După reîntregirea României, pe lângă probleme de ordin administrativ, economic, politic şi cultural a apărut şi problema organizării justiţiei în teritoriile alipite, inclusiv în Basarabia. Deşi era firesc să se revină la legislaţia naţională, totuşi acest lucru nu a fost posibil de realizat imediat. Astfel, articolul 5 din Actul Unirii stabilea că: „legile locale rămân în vigoare […] şi vor putea fi schimbate de Parlamentul Român numai după ce vor lua parte la lucrările lui şi reprezentanţii Basarabiei“1.

Primul Decret Regal adoptat în scopul unificării legislaţiei pe teritoriul Basarabiei a fost publicat în Monitorul Oficial la 04 mai 19192 şi menţiona că „dispoziţiile codurilor române penale şi de procedură penală … se aplică şi în teritoriul Basarabiei… Competenţa Curţilor cu Juraţi din Basarabia este aceea prevăzută de art. 105 din Constituţie“. De altfel, Curte cu Juraţi a existat la Chişinău, organizată pe lângă Curtea de Apel Chişinău, pentru judeţele Chişinău, Cetatea Albă, Orhei, Soroca şi Tighina. Judeţul Hotin intra în jurisdicţiei Curţii cu Juraţi din Cernăuţi, iar judeţul Bălţi în jurisdicţia Curţii cu Juraţi din Iaşi. Ismailul şi Cahulul cădeau în jurisdicţia Curţii cu Juraţi organizată pe lângă Curtea de Apel din Galaţi.

Conceptul de unificare a legislaţiei a fost consfinţit prin articolul 137 din Constituţie care prevedea că: „ se vor revizui toate codicile şi legile existente în diferitele părţi ale Statului român spre a se pune în armonie cu Constituţiunea de faţă şi a asigura unitatea legislativă. Până atunci ele rămân în vigoare“. În această ordine de idei, Guvernul român a folosit câteva modalităţi de unificare a legislaţiei Basarabiei cu cea din Vechiul Regat:

a) unificarea prin extindere a legislaţiei române în Basarabia;

b) unificarea prin abrogarea legislaţiei ruse prin efectul legilor româneşti cu caracter unificator pentru întreg teritoriul României;

с) scoaterea din uz a legilor ruse prin abrogarea lor, îndeosebi a celor de ordin public.

Practica judecătorească din perioada interbelică ne descoperă dificultăţile cu care se confruntau instanţele de judecată dar şi instanţele ierarhic superioare atunci când examinau cererile de apel/recurs/revizuire depuse împotriva hotărârilor susceptibile de atac.

Recursul în casaţie. De exemplu, prin Legea timbrului nr. 867 din 1919 s-a introdus în Basarabia dispoziţiile legii timbrului din Vechiul Regat. Conform art. 137 din Constituţie, normele de procedură în vigoare în Basarabia se aplicau în continuare. Din acest motiv, un recurs la legea timbrului putea fi declarat conform legii procesuale civile ruse. În speţă3, deşi recursul a fost declarat la instanţa de fond în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 67 din Legea Timbrului, totuşi la Curtea de Casaţie a fost înregistrat tardiv la 17 martie 1923, după scurgerea termenului de 30 de zile din momentul pronunţării sentinţei din 03 februarie 1923. Drept urmare, Ministerul Finanţelor a invocat excepţia de tardivitate.

Deşi prin Decretul Lege nr. 867 din 25 februarie 19194 aplicarea Legii taxelor de timbru şi înregistrare a fost extinsă şi în Basarabia cu începere de la 15 septembrie 1919, totuşi legiuitorul nu s-a pronunţat în nici un fel referitor la normele de procedură ce urmau să se aplice în faţa instanţelor judecătoreşti.

Din aceste motive, atragem atenţia că în conformitate cu prevederile art. 137 din Constituţie, codurile şi legile existente în diferite părţi ale statului român, rămân în vigoare până la data la care va fi asigurată unitatea legislativă a ţării. La acea dată, pe teritoriul Basarabiei fiind în vigoare codul de procedură civilă rus, normele după care urma a fi formulată o cerere de recurs în casaţie erau cele prevăzute de art. 801, 744, 745, 746 a codului de procedură civilă rus5, conform cărora recursul urma a fi introdus la instanţa care a pronunţat hotărârea atacată. În consecinţă, Curtea de Casaţie a stabilit faptul că, recursul a fost declarat în termen deoarece sentinţa a fost emisă de Tribunal la 03 februarie 1923 iar recursul a fost înregistrat de această instanţă la 02 martie 1923 în termenul stabilit de art. 67 alin. 3) din Legea taxelor de timbru şi înregistrare, iar conform procedurii civile ruse este depus în termen şi prin intermediul instanţei corespunzătoare.

Calea de atac recursul, a fost consfinţită atât prin Constituţia Vechiului Regat din 1866, cât şi prin prisma art. 103 din Constituţia României întregite din 1923. Ultimul alineat al acestui articol prevedea faptul că dreptul de recurs în casare este de ordin constituţional6. Dispoziţia acestei norme constituţionale explică faptul că recursul se poate organiza prin lege şi la alte instanţe decât Curtea de Casaţie, deoarece articolul 103 din Constituţie vorbeşte despre dreptul de recurs în casare ci nu de recursul în casaţie7. Profesorul George Alexianu considera că: intenţia legiuitorului constituant, atunci când a înscris că dreptul de recurs este de ordin constituţional, a fost aceea de a împiedica, pe viitor, ca prin legi ordinare să nu se ridice acest drept privit ca indispensabil pentru a asigura legalitatea hotărârilor judecătoreşti ale instanţelor de fond.

La 20 decembrie 1925 a fost publicată noua Lege pentru Curtea de Casaţie şi Justiţie8, care stabilea faptul că, pentru întreg Statul român există o singură Înaltă Curte de Casaţie şi Justiţie. De fapt, această lege are la bază Legea pentru Curtea de Casaţie şi Justiţie din 1864, fiind modificată în 1909, 1912 şi republicată la 20.12.1925. În temeiul art. 23 din Lege, Curtea de Casaţie judeca în această calitate cererile în casaţie formulate contra hotărârilor tribunalelor de primă instanţă nesupuse apelului şi contra hotărârilor definitive pronunţate de instanţele de apel. Hotărârile nedefinitive puteau fi atacate cu recurs în cazuri excepţionale (soluţionarea conflictului de competenţă între două sau mai multe Curţi şi tribunale ce sunt sub jurisdicţia altor Curţi de Apel).

Recursul în casare putea fi depus şi împotriva hotărârilor tribunalelor militare, însă numai pentru motive de necompetenţă, pronunţate în privinţa unui persoane ce nu deţinea statutul de militar şi în situaţia în care recursul era depus de Ministerul Public, prin intermediul Procurorului General cu scopul de a se denunţa excesul de putere sau delictele instanţei de fond. Cererea de recurs putea fi depusă în termen de o lună prin intermediul Curţii de Apel a cărui decizie era recurată sau prin intermediul primei instanţe.

Sentinţele date după promulgarea Legii pentru Curtea de Casaţie şi Justiţie din circumscripţiile tribunalelor Cernăuţi, Rădăuţi, Storojineţ în cauzele mărunte9 erau definitive şi nu puteau fi atacate cu recurs. Legea stabilea faptul că instanţa de casare pentru Basarabia şi Bucovina era Înalta Curte de Casaţie. Sentinţele, deciziile şi încheierile date în instanţele din circumscripţia Curţii de Apel Chişinău, înaintea promulgării Legii pentru Curtea de Casaţie şi Justiţie, erau supuse în privinţa căilor de atac legilor în vigoare în momentul când au fost pronunţate.

În general, dreptul de recurs contra hotărârilor judecătoreşti de orice nivel, fiind declarat de ordin constituţional prin articolul 103, urmează că orice ar dispune legile ordinare faţă de această cale de atac, ea nu poate fi refuzată, atunci când e vorba de hotărâri de orice fel, pronunţate de instanţele jurisdicţionale în urma punerii în aplicare a noii Constituţii. Recursul în casaţie a devenit admisibil împotriva oricărei hotărâri pronunţate după 29 martie 1923. Declaraţiile făcute în parlament de un membru al guvernului, nu puteau servi ca temei pentru a înlătura textul legii şi a crea excepţii acolo unde legislatorul nu le-a creat. În speţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a admis recursul spre examinare depus de M. I. Poncet împotriva Ministerului Agriculturii10 în pofida faptului că prin lege era ridicat dreptul la recurs în materie de expropriere agrară în Basarabia. Curtea a considerat că legiuitorul constituant, în scopul garantării accesului la justiţie şi înfrânării abuzurilor în justiţie ce s-a făcut în diferite legi speciale prin suprimarea dreptului la recurs, a declarat prin articolul 103 din Constituţie că acest drept va avea un caracter constituţional, fiind înscris printre acele drepturi care nu pot fi atinse prin legi ordinare. Curtea a statuat că nici o prevedere constituţională nu ridică dreptul de recurs în materia legii agrare în Basarabia, iar împrejurarea invocată de intimat precum că, desfiinţându-se printr-o lege ordinară instanţele de judecată instituite conform legii agrare din Basarabia, în caz de casare Înalta Curte nu ar avea unde trimite cauza spre rejudecare, nu poate fi reţinut ca un argument pentru nerecunoaşterea dreptului de recurs în această materie, deoarece nu este admisibil ca pentru dificultăţi practice ce s-ar putea ivi în viitor şi care ar putea fi soluţionate pe cale de interpretare a legii Curţii de Casaţie, fie printr-o lege specială, să se poată conchide la ridicarea unui drept garantat prin Constituţie.

Concomitent, practica Înaltei Curţi de Casaţie şi legislaţia interbelică nu admitea recursul formulat contra ordonanţelor de adjudecare a imobilelor vândute prin licitaţie publică pentru ieşirea din indiviziune. Acest sistem se explică prin aceea că, o asemenea vânzare este una voluntară, făcută sub supravegherea justiţiei, care nu implică un conflict de interese opuse şi nu angajează nici un litigiu, aşa că nulitatea convenţiei putea fi stabilită pe calea dreptului comun, şi deci nu se putea invoca dreptul de recurs, pe temeiul principiului stabilit de art. 103 din Constituţie, care presupune un litigiu în care a intervenit o hotărâre judecătorească.

Revizuirea. Revizuirea era admisă atunci când existau decizii ce nu se conciliau, spre exemplu existau două decizii prin care se condamnau persoane diferite pentru aceeaşi faptă. În această situaţie, revizuirea avea efect suspensiv. Statul putea cere revizuirea unei hotărâri atunci când nu a fost apărat în faţa instanţei ce a pronunţat hotărârea, independent de orice împrejurări de fapt care ar fi împiedicat reprezentantul statului să depună concluziile în fond.

Împotriva deciziilor Curţii de Casaţie, nici un text de lege nu deschidea calea revizuirii. Din articolele 188 şi 2293 Cod de procedură civilă11, rezultă că doar hotărârile instanţelor de fond sunt susceptibile de revizuire, dar nu şi cele ale Curţii de Casaţie, contra cărora nici legea Curţii de Casaţie nu deschide o asemenea cale de atac. Această stare se justifică prin aceea că revizuirea presupune o eroare de fapt, iar Înalta Curte de Casaţie nu are în competenţă constatarea şi aprecierea erorilor de fapt ci doar îndreptarea erorilor de drept, comise sau admise de instanţele de fond.

Opoziţia. Codul de procedură civilă rus nu prevedea dreptul de opoziţie în materie comercială. Totuşi, acest drept putea fi exercitat în Basarabia în temeiul articolului 338 şi 902 a Codului comercial român (partea condamnată în lipsă poate face opoziţie fără a fi ţinută a justifica cauzele absentei sale)12. În speţa „Societatea Româno-Polonă versus Bober şi David Altmann“13 s-a ridicat o problemă majoră pentru practica judiciară din Basarabia acelor timpuri: dacă mai există sau nu în Basarabia dreptul de opoziţie în materie comercială?

Este adevărat faptul că în Basarabia se aplica procedura civilă rusă, dar conform art. 902 a Codului comercial român şi conform art. 137 din Constituţie, legea procesuală rusă putea fi aplicată doar în cazurile în care legile româneşti nu aveau dispoziţii procedurale speciale sau nu fusese extinse pe teritoriul Basarabiei. În fapt, procedura civilă nu admitea deloc opoziţia în materie comercială, iar codul comercial român o prevedea nestingherit şi pentru Basarabia în temeiul Decretului Lege din 02 mai 1919. În temeiul art. 902 Cod comercial român, opoziţia putea fi declarată atît în faţa primei instanţe cât şi in faţa instanţei de apel.

În Decizia sa, Curtea de Apel a stabilit în mod eronat faptul că dispoziţiile codului comercial român sunt aplicabile numai dacă nu sunt ridicate de vreo altă lege, în speţă de codul de procedură civilă rus care nu admite deloc opoziţia în faţa instanţei de apel. Recurenta, a invocat faptul că instanţa de apel a admis o eroare gravă deoarece Decretul Lege din 02 mai 191914 a avut drept scop aplicarea prevederilor codului comercial român pe întreg teritoriul Basarabiei, fără nici o influenţă rusească. Din aceste motive, după prevederile art. 1 din acest decret care prevedea că: „se aplică în Basarabia dispoziţiunile codului comercial român“ a fost adăugat articolul 9 care stabilea faptul că: „orice dispoziţiuni contrarii sunt şi rămân abrogate“. Astfel, Curtea de Casaţie, conchide că nu prevederile codului de procedură civilă rus abrogă pe cele din codul comercial român ci dimpotrivă, art. 902 a codului comercial român abrogă orice dispoziţii contrare codului de procedură civilă rusă.

Luînd în consideraţie faptul că prin Decretul Lege din 02 mai 1919 codul comercial român a fost extins şi pe teritoriul Basarabiei, considerând că în urma acestei extensiuni, procedura ce se aplică în materie comercială este cea prevăzută de codul de procedură civilă rus, însă conform art. 889 a codului comercial, doar în cazurile în care codul comercial român nu conţinea dispoziţii procedurale contrarii. De aici rezultă că, deşi procedura civilă rusă exclude în apel dreptul de opoziţie, atât în materie civilă cât şi în materie comercială, totuşi această dispoziţie nu putea fi aplicată în Basarabia din momentul în care, prin dispoziţie contrarie, codul comercial român în vigoare, prevedea expres în articolul 902, că partea condamnată în lipsă, poate face opoziţiune fără a fi ţinută a justifica cauzele absenţei sale. Din aceste motive, Curtea de Casaţie a stabilit în temeiul Deciziei nr. 2 din 08 ianuarie 1926 faptul că instanţa de apel a dat o interpretare eronată legilor menţionate, atunci când a respins opoziţia în materie comercială şi în consecinţă a admis cererea recurentei.

Opoziţia putea fi folosită şi împotriva deciziilor Curii de Casaţie pronunţate în lipsa părţii citate în şedinţa de judecată. În fapt, opoziţia era o cale de atac de drept comun, deschisă părţilor condamnate, pentru a ataca hotărârile date în lipsa lor. De la acest principiu fundamental al dreptului la apărare, nu existau excepţii decât în cazurile stabilite de lege, prin dispoziţii speciale ale legii, care ridicau în mod expres dreptul la opoziţie.

Contestaţie penală. Codul penal şi codul de procedură penală au fost extinse pe teritoriul Basarabiei de la începutul anului 1919, iar căile de atac aplicabile în materie penală erau cele prevăzute de procedura penală românească fără careva excepţii. Pentru a putea înţelege modul în care cetăţenilor le era garantat accesul la justiţie prin folosirea căilor de atac, vom face un mic recurs la istorie. Astfel, inculpatul V. P. fiind deferit justiţiei pentru ameninţare, a fost condamnat la o pedeapsă privativă de libertate prin sentinţa nr. 2060 din 13 noiembrie 193315. Fiind condamnat în contumacie, acesta a declarat la momentul oportun opoziţie împotriva sentinţei de condamnare. În ziua când a fost examinată opoziţia, inculpatul de asemenea a lipsit din şedinţă, iar tribunalul Bălţi a anulat opoziţia şi a pronunţat o hotărâre cu drept de recurs.

Nefiind declarat recursul în termenul prevăzut de lege, hotărârea a fost pusă în executare prin intermediul Parchetului Tribunalului Bălţi, care a emis mandatul de arestare nr. 23672 din 1934. Împotriva acestui mandat de arestare, inculpatul a depus o contestaţie la tribunal, invocând faptul că eronat a fost emis mandatul de arestare, deoarece calea de atac împotriva sentinţei nr. 1395 din 03 octombrie 1934 prin care s-a anulat opoziţia era apelul ci nu recursul, or inculpatul declarase apel şi îl înregistrase la grefa tribunalului şi concomitent la Curtea de Apel Chişinău.

Din referatul prezentat de grefa Tribunalului Bălţi s-a constatat faptul că inculpatul V. P. într-adevăr declarase apel împotriva sentinţei penale nr. 1395 din 03 octombrie 1934, iar din adresa Curţii de Apel s-a stabilit că apelul fusese înregistrat sub nr. 21834/1934, şi din aceste motive Tribunalul Bălţi a admis contestaţia şi a anulat mandatul de arestare. Din această speţă, concluzionăm că, termenele şi căile de atac sunt cele instituite prin lege şi nu cele oferite de instanţa de judecată. Din acest motiv, în situaţia în care instanţa pronunţă o sentinţă cu drept de recurs, calea de atac prevăzută de lege fiind însă apelul, părţilor în proces le rămâne deschisă calea de atac apelul şi nicidecum recursul. În cazul în care inculpatul V. P. ar fi declarat recurs împotriva sentinţei penale nr. 1395 din 03 octombrie 1934, acesta ar fi fost declarat inadmisibil.

Într-un final, menţionăm că în temeiul articolului 46 din Legea fundamentală rusească Vol. X „Introducere“, pe teritoriul Guberniei Basarabia, codul civil rus era în vigoare în ţinutul Akkerman. În sudul Basarabiei cedat prin Tratatul de la Berlin din 1878 care cuprindea judeţele Cahul şi Ismail urma să se aplice codul civil român, în vigoare la data anexării acestor teritorii de către Imperiul Rus, iar în celelalte localităţi ale Guberniei, la judecarea pricinilor civile, se aplicau legiuirile locale ale ţării, iar în cazul în care acestea nu reglementau anumite relaţii civile, se aplicau legile imperiale.

Prin legiuiri locale se înţelege Hexabilul lui Armenopol, colecţia de legi ale lui Andronachi Donici şi Hrisovul Sobornicesc a lui Mavrocordat din anul 1875. La interpretarea izvoarelor locale, legiuitorul putea recurge la izvoarele greco-romane pe care se bazau legiuirile locale şi anume: Codex Justinianius, Novellae, Institutiones şi jurisprudenţa Departamentului civil de Casaţie a Senatului din Sankt Petersburg din anul 1900 nr. 72, nr. 36 din 1909, nr. 22 din 1912 şi nr. 49 din 1916.16

Problemele descrise mai sus au persistat în aproximativ 10 ani după unire, când Ministerul Justiţiei a redactat un proiect de lege, avizat favorabil de Consiliul legislativ în şedinţele din 14, 16 şi 21 decembrie 1927. Acest proiect de lege a fost votat de Adunarea Deputaţilor în şedinţa din 20 martie 1928, iar de Senat — în şedinţa din 27 martie 1928, devenind Legea nr.36/1928 privind extinderea în Basarabia a unor dispoziţiuni din legislaţia Vechiului Regat17.

Potrivit art.1 din această lege, începând cu data de 1 iunie 1928, în tot cuprinsul Basarabiei se aplică următoarele legi, aşa cum erau în vigoare în România:

a) Codul civil român, care era în vigoare în România încă de la 1865;

b) Codul de procedură civilă şi Regulamentul pentru executarea hotărârilor judecătoreşti;

c) toate rânduielile de procedură cuprinse în Codul comercial, precum şi regulamentele lui;

d) legea asupra drepturilor proprietarilor rezultând din contractele de închiriere şi arendă;

e) legea pentru judecătoriile de ocoale şi regulamentul ei ş. a.

Astfel, de la 01 iunie 1928, Basarabia revenea aproape integral la legislaţia românească, soluţionându-se definitive şi problema aplicării dreptului în judeţul Cetatea Albă (Akerman). Unica excepţie admisă după adoptarea legii amintite mai sus, a fost faptul că legiuitorul a considerat unele norme din dreptul civil basarabean superioare normelor dreptului din Vechiul Regat, aşa încât s-a hotărât menţinerea în vigoare a dreptului local din Basarabia privitor la:

a) capacitatea femeii măritate;

b) căutarea paternităţii;

c) dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor;

d) drepturile copiilor naturali şi ale părinţilor lor.

Constituţia din 27 martie 1923 a fost înlocuită în 1938 cu altă Lege fundamentală, numită Constituţia lui Carol al II-lea. Concomitent a fost adoptat un nou cod de procedură penală iar cel de procedură civilă suferise unele modificări. Practica judiciară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din primii ani de după Unire, ne descoperă faptul că articolul 103 din prima Constituţie a României Întregite a avut un rol esenţial în asigurarea accesului liber la justiţie ca principiu de înfăptuire a justiţiei.