Statutul prizonierului de război în contextul conflictelor armate contemporane: studiu în baza conflictelor din Afganistan, Irak, Ucraina şi Siria (partea I)

Vitalie GAMURARI, doctor în drept, conferenţiar universitar, ULIM

Le conflit en Afghanistan, qui a suivi les attaques terroristes du 11.09.2001, ont incité plus de discussions sur le statut des prisonniers de Guantanamo Bay à travers les dispositions de la Convention de Genève III (1949). De même, cette question a été soulevée dans le conflit déclenché plus tard dans d’autres régions, tels que l’Irak, l’Ukraine, la Syrie. Déclarations des autorités de propagande sur la lutte contre le terrorisme, a conduit à des effets négatifs, étant donné que les détenus ne reçoivent souvent pas le statut de prisonniers de guerre, tandis que les règles sont reconnues comme faisant partie du droit international coutumier. Mots-clés: droit international humanitaire, droit international de droits de l`homme, conflit armé, prisonnier de guerre, combattant.

 

Conflictul din Afganistan, ce a urmat atacurilor teroriste din 11.09.2001, au trezit mai multe discuţii referitor la statutul deţinuţilor de la Guantanamo Bay prin prisma prevederilor Convenţiei III (1949) de la Geneva. În egală măsură această problematică a apărut în contextul conflictelor declanşate ulterior şi în alte zone, cum ar fi, Irak, Ucraina, Siria. Declaraţiile propagandistice ale autorităţilor privind lupta cu terorismul, au dus la efecte negative, dat fiind că persoanele deţinute deseori nu beneficiază de statutul de prizonier de război, în condiţiile în care normele respective sunt recunoscute parte componentă a dreptului internaţional cutumiar. Cuvinte-cheie: drept internaţional umanitar, drept internaţional al drepturilor omului, conflict armat, prizonier de război, combatant.

 

Introducere

Conflictele armate declanşate în ultima decadă a secolului XX şi la începutul secolului XXI, ca urmare a dispariţiei „lumii bipolare“, au trezit discuţii referitor la aplicabilitatea „legilor şi cutumelor de război“ în condiţiile în care lumea s-a ciocnit cu o nouă formă de conflicte, în mare parte lipsite de vechile reglementări, fie sub formula „războiului contra terorismului“, fie a „războaielor asimetrice“, fie a „restabilirii constituţionalităţii“ etc. Încercarea de a găsi o nouă formulă în argumentarea poziţiei statelor implicate în asemenea conflicte armate, care nu mai prevăd o strictă delimitare între conflicte armate internaţionale şi non-internaţionale, s-a răsfrânt, în special asupra victimelor acestor conflicte, care sunt protejate prin Convenţiile de la Geneva din 1949 şi Protocoalele Adiţionale din 1977. Ori, obligaţiile pe care statele şi le-au asumat prin semnarea acestor documente importante, au un caracter imperativ, fapt demonstrat şi de jurisprudenţa internaţională, cum ar fi de exemplu, Tribunalul militar de la Nuernberg sau Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie. În asemenea condiţii, este important de a reaminti statelor despre obligaţiile asumate, inclusiv prin intermediul interpretării prevederilor respective ajustate la noile realităţi impuse. Vom aborda unul din aceste aspecte — asigurarea statutului de prizonier de război de care beneficiază combatanţii reţinuţi pe câmpul de luptă. Respectarea prevederilor ce garantează acest statut vin să asigure acea protecţie acordată de dreptul internaţional umanitar, în condiţiile în care persoanei în cauză nu-i vor fi înaintate învinuiri în comiterea crimelor de război sau a crimelor contra umanităţii. Atenţionăm, că renumita clauză Martens, acceptată acum 100 de ani, rămâne a fi considerată şi astăzi printre prevederile ce constituie piatra de temelie a dreptului internaţional umanitar.

 

Statutul de prizonier de război în contextul dreptului internaţional umanitar

Convenţia III de la Geneva (1949) privind statutul prizonierilor de război recunoscută parte componentă a dreptului internaţional cutumiar, explică în special, două principii importnate. Primul constă în aceea că prizonierul nu poate fi supus urmăririi penale şi pedepsit doar pentru faptul că a participat la operaţiunile miltare (art.99). Cel de-al doilea, prevede că comportamentul faţă de prizonier trebuie să fie uman din momentul în care acesta cade în puterea inamicului până la eliberarea şi repatrierea acestuia (art.12-16). Iată de ce statutul de prizonier de război are o importanţă majoră pentru persoana deţinută de puterea inamică, atât din punct de vedere al statutului juridic al acestuia, cât şi al tratării acestuia. Ori, persoana căreia i-a fost refuzat statutul de combatant, poate fi judecat pentru participarea la operaţiunile militare.

Iată de ce, atunci când apar dubii referitor la acordarea statutului de prizonier de război unei persoane reţinute, această chestiune devine extrem de importantă, fapt a propos, confirmat de dezbaterile ce au avut loc în cadrul Conferinţei diplomatice de la Geneva în contextul adoptării Convenţiei III de la Geneva (1949). Convenţia prevede că în cazul în care apar dubii referitor la acordarea statutului de prizonier de război unei persoane reţinute ca participant la operaţiunile militare, decizia privind statutul acestei persoane o va lua instanţa judiciară competentă (art.5(2)).

În ceea ce se referă la calitatea de prizonier de război, articolul 4 dispune că:

„A. Sunt prizonieri de război, în sensul prezentei convenţii, persoanele care, aparţinând uneia din următoarele categorii, au căzut sub puterea inamicului:

1. Membrii forţelor armate ale unei Părţi în conflict, precum şi membrii miliţiilor şi corpurilor de voluntari făcând parte din aceste forţe armate.

2. Membrii altor miliţii şi membrii altor corpuri de voluntari, inclusiv acei din mişcările de rezistenţă organizate, aparţinând unei Părţi în conflict şi acţionând în afara sau în interiorul propriului lor teritoriu, chiar dacă acest teritoriu este ocupat, cu condiţia ca aceste miliţii sau corpuri de voluntari, inclusiv aceste mişcări de rezistenţă organizate, să îndeplinească următoarele condiţii:

Conflicte care nu au caracter internaţional Prizonieri de război:

a) să aibă în fruntea lor o persoană care răspunde pentru subordonaţii săi;

b) să aibă un semn distinctiv fix şi care se poate recunoaşte de la distanţă;

c) să poarte armele în mod deschis;

d) să se conformeze, în operaţiunile lor, legilor şi obiceiurilor războiului.

3. Membrii forţelor armate regulate, care se pretind ale unui guvern sau ale unei autorităţi nerecunoscute de Puterea deţinătoare“.

Interpretarea, conform căreia „dubiile apar“ atunci când este înaintată pretenţia referitor la statutul prizonierului de război, a fost inclusă în prevederile militare ale unor state. Aşa, de exemplu, Regulamentul pentru forţele terestre ale SUA despre prizonierii de război, adoptat în 1997, cere convocarea unui tribunal competent pentru determinarea statutului „oricărei persoane, care, în principiu, nu beneficiază de statut de prizonier de război (22 Section 1-6(b))“.

Menţionăm, că această interpretare corespunde prezumţiei prevăzute de art.45(1) al Protocolului Adiţional I din 1977, conform căruia persoana beneficiază de statut de combatant în cazul în care „pretinde la un asemenea statut“ sau în cazul în care „partea în puterea căreia se află persoana, solicită pentru ea un asemenea statut“.

Revenind la art.5(2) al Convenţiei III de la Geneva, atenţionăm că principalul său neajuns este lipsa unei prevederi, care ar permite în mod direct persoanei căreia un tribunal competent i-a refuzat statutul de prizonier de război, să aibă dreptul la abordarea chestiunii privind statutul său de către instanţa care examinează fapta comisă, considerată ca fiind ilegală. Problema constă în aceea că în cazul în care statutul de prizonier de război pentru persoana reţinută nu este acordat sau încă nu a fost acordat de un tribunal competent, atunci după cum este menţionat în Comentariul la Protocolul Adiţional I din 1977, asemenea persoană este supusă unui risc dublu:

a) să fie învinuită de fapte care a priori nu constituie infracţiuni (participarea simplă la operaţiunile militare);

b) să fie privată de garanţii procesuale de care beneficiază prizonierii de război, chiar dacă faptele comise de învinuit prevăd anumite sancţiuni.1

În asemenea situaţie pentru învinuit este foarte important să beneficieze de dreptul să poată demonstra că lui trebuie să-i fie acordat statutul de prizonier de război, iar chestiunea în cauză trebuie să fie soluţionată de un organ judiciar ce poate acorda garanţiile şi respectă procedurile recunoscute. Acest concept a stat la baza art.45(2) al Protocolului Adiţional I din 1977. Raportorul Comitetului III a menţionat că regula în cauză stabileşte:

„un nou drept procesual pentru persoanele care nu sunt privite ca prizonieri de război şi care cad sub incidenţa instanţei pentru încălcări condiţionate de acţiuni miltare. Acestor persoane li se acordă posibilitatea de a-şi apăra dreptul la statut de prizonier de război şi la examinarea chestiunii în cauză de un organ judiciar, indiferent de decizia luată în conformitate cu punctul 1. De această întrebare poate să se preocupe acelaşi organ judiciar care examinează încălcarea normei în cauză sau altă instanţă. Acesta poate fi un tribunal militar sau o instanţă civilă, iar termenul „judiciar“ presupune doar instanţa penală, ce acordă garanţii elementare procedurii judiciare“.2

Între timp, apar anumite probleme, deoarece nu de fiecare dată este posibil să determinăm dacă persoana reţinută are dreptul la statut de prizonier de război până la momentul în care va fi adoptată hotărârea judiciară în raport cu încălcarea imputată (în special aceasta se referă la cererea de a purta în mod deschis arma sau semnele de distincţie). În plus, dreptul la statut de prizonier de război poate depinde nu doar de fapte, dar şi de interpretarea normelor Convenţiei sau a Protocolului.

În Comentariul la Protocolul Adiţional I este stipulat: „indiscutabil, în principiu, este preferabil de a stabili statutul învinuitului din punct de vedere al protecţiei acordate de Convenţia III, adică, de adoptat hotărârea referitor la faptul dacă beneficiază sau nu acesta de statutul de combatant şi prizonier de război, înainte de a fi emisă hotărârea în fond“.3 Această decizie este condiţionată de faptul, că dat fiind marile divergenţe în procedurile judiciare ale diverselor state, s-a constatat imposibilitatea stabilirii unor norme exprese ce ar prevedea ca chestiunea în cauză ar trebui examinată anterior procesului judiciar asupra încălcării respective. Totuşi, raportorul a declarat: „chestiunea trebuie soluţionată anume în această formulă, dacă în general aceasta este posibil, deoarece de ea depinde întregul volum al apărării procesuale acordate prizonierilor de război în conformitate cu Convenţia III şi această întrebare poate fi trecută la jurisdicţia instanţei“.4

În general, trebuie să recunoaştem, că dreptul internaţional umanitar lasă deschisă chestiunea privind drepturile aplicabile procedurii determinării statutului de prizonier de război. Dat fiind că drepturile omului sunt aplicabile în orice condiţii, inclsuiv în situaţie de conflict armat, putem afirma că standardele principale ale drepturilor omului ce garantează drepturile persoanelor private de libertate, indiferent de formă, sunt aplicabile de determinare a statutului de prizonier de război. Deşi dreptul internaţional umanitar poate fi aplicat în calitate de lex specialis în timp de conflict armat,5 drepturile fundamentale ce asigură procesul, se conţin în egală măsură în art.75 al Protocolului Adiţional I şi în garanţiile unui proces judiciar echitabil, prevăzute de art.3 comun celor patru Convenţii de la Geneva. În plus, menţionăm că Curtea Internaţională de Justiţie a caracterizat art.3 comun ca expresie a „unor consideraţiuni elementare de umanitate“.6

Întrebarea este dacă aceste două drepturi sunt aplicabile procesurilor de detrminare a statutului sau în exclusivitate procedurii de urmărire penală pentru încălcările comise în urma participării la acţiuni militare. Comisia interamericană a Organizaţiei Statelor Americane în anul 2002 a emis o încheiere în legătură cu această întrebare ca răspuns la solicitarea privind măsurile de precauţie faţă de persoanele deţinute la baza de la Guantanamo Bay.7 Comisia a menţionat în primul rând, că în situaţii de conflict armat protecţia acordată de dreptul internaţional al drepturilor omului şi cea acordată de dreptul internaţional umanitar, se pot completa reciproc, „deoarece ele conţin nucleul comun de drepturi, abaterea de la care nu se permite şi au acelaşi obiectiv — asigurarea vieţii şi demnităţii umane“.8 Comisia a ajuns la concluzia că în cazul în care careva persoane nimeresc în puterea şi controlul unui alt stat implicat într-un conflict armat, drepturile fundamentale ale acestor persoane pot fi determinate parţial prin referirea la dreptul internaţional umanitar, dar în egală măsură şi la dreptul internaţional al drepturilor omului.

În cazul în care putem considera că protecţia acordată de dreptul internaţional umanitar nu se răsfrânge asupra unor persoane, acestea totuşi rămân sub protecţia acelor norme ale dreptului internaţional al drepturilor omului, abaterea de la care nu se permite nici într-un caz. Iată de ce, în opinia Comisiei „asigurarea respectării statutului juridic şi drepturilor persoanelor ce se află în puterea sau controlul unui alt stat, trebuie să fie atribuită unui tribunal competent şi nicidecum nu organelor puterii politice“.9 Comisia, menţionând că „statutul juridic al persoanelor deţinute la baza Guantanamo rămâne incertă“, a îndemnat SUA să i-a „măsuri urgente, necesare pentru ca statutul juridic al persoanelor deţinute la baza de la Guantanamo să fie stabilit de un organ competent“.10

 

Statutul persoanelor deţinute la baza de la Guantanamo Bay în contextul dreptului internaţional şi ale interpretărilor Administraţiei SUA

La câţiva ani după ce SUA transferase la baza lor militară de la Guantanamo Bay, Cuba, în jur de 130 de persoane reţinute în Afganistan în urma operaţiunii „Liberté Immuable“, numărul acestora la un moment se ridicase la 625 de persoane.11 După o perioadă de incertitudine autorităţile americane şi-au clarificat poziţia referitor la statutul juridic al persoanelor deţinute şi tratamentul judiciar.

Astfel, fără a intra în detalii, administraţia SUA a preferat să califice aceste persoane ca fiind deţinute în baza President’s Military Order din 13 septembrie 2001.12 Conform textului, Preşedintele SUA este cel ce determină de unul singur care indivizi suspecţi de a fi membri ai Al-Quaida pot fi capturaţi şi transferaţi la Guantanamo. La 7 februarie 2002, autorităţile americane au precizat că aveau două categorii de deţinuţi: talibanii membrii forţelor armate afgane şi teroriştii din Al-Quaida. SUA au anunţat că deşi nu sunt prizonieri de război, combatanţii regimului taliban vor putea beneficia de unele dispoziţii ale Convenţiei de la Geneva III din 1949 asupra tratamentului prizonierilor de război. Şi din contra, membrii Al-Quaida, în viziunea administraţiei de la Washington, nu sunt prizonieri de război şi nici persoane ce ar putea beneficia de prevederile convenţiei nominalizate. În aşa fel, pentru SUA Al-Quaida constituie un grup terorist străin, membrii căruia sunt „combatanţi duşmani“, termen care nu este utilizat în principiu de dreptul internaţional umanitar. Ulterior, la 21 martie 2002, Departamentul american pentru apărare a adoptat Military Commission Order Nr. 1,13 care prevedea punerea în aplicare a unor comisii militare împuternicite să judece nu doar membrii Al-Quaida, dar în egală măsură orice persoană implicată în comiterea actelor de terorism internaţional contra SUA, inclusiv persoanele ce acordă ajutor teroriştilor.

În pofida precizărilor aduse de autorităţile americane asupra statutului juridic al acestor persoane de la baza de la Guantanamo, mai mulţi experţi au început să-şi pună întrebări referitor la fundamentarea legală a situaţiei, inclusiv al efectelor ce vor urma. Situaţia era cu atât mai complicată, cât s-a constat că printre deţinuţi se aflau şi se află în continuare şi cetăţeni ai unor state occidentale, cum ar fi de exemplu, Franţa sau Marea Britanie, destinul acestora rămânând incert. Subiectul unui articol publicat de un expert francez a fost tragerea unui bilanţ a acţiunilor politice, diplomatice şi juridice întreprinse de autorităţile franceze. Precum şi de alte părţi cointeresate, în raport cu naţionalii săi reţinuţi la o bază militară americană de forţele armate ale SUA.14

Atacurile din 11 septembrie 2001 de la New York, Washington şi Pennsylvania au marcat profund spiritele. Totul se acorda pentru a considera că este punctul zero, de la care se spune „până la 11 septembrie“ şi după „11 septembrie“. Implicarea acestor atacuri au influenţat dreptul internaţional, în special prin prisma poziţiei guvernului american.

Chiar a doua zi după tragicele evenimente din 11 septembrie 2001, mai mulţi specialişti s-au întrunit pentru a-şi expune dezacordul cu poziţia americană conform căreia actele teroriste respective erau considerate acte de război.15 Adevărat este că evoluţiile ulterioare au mai scăzut din intensitatea discursurilor în această direcţie. Acest fapt datorează poziţiei Consiliului de Securitate al ONU, care prin adoptarea rezoluţiei 1368 din 12.09.2001, a calificat actele teroriste ca „pericol pentru pacea şi securitatea internaţională“, în aşa fel, recunoscând dreptul la legitima apărare individuală sau colectivă conform art.51 al Cartei ONU.16

Ca răspuns, a urmat intervenţia armată a SUA în Afganistan, în condiţiile în care mai multe rezoluţii ale Adunării Generale şi ale Consiliului de Securitate a ONU confirmau legătura directă dintre Al-Quaida şi guvernul taliban din Afganistan, ceea ce a convins experţii că situaţia creată reprezintă un conflict armat cu caracter internaţional, reglementat ca consecinţă inclusiv de Convenţiile de la Geneva din 1949. În aceste condiţii tratamentul din partea autorităţilor americane faţă de persoanele făcute prizonieri în acest conflict, care ulterior erau deţinute la baza americană de la Guantanamo, trezeşte mai multe întrebări, dat fiind că sunt încălcate mai multe prevederi de drept internaţional umanitar. În plus, Military Order din 13 noiembrie 2001 după conţinutul său, nu face altceva decât să confirme că persoanele reţinute nu v-or beneficia de statut de prizonier de război în sensul Convenţiei III de la Geneva din 1949.17 Conţinutul documentului nominalizat a trezit mai multe discuţii între experţi, poziţia majorităţii fiind expresă — acesta vine în contradicţie cu Convenţia III de la Geneva.18

Chestiunea statutului persoanelor deţinute la baza de la Guantanamo propune practic SUA de a nega orice aplicabilitate a dreptului internaţional umanitar în pofida compatibilităţii clare a acestuia. Convenţia III de la Geneva asupra tratamentului prizonierilor de război este singura aplicabilă în cazul dat, deoarece nici Afganistanul, nici SUA nu au ratificat Protocolul I adiţional din 1977 privind protecţia victimelor în timp de conflict armat internaţional. Articolul 2 al Convenţiei III de la Geneva prevede condiţiile de aplicare, stipulând:

„În afara dispoziţiilor care trebuie să intre în vigoare încă din timp de pace, prezenta convenţie se va aplica în caz de război declarat sau de orice alt conflict armat, ivit între două sau mai multe dintre Înaltele Părţi Contractante, chiar dacă starea de război nu e recunoscută de una din ele. Convenţia se va aplica, de asemenea, în toate cazurile de ocupaţie totală sau parţială a teritoriului unei Înalte Părţi Contractante, chiar dacă această ocupaţie nu întâmpină nici o rezistenţă militară. Dacă una dintre Puterile în conflict nu e parte la prezenta convenţie, Puterile care sunt părţi la aceasta vor rămâne totuşi legate prin ea în raporturile lor reciproce. În afară de aceasta, ele vor fi legate prin convenţie faţă de sus-zisa Putere, dacă aceasta o acceptă şi îi aplică dispoziţiile“.

În aşa fel, prezenţa unui conflict armat este unica condiţie pentru aplicabilitatea Convenţiei de la Geneva III. În cazul examinat, chiar dacă guvernul taliban nu a fost niciodată recunoscut de SUA, intervenţia americană în Afganistan autorizată prin rezoluţia 1368 a Consiliului de Securitate a ONU, poate fi considerată ca întrunind această condiţie, dat fiind că conform CICR „orice diferend declanşat între două state şi provocând intervenţia forţelor armate, este un conflict armat în sensul articolului 2 [comun celor patru Convenţii de la Geneva], chiar dacă una din Părţi contestă starea de beligeranţă“.19

Astfel, în baza alineatelor 1 şi 3 ale acestui articol totul lasă să se înţeleagă că combatanţii din armata regulamentară talibană sunt prizonieri de război. În ceea ce ţine de membrii Al-Quaida non-afgani, alineatul 2 trebuie în egală măsură să le asigure statutul de prizonier de război. Interpretarea acestui alineat de către CICR nu se face obstacol acestei aplicări, deoarece conform acesteia:

a) ca Guvernul sau Autoritatea responsabilă după cum se declară această organizaţie, au notificat Puterea ocupantă pe o cale ce-i permite să primească comunicări şi să răspundă, intrarea în luptă a acestei organizaţii este echivalată cu un semn distinctiv purtat de membrii săi;

b) ca membrii acestei organizaţii să fie plasaţi sub ordinele unui şef responsabil; să poarte de o manieră constantă un semn distinctiv fix, recunoscut la distanţă; să poarte deschis armele; să se conformeze legilor şi cutumelor de război şi să trateze conform prezentei Convenţii resortisanţii Puterii ocupante căzuţi în puterea lor.20

Iar atunci când ar putea apărea dubii referitor la acordarea statutului de prizonier de război membrilor Al-Quaida, articolul 5 al Convenţiei III de la Geneva, după cum am menţionat şi anterior, stipulează:

„Dacă există vreo îndoială în ce priveşte încadrarea în una din categoriile enumerate în articolul 4 a persoanelor care au comis un act de beligeranţă şi care au căzut în mâinile inamicului, numitele persoane vor beneficia de protecţia prezentei convenţii, în aşteptarea ca statutul lor să fie determinat de un tribunal competent“.

Mai multe întrebări apar la interpretarea noţiunilor de „dubii“ şi „tribunal competent“. În ceea ce se referă la ultima, comentariul CICR precizează că:

„La Geneva, în 1949, un prim amendament substituise expresia autoritate responsabilă prin destinaţie mai precisă a unui tribunal militar. Această modificare se justifică prin faptul că decizii ce ar putea avea consecinţele cele mai grave nu ar trebui să fie lăsate la aprecierea unei singure persoane, deseori de un grad destul de modest. Un tribunal era calificat pentru a cunoaşte; cei ce participă la luptă fără a cunoaşte dreptul sunt, în principiu, pasibili de pedeapsă judiciară pentru omor premeditat sau tentativă la omor premeditat, iar pedeapsa poate fi până la executarea capitală. Această soluţie, care evident că nu poate rămâne în afara unei critici, aducerea unuia în faţa unui tribunal militar poate eventual antrena pentru acesta consecinţe grave cum ar fi privarea de a beneficia de prevederile Convenţiei. În egală măsură, redactorii au adus o nouă modificare textului de la Stockholm, stipulând că persoanele, situaţia cărora este incertă, vor fi predaţi unui „tribunal competent“ şi nicidecum unui tribunal militar.21

Din contra, ceea ce ţine de noţiunea „dubii“, comentariile CICR nu acordă nici o indicaţie. Această linişte stă probabil că la baza interpretării făcute de SUA, care, totodată nu poate fi justificată.

În cazul în care SUA permit unui tribunal competent să se pronunţe asupra statutului membrilor Al-Quaida şi că acest tribunal le refuză calificarea de prizonier de război, atunci ei beneficiază de garanţiile prevăzute de Convenţia de la Geneva IV privind protecţia persoanelor civile în timp de conflict armat. Între timp, cu această ocazie, ar putea apărea o altă problemă. O jurisdicţie americană ar putea interpreta transferul membrilor Al-Quaida din Afganistan spre Guantanamo ca o acordare a unei protecţii prevăzute de Convenţia de la Geneva IV. În aşa fel, dacă este acceptat că aceasta se aplică în cazul unui conflict armat internaţional pe teritoriul Afganistanului, situaţia care va exista pe teritoriul SUA va fi cu totul alta.

Baza americană se află sub jurisdicţia normelor aplicabile pe teritoriul SUA. O jurisdicţie americană ar putea deci decide, că articolul 3 comun celor patru Convenţii de la Geneva nu poate fi aplicat, dat fiind că pe teritoriul american nu are loc nici un conflict armat internaţional, nici un conflict armat intern. În aşa fel, aceşti deţinuţi nu vor beneficia nici de o garanţie de drept umanitar, iar drepturile acestora vor fi revizuite.

Administraţia Bush susţinea că combatanţii regimului taliban beneficiază de protecţia Convenţiei de la Geneva III, dar, totodată, nu se poate aplica statutul de prizonier de război. Ca consecinţă, se refuză aplicarea prevederilor acestei convenţii miliţienilor din Al-Quaida, dat fiind că se consideră că ei constituie un „grup terorist străin (a foreign terrorist group)“.22 Această interpretare readuce la acea ce prevala până nu demult şi care venea să considere toţi prizonierii, inclusiv afganii şi străinii, drept „combatanţi ilegali“ sau „deţinuţi de pe câmpul de luptă“. O asemenea calificare nu este recunoscută de Convenţiile de la Geneva, ea redă o viziune particulară a dreptului american. Curtea Supremă a SUA a definit această noţiune, a propos, în raport cu naziştii infiltraţi pe teritoriul american în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

CICR nu împărtăşeşte această interpretare după cum se observă chiar dintr-un comunicat de presă din 9 februarie 2002:

„Dreptul internaţional umanitar prevede că membrii forţelor armate, la fel ca şi membrii forţelor miliţiilor ce fac parte din forţele armate, care sunt acaparate de adversar într-un conflict armat internaţional, sunt protejaţi de Convenţia de la Geneva III. Dat fiind că poziţia SUA şi CICR diferă în ceea ce ţine de procedurile aplicabile pentru determinarea dacă persoanele deţinute au sau nu au drept la statut de prizonier de război. În acest context, SUA şi CICR vor continua dialogul asupra chestiunii în cauză“.23

Comunicatul CICR în egală măsură precizează că „rămâne ferm convins că respectarea dreptului internaţional umanitar nu constituie nici sub o formă un obstacol în lupta contra teroarei şi crimei. Dreptul internaţional umanitar acordă puterii deţinătoare dreptul de a urmări în justiţie prizonierii de război sau oricare alt delict comis anterior sau în timpul ostilităţilor“. În aşa fel, permiterea tuturor deţinuţilor de la Guantanamo de a beneficia, prin aplicarea dreptului internaţional umanitar, de statut de prizonier de război, nu va împiedica SUA să-i judece pentru infracţiuni de drept comun, în cazul în care se vor găsi culpabili înainte sau în timpul ostilităţilor, sub rezerva respectării articolului 99 al Convenţiei de la Geneva III24 şi la general, Capitolul III al acestei Convenţii.

Interpretarea pe care a făcut-o Administraţia Bush revine întocmai la poziţiile americane ce prevalau anterior. În aşa fel, dacă dreptul internaţional pare a fi foarte clar, SUA refuză să-l aplice, punând în pericol coerenţa unui sistem universal recunoscut. Se pare că procesele judiciare ulterioare în raport de prizonierii deţinuţi la baza de la Guantanamo nu fac decât să confirme această voinţă americană de a nu respecta angajamentele sale internaţionale, ba mai mult, putem vorbi despre o eventuală încălcare a propriei Constituţii.25

Military Order din 13 noiembrie 2001 emis de Preşedintele Bush, care permite supunerea persoanelor deţinute la baza de la Guantanamo jurisdicţiei tribunalelor militare excepţionale (military commissions), abordează probleme de ordin constituţional şi internaţional în raport cu obligaţiile ce şi le-au asumat SUA. V-om încerca să analizăm aceste încălcări ale unui pacta sunt servanda în opinia noastră.

În opinia autorităţilor americane deţinuţii de la baza de la Guantanamo Bay sunt „combatanţi ilegali“ şi nu beneficiază de statut de prizonier de război. În asemenea situaţii, reiese că aceştia trebuie priviţi ca „civili“. Ori, ei nu dispun de nici o cale de recurs care le-ar permite să constate atentarea la drepturile lor elementare şi sunt supuşi unor tribunale militare.26 La 16 ianuarie 2002, fostul Înalt Comisar pentru Drepturile Omului, dna Robinson, declarase că statutul juridic al deţinuţilor şi dreptul lor de a le fi recunoscut statutul de prizonier de război, în cazul în care ar fi contestat, ar trebui să fie determinat de un tribunal competent în baza dispoziţiilor articolului 5 al Convenţiei III de la Geneva. Responsabilitatea de a reuni un „tribunal competent“ în sensul Convenţiilor de la Geneva pentru a determina statutul acestora ţine de competenţa Guvernului american.27

Statele, naţionalii cărora sunt deţinuţi la Guantanamo Bay, sunt în drept să-şi exerseze protecţia diplomatică şi să ceară de la SUA să respecte dreptul comun. În funcţie de inculpaţiile, care trebuiau definite expres, ele pot cere extrădarea lor pentru a-i judeca pe propriul teritoriu. La acel moment, atitudinea acestor state rămânea a fi destul de prudentă. Aşa, de exemplu, în cadrul celei dea doua vizite efectuate de un reprezentant al Quai d’Orsay la finele lunii martie 2003 în scopul verificării identităţii deţinuţilor, acesta a reamintit că Franţa solicită un proces judiciar pe teritoriul propriu şi nici de cum de către un tribunal militar. Pakistanul a făcut demersuri diplomatice pe lângă SUA pentru a afirma că deţinuţii erau combatanţi de nivel inferior. Un reprezentant al Guvernului german declarase că prizonierii ar trebui să fie supuşi unui interogatoriu şi că ei trebuie eliberaţi şi nu deţinuţi la Guantanamo Bay. Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord în egală măsură făcuse demersuri diplomatice.28

Într-un raport adoptat asupra acestui subiect, Adunarea Generală a ONU denunţă destinul persoanelor deţinute în Afganistan şi la Guantanamo Bay, printre care erau minori, pe care SUA i-au calificat ca „combatanţi ilegali“, inclusiv tratamentul care le este aplicat. Adunarea estima că persoanele trebuiau fi considerate ca „prizonieri de război“ sau cel puţin, SUA trebuiau să permită unui „tribunal competent“ în sensul Convenţiei III de la Geneva, să decidă asupra statutului acestora. Ei nu beneficiază nici de o garanţie a drepturilor sale. Adunarea Generală, reamintind SUA despre responsabilitatea pe care o au de a trata corect prizonierii, solicitarea de a pune instalaţii în locurile în care sunt deţinuţi în conformitate cu normele recunoscute de drept internaţional şi autorizate de observatorii din partea statelor, iar CICR să aibă acces la ele. Ea încurajează statele să întreprindă demersuri pentru a ajuta resortisanţii său deţinuţi ilegal prin toate mijloacele şi să ceară extrădarea lor.

Cu ocazia împlinirii a 10 ani de funcţionare a centrului de detenţie, Amnesty International a făcut public raportul Guantánamo : A Decade of Damage to Human Rights, prin care aduce lumină asupra tratamentului ilegal faţă de prizonierii deţinuţi la Guantanamo, menţionând că acest centru de detenţie constituie încă un atentat la drepturile omului.29

În raport se menţionează, că „abţinându-se de la închiderea centrului de detenţie de la Guantanamo Bay, Guvernul SUA lasă o moştenire toxică în materie de drepturi ale omului“.30

Guantanamo devenise un simbol al nerespectării sistematice a drepturilor omului prin răspunsul dat de SUA atentatelor din 11.09.2001. În opinia mai multor organizaţii internaţionale preocupate de drepturile omului, Guvernul SUA a călcat în picioare drepturile fundamentale odată cu primele transferuri de prizonieri.

După cum menţionasem anterior, în cazul deţinuţilor de la Guantanamo, Statele Unite au comis încălcări de drept constituţional şi de drept internaţional. Să le examinăm succint.

 

Încălcări de ordin constituţional

Amendamentul 5 la Consituţia SUA prevede că „nici o persoană nu va fi obligată să răspundă pentru o crimă capitală sau pentru o altă faptă infamă decât în baza unei declaraţii sau punerii sub acuzare emise de Marele Juriu, în afara cazului când crimele sunt comise în perioade în care acuzatul serveşte în forţele terestre sau navale sau în miliţie, în timp de război sau de pericol public […]“. Ori, deţinuţii de la Guantanamo, cărora guvernul american refuza să le recunoască statutul de prizonier de război, se încadrează în aşa fel în categoria persoanelor civile care cad sub incidenţa prevederilor Amendamentului 5. Argumentul conform căruia „teroriştii“ străini pot fi aduşi în faţa curţilor marţiale, în timp ce militarii americani însăşi sunt supuşi unei jurisdicţii militare, în opinia mai multor experţi, nu-şi regăseşte fundamentarea în dreptul american.31 În principiu, Constituţia SUA, recunoscând competenţa jurisdicţiilor militare în raport cu militarii americani, nu autorizează în nici într-un caz organizarea procedurilor militare în raport cu persoanele civile suspectate de comiterea actelor teroriste sau a altor infracţiuni de drept comun. În plus, Military Order din 13 noiembrie 2001 nu conţine cel puţin garanţiile de care beneficiază orice militar american acuzat în faţa unei curţi marţiale.

Mai mult, Curtea Supremă a SUA a declarat expres în speţele Milligan (1866) — caz de conflict armat intern şi Duncan v. Kahanamoku (1946) — caz de conflict armat internaţional, că persoanele civile nici într-un caz nu pot fi aduse în faţa unei jurisdicţii militare excepţionale în timp ce jurisdicţiile de drept comun continue să funcţioneze în mod normal. Military Order nu se aplică cetăţenilor americani, dar, în acelaşi timp, nici o normă constituţională nu va justifica faptul că străinii nu beneficiază de aceleaşi drepturi constituţionale ca şi cetăţenii americani în cadrul unei proceduri penale. În una din speţele examinate Wong Wing v. United States (1896), Curtea Supremă a SUA a declarat o lege ce avea ca efect condamnarea imigranţilor chinezi, aflaţi în situaţie iregulamentară pe teritoriul american, la un an de muncă forţată în afara unui proces, ca una ce contravine Constituţiei.

Mai mult, Military Order sustrage din competenţa jurisdicţiilor de drept comun fapte că ţin de responsabilitatea acestora, ceea ce poate fi privită ca o încălcare a art. III al Constituţiei SUA, care prevede că „puterea judecătorească a Statelor Unite va fi atribuită unei Curţi Supreme şi Curţilor inferioare care vor fi instituite şi stabilite periodic de către Congres“. Infracţiunile ce cad sub incidenţa acestui articol acoperă infracţiunile federale. Trei excepţii de la acest principiu sunt prevăzute: curţile teritoriale, curţile marţiale şi cazurile ce implică public rights. Jurisdicţiile militare excepţionale prevăzute de Military Order nu sunt curţi marţiale, dat fiind că garanţiile prevăzute nu sunt echivalente cu cele prevăzute de Uniform Code of Military Justice. Mai mult, în esenţă, acestea nu judecă militari, ci persoane civile. În aşa fel, instituind jurisdicţii cu competenţă să judece persoane civile acuzate de comiterea infracţiunilor federale, executivul încalcă articolul III din Constituţie, deoarece acesta stipulează că doar Congresul are dreptul să creeze curţi federale.

Garanţiile fundamentale în materie judiciară nu sunt respectate de Military Order nici în raport cu regulile de procedură aplicabile de jurisdicţiile militare excepţionale.32 Ipoteza în cauză este susţinută şi de unele organizaţii internaţionale, cum este de exemplu Amnesty International.33 Actul de acuzare nu a fost decis de Marele Juriu, acesta neavând vocaţia de a interveni în procedura prevăzută, prezumţia de nevinovăţie nefiind respectată, dreptul de a nu mărturisi împotriva sa nu a fost prevăzut, acuzatul nu are dreptul să-şi aleagă un avocat, dreptul la apel nu există, textele ce reglementează probele lipsesc, dreptul aplicabil rămânea a fi necunoscut, nu poate fi vorba despre unele reguli retroactive sau de un drept creat de aceste jurisdicţii, fie de un decret al executivului, în condiţiile în care doar Congresul este competent pentru definirea infracţiunilor federale.

 

Încălcări ale dreptului internaţional

Pe lângă încălcările de ordin constituţional, Military Order încalcă şi anumite prevederi de drept internaţional. Menţionăm faptul, că cu excepţia Cartei africane a drepturilor omului şi a popoarelor, toate instrumentele regionale şi universale în materie de drepturi ale omului prevăd în mod expres posibilitatea derogării de la unele drepturi în situaţii de urgenţă. Aşa, SUA au ratificat Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice în 1992, articolul IV al cărui permite asemenea derogări. Observaţia generală nr.29 a Comitetului pentru drepturile omului adoptată la 24 iulie 2001,34 explică regimul juridic al derogărilor prevăzute de art.4 al Pactului. Statul trebuie să demonstreze că un pericol public ameninţă existenţa Naţiunii. Mai mult, nu se admite derogarea de la anumite drepturi — dreptul la viaţă, interzicerea torturii şi a altor tratamente inumane şi degradante, neretroactivitatea pedepselor, recunoaşterea personalităţii juridice pentru fiecare individ şi libertatea de gândire, a conştiinţei şi a religiei. La această listă se adaugă regulile imperative de drept internaţional, cum sunt principiul nediscriminării şi respectarea regulilor unui proces echitabil şi a prezumţiei nevinovăţiei. Mai mult, Pactul, la fel ca şi Convenţia interamericană a drepturilor omului, prevede că aceste derogări trebuie să fie proporţionale. Toate organele de control a instrumentelor în materie de protecţie a drepturilor omului au constatat situaţii în care persoane civile erau judecate de către jurisdicţii militare excepţionale.

În cele din urmă, statul ce declară starea de urgenţă trebuie să notifice celelalte părţi contractante la Pact, dar şi Secretarul general al ONU. Statul în cauză trebuie la fel să stabilească lista drepturilor de la care intenţionează să deroge, inclusiv prin justificarea poziţiei sale (va urma).

 

Lucrarea a fost prezentată la 15.10.2015.