Cu privire la conceptul răspunderii în dreptul internaţional public

Rodica CIUBOTARU, doctorandă, ICJP AŞM
Recenzent: Natalia CHIRTOACĂ, doctor în drept, conferenţiar universitar

Codification of the international responsibility is a confirming fact of the maturity of international law itself. This process was a lengthy one, influenced by the states, which typically considered, that by implementing the concept of liability in international law, the exercise of the state sovereignty will be limited. In the meantime, practice has shown the opposite — codification of international law liability institution has strengthened the concept of rule of law in international relations. Keywords: responsibility, constraint, internationally wrongful act, coding.

Codificarea dreptului răspunderii internaţionale constituie un factor prin care se confirmă maturitatea însăşi a dreptului internaţional. Acest proces a fost unul îndelungat, influenţat de poziţia statelor, care în mod tradiţional, considerau, că prin punerea în aplicare a conceptului răspunderii în dreptul internaţional, statele vor fi limitate în exercitarea suveranităţii sale. Între timp, practica a demonstrat contrariul — codificarea instituţiei răspunderii în dreptul internaţional a dus la consolidarea conceptului supremaţiei dreptului în cadrul relaţiilor internaţionale. Cuvinte cheie: răspundere, constrângere, faptă internaţională ilicită, codificare.

Introducere

Noţiunea de răspundere juridică de regulă este asociată cu încălcarea normei de drept. În sens mai larg, răspunderea se asociază cu repararea prejudiciului adus, inclusiv prin activitate legală.

Chestiunea răspunderii juridice este multiaspectuală. Iată de ce divergenţele apar deseori doar din motivul că autorul atrage atenţie mai mare unor aspecte. O bună parte din experţi ce studiază problematica fundamentului răspunderii internaţionale, s-au axat, în primul rând, pe răspunderea statelor şi, doar în al doilea rând, răspunderea pentru acte ilicite. Însă, dreptul internaţional poate fi încălcat nu doar de către un stat, ci şi de orice alt subiect de drept internaţional.

Uneori componenţa unei asemenea încălcări prin analogie cu teoria dreptului penal se axează pe cele patru elemente: obiect, latura obiectivă, subiect şi latura subiectivă.1 Totuşi, nu putem fi de acord cu o asemenea „criminalizare“ a unei încălcări de drept internaţional.

Din punct de vedere al teoriei generale a dreptului, încălcarea oricărei norme de drept poate avea loc prin acţiune sau inacţiune, ce contravine acestei norme. Însă, acţiunea sau inacţiunea însăşi nu poate include autorul sau obiectul împotriva căruia este îndreptată. Atât subiectul, cât şi obiectul sunt fenomene externe în raport cu acţiunea.

Caracteristica încălcării dreptului internaţional adusă recent, comise de stat, poate fi aplicată în raport cu încălcările comise de orice alt subiect de drept internaţional. În calitate de latură obiectivă în cazul dat va apărea comportamentul (acţiunea sau inacţiunea), ce contravine unei norme de drept internaţional, care poate fi „atribuit“ unui subiect de drept internaţional.

Statul, ca şi orice alt subiect de drept internaţional, spre deosebire de individ, este participant direct la relaţiile internaţionale şi este beneficiar de norme de drept internaţional, deoarece nu poate fi trasă o paralelă între vinovăţia individului şi cea a statului sau a oricărei alte entităţi ce posedă capacitatea de a participa la relaţii internaţionale.2 În pofida faptului că „Articolele privind răspunderea statelor pentru fapta internaţională ilicită“ nu prevăd termenul „vinovăţie“, în teoria dreptului internaţional de la ea nu s-a refuzat. De regulă, „fapta internaţională ilicită“ este privită ca o încălcare a dreptului internaţional, de comiterea căreia se face vinovat statul. Neavând drept scop evidenţierea specificului vinovăţiei subiectelor de drept internaţional şi clasificarea formelor acesteia, totuşi trebuie să menţionăm că, pe de o parte, nu trebuie să copiem dreptul penal cu categoriile sale de intenţie şi neglijenţă, iar, pe de altă parte, trebuie să recunoaştem prezenţa anumitei gradări a formelor de vinovăţie. De exemplu, într-un caz, statul încalcă în mod conştient dreptul internaţional, fapt exprimat prin acţiunile organelor sale şi a persoanelor cu funcţie de răspundere, iar în altul, încalcă dreptul internaţional, în condiţiile în care aceste organe şi persoane cu funcţii de răspundere acţionează cu depăşirea competenţelor sale. Anume în acest sens se expunea Willem Riphaugen, Raportorul special al Comisiei de drept internaţional, comentând art. 3 al Proiectului (la acel moment) de articole privind răspunderea statelor.3

Specificul realizării răspunderii în dreptul internaţional constă nu atât în prezenţa unor stadii speciale a realizării ei, ci în aceea, că această realizare are loc la nivel internaţional, în lipsa unor organe ce se situează de asupra subiectului culpabil şi a părţilor interesate.

Noţiunea de răspundere internaţională4

Sub aspect social răspunderea internaţională a statului este determinată de apartenenţa acestuia la comunitatea internaţională. Fiind membru al societăţii, statul nu se poate eschiva de răspundere pentru acţiunile comise. În doctrina dreptului internaţional deseori este expusă opinia cum că răspunderea în dreptul internaţional are acelaşi izvor ca şi alte forme de răspundere socială — obligaţia morală faţă de societate.5 Calitatea de membru al comunităţii internaţionale prezumă acceptarea normelor acestei societăţi. Anume pe acest acord de a respecta normele societăţii se bazează răspunderea internaţională.6

Sub aspect evolutiv primul concept modern presupunem că a fost acel, conform căruia răspunderea era dedusă din exercitarea suveranităţii exclusive a statului asupra propriului teritoriu. Dat fiind că statul exercită puterea exclusivă asupra propriului teritoriu, reiese că statul îşi asumă responsabilitatea pentru faptele ilegale comise în limitele sale teritoriale. În materialele pregătitoare ale Conferinţei de la Haga asupra codificării dreptului internaţional din 1930, se vorbea despre „conceptul medieval, conform căruia formaţiunea politică era considerată responsabilă pentru acţiunile reprezentanţilor săi“.7

Acest concept a fost chemat să soluţioneze principala problemă a răspunderii la acel timp, problema răspunderii statului pentru prejudiciul cauzat cetăţenilor străini. Acesta nu acoperea sfera răspunderii statului pentru propriile acţiuni, care în mod direct încălcau drepturile altui stat.

Sub influenţa practicii acest concept a suferit unele limitări esenţiale. Răspunderea statului pentru acţiunile comise pe teritoriul său preia o nouă dezvoltare în condiţiile intensificării interdependenţei statelor. În practica internaţională şi anterior se atenţiona că principiul egalităţii suverane a statelor include obligaţia statului „de a nu admite utilizarea propriului teritoriu pentru acţiuni ce încalcă drepturile altor state“.8 Această regulă reflectă principiul general de drept — sic uti sou ut non laedat alienum.

Specificul de bază al răspunderii internaţionale ţine de specificul însăşi a dreptului internaţional şi a subiectelor sale — statele suverane. Problema co-raportului suveranităţii şi a răspunderii a fost destul de activ discutată în doctrină, o influenţă puternică având conceptul nihilist. Adepţii săi considerau că statele sunt responsabile doar în faţa sa şi că ideea răspunderii reciproce contravine suveranităţii. Fiecare stat este arbitrul principal în raport cu acţiunile sale. În cazul în care se aplică compensaţia, ea este determinată nu de obligaţia juridică, ci de buna voinţă.9

Absurditatea acestui concept este demonstrată, în primul rând, de practica internaţională. Statele, în permanenţă îşi înaintează pretenţii reciproce referitor la repararea prejudiciului cauzat de acţiuni ilegale, considerând că posedă acest drept care reiese din conceptul răspunderii. Caracterul juridic al răspunderii este confirmat prin practica largă a instanţelor judiciare internaţionale. O suveranitate absolută şi iresponsabilă contravine bazelor dialogului internaţional, făcând acest dialog practic imposibil. O asemenea suveranitate este incompatibilă cu dreptul internaţional. Suveranitatea absolută a unui stat presupune ignorarea suveranităţii altora. Iată de ce în mod real suveranitatea poate fi asigurată doar în conformitate cu dreptul internaţional. Respectiv, suveranitatea se realizează în cadrul dreptului internaţional. Statele îşi pot asigura drepturile sale doar în baza reciprocităţii. Membrii comunităţii internaţionale acceptă să respecte anumite principii şi norme, în aşa fel, asumându-şi răspunderea pentru respectarea lor. În caz de comitere a unei fapte ilicite, răspunderea presupune adăugător repararea prejudiciului cauzat.10

Caracterizând instituţia răspunderii în dreptul internaţional, atenţionăm, că unul din elementele ce caracterizează dreptul internaţional contemporan este recunoaşterea răspunderii internaţionale în calitate de instituţie de sine stătătoare. Rolul decisiv în acest sens l-a avut adoptarea de către Comisia de drept internaţional a ONU (în continuare CDI) a Proiectului de Articole privind răspunderea statelor pentru fapte internaţional-ilicite, anexat la Rezoluţia 56/83 din 12 decembrie 2001 a Adunării Generale a ONU.11 Elaborarea acestui proiect a durat mai mult de 25 de ani, la acest proces participând un număr impunător de guverne, care şi-au prezentat obiecţiile la articolele elaborate de Comisie. Deseori poziţiile guvernelor erau diametral opuse, ceea ce a determinat Adunarea Generală să amâne adoptarea Proiectului în cadrul unei sesiuni ordinare. Acest document este rezultatul unei munci îndelungate a CDI, în cadrul căreia au fost elaborate un şir de prevederi de bază ale dreptului răspunderii internaţionale ca una din ramurile de bază ale dreptului internaţional pozitiv, au fost formulate principiile şi normele lui.

Rezultatele acestei activităţi enorme au fost luate în consideraţie atât de practica internaţională, cât şi de doctrina dreptului internaţional, care anterior conţinea opinii controversate referitor la problemele-cheie ale răspunderii internaţionale. Încercăm să presupunem că ea va influenţa şi instituţia răspunderii în dreptul naţional al statelor.

Conform principiului de bază al dreptului internaţional, orice subiect este responsabil pentru propriul comportament în raport cu obligaţiile internaţionale asumate. Mai mult, un subiect de drept internaţional poate fi responsabil pentru fapta ilicită a altui subiect, de exemplu, în cazul în care fapta a fost comisă sub dirijarea directă a acestuia.

Răspunderea subiectului de drept internaţional ia naştere în urma încălcării unei obligaţii internaţionale, indiferent de originea acesteia. Obligaţiile internaţionale pot naşte dintr-o normă cutumiară de drept internaţional, dintr-o normă convenţională sau dintr-un principiu general de drept. Subiectele de drept internaţional îşi pot asuma obligaţii internaţionale şi în baza unui act unilateral. Aşa, în manualul de drept internaţional sub redacţia profesorului K. Bekiashev,12 în calitate de exemplu este adus cazul Franţei, care şi-a asumat obligaţia unilaterală de a nu produce explozii nucleare în atmosferă.13

Aspecte teoretico-practice privind procesul de codificare a răspunderii în dreptul internaţional

Baza răspunderii internaţionale trebuie studiată în contextul distincţiei care se face între răspunderea pentru fapte ilicite din punct de vedere al dreptului internaţional şi răspunderea pentru consecinţele prejudiciabile ale unor activităţi legale. Astfel, în primul caz, răspunderea statelor pentru fapte ilicite din punct de vedere al dreptului internaţional, baza răspunderii internaţionale a statelor este fapta ilicită care, potrivit Proiectului de Articole al CDI, trebuie să îndeplinească două condiţii:

• una de ordin subiectiv, respectiv o comportare manifestată prin comisiune sau omisiune imputabilă statului;
• una de ordin obiectiv, respectiv o încălcare a unei obligaţii internaţionale printr-o comportare care-i este imputabilă.

La o analiză mai profundă, constatăm că cele două condiţii sunt identice — o încălcare a dreptului internaţional — şi CDI nu interpretează în de ajuns baza răspunderii internaţionale. Doctrina şi practica judiciară consideră că răspunderea internaţională a unui stat poate fi angajată, în cazul în care, fapta îi este imputabilă şi dacă este ilegală din punct de vedere al dreptului internaţional public. Pe lângă aceste condiţii se afirmă uneori şi existenţa culpei, a prejudiciului şi a legăturii cauzale. Cât priveşte culpa, aceasta este o condiţie care aparţine dreptului internaţional clasic, care şi-a pierdut rolul decisiv în prezent, în raport cu răspunderea obiectivă. Potrivit Proiectului de Articole al CDI, prejudiciul nu este o condiţie a răspunderii statelor pentru fapte ilicite, în sensul că numai existenţa prejudiciului nu determină direct răspunderea dacă nu există şi o încălcare a dreptului internaţional. Totuşi, sunt autori care admit prejudiciul ca o condiţie a faptei ilicite şi, în această măsură, legătura cauzală poate fi ea însăşi o condiţie.

Fapta ilicită a subiectului de drept internaţional se exprimă prin acţiune sau inacţiune. Condiţia obligatorie este ca oricare din aceste elemente să fie atribuit statului şi fiecare din ele să prezinte o încălcare a unei obligaţii internaţionale asumate, în vigoare la moment pentru subiectul în cauză. Curtea Internaţională de Justiţie a ONU, în speţa din 1980 privind personalul diplomatic şi consular (SUA v. Iran) a menţionat, că pentru a determina responsabilitatea Iranului, trebuie să fie stabilit: “… în primul rând, în ce măsură din punct de vedere al dreptului internaţional, faptele comise pot fi atribuite statului iranian, iar în al doilea rând, trebuie examinată chestiunea compatibilităţii faptelor comise cu obligaţiile Iranului, ce reiese din tratatele în vigoare sau din alte norme de drept internaţional aplicabile“.14

În ordinea internaţională principiul răspunderii statelor după vechime poate fi comparat cu principiul egalităţii. Şi-n zilele noastre dreptul răspunderii internaţionale rămâne încă în mare măsură a fi unul cutumiar şi controversat, destinat pentru a concilia diverse interese şi voinţele suverane ale statelor.

Scopul dreptului internaţional este de a asigura un comportament legal al statelor şi al altor subiecţi, altfel spus — de a asigura o finalitate, care „poate avea loc tocmai ca urmare a perspectivei consecinţelor pe care le antrenează o … abatere, deci a funcţionării instituţiei răspunderii internaţionale“.15

Specificul răspunderii internaţional reiese, în primul rând, din specificul dreptului internaţional şi a subiectelor sale principale — statele suverane. Problema în cauză a fost deseori abordată în trecut, în special în doctrină. Confirmarea faptului că răspunderea internaţională era recunoscută şi în trecut o găsim, în primul rând, în practica internaţională. Statele înaintau pretutindeni pretenţii reciproce privind recuperarea prejudiciului adus prin fapte ilicite, considerând că acest drept reiese din răspundere. Caracterul juridic al răspunderii este confirmat de practica bogată a instanţelor judiciare internaţionale. Suveranitatea absolută şi iresponsabilă contravine esenţei comunităţii internaţionale, făcând-o între timp imposibilă şi incompatibilă cu dreptul internaţional. Suveranitatea absolută a unui stat presupune negarea suveranităţii altora. Iată de ce suveranitatea reală poate fi asigurară doar în condiţiile respectării dreptului internaţional. Drept concluzie — suveranitatea este exercitată în limitele dreptului internaţional. Statele îşi pot asigura drepturile doar în baza principiului reciprocităţii. Actorii comunităţii internaţionale acceptă să respecte anumite principii şi norme, în aşa fel — îşi asumă responsabilitatea pentru respectarea acestora.

Răspunderea internaţională se caracterizează şi prin alte momente specifice, care sunt dictate de specificul dreptului internaţional. Menţionăm, că guvernele în obiecţiile sale în raport cu Proiectul de Articole s-au expus diferit. Situaţie analogică a fost şi-n cadrul CDI. Unii susţineau că răspunderea internaţională este de natură juridică civilă. Alţii considerau că evoluţia normelor privind răspunderea statelor poate urma calea divizării răspunderii civile şi a celei penale. Totuşi, majoritatea au constatat, că normele privind răspunderea statelor, ce reglementează relaţiile între subiecte suverane egale, nu sunt nici norme civile, nici penale, acestea sunt norme internaţionale ce au un caracter sui generis.16

Jurisprudenţa internaţională în egală măsură a recunoscut răspunderea internaţională în calitate de principiu al dreptului internaţional. Astfel, Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională (în continuare CPJI), în hotărârea din 13 septembrie 1928 în speţa Usin de Chorzow (Germania v. Polonia), relevă că „încălcarea unui angajament atrage obligaţia de a repara prejudiciul într-o formă adecvată, ceea ce reprezintă un principiu de drept internaţional. Reparaţia este … elementul indispensabil al aplicării unei convenţii, fără a fi necesar, totuşi, ca acest lucru să fie prevăzut în convenţie“.17

Calificarea unei fapte internaţional-ilicite are loc în baza dreptului internaţional. Calificarea nu depinde de faptul dacă această acţiune este legală din punct de vedere al dreptului naţional. Această prevedere este acceptată şi de practica judiciară internaţională. La 4 februarie 1932, în avizul privind tratamentul naţionalilor polonezi în Dantzig,18 CPJI a stabilit, că “… conform principiilor unanim recunoscute, un stat, în raporturile sale cu un alt stat poate face trimitere doar la prevederile dreptului internaţional. …. statul nu poate face trimitere la propria Constituţie, pentru a se eschiva de la exercitarea obligaţiilor asumate în baza dreptului internaţional …“19 Această regulă a fost reiterată de CIJ şi a fost fixată în art.27 al Convenţiei de la Viena privind dreptul tratatelor.20

Raportul CDI atenţionează, că „calificarea ilicită din punct de vedere al dreptului internaţional a unei fapte atribuite unui stat se bazează pe prevederile dreptului internaţional. O asemenea calificare nu este afectată de calificarea licită din punct de vedere al dreptului naţional a aceleiaşi fapte. Fapta comisă de un stat nu poate fi calificată ilicită din punct de vedere al dreptului internaţional în cazul, în care ea nu constituie o încălcare a unei obligaţii internaţionale, inclusiv dacă ea încalcă o prescripţie de drept intern a acestui stat. În final, un stat nu-şi poate argumenta comportamentul prin aceea că el este conform dispoziţiilor dreptului său intern, în timp ce acest comportament este calificat ca fiind ilicit de către dreptul internaţional.

Fapta unui stat trebuie să fie calificată ca fiind internaţional-ilicită, în cazul în care ea constituie o încălcare a unei obligaţii internaţionale, inclusiv în condiţiile în care această faptă nu va contravine dreptului naţional sau, în egală măsură, când statul era impus, conform dreptului său, să aibă aşa un comportament“.21

Doctrina dreptului internaţional recunoaşte principiul răspunderii subiectului pentru faptele internaţional-ilicite în calitatea de normă jus cogens. În opinia profesorului Lukashuk I., acest principiu constituie un principiu vital pentru dreptul internaţional în general şi reiese din natura sa juridică.22 În opinia dlui, acest principiu constituie baza unei ramuri de sinestătătoare — dreptul răspunderii internaţionale.23

Încheiere

În practica anglofonă pentru a menţiona răspunderea internaţională, sunt folosiţi doi termeni — responsibility şi liability. În doctrina clasică trecută, în mare sub influenţă şcolii dreptului pozitiv, deosebirile dintre aceşti doi termeni-noţiuni practic au dispărut.24 Conform unui concept acceptat, recunoscut şi în practica internaţională, răspunderea (responsibility) constă în răspunderea materială (liability) a statului pentru acţiunile sale ilegale.25

Trebuie totuşi să menţionăm, că ambii termeni sunt utilizaţi în practica internaţională modernă. Aşa, conform art. 235 al Convenţiei ONU asupra dreptului mării (1982) „statele vor coopera… pentru dezvoltarea dreptului internaţional al răspunderii în ce priveşte evaluarea şi despăgubirea pentru daune şi reglementarea diferendelor în materie, precum si, dacă este cazul, elaborarea de criterii şi proceduri pentru plata unor despăgubiri adecvate, instituind, de exemplu, un sistem de asigurări obligatorii sau fonduri de despăgubiri“.

Totuşi, trebuie să atenţionăm, că întotdeauna între aceşti termeni se face deosebire expresă. Între timp, este vorba despre forme diferite de răspundere. Începând cu anul 1978 CDI examina aceste două forme de răspundere ca teme separate. În cadrul lucrărilor Comisiei s-au constituit două noţiuni de răspundere ce se referă la două forme ale acesteia. La prima se referă răspunderea pentru fapte internaţionale ilicite. La cea dea doua — răspunderea pentru efectele negative ale unor activităţi neinterzise de dreptul internaţional.