Dumitru C. GRAMA, doctor în drept, conferenţiar universitar, ULIM
Iurie GASNAŞ, doctorand ULIM
|
In this study the authors emphasize that national regulatory authority play an essential role in ensuring that the providers of electronic communications network sand services, on the one hand, and the end-users, on the other hand, are ablates excise effectively their rights in conformity with Law on Electronic Communications no. 241-XVI of 15.11.2007 and that the rules on the safeguarding of its are complied with. To that end, national regulatory authority should have powers to impose the penalties if this is necessary to ensure compliance with the provisions of legal provisions in the electronic communications field. The penalties provided for must be appropriate, effective, proportion at and dissuasive. Keywords: legal liability, illicit facts, administrative responsibility, delinquency responsibility, electronic communications, regulatory environment, national regulatory authority, аdministrаtive litigation, contravention, sanctions. |
|
|
În prezentul studiu autorii relevă că autoritatea naţională de reglementare joacă un rol esenţial în asigurarea faptului că furnizorii de reţele şi servicii de comunicaţii electronice, pe de o parte, şi utilizatorii finali, pe de altă parte, pot efectiv să îşi exercite drepturile în conformitate cu Legea comunicaţiilor electronice nr. 241-XVI din 15.11.2007 şi că dispoziţiile acesteia sunt respectate. În acest scop, autoritatea naţională de reglementare ar trebui, să aibă competenţa de a impune sancţiuni, dacă acest lucru este necesar pentru a asigura respectarea dispoziţiilor legale din domeniul comunicaţiilor electronice. Sancţiunile prevăzute trebuie să fie adecvate, efective, proporţionale şi cu efect de descurajare. Cuvinte-cheie: răspunderea juridică, fapta ilicită, răspunderea administrativă, răspundere contravenţională, comunicaţii electronice, cadru de reglementare, contencios аdministrаtiv, contravenţie. |
|
Normele de drept, adoptate sau emise de organele competente ale statului, sunt aduse la îndeplinire, sunt respectate, de regulă, din convingere de către cei a căror raporturi sociale le reglementează. Fiind adoptate sau emise de organele statului, în temeiul suveranităţii acestuia, normele de drept prevăd şi răspunderea, precum şi sancţionarea corespunzătoare pentru cei care nu le respectă — pentru cei care nesocotesc, încalcă normele de drept — reglementând astfel răspunderea juridică1.
Răspunderea juridică, garanţie a realizării dreptului, factor de eficienţă a acestuia, este, în manifestările ei concrete, o sumă de forme de răspunderi specializate, reglementate de instituţii juridice distincte. Într-adevăr, în funcţie de felul normei încălcate, se face deosebire între faptele ilicite (penale, administrative, civile etc.), care constituie temeiul unui anumit fel de răspundere şi de sancţiune juridică. Astfel, de pildă, încălcarea unei norme de drept penal va atrage răspunderea penală şi aplicarea unei pedepse autorului faptei, iar încălcarea unei norme de drept administrativ va determina răspunderea administrativă şi aplicarea unei astfel de sancţiuni2.
Reglementarea răspunderii juridice în domeniul comunicaţiilor electronice se realizează prin Codul civil3 şi Legea nr. 105/20034 (răspunderea civilă), Codul contravenţional5 (răspunderea contravenţională), Legea nr. 241/20076 în corelare cu Legea nr. 451/20017 (răspunderea administrativă) şi Codul penal8 (răspunderea penală).
Aplicarea uneia dintre formele răspunderii juridice nu este ceva arbitrar, ci rezultatul politicii juridice a statului care, pentru a asigura respectarea ordinii de drept, instituie sancţiunile ţinând seama de concordanţa ce trebuie să existe între caracterul răspunderii şi caracterul faptei săvârşite, concordanţă fără de care apărarea şi consolidarea relaţiilor sociale nu este eficace9.
Răspunderea civilă contractuală sau delictuală este prevăzută atât cu privire la persoana fizică (abonat/ utilizator final), cât şi cu privire la persoana juridică (abonat/ utilizator final/ furnizor) în cazul încălcării prevederilor legislaţiei din domeniul comunicaţiilor electronice sau protecţiei consumatorilor. Răspunderea contravenţională în domeniul comunicaţiilor electronice intervine în cazul săvârşirii faptelor ilegale indicate în art. 246-262 din Cod contravenţional şi vizează, în principal furnizarea neautorizată a reţelelor sau a serviciilor de comunicaţii, utilizarea fără licenţă a frecvenţelor radio sau a resurselor de numerotare, nerespectarea condiţiilor de autorizare generală sau a celor prevăzute în licenţe, conectarea neautorizată la reţelele de comunicaţii electronice, deteriorarea intenţionată a liniilor, instalaţiilor, echipamentelor de comunicaţii electronice. Răspunderea administrativă este legată de suspendarea şi retragerea întreprinzătorilor a dreptului de furnizare a reţelelor şi/sau serviciilor de comunicaţii electronice acordat prin autorizarea generală sau a dreptului de utilizare a canalelor, frecvenţelor sau resurselor de numerotare acordat prin licenţă. Răspunderea penală pentru fapte infracţionale legate de sfera comunicaţiilor electronice îşi are sediul materiei în art. 2611 din Cod penal şi urmăreşte sancţionarea acţiunilor legate de accesul neautorizat la reţelele şi/sau serviciile de telecomunicaţii cu utilizarea reţelelor şi/sau serviciilor de telecomunicaţii ale altor operatori, dacă acesta a cauzat daune în proporţii mari.
Răspunderea juridică este o măsură de constrângere aplicată de către stat pentru comiterea unei fapte ilicite şi exprimată prin aplicarea unor sancţiuni cu caracter material, organizaţional sau de ordin patrimonial, reprezentând un raport statornicit de lege, de norma juridică, între autorul încălcării normelor juridice, reprezentat prin agenţii, autorităţi, care pot fi instanţele de judecată, funcţionarii de stat sau alţi agenţi ai puterii publice. Conţinutul acestui raport este complex, fiind format în esenţă din dreptul statului, ca reprezentant al societăţii, de a aplica sancţiunile prevăzute de normele juridice persoanelor care încalcă prevederile legale şi obligaţia acestor persoane de a se supune sancţiunilor legale în vederea restabilirii ordinii de drept. Răspunderea constituie complexul de drepturi şi obligaţii conexe care, potrivit legii, se nasc ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat, prin aplicarea sancţiunilor juridice în scopul asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi al îndrumării membrilor societăţii în spiritul respectării ordinii de drept10. Reprezintă consecinţele negative determinate de lege pe care urmează a le suporta persoana, prin comportamentul căreia s-a cauzat o daună de interes atât general cât şi personal, apărat de lege. Condiţia proximă este ca acest comportament să fie stabilit de lege ca pasibil răspunderii11.
Profesorul Victor Guţuleac menţionează că răspunderea juridică, ca formă a constrângerii statale, reprezintă reacţia statului (societăţii) la depăşirea responsabilităţii juridice (transformarea raportului juridic de conformare în raport de conflict) prin aplicarea faţă de autor de către organul împuternicit, în modul stabilit de lege, a uneia dintre formele juridice de constrângere statală, potrivit faptei ilicite comise cu vinovăţie; trăsăturile de bază ale acestei instituţii juridice sunt: a) răspunderea juridică este obligaţia de a suporta consecinţa juridică a faptei ilicite; b) această obligaţie revine unui subiect de drept responsabil; c) obligaţia se naşte ca urmare a constrângerii statale prin aplicarea sancţiunilor juridice; d) răspunderea juridică nu poate fi redusă la o simplă obligaţie; e) aplicarea sancţiunilor juridice are drept scop afirmarea ordinii de drept şi resocializarea persoanei faţă de care ele sunt aplicate.12
Răspunderea juridică este definită în literatura juridică din România ca fiind instituţia juridică ce cuprinde ansamblul normelor juridice, care vizează raporturile juridice ce se nasc în sfera activităţii specifice desfăşurată de autorităţile publice, în temeiul legii, împotriva tuturor celor care încalcă sau ignoră ordinea de drept în scopul asigurării, respectării şi promovării ordinii juridice şi binelui public“13; poate fi definită ca un raport statornicit de lege, de norma juridică, între autorul încălcării normelor juridice şi stat, reprezentat prin agenţii autorităţii, care pot sa fie instanţele de judecata, funcţionarii de stat sau alţi agenţi ai puterii publice. Conţinutul acestui raport este complex, fiind format, în esenţă, din dreptul statului, ca reprezentant al societăţii, de a aplica sancţiunile prevăzute de normele juridice persoanelor care încalcă prevederile legale şi obligaţia acestor persoane de a se supune sancţiunilor legale în vederea restabilirii ordinii de drept14; o instituţie a dreptului, alcătuită din ansamblul normelor care vizează exercitarea constrângerii de către stat prin aplicarea sancţiunilor juridice persoanelor care încalcă ordinea de drept15; reprezintă un complex de drepturi şi obligaţii care, potrivit legii, se nasc ca urmare a săvârşirii unor fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat, prin aplicarea sancţiunilor juridice în scopul asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi a îndrumării membrilor societăţii în spiritul respectării ordinii de drept16; răspunderea juridică are o caracteristică esenţială — posibilitatea aplicării, în caz de nevoie, a constrângerii de stat17.
În viziunea doctrinei din Federaţia Rusă răspunderea juridică este obligaţia subiectului (făptuitorului) de a suporta anumite limitări cu caracter de constrângere din partea puterii de stat (sancţiuni) ca rezultat al comiterii faptei ilicite18,19.
Sunt relevanteconcluzionările, la care achiesăm că,(i)nu reacţia societăţii reprezintă răspunderea juridică, ci reacţia statului este forma în care se manifestă răspunderea juridică;deci, exclusiva reacţie a statului ne îndreptăţeşte să vorbim despre răspunderea juridică a subiectului pentru ilegalitatea comisă20, precum şi faptul că (ii) între răspunderea juridică, constrângerea juridică şi sancţiunea juridică există o legătură foarte strânsă, toate având ca scop asigurarea ordinii de drept;constrângerea juridică se realizează, în principal, prin aplicarea de sancţiuni juridice, iar aplicarea sancţiunii este o consecinţă a angajării răspunderii.21
Bazându-se pe respectarea statului de drept, reglementarea sectorului de comunicaţii electronice din Republica Moldova este fondată în spiritul legii, iar realizarea politicilor publice în acest sector are loc prin intermediul legislaţiei.
La rândul său, succesul realizării obiectivelor stabilite în reglementări şi documentele de politici depinde de aplicarea eficace a legislaţiei din domeniul comunicaţiilor electronice de către Agenţia Naţională pentru Reglementare în Comunicaţii Electronice şi Tehnologia Informaţiei (ANRCETI), or, această legislaţia nu îşi poate îndeplini în totalitate scopurile dacă nu este executatăcorect de către destinatari şi dacă implementarea acesteia nu este controlată în mod corespunzător. Astfel, autoritatea de reglementare este abilitată să supravegheze (monitorizeze) respectarea legislaţiei în domeniul comunicaţiilor electronice de către furnizorii de reţele şi/sau servicii de comunicaţii electronice, să exercite controlul asupra activităţii acestora, şi să întreprindă acţiuni pentru prevenirea şi înlăturarea nerespectării acestor prevederi — art. 8 alin. (1) în corelare cu art. 9 alin. (1) lit. f) şi art. 10 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/200722.
Luând în considerare statuările din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 98/201223şi analizând prevederile art. 25 alin. (2) lit. c) în corelare cu art. 26 alin. (2) lit. g) şi art. 27 lit. e) din acelaşi act legislativ, ne permitem să afirmăm că în activitatea sa de reglementare ANRCETI, are ca una dinfuncţiile de bază (menită să asigure realizarea integrală a misiunii sale) supravegherea (totalitatea acţiunilor întreprinse prin analiza continuă sau periodică a unor informaţii ce ţin de persoanele fizice şi juridice, fără a interveni în activitatea acestora) şi controlul de stat (verificarea respectării de către acestea a prevederilor legislaţiei, realizate în limitele şi în conformitate cu legea), care se realizează prin atribuţiile ANRCETI, ce sunt concretizate prin dreptul exercitării nemijlocitea supravegherii, efectuării nemijlocitea controalelor de stat privind respectarea legislaţiei în domeniul comunicaţiilor electronice (în limitele şi în conformitate cu competenţele legale), şi aplicării sancţiunilor prevăzute de legislaţie în cazul depistării încălcărilor.
Sancţiunii juridice i se atribuie noţiunea de consecinţă a încălcării comandamentului juridic al unei norme de drept24; sancţiunea de drept este consecinţa nerespectării dispoziţiilor normelor juridice, fiind o creaţie a legiuitorului25; normele juridice conţin, de regulă, şi sancţiunile care se pot aplica, iar nerespectarea acestor norme stabileşte răspunderea juridică a persoanelor care le încalcă26; măsurile de reprimare se realizează prin aplicarea sancţiunilor, iar acestea, la rândul lor, acţionează ca reacţie a constrângerii de stat faţă de comportamentul ilicit27.
Totuşi urmează a reţine că răspunderea juridică reprezintă un raport juridic de constrângere, iar sancţiunea juridică reprezintă obiectul acestui raport28;orice răspundere presupune aplicarea unei sau altei sancţiuni, prima reprezentând doar forma juridică de exprimare a celei de-a doua29;sancţiunea nu reprezintă decât instrumentul de realizare a răspunderii juridice, că răspunderea juridică şi sancţiunea juridică sunt noţiuni diferite, care nu trebuie confundate, prima constituind cadrul juridic de realizare pentru cea de a doua30.
Susţinem afirmaţia că temeiul legal al atribuirii răspunderii juridice este mult mai larg, astfel, cadrul juridic al realizării răspunderii nu poate fi redus la sancţiune31, respectiv, deşi legiuitorul moldav apreciază răspunderea juridică ca obligaţia de a suporta o sancţiune juridică, aceasta nu trebuie confundată cu însăşi sancţiunea juridică propriu-zisă.
Examinând legislaţia care reglementează răspunderea juridică în domeniul comunicaţiilor electronice putem concluziona că ANRCETI are rolul de a pune în aplicareurmătoarele forme ale acesteia:(i)administrativă (art. 30 şi 31 din Legea nr. 241/2007) şi(ii)contravenţională(art. 410 din Cod contravenţional).
Răspunderea administrativă poate fi definită ca fiind forma condamnării statale, ce constă într-o obligaţie de a suporta şi a executa o privaţiune represivă (patrimonială sau de natură morală), care intervine atunci când au fost încălcate obligaţiile ce constituie conţinutul unui raport de drept administrativ, al cărui regim juridic de stabilire concretă este prevăzut de normele dreptului administrativ32; reprezintă o expresie a constrângerii statale, reglementată de norme de drept, manifestându-se în condamnarea oficială a persoanei pentru delictul comis şi aplicarea de către organele abilitate faţă de delicvent a sancţiunii conform procedurii legale stabilite; trăsăturile răspunderii administrative, în raport cu tipologia acesteia, se concretizează în normele juridico-administrative33; semnifică acea formă de răspundere juridică instituită prin normele dreptului administrativ, care intervine în cazul comiterii unei fapte ilicite din spaţiul dreptului administrativ; astfel, putem spune că răspunderea administrativă este o răspundere autonomă care conţine un şir de particularităţi distincte şi presupune aplicarea sancţiunilor administrative de către subiectele puterii executive, asupra persoanelor care au săvârşit abateri administrative, în baza şi modul stabilit de legislaţia administrativă34.
La rândul său, răspunderea contravenţională este reacţia statului la comiterea cu vinovăţie a unei fapte contravenţionale prin aplicarea de către organul împuternicit faţă de făptuitor a constrângerii statale prevăzute de legea contravenţională, în modul şi în termenele stabilite de lege, în limitele sancţiunii contravenţiei comise, precum şi obligaţia contravenientului de a suporta sancţiunea35; aceasta nu poate fi concepută decât în cadrul unui raport juridic în care se stabilesc fapta ilicită, vinovăţia făptuitorului şi sancţiunea corespunzătoare36; acea formă a răspunderii juridice identificată cu raportul juridic contravenţional de constrângere, stabilit între stat şi contravenient, al cărui conţinut îl constituie dreptul statului de a aplica sancţiunea contravenientului şi obligaţia corelativă a acestuia de a suporta sancţiunea37; constă în raportul juridic contravenţional de constrângere, generat ca urmare a comiterii contravenţiei, între stat şi contravenient, raport complex al cărui conţinut îl formează dreptul statului de a aplica persoanei vinovate sancţiunea prevăzută de lege pentru contravenţia comisă şi de a o constrânge să o execute, corelativ cu obligaţia contravenientului de a suporta aplicarea şi executarea sancţiunii contravenţionale, în vederea restabilirii ordinii de drept şi restaurării autorităţii legii38; aceea formă a răspunderii juridice ce constă în sancţionarea persoanelor (fizice şi juridice) vinovate de încălcarea dispoziţiilor legale care prevăd şi sancţionează contravenţiile39.
Răspunderea contravenţională nu este un termen sinonim cu răspunderea administrativă, având în vedere că, şi invocăm un singur argument, sancţiuni contravenţionale nu se aplică numai de către organele administraţiei de stat, ci şi de cele judecătoreşti. Pe de altă parte, răspunderea administrativă, pe lângă latura contravenţională, mai cuprinde şi alte aspecte, de pildă, răspunderea administraţiei de stat pentru pagubele pricinuite prin acte administrative ilegale, ca variantă distinctă a răspunderii administrative40. Ca urmare, cele două adagii nullumcrimen sine lege (nici o infracţiune nu există în afară de lege) şi nullapoena sine lege (nici o pedeapsă nu există în afară de lege), caracteristice dreptului penal, sunt pe deplin aplicabile şi în ceea ce priveşte răspunderea contravenţională41.
În această ordine de idei, relevăm faptul că în considerentul 40 din Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 28 din 18 noiembrie 201442 s-a reţinut că garanţiile stabilite de Convenţia Europeană în materie penală sunt aplicabile totalmente şi proceselor contravenţionale (cauza Zilimberberg vs. Moldova, 1 februarie 2005)43. Contravenţiile fiind calificate, de principiu, drept „acuzaţii în materie penală“, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, intrând sub incidenţa art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale44. Mai mult decât atât, în cauza Ioan Pop împotriva României45, s-a apreciat că şi sancţiunea contravenţională aplicată constituie o „acuzaţie în materie penală“(care trebuie aplicată sub aspectul său „penal“).
Dacă am caracteriza rolul ANRCETI în realizarea răspunderii juridice administrative şi contravenţionale în domeniul comunicaţiilor electronice prin prisma celor trei etape distincte pe care raportul juridic de răspundere juridică îl parcurge (promovat de profesorul universitar Dmitrii Baltag): 1) apariţia şi dezvăluirea răspunderii juridice (începe odată cu comiterea faptei ilicite şi este exprimată într-un set de raporturi procesuale ce au ca părţi organele competente şi făptuitorul, părţi indicate expres de lege), 2) calificarea faptei ilicite şi concretizarea răspunderii juridice (se rezumă prin alegerea sancţiunii adecvate, echitabile şi proporţionale pentru fapta ilicită concretă), 3) realizarea răspunderii juridice (prevede aplicarea propriu-zisă a măsurilor sancţionatorii faţă de făptuitorul concret; are loc materializarea răspunderii juridice şi atingerea obiectivelor acestei instituţii juridice — restabilirea echităţii, a regimului de legalitate şi a ordinii de drept în societate)46[p. 388], ajungem la concluzia că ANRCETI participă doar laprimele două etape, dat fiind faptul că potrivit art. 31 alin. (4) din Legea nr. 241/2007 în corelare cu art. 17 din Legea nr. 235/200647, art. 20-21 din Legea nr. 451/2001 şi art. 3431 din Cod de procedură civilă48, tragerea la răspunderea administrativă a persoanei are loc exclusiv prin intermediul hotărârii judecătoreşti, respectiv reieşind din prevederile art. 410 alin. (3) din Cod contravenţional, tragerea la răspunderea contravenţională a persoanei are loc, de asemenea, exclusiv prin intermediul hotărârii judecătoreşti.
În acest context, sunt utile constatările Hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 2 din 28 mai 201249, prin care instanţa a reţinut cădoar instanţa de judecată are atribuţii de executare concretă a legii privind sistarea şi retragerea licenţei, verificând legalitatea şi temeinicia argumentelor invocate de către organulde licenţiere prin prisma materialului probatoriu prezentat instanţei. În cazul sistării sau retragerii licenţei, organizarea executării sau executarea legii este de competenţa exclusivă a instanţei de judecată, şi nu a organelor de licenţiere. Deciziile autorităţilor de suspendare/ retragere a licenţelor/ autorizaţiilor nu pot fi contestate în ordineacontenciosului administrativ, deoarece ele nu reprezintă un act administrativ în sensul art. 2 al Legii contenciosului administrativ nr.793 din 10.02.2000 […].
Nu toţi agenţii constatatori pot fi consideraţi ca subiecţi activi ai răspunderii contravenţionale50, respectiv ANRCETI are împuterniciri/ competenţa doar să constate fapte contravenţionale.
Reieşind că în cadrul fiecărei forme de răspundere, găsim două subiecte: subiectul activ şi subiectul pasiv [subiectele raporturilor juridice de răspundere (de conflict sau de constrângere) sunt persoanele implicate în realizarea dreptului cu ajutorul coerciţiunii statale; subiectul activ al raportului juridic de răspundere este titularul dreptului de a pretinde şi de a obţine conduita corespunzătoare dreptului său din partea celui obligat să respecte această conduită (subiectului pasiv); subiectul pasiv este subiectul căruia îi incumbă obligaţia de a se supune constrângerii ce rezultă din aplicarea sancţiunii51), concluzionăm că ANRCETI nu are calitatea de subiect activ în cadrul raporturilor juridice de răspundere administrativă şi contravenţională, ci numai instanţa de judecată.
Aşa fiind, în aceste împrejurări sunt relevante afirmaţiile că aplicarea măsurilor de constrângere este prevăzută numai pentru acele organe de conducere care au împuternicirile reprezentanţilor puterii administrative. Ele înfăptuiesc faţă de persoanele şi organizaţiile, ce nu se supun lor, funcţii de control şi supraveghere, având dreptul de a le cere înlăturarea încălcărilor ordinii de drept în sfera administrării şi să aplice măsurile administrative de constrângere necesare. Aplicarea măsurilor de constrângere de către organele de conducere are loc numai în caz de încălcare a regulilor general-obligatorii de conduită în sfera conducerii de stat. Reguli în acest gen se formulează în actele juridice ale administrării împreună cu sancţiunea administrativă, care este expresia constrângerii administrative52.
În această ordine de idei, având în vedre obligaţiaLegislativului de a asigura compatibilitatea oricărui act legislativ cu acquis-ul european [art. 4 alin. (1), art. 5 alin. (1), art. 13 şi ale art. 17 din Legea privind actele legislative53], şi luând în considerare obligaţiastatului Republica Moldova de a realiza apropierea legislaţiei sale naţionale de actele normative ale UE şi de instrumentele internaţionale (art. 102 în corelare cu art. 240 şi dispoziţiile din anexa XXVIII-B din Acordul de Asociere54), opinăm că această stare de lucruri, în care ANRCETI nu are calitate de subiect activ în cadrul rapoartelor juridice de răspundere administrativă şi contravenţională contravine legislaţie UE din domeniul comunicaţiilor electronice, deoarece art. 10 din Directiva 2002/20/CE55, considerentul (47) şi art. 15a din Directiva 2002/58/CE56 în corelare cu considerentele (46), (51), (72) din Directiva 2009/140/CE57 şi considerentele(47), (69) din Directiva 2009/136/CE58 dispun expres ca statul urmează să împuternicească autoritatea naţională de reglementare să impună sancţiuni, dacă în urma supravegherii/ controlului activităţii furnizorului autoritatea de reglementare constată că acesta nu respectă legislaţia/ reglementările.
Susţinem afirmaţia profesorului universitar Gheorghe Costachi care atrage atenţia că e prea puţin de a adopta o lege sau alta, e necesar de a crea concomitent şi mecanismul de realizare a normelor dreptului, de exemplu, de a stabili sancţiuni pentru neîndeplinirea, încălcarea legii, ordinea contestării acţiunilor ilegale ale funcţionarilor publici, protecţia drepturilor şi libertăţilor personale etc. Numai în acest caz modelul de conduită, fixat în normă, va fi perceput ca o posibilitate reală, asigurată de stat59.
În consecinţă, considerăm că şi sancţiunile în formă de amendă,ce sunt stabilite în Codul contravenţional din domeniul comunicaţiilor electronice (art. 246-262),urmează a fi revizuite prin prisma cerinţelor 21a din Directiva 2002/21/CE, art. 10 din Directiva 2002/20/CE şi art. 15a din Directiva 2002/58/CE, în sensul abilitării ANRCETI să impună amenziadecvate, efective, proporţionale şi cu efect de descurajare (disuasive) în cazul în care condiţiile legii sunt încălcate.
Necesită a remarca considerentele (51) din Directiva 2009/140/CE unde se reţine că experienţa dobândită în ceea ce priveşte punerea în aplicare a cadrului de reglementare UE indică faptul că dispoziţiile existente care abilitează autorităţile naţionale de reglementare să impună amenzi nu au furnizat un stimulent adecvat pentru respectarea cerinţelor de reglementare. Competenţele de asigurare a aplicării corespunzătoare pot să contribuie la o punere în aplicare în timp util a cadrului de reglementare UE şi, astfel, să îmbunătăţească stabilitatea cadrului juridic, ceea ce reprezintă o condiţie importantă pentru încurajarea investiţiilor. Lipsa competenţelor efective în cazul nerespectării cerinţelor are efect asupra întregului cadru de reglementare. Introducerea unei noi dispoziţii în Directiva 2002/21/CE (directiva-cadru) privind încălcarea obligaţiilor prevăzute în directiva-cadru şi în directivele speciale ar trebui, prin urmare, să garanteze aplicarea unor principii coerente şi stabile de asigurare a aplicării şi de aplicare de sancţiuni pentru întregul cadru de reglementare UE.
Potrivit jurisprudenţei constituţionale din România faptul că plângerea contravenientului poate fi respinsă de instanţa de judecată, acesta fiind obligat la plata amenzii contravenţionale, nu reprezintă o atingere adusă dreptului său de proprietate. Amenda reprezintă sancţiunea aplicată contravenientului ca urmare a săvârşirii unei fapte contravenţionale, iar diminuarea corespunzătoare a patrimoniului contravenientului este consecinţa directă a încălcării normelor legale. Este de esenţa contravenţiei sancţionarea comportamentelor care încalcă valori sociale de o anumită importanţă inclusiv prin aplicarea amenzilor. Aceste sancţiuni produc diminuarea justificată legal a patrimoniului contravenientului fără a se aduce atingere dreptului său de proprietate, astfel cum este reglementat de Legea fundamentală.60
Se opinează că agentul constatator trebuie apărat, în îndeplinirea atribuţiilor sale, prin orice mijloace sociale, inclusiv juridice, stabilindu-se poziţia sa posibilă de subiect pasiv al infracţiunii de ultraj (de concretizat dacă este infracţiune sau contravenţie). Cu cât protejarea lui de orice ingerinţe sau manifestări abuzive ori reprobabile ar fi mai concretă şi consacrată juridic, cu atât efectul activităţii sale în mediul social şi, în principiu, chiar al simplei lui prezenţe trebuie să fie mai substanţial, benefic grupului social şi relaţiilor interumane în cadrul acestuia61.
Subliniem că ignorarea în continuare de către Legislativ a prevederilor legislaţiei UE ce ţine de necesitatea abilitării ANRCETI cu competenţe de a impune sancţiuni administrative şi contravenţionale în domeniul comunicaţiilor electronice, are ca efect neîndeplinirea de către Republica Moldova a înţelegerilor din Acordul de Asociere62, ceea ce la rândul săucontrazice principiul internaţional privind executarea tratatelor cu bună credinţă, ceea ce ar aduce prejudicii credibilităţii Republicii Moldova ca partener în raporturile instituite prin tratatele internaţionale şi ar întârzia sau chiar ar frâna dezvoltarea relaţiilor interstatale şi interguvernamentale ale ţării — Deciziile Curţii Constituţionale nr. 5 din 29 septembrie 200263 şi nr. 1 din 15 martie 201064.
Astfel, cadrul de reglementareîn vigoare în sfera răspunderii administrative şi contravenţionale în domeniul comunicaţiilor electronice nu garantează ANRCETI exhaustivitatea competenţelor ce sunt prescrise de legislaţia UE, ceea ce are drept consecinţă imposibilitatea autorităţii de reglementare să prevină şi să combată eficace cazurile de încălcare a legislaţiei, dar şi împiedică asigurarea unei presiuni decontrol suficiente asupra sectorului de comunicaţii electronice; această absenţă limitează, de fapt, sfera şi gradul de cuprindere al activităţilor de reglementare ale ANRCETI şi, în consecinţă, capacitatea acesteia din urmă de a contribui la combaterea ilegalităţilor din sector.
Or, administrarea în domeniul combaterii contravenţionalităţii este una din sarcinileprioritare ale statului. Procedura contravenţională, la rândul său, poate fi considerată ca fiind unadin formele concrete de realizare a acestei administrări. Subiectul administrării în domeniulcombaterii contravenţionalităţii este reprezentantul statului.65 Deci, ANRCETI, în calitate de una din părţile obligatorii aleraportului procesual-contravenţional, precum şi în calitate de reprezentant al statului, trebuie să fie împuternicită nu numai să constate faptele ilegale din domeniul comunicaţiilor electronice dar să le soluţioneze/ examineze. Ceea ce nu înseamnă că ANRCETI, în cadrul procedurilor de tratare a cazurilor de încălcare a legislaţiei, a fortioriurmează să aplice sancţiuni, ci noile competenţe trebuie a fi privite ca un instrument juridico-administrativ cu un efect puternic de descurajareîn ceea ce priveşteîncălcarealegislaţiei şi a reglementărilor în domeniul comunicaţiilor electronice.
Căci, eficacitatea unui sistem de monitorizarea aplicării prevederilor legislaţiei din domeniul comunicaţiilor electronice şi întreprinderea acţiunilor pentru prevenirea şi înlăturarea nerespectării acestor prevederi se bazează pe faptul că fiecare presupusă încălcare estesoluţionată, iar atunci când este aplicată o sancţiune (măsură coercitivă), aceasta este descurajantă. Cu regret, deficienţele atât la nivelul procedurilor în vigoare, cât şi la nivelulsancţiunilor aplicate împiedică instituirea unui sistem eficient de urmărire a încălcărilor şi de sancţiuni administrative şi contravenţionale în domeniul comunicaţiilor electronice.
1 Prisacaru V. Tratat de drept administrativ român. Partea generală. Ed. a II-a. Revăzută şi adăugită de autor. Bucureşti: ALL, 1996, p. 415.
2 Ţiclea A. Reglementarea contravenţiilor. Ed. a III-a, revăzută şi adăugită. Bucureşti: Lumina Lex, 2003, p. 5.
3 Codul civil al Republicii Moldova. Nr. 1107-XV din 6 iunie 2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 22.06.2002, nr. 82-86 (661).
4 Legea privind protecţia consumatorilor. Nr. 105-XV din 13 martie 2003. Republicată în: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 21.10.2011, nr. 176-181 (513).
5 Codul contravenţional al Republicii Moldova. Nr. 218-XVI din 24 octombrie 2008. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 16.01.2009, nr. 3-6 (15).
6 Legea comunicaţiilor electronice. Nr. 241-XVI din 15 noiembrie 2007. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 14.03.2008, nr. 51-54 (155).
7 Legea privind reglementarea prin licenţiere a activităţii de întreprinzător. Nr. 451-XV din 30 iulie 2001. Republicată în: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 18.02.2005, nr. 26-28 (95).
8 Codul penal al Republicii Moldova. Nr. 985-XV din 18 aprilie 2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 13.09.2002, nr. 128-129 (1012).
9 Iorgovan A. Tratat de drept administrativ. Vol. II. Ediţia a III-a restructurată, revăzută şi adăugată. Bucureşti: Editura ALL Beck, 2002, p. 360.
10 Avornic Gh. ş.a. Teoria generală a dreptului. Chişinău: Cartier juridic, 2004, p. 490.
11 Trofimov I. Drept Civil. Contractele civile. Chişinău: Elena V. I., 2004, p. 77.
12 Guţuleac V. Tratat de drept contravenţional. Chişinău: Tipografia Centrală, 2009, p. 131-132.
13 Barac L. Elemente de teoria dreptului. Bucureşti: All Beck, 2001, p. 40.
14 Craiovan I. Tratat elementar de teoria generală a dreptului. Bucureşti: All Beck, 2001, p. 258-259.
15 Iorgovan A. Op. cit., p. 331.
16 Balan E. Instituţii de drept public. Bucureşti: Editura ALL Beck, 2003, p. 160.
17 Stătescu C., Bârsan C. Drept Civil. Teoria Generală a Obligaţiilor. Bucureşti: All Beck, 1993, p. 116.
18 Кожевников С.Н. Юридическая ответственность. Общая теория права: курс лекций. Под ред. В.K.Бабаева. Н. Новгород: НВШМ МВД РФ, 1993, с. 462.
19 Алексеев С.C. Восхождение к праву. Поиски и решения. М.: НОРМА, 2001, с. 371.
20 Prodan M. Cauzalitatea condiţie inerentă a răspunderii juridice. Teză de dr în drept. Chişinău, 2006, p. 42.
21 Costachi Gh., Arseni O. Abordarea terminologică a răspunderii constituţionale şi sursele acesteia. În: Legea şi viaţa, octombrie, 2009, p. 5.
22 Legea comunicaţiilor electronice. Nr. 241-XVI din 15 noiembrie 2007. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 14.03.2008, nr. 51-54 (155).
23 Legea privind administraţia publică centrală de specialitate. Nr. 98 din 4 mai 2012. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 03.08.2012, nr. 160-164 (537).
24 Barac L. Op. cit., p.296.
25 Hotca M. A. Drept contravenţional. Partea generală. Bucureşti: Editas, 2003, p. 327.
26 Ioan Al. ş. a. Drept administrativ. Curs universitar. Bucureşti: Editura Economică, 2002, p. 302-303.
27 Алексеев С. Общаятеорияправа. Т.1. Москва, Юридическаялитература, 1981, c. 276
28 Prodan M. Op. cit., p. 50.
29 Галаган И.А. Административнаяответственность в СССР. Воронеж: Изд. Воронежского ун-та, 1970, с. 13.
30 Boboş Gh. Teoria generala a statului şi dreptului. Bucureşti: Didactica şi Pedagogica, 1983, p. 264.
31 Artene D.A. Temeiul şi condiţiile răspunderii juridice. Teză de dr. în drept. Chişinău, 2014, p. 40.
32 Iovănaş I. Drept administrative. Arad: Servo-Sat. Vol. II. 1997, p. 137.
33 Guţuleac V. Bazele teoriei dirijării de stat. Chişinău, 2000, р. 177.
34 Orlov M., Belecciu Ş. Drept administrativ. Chişinău: Academia „Ştefan cel Mare“, 2005, p. 140.
35 Guţuleac V. Op. cit., p. 136.
36 Guţuleac V. Drept contravenţional. Chişinău: BonsOffices, 2006, p. 107.
37 Hotca M. A. Op. cit.,p. 293.
38 Furdui S. Dreptul contravenţional. Manual. Chişinău: Cartier Juridic, 2005, p. 104.
39 Ştefănescu I. T. Tratat teoretic şi practic de dreptul muncii, Bucureşti: Universul Juridic, 2010, p. 747.
40 Baltag D. Teoria răspunderii şi responsabilităţii juridice. Chişinău: ULIM, 2007, p. 350.
41 Ţiclea Al. Op. cit., p. 11.
42 Hotărârea Curţii Constituţionale pentru controlul constituţionalităţii articolului 234 din Codul contravenţional al Republicii Moldova (sancţionarea contravenţională a proprietarului vehiculului pentru necomunicarea identităţii persoanei căreia i-a încredinţat conducerea) (Sesizarea nr.53a/2014). Nr. 28 din 18 noiembrie 2014. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 12.12.2014, nr. 366-371 (48).
43 Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 1 februarie 2005 — Cauza Ziliberberg c. Moldovei (Cererea nr. 61821/00). http://hudoc.echr.coe.int/ (vizitat: 22.04.2015).
44 Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova pentru ratificarea Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, amendată prin protocoalele adiţionale la această convenţie. Nr. 1298-XIII din 24 iulie 1997. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 21.08.1997, nr. 54-55 (502).
45 Decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului din 28 iunie 2011 — Cauza Ioan POP împotriva României (Cererea nr. 40301/04). http://hudoc.echr.coe.int/ (vizitat: 22.04.2015).
46 Baltag D. Op. cit., p. 388.
47 Legea cu privire la principiile de bază de reglementare a activităţii de întreprinzător. Nr. 235-XVI din 20 iulie 2006. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 11.08.2006, nr. 126-130 (627).
48 Codul de procedură civilă al Republicii Moldova. Nr. 225-XV din 30 mai 2003. Monitorul Oficial al Republicii Moldova al Republicii Moldova, 12.06.2003, nr. 111-115 (451).
49 Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr. 2 din 28 mai 2012 „Privind practica judiciară de soluţionare de către instanţele judecătoreşti a cauzelor referitoare la suspendarea (sistarea şi retragerea) licenţelor ce vizează activitatea de întreprinzător“. În: Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2012, nr. 6.
50 Guţuleac V. Op. cit.,p. 236.
51 Hotca M.A. Op. cit., p. 310.
52 Guţuleac V., Balmuş V. Problemele administrării de stat. Chişinău: Fundaţia Draghiştea, p. 113.
53 Legea privind actele legislative. Nr. 780-XV din 27 decembrie 2001. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 14.03.2002, nr. 36-38 (210).
54 Lege pentru ratificarea Acordului de Asociere între Republica Moldova, pe de o parte, şi Uniunea Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice şi statele membre ale acestora, pe de altă parte. Nr. 112 din 2 iulie 2014. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 18.07.2014, nr. 185-199 (442).
55 Directiva 2002/20/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind autorizarea reţelelor şi serviciilor de comunicaţii electronice. Nr. 20 din 7 martie 2002. În: Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene, 24.04.2002, nr. L 108.
56 Directiva 2002/58/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind prelucrarea datelor personale şi protejarea confidenţialităţii în sectorul comunicaţiilor publice (Directiva asupra confidenţialităţii şi comunicaţiilor electronice). Nr. 58 din 12 iulie 2002. În: Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene, 31.07.2002, nr. L 201.
57 Directiva 2009/140/CE a Parlamentului European şi a Consiliului de modificare a Directivelor 2002/21/CE privind un cadru de reglementare comun pentru reţelele şi serviciile de comunicaţii electronice, 2002/19/CE privind accesul la reţelele de comunicaţii electronice şi la infrastructura asociată, precum şi interconectarea acestora şi 2002/20/CE privind autorizarea reţelelor şi serviciilor de comunicaţii electronice. Din 25 noiembrie 2009. În: Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, 18.12.2009, nr. L 337.
58 Directiva 2009/136/CE a Parlamentului European şi a Consiliului de modificare a Directivei 2002/22/CE privind serviciul universal şi drepturile utilizatorilor cu privire la reţelele şi serviciile de comunicaţii electronice, a Directivei 2002/58/CE privind prelucrarea datelor personale şi protejarea confidenţialităţii în sectorul comunicaţiilor publice şi a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 privind cooperarea dintre autorităţile naţionale însărcinate să asigure aplicarea legislaţiei în materie de protecţie a consumatorului. Nr. 136 din 25 noiembrie 2009. În: Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, 18.12.20009, nr. L 337.
59 Costachi Gh. Direcţiile prioritare ale edificării statului de drept în Republica Moldova. Chişinău: Institutul de Istorie, Stat şi Drept, 2009.p. 186.
60 Decizia Curţii Constituţionale „Referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.118 alin.(2), alin.(31) şi alin.(4), precum şi art.120 alin.(1) teza a doua din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice“. Nr. 254 din 20 martie 2012. În: Monitorul Oficial al României, 14.05.2012, nr. 323.
61 Poenaru I. Răspunderea pentru contravenţii. Bucureşti: Lumina Lex, 1998.p. 72.
62 Lege pentru ratificarea Acordului de Asociere între Republica Moldova, pe de o parte, şi Uniunea Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice şi statele membre ale acestora, pe de altă parte. Nr. 112 din 2 iulie 2014. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 18.07.2014, nr. 185-199 (442).
63 Decizia Curţii Constituţionale „Privind sistarea procesului pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi ale Tratatului între Republica Moldova şi Ucraina cu privire la frontiera de stat şi a Protocolului adiţional la Tratat, semnate la Kiev la 18 august 1999“. Nr. 5 din 24 septembrie 2002. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 10.10.2002, nr. 137-138 (25).
64 Decizia Curţii Constituţionale „Asupra sesizării pentru controlul constituţionalităţii Legii nr. 348-XV din 12 iulie 2001“. Nr. 1 din 15 martie 2010. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 26.03.2010, nr. 41-43 (6).
65 Guţuleac V. Op. cit., p. 207.