ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol
ISSN 1857-4122
Publicaţie ştiinţifică de profil Categoria B
Trimite un articol

Răspunderea patrimonială — formă a răspunderii juridice?

Tatiana STAHI, doctorandă, ULIM
Recenzent: Ion POSTU, doctor în drept, conferenţiar universitar

 

The investigated theme concerns the opinions of the theoreticians towards the notions of liability and patrimonial liability. Identification of patrimonial liability generated more interest particularly in the legal literature, because there is no unanimity of opinions of views on the place patrimonial liability in the legal liability system. We conclude, we can say that the patrimonial liability is found in many areas of law, and when liability attract financial changes are observed characters patrimonial liability.

Keywords: definition, legal liability, responsibility, patrimonial liability, material liability,

 

 

 

Tema investigată se referă la opinii ale teoreticienilor faţă de noţiunile de „răspundere“ şi „răspunere patrimonială“. Identificarea răspunderii patrimoniale a generat un interes mai deosebit în literatura juridică în ultimul timp, fiindcă nu există o unanimitate de opinii referitoare la locul răspunderii patrimoniale în sistemul răspunderii juridice. Concluzionînd, am putea menţiona că, răspunderea patrimonială se regăseşte în mai multe ramuri de drept, ori de cîte ori răspunderea atrage modificări ale patrimoniului sînt remarcate caracterele răspunderii patrimoniale.

Cuvinte-cheie: noţiune, răspundere juridică, responsabilitate, răspundere patrimonială, răspundere materială.

 

Sfera noţiunii de răspundere este foarte largă, toate acţiunile umane fiind susceptibile să genereze o formă sau alta de răspundere, deoarece normele de conduită conţin prescripţii cu caracter reglator, prin care societatea îşi apără interesul său general1.

Răspunderea juridică constituie un subiect a cărui tratare provoacă dificultăţi, în special, la nivelul teoriei generale a dreptului. Acest subiect interesează toate disciplinile juridice de ramură, avînd o deosebită importanţă practică, deoarece cu răspunderea se finalizează orice problemă juridică. Prezentă în toate ramurile dreptului, instituţia răspunderii asigură eficacitatea ordinii de drept, stimulează atitudinea de respectare a legii, stabilirea şi menţinerea ordinii sociale2.

Concepută a fi componentă fundamentală de drept, răspunderea juridică este, în manifestările ei concrete, o sumă de forme de răspunderi specializate, reglementate de instituţii juridice distincte şi pentru că formele răspunderii (civilă, penală, administrativă, disciplinară, materială, fiscală etc.) se diferenţiază sensibil între ele, este dificil de construit o definiţie care să înglobeze toate caracteristicile comune ale acestora. Între diferite forme ale răspunderii pot exista interferenţe sau suprapuneri, fără ca acestea să înlăture individualitatea fiecăreia. Toate aceste forme şi individualitatea lor sînt cercetate minuţios de specialiştii în domeniu3.

În doctrină s-a format diverse modalităţi de interpretare a răspunderii juridice. Printre cele mai răspîndite, sînt: răspunderea juridică este o sancţiune, o pedeapsă care prevede o măsură de constrîngere a delicventului de către stat; obligaţia juridică a persoanei vinovate de săvîrşirea unui delict să suporte pedeapsa; raport juridic în cadrul căruia delicventul suportă o măsură de constrîngere aplicată de stat.4

Menţionăm că, opiniile din cadrul teoriei generale a dreptului din diferite ţări cu privire la definirea răspunderii juridice nu sînt contradictorii.

Potrivit autoarei L. Barac, răspunderea juridică ar putea fi definită ca fiind instituţia ce cuprinde ansamblul normelor juridice care vizează raporturile ce apar în sfera activităţii desfăşurate de autorităţile publice, în temeiul legii, împotriva tuturor celor care încalcă sau ignoră ordinea de drept, în scopul asigurării respectării şi promovării ordinii juridice şi a binelui public5.

În opinia lui Gh. Lupu, răspunderea juridică poate fi înţeleasă în sens larg şi în sens restrîns. Astfel, în sens strict, răspunderea juridică constă în obligaţia de a suporta sancţiuniunea regulii de drept pentru un fapt imputabil; în sens larg, răspunderea juridică este un raport de drept particular născut dintr-un fapt juridic deosebit, individualizat prin trăsături specifice6.

Menţionăm și definiţia dată de M.N. Costin: „Răspunderea juridică este complexul de drepturi şi obligaţii conexe care, potrivit legii se naşte ca urmare a săvîrşirii unei fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrîngerii de stat prin aplicarea sancţiunilor juridice în scopul asigurării stabilităţii raporturilor social şi al îndrumării membrilor societăţii în spiritul respectărilor ordinii de drept“7.

Reprezentantul doctrinei ruse S. Komarov, consideră că răspunderea juridică este executarea de către infractor a obligaţiilor în baza constrîngerii de stat, raport juridic care apare între stat şi persoană, căreia i se impune obligaţia de a suporta consecinţele nefavorabile şi privaţiunile pentru săvîrşirea faptei ilicite8.

În doctrina autohtonă, de exemplu, Gh. Avornic menţionează că „răspunderea juridică este o măsură de constrîngere aplicată de către stat pentru comiterea unei fapte ilicite şi exprimată prin aplicarea unor sancţiuni cu caracter material, organizaţional sau de ordin patrimonial“9.

De asemenea A. Băieşu defineşte răspunderea civilă ca fiind o formă a constrîngerii de stat care constă în delegarea oricărei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ilicită prevăzută de lege sau de contract10.

Profesorul D. Baltag, analizînd şi generalizînd opiniile savanţilor, vine cu următoarea definiţie a răspunderii juridice: „Răspunderea juridică este o formă a răspunderii sociale stabilite de stat, ca urmare a încălcării normelor de drept printr-un fapt ilicit, care determină obligaţia de a suporta consecinţe corespunzătoare de către cel vinovat, inclusiv prin utilizarea forţei de constrîngere a statului în scopul restabilirii ordinii de drept lezat“11.

Norma juridică încălcată reprezintă singurul temei al răspunderii juridice, întrucît încălcarea oricăror alte norme nu antrenează această răspundere decît dacă respectivele reguli au o consacrare juridică. Prin intervenţia statului în cazul încălcării regulii de drept, intervenţie specifică numai răspunderii juridice, comparativ cu alte forme ale răspunderii sociale, se urmăreşte atît înlăturarea încălcării şi sancţionarea celui vinovat, cît şi prevenirea săvîrşirii în viitor de către acelaş subiect sau de către alţii a unor abateri similare sau diferite, creşterea astfel a conştiinţei juridice şi reeducarea celui vinovat.

În orice caz, sancţiunea aplicată trebuie să fie o reacţie proporţională gravităţii faptei comise, să nu înjosească persoana celui vinovat şi nici să-l expună la suferinţe inutile.

Deseori se confundă răspunderea juridică cu sancţiunea juridică. Drept exemplu în acest sens vom aduce identificarea răspunderii civile delictuale cu sancţiunea civilă care se aplică nu atît în considerarea persoanei care a săvîrşit fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, cît în considerarea patrimoniului său12.

Astfel spus, sancţiunea este un element prin intermediul căruia se realizează răspunderea juridică, şi invers, răspunderea juridică nu s-ar putea nicidecum realiza fără existenţa şi aplicarea sancţiunii juridice. De aici concluzia că, ele nu pot exista în mod separat, dar nici nu se identifică.

În general însă sancţiunea este considerată o modalitate de constrîngere utilizată în relaţiile sociale în vederea stimulării, impunerii, descurajării sau prevenirii unor comportamente nocive, în raport de criterii morale sau juridice explicite13.

Formele răspunderii juridice, în special, au constituit, de-a lungul timpului, subiecte de studiu pentru diverşi autori, abordările fiind deseori diferite, coţinînd să se contureze noi opinii relative la aceste fenomene juridice, astfel încît tema abordată în prezentul studiu este în permanenţă actuală14.

Actualmente, sub aspect conceptual, în literatura de specialitate din România formele răspunderii juridice sînt desemnate atît prin sintagma clasică ,,formele răspunderii juridice“, cit şi prin sintagma „specii ale răspunderii juridice15 sau ,,felurile răspunderii juridice“ şi „manifestările răspunderii juridice16. În doctrina autohtonă, profesorul Gh. Avornic17 utilizează şi îmbinarea „modalităţi ale răspunderii juridice“ pentru a desemna formele acesteia.

În literatura juridică, dar şi în diferite acte legale, sunt acceptate un șir de forme ale răspunderii juridice, determinate conform diverselor criterii: scopul urmărit, natura faptei ilicite şi a normei încălcate, gradul prejudiciabil al faptei, caracterul sancţiunilor etc.

Analizate din perspectiva apartenenţei la una dintre ramurile dreptului, aceste forme sînt:

— răspunderea penală;

— răspunderea civilă (contractuală şi delictuală);

— răspunderea administrativă;

— răspunderea disciplinară18.

Ioan Humă propune şi o altă clasificare a formelor răspunderii juridice, în funcţie de scopul urmărit, prin declanşarea răspunderii s-a realizat o altă clasificare a formelor răspunderii juridice, distingînd:

— răspundere cu caracter reparativ, care vizează anularea consecinţelor prejudiciabile pentru patrimoniul persoanei, prin obligarea făptuitorului la acţiunea de a da sau a face în beneficiul păgubitului;

— răspunderea patrimonială şi răspunderea materială;

— răspunderea represivă sau sancţionatorie care obligă autorul faptei ilicite să suporte consecinţele punitive ale atitdinii sale generatoare de pericol social19.

Pentru o mai bună analiză a trăsăturilor răspunderii patrimoniale şi pentru a o diferenţia cît mai corect de alte forme ale răspunderii juridice, în primul rînd este important de determinat natura juridică a acestui tip de răspunere. Pornind de la faptul că instituţia răspunderii patrimoniale se bucură de o amplă atenţie legală şi doctrinară, putem afirma că răspunderea patrimonială ridică mai multe probleme teoretice şi practice.

În doctrina autohtonă deocamdată nu este elaborată o abordare unică vis-a-vis de problema dacă poate fi considerată sau nu răspunderea patrimonială drept o formă distinctă de răspundere juridică ce se extinde asupra mai multor ramuri de drept. În majoritatea cazurilor aceasta este examinată drept o obligaţie subiectivă a persoanei, rezultată dintr-un raport juridic legată de cauzarea unui prejudiciu, unui bun sau unui drept patrimonial concret, sau ca o măsură sancţionatorie suplimentară, reglementată de normele juridice.

De obicei răspunderea patrimonială face obiectul de studiu al lucrărilor specialiştilor din domeniul civil şi din domeniul muncii, dar conceptul de răspundere patrimonială îl găsim şi în dreptul administrativ, fiscal, comercial, penal, financiar, etc.

În dreptul civil, literatura juriică română20 defineşte răspunderea civilă contractuală, ca fiind obligaţia debitorului de a repara pecuniar prejudiciul cauzat creditorului sau prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare ori cu întîrziere a obligaţiilor născute dintr-un contract valabil încheiat.

Autorul autohton S. Baieş, defineşte răspunderea juridică civilă ca fiind o formă a constrîngerii de stat care constă în obligaţia oricărei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ilicită prevăzută de lege sau contract21.

Reprezentantul doctrinei ruse O.S. Joffe, menţionează că, răspunderea juridică civilă este o sancţiune pentru fapta ilicită care produce consecinţe negative pentru delicvent, exprimate prin pierderea drepturilor subiective civile sau impunerea unor obligaţii civile noi22.

Art. 27 din Codul Civil al Republicii Moldova stipulează că: „persoana fizică răspunde pentru obligaţiile sale cu tot patrimoniul său, cu excepţia bunurilor care, conform legii nu pot fi urmărite23. Astfel, pentru obligaţiile care-i revin, persoana fizică poartă răspundere cu toate bunurile din patrimoniul său.

Din definiţiile enunţate anterior deducem că, răspunderea civilă este o formă de răspundere patrimonială. Bineînţeles că ea se deosebeşte de răspunderea juridică patrimonială, specifică altor ramuri de drept.

Autorii de drept civil preferă noţiunea de „răspundere civilă“ în cadrul raporturilor de drept financiar, fiscal etc. Noi însă sîntem de părerea că ar trebui folosită noţiunea de „răspundere patrimonială“, întrucît acest termen prin natura lui nu indică apartenenţa ramurală a răspunderii, ci asupra faptului că se răspunde cu patrimoniul, fapt în urma căruia are loc repararea prejudiciului patrimonial.

Este important să identificăm careva caractere specifice răspunderii civile patrimoniale pentru a evita confundarea cu răspunderea patrimonială din alte ramuri de drept:

— este patrimonială întrucît întotdeauna presupune repararea prejudiciului;

— răspunderea juridică civilă nu se declanşează din oficiu, ci doar la cererea titularului dreptului subiectiv lezat;

— părţile se află pe picior de egalitate juridică;

— există o corelaţie între cuantumul răspunderii şi cel al prejudiciului aceasta presupune o limită a răspunderii civile.

— răspunderea patrimonială, este o răspundere integrală, nu numai pentru dauna efectivă şi actuală, ci şi pentru foloasele nerealizate spre deosebire de răspunderea materială (dreptul muncii) care este, limitată.

Important este faptul că principiile ce guvernează instituţia răspunderii civile ţin de repararea prejudiciului. Conform art. 602 Codului Civil al Republici Moldova „în cazul în care nu execută obligaţia, debitorul este ţinut să-l despăgubească pe creditor pentru prejudiciul cauzat şi să repare prejudiciul patrimonial“. Nu poate exista răspundere patrimonială ori contractuală dacă nu s-a produs o daună (pagubă). Prejudiciul este nu numai o condiţie a răspunderii dar şi măsura ei, în sensul că autorul răspunde numai în limitele prejudiciului cauzat. Pentru ca persoana să răspundă patrimonial şi în ceea ce priveşte prejudiciul, trebuie să fi îndeplinite anumite condiţii:

— să fie real;

— prejudiciul trebuie să fie cert atît în privinţa existenţei sale, cît şi în privinţa întinderii sale materiale (să fie posibil de evaluat);

— un rezultat dăunător al acestei conduite

— să fie actual, adică s-a produs în totalitate pînă la data cînd se cere repararea lui24.

În raport cu consecinţele care se produc prin săvîrşirea faptei ilicite, în legislaţie (art. 14 din CC al RM), în doctrină şi în jurisprudenţă, se face distincţie între prejudiciul patrimonial/material, şi prejudiciul nepatrimonial sau daună morală. Prejudiciul patrimonial este consecinţa săvîrşirii faptei ilicite ce constă într-o pierdere patrimonială, adică acest prejudiciu are un conţinut economic, putînd fi evaluat pecuniar)25. De exemplu, distrugerea sau degradarea unui bun, sustragerea unui bun, uciderea unui animal, vătămarea sănătăţii unei persoane urmată de diminuarea sau pierderea capacităţii de muncă şi a cîştigului obişnuit al victimei: pierderea, în tot sau în parte, a unui drept patrimonial, cum ar fi, de pildă, dreptul la întreţinere etc.26

Repararea prejudiciului cauzat este o metodă generală a răspunderii civile şi are un conţinut patrimonial, exprimîndu-se prin aceea că, autorul faptei ilicite plăteşte bani sau transmite bunuri din patrimoniul său în patrimoniul celui prejudiciat. Totodată, repararea are un caracter compensatoriu, deoarece persoanei vătămate i se restabileşte, din contul făptuitorului situaţia patrimonială pe care el o avea înainte de a se produce prejudiciul.

Art. 160 din Codul Civil al Republiii Moldova stabileşte că, în materia contractuală „despăgubirea pe care o datorează debitorul pentru neexecutare, cuprinde atît prejudiciul efectiv cauzat creditorului cît şi venitul ratat“27. Venitul ratat se consideră venitul ce ar fi fost posibil în condiţiile unui comportament normal din partea autorului prejudiciului în condiţii normale.

Constatăm că, realizarea răspunderii civile se efectuiază prin restabilirea stării materiale a persoanei prejudiciate, din contul patrimoniului delicventului sau din contul persoanei responsabile de prejudiciul cauzat

În dreptul muncii, diverşi autori, reprezentanţi ai diferitor ţări, denumesc diferit răspunderea în această ramură de drept, fie răspunderea materială (Republica Molova, Federaţia Rusă), fie răspunderea patrimonială (România)

În doctrina şi legislaţia muncii a României s-a apreciat pe bună dreptate că, răspunderea patrimonială poate fi considerată o varietate a răspunderii civile contractuale, deoarece se bazează pe „normele şi principiile răspunderii civile contractuale“, avînd anumite particularităţi determinante specifice raporturilor juridice de muncă28.

Primul aspect care necesită elucidare constă în determinarea naturii juridice a răspunderii materiale/patrimoniale în dreptul muncii. În contextul dat asistăm la opinia exprimată în literatura de specialitate, 29 potrivit căreia, sub aspectul de drept comparat, putem destinge două categorii de state:

1. În statele care nu au cunoscut în istoria lor orînduirea socialistă, răspunderea reparatorie dintre părţile contractului individual de muncă este cea din dreptul comun (civil). Aşadar, Franţa, Germania, SUA consacră răspunderea reparatorie de drept comun;

2. O parte a statelor care au cunoscut, în cadrul parcursului lor istoric, orînduirea socialistă, păstrează şi în prezent răspunderea reparatorie reciprocă dintre părţile contractului individual de muncă ca o formă distinctă a răspunderii juridice în dreptul muncii, deosebită de răspunderea de drept comun. O astfel de răspundere specifică este consacrată în Ungaria, Cehia, Federaţia Rusă şi în Republica Moldova.

În opinia profesorului N. Romandaş, răspunderea materială (patrimonială) a părţilor contractului individual de muncă, consfinţită în dispoziţiile art. 327-347 din Codul Muncii al RM, reprezintă o formă distinctă (de sine stătătoare) a răspunderii juridice, de drept al muncii şi nici decum nu poate fi recunoscută ca o varietate a răspunderii civile contractuale30.

O altă părere despre natura juridică a răspunderii materiale dintre angajator şi salariat o regăsim în pct. 1 din Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a RM nr. 11 „Cu rivire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei ce reglementează obligaţia uneia dintre părţile contractului individual de muncă de a repara prejudiciul cauzat celeilalte părţi“ din 3 octombrie 200531 conform căreia, răspunderea materială pentru prejudiciul cauzat uneia dintre părţi în timpul executării contractului individual de muncă, potrivit legislaţiei muncii, are natura juridică a unei varietăţi a răspunderii civile contractuale cu particularităţile determinate de specificul raporturilor juridice de muncă.

În argumentarea punctului său de vedere profesorul N. Romandaş invocă următoarele considerente: a) potrivit art. 333 alin (2) in Codul Muncii al Republicii Molova, salariatul răspunde, de regulă, numai pentru prejudiciul efectiv, dar nu şi pentru venitul ratat de angajator, ca urmare a faptei săvîrşite de salariat; b) pentru prejudiciul cauzat angajatorului, salariatul poartă, de regulă, răspundere materială parţială, fiind ţinut să repare prejudiciul cauzat angajatorului doar în limitele salariului mediu lunar (art. 336 din Codul Muncii al Republicii Molova); c) mărimea prejudiciului material cauzat angajatorului se determină conform pierderilor reale, în baza datelor de evidenţă contabilă, iar în cazul sustragerii, pierderii, distrugerii sau deteriorării bunurilor angajatorului atribuite la mijloace fixe, mărimea prejudiciului material se calculează pornindu-se de la costul de inventar al valorilor materiale, minus uzura, conform normelor stabilite (art. 341 alin (1)-(2) din Codul Muncii al Republicii Molova); d) răspunderea materială a salariatului vinovat şi recuperarea prejudiciului se pot realiza prin emiterea de către angajator a unui ordin cu privire la efectuarea reţinerilor limitate din salariu (art. 344 alin. (1) şi art. 347 din Codul Muncii al Republicii Molova)32. Analizînd prevederile art. 327-347 din Codul Muncii al Republicii Molova, putem conchide că, răspunderea materială în dreptul muncii are o serie de elemente care o delimitează de răspunderea civilă contractuală şi anume: a) este coniţionată de existenţa raportului juridic de muncă. Cu toate acestea, încetarea raporturilor de muncă după cauzarea prejudiciului material şi (sau) a celui moral nu presupune eliberarea părţii contractului individual de muncă de repararea prejudiciului prevăzut de Codul Muncii al Republicii Molova şi de alte acte normative. În conformitate cu pct. 3 în Hotărîrea Plenului CSJ nr. 11/2005, dacă prejudiciul a fost cauzat după încetarea raporturilor juridice de muncă în modul stabilit de lege, dispoziţiile legale privind răspunderea materială, potrivit CM al RM, devin inaplicabile, în aceste cazuri intervenind răspunderea civilă delictuală, iar în cazul în care între părţi este încheiat un contract civil, se vor aplica normele privin răspunerea civilă contractuală, cu excepţia cazurilor în care instanţa de judecată va stabili că prin contractul civil respectiv se reglementau de fapt raporturi de muncă dintre salariat şi angajator (art. 2 alin. (3) din CM al RM)33; b) la baza răspunderii materiale stă vinovăţia celui în cauză; c) este o răspundere individuală care exclude în principiu solidaritatea, spre deosebire de raporturile juridice civile, în cadrul cărora aceasta operează în temeiul unor prevederi legale; d) este o răspundere limitată, numai pentru daune efective, numai pentru prejudicii actuale; e) este reglementată prin norme legale imperative, modificarea ei prin clauze ale contractului individual e muncă este inadmisibilă34.

Am putea spune că, răspunderea materială din dreptul muncii este o răspundere patrimonială, pe cînd răspunderea patrimonială are o sferă de cuprindere mai largă, de aceea nu putem spune că, răspunderea patrimonială este o răspundere materială.

În dreptul administrativ, răspunderea administrativ-patrimonială reprezintă o formă specifică dreptului administrativ. În procesul exercitării funcţiilor în carul organelor administraţiei publice se pot produce daune patrimoniale şi morale persoanelor fizice şi juridice în raport cu care intervine activitatea acestor organe. Acest prejudiciu se produce atît în cadrul exercitării legale a funcţiei cît şi atunci cînd funcţia publică este îneplinită defectuos sau nu a fost îndeplinită. În primul caz, producerea pagubei prin exercitarea funcţiei publice, dă dreptul acestora de a pretinde despăgubiri în coniţiile stabilite de lege espăgubirea fiind suportată de administraţia publică. Cealaltă situaţie, este total iferită, răspunderea în acest caz revenind funcţionarului public în mod solidar cu administraţia35.

Indiferent de denumirea acestei forme specifice a răspundere juridice administrative , aceasta oricum are ca esenţă repararea pagubei. În consecinţă, persoanele cărora li s-a produs prejudiciul patrimonial au dreptul de a cere restituirea sau repararea pagubei fie de la funcţionarul vinovat, fie de la autoritatea administraţiei publice.

În literatura autohtonă problemele răspunderii aministrativ-patrimoniale au fost abordate de către Maria Orlov, care susţine că „Răspunderea administrativ-patrimonială, pe lîngă faptul că este o formă nouă de răspundere în legislaţie, poartă un caracter complex şi urmează a fi abordată de ştiinţa dreptului administrativ într-o manieră multiaspectuală şi interdisciplinară“36.

Autoarea Angela Dastic consideră că, răspunderea administrativ-patrimonială a autorităţilor publice necesită a fi examinată în aspect dublu, adică concomitent în calitatea acestora de autoritate publică şi de persoană juridică37.

Aceste idei, cu privire la răspunderea administrativ-patrimonială, sunt regăsite şi cercetate în lucrările cercetătorilor de domeniu, precum: V. Guţuleac38. Autorul V. Cobişneanu, care a abordat practic, în ştiinţa autohtonă, începutul acestei probleme, fundamentînd concepţia pentru instituirea unei noi instituţii a dreptului administrativ — instituţia răspunderii administrativ-patrimoniale39.

În continuare, menţionăm şi o altă viziune asupra naturii juridice a răspunerii patrimoniale. În ultimul timp, în doctrină se aduc argumente a naturii constituţionale a acestei instituţii. Mai mulţi cercetători ruşi, astfel profesorul N.M. Kolosova afirmă că, răspunderea constituţională a statului intervine pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate oficial în cazurile în care sînt astfel provocate diferite prejudicii şi se exprimă prin recuperarea acestora. Respectiv, în viziunea cercetătoarei repararea de către stat a prejudiciilor este o sancţiune constituţională. Un alt moment accentuat de către cercetătoare este că, în cazul neonorării de către stat a obligaţiilor sale, poate surveni atît răspunderea civilă, cît şi răspunderea constituţională, dacă încălcarea a avut loc în contextul exercitării funcţiilor publice. Respectiv, sancţiunile care se aplică organelor puterii de stat şi funcţionarilor acestora trebuie considerate ca fiind sancţiuni aplicate statului, ca subiect al răspunderii constituţionale.40

O concluzie importantă ce poate fi dedusă din ideiile enunţate de profesorul N. M. Kolosova este faptul că, statul este pasibil de răspundere pentru prejudiciile cauzate cetăţenilor de orice autoritate publică. Respectiv această categorie este cu mult mai largă decît răspunderea patrimonială a statului pentru erori judiciare, reglementată de art. 53 alin. (2) din Constituţia Republicii Moldova. În limitele acesteia se încadrează, astfel şi răspunderea administrativ-patrimonială a statului în cadrul contenciosului administrativ, temeiul constituţional al căreia este prevăzut în alin. (1) al aceluiaşi articol din Constituţie.

Astfel, potrivit acestor prevederi constituţionale „persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului sau repararea pagubei“.

Referindu-se la acest subiect, cercetătorul L. Lavric, consideră că „raporturile de reparare a prejudiciului cauzat persoanei printr-un act administrativ ilicit de către persoana cu funcţie de răspundere, din cadrul organului autorităţilor administraţiei publice, au natură juridică civilă“. Autorul, compară particularităţile obiectivului şi ale metodelor dreptului civil cu raporturile patrimoniale ce apar în virtutea prevederilor Legii nr. 793-XIV din 10.02.200041 Contenciosului administrativ şi constă în următoarele:

a) Persoana ale cărei drepturi au fost lezate prin actul administrativ ilicit, de către persoana cu funcţie de răspundere din cadrul organului autorităţii publice, dispune de autonomie patrimonială;

b) In cadrul raporturilor patrimoniale, apărute în baza legii menţionate, persoana vătămată nu se subordonează (cu unele excepţii) organelor autorităţilor publice;

c) Raporturile patrimoniale de reparare a prejudiciului, cauzat de un act administrativ ilicit, se realizează din iniţiativa persoanei vătămate

d) Utilizarea instituţiei răspunderii civile de alte ramuri de drept, nu duce la includerea ei în ramura respectivă;

e) Dat fiind faptul că, urmările negative cu caracter patrimonial atrag răspunderea civilă, o sancţiune specifică dreptului civil cu caracter reparator, care este orientată împotriva patrimoniului persoanei responsabile pentru prejudiciul cauzat prin săvîrşirea faptei ilicite, obligaţia de despăgubire imputată autorului prejudiciului este o formă de realizare a răspunderii civile.42

În ceea ce ne priveşte nu împărtăşim această opinie, deoarece formele răspunderii juridice se diferenţiază prin: pericolul social al faptei, împrejurările în care a fost săvîrşită fapta, calitatea făptuitorului valoarea ocrotită prin lege a cărei încălcare s-a produs, forma de vinovăţie, prevederea legală. Respectiv, răspunderea autorităţilor administrative nu poate fi calificată ca fiind civilă doar în baza faptului că presupune recuperarea prejudiciului. Prejudiciul în cazul dat este produs prin încălcarea unui raport de putere şi anume de către subietul deţinător de putere publică şi respectiv, judecarea acestui litigiu trebuie făcut în baza normelor şi princiipiilor dreptului public, nu a celui privat susţine M. Orlov43.

Faţă de cele expuse, considerăm necesar ca cercetările privind răspunderea administrativ- patrimonială trebuie să aibă drept puncte de reper:

a) răspunderea autorităţilor administrative;

b) răspunderea funcţionarilor publici.

Concluzionînd, am putea menţiona că, răspunderea patrimonială se regăseşte în mai multe ramuri de drept. Astfel, ori de cîte ori răspunderea atrage modificări ale patrimoniului sunt remarcate caracterile răspunderii patrimoniale.

Noile condiţii de relaţii social-economice condiţionează foarte bine schimbarea modului de abordare şi de perfecţionare în continuare a fenomenului răspunderii juridice şi ca consecinţă, am putea menţiona că, la momentul actual răspunderea patrimonială este o formă interramurală a răspunderii juridice.

 

1 A se vedea: M. Costin. Răspunderea juridică in dreptul Republicii Socialiste România. Cluj, 1974, p. 15.

2 A se vedea: D. Baltag . Teoria Generală a Dreptului. Chişinău, 2010, pag. 419.

3 A se vedea: D. Baltag. Abordarea ştiinţifică a conceptului răspunderii juridice în ştiinţa teoretico-juridică contemporană. Revista Naţională de Drept, nr. 2/2007, p. 27.

4 A se vedea: D. Baltag. Teoria răspunderii şi responsabilităţii juridice, Chişinău, 2007, p. 118.

5 A se vedea: L. Barac. Cîteva consideraţii cu privire la efinirea răspunderii juridice. Revista Deptul, nr. 4/1994, p. 39.

6 A se vedea: Gh. Lupu, Gh. Avornic. Teoria generală a dreptului. Chişinău, 1997, p. 201.

7 A se vedea: M.N.Costin. O încercare de definire a noţiunii răspunderii juridice. Revista Română de Drept, nr 5/1970, Bucureşti, p. 83.

8 A se vedea: С. Комаров. Общая теория государства и права. Курс лекций. Москва, 1996, p. 266.

9 A se vedea: Gh. Avornic, E. Aramă, B. Negru, R.Costea. Teoria generală a dreptului. Chişinău, 2004, p. 490.

10 A se vedea: S. Baeş, A. Baieşu. Drept civil. Drepturile reale. Teoria generală a obligaţiilor. Vol. II. Chişinău, 2005, p.49.

11 A se vedea: D. Baltag. Teoria Generală a Dreptului. Chişinău, 2010, p. 425.

12 A se vedea: C. Stătescu, C. Bârsan. Drept Civil. Teoria Generală a Obligaţiilor. Bucureşti, 1993, p. 117.

13 A se vedea: C. Popa. Teoria generală a dreptului. Bucureşti, 2001, p. 26.

14 A se vedea: A. Cerchez. Cercetări ştiinţifice în domeniul formelor răspunderii juridice. Revista Naţională de Drept, nr.11/2014, p. 32.

15 A se vedea: C. Gheorghe, R. Mihai, I. Motica. Fundamentele dreptului. Optima justiţia. Bucureşti, 1999, p. 123.

16 A se veea: L. Pop, F.I. Popa, S.T. Vidu. Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile. Bucureşti, 2012, p. 379-380.

17 A se vedea: Gh. Avornic. Tratat de teoria generală a statului şi dreptului. Chişinău, 2010, p. 297.

18 A se vedea: D. Baltag. Teoria Generală a Dreptului. Chişinău, 2010, p. 444.

19 A se vedea: I. Humă. Introducere în studiul dreptului. Iaşi, 1993, p. 146.

20 A se vedea: L. Pop, I.F. Popa, S.I.Vidu. Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile. Bucureşti, 2012, p. 240.

21 A se vedea: S. Baieş, ş.a. Drept Civil. Drepturile reale. Teoria generală a obligaţiilor. Chişinău, 2005, p. 403.

22 A se vedea: O. Йоффе О. Ответственность по советскому гражданскому праву. Ленинград, 1955, p. 97.

23 Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07. 1994, în vigoare din 27.08.1994. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 12.08.1994, nr.1 din 12.08.1994.

24 A se vedea: I.T. Ştefănescu. Tratat teoretic şi practic de drept al muncii. Bucureşti, 2012, p. 780.

25 A se vedea: D. Baltag, Gh. Tragone. Unele considerente referitoare la condiţiile în care poate fi antrenată răspunderea juridică pentru fapta ilicită. Legea şi Viaţa, nr.7/2014, p. 19.

26 A se vedea: L. Pop, I. F. Popa, S. I. Vidu. Op. cit. p. 242

27 Codul Civil al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr. 1107-XV din 06.06.2002 În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 22.06.2002, nr. 82-86/661.

28 A se veea: Al. Ţiclea. Tratat de dreptul muncii, Ediţia a VIII. Bucureşti, 2014, p. 876.

29 A se veea: I.T. Ştefănescu. Op. cit., p. 770-771.

30 A se vedea: E. Boişteanu, N. Romandaş. Tratat de dreptul muncii. Chişinău, 2015, p. 659-660.

31 Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a RM nr. 11 din 3 octombrie 2005 „Cu rivire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei ce reglementează obligaţia uneia dintre părţile contractului individual de muncă de a repara prejudiciul cauzat celeilalte părţi“. În: Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2006, nr.2.

32 A se vedea: E. Boişteanu, N. Romandaş. Op. cit., p. 660-661.

34 A se vedea: Al. Ţiclea, A. Popescu, C. Tufan. Dreptul Muncii, Bucureşti, 2004, p. 691-692.

35 A se vedea: M. Orlov, Şt. Belecciu, Drept Administrativ, Chişinău, 2005, p. 174.

36 A se vedea: M. Orlov. Răspunderea administrativ-patrimonială o nouă formă a răspunderii în dreptul aministrativ. Materialele conferinţei ştiinţifico-practice, Chişinău: CEP USM, 2004, p. 252.

37 A se vedea: A. Dastic. Răspunderea administrativ-patrimonială în contenciosul administrativ. Legea şi Viaţa nr.09/2005, p. 53-56.

38 A se vedea: V. Guţuleac. Drept Administrativ. Chişinău, 2013, p. 436-438

39 A se vedea: V. Cobişneanu. Răspunderea patrimonială a autorităţilor publice în R. Moldova. Autoreferat al teze de doctor in drept.Chişinău, 2004, p. 16.

40 A se vedea: Н.М. Колосова. Конституционная ответственность — самостоятельный вид юридической ответственности. Государство и право, nr 2/1997, p. 88-89.

41 Legea Contenciosului administrativ nr. 793 din 20.02.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 57-58 din 18.05.2000.

42 A se vedea: L. Lavric. Natura juridică a raportului ce apare în cadrul reparării prejudiciului patrimonial generat printr-un act administrativ individual. Materialele conferinţei ştiinţifico-practice, Chişinău: CEP USM, 2004, p. 204-206.

43 A se vedea: M. Orlov. Op. cit., p. 166.