Dimensiunile dreptului fundamental la protecţia vieţii familiale

Iulia Butnaru, doctorandă, ULIM
Recenzent: Lilea MĂRGINEANU, doctor în drept, conferenţiar universitar

The right to intimate, family and private life emerged relatively recently in the catalog of rights as the right of the third generation has a complex content and is of great importance to freedom and citizens personality. The right to intimate, family and private life has complex content. Currently, the concept of privacy encompasses both „traditional“ issues as well as the right of personal portrayal, marital status of the person, identity, health status, religious affiliation, physical and moral integrity, sentimental life, but also „modern“ aspects, related to perceptions of social life, such as abortion, homosexuality, prostitution, transsexuality. Keyworlds: intimate life, private life, family life, European Convention on Human Rights and Fundamental Freedoms.

Dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, drept apărut relativ recent în catalogul de drepturi ca drept de generaţia a treia are un conţinut complex şi este de o mare importanţă pentru demnitatea, libertatea şi personalitatea omului. Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private are un conţinut complex. În prezent, noţiunea de viaţă privată înglobează atît aspecte „tradiţionale“ precum dreptul la imagine, starea civilă a persoanei, identitatea, starea de sănătate, apartenenţă religioasă, integritatea fizică şi morală, viaţa sentimentală, dar şi aspecte „moderne“, legate de percepţii noi ale vieţii sociale, cum ar fi avortul, homosexualitatea, transsexualitatea, prostituţia. Cuvinte cheie: viaţă intimă, viaţă privată, viaţă familială, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.

Dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, drept apărut relativ recent în catalogul de drepturi ca drept de generaţia a treia, este reglementat în art. 28 din Constituţia Republicii Moldova1, are un conţinut complex şi este de o mare importanţă pentru libertatea şi personalitatea cetăţeanului2. Legea fundamentală recurge la aceşti termeni fără a face precizări sau interpretări de conţinut, deoarece aceştia sunt proprii nu doar ştiinţelor juridice, ci şi altor ştiinţe sociale, avînd un caracter atît juridic cît şi moral3.

În trecut, multă vreme viaţa privată şi intimă a fost protejată doar de regulile morale şi de cutume. Cauza intrării ei în sfera publică, în dreptul pozitiv este una jurisprudenţială. Primele decizii judiciare referitoare la protecţia vieţii private au apărut în prima jumătate a secolului al XIX-lea în Anglia şi Franţa.

În doctrină au fost evidenţiate cauzele care au consacrat acest drept, ca un drept fundamental distinct şi anume: dezvoltarea tehnologică, apariţia societăţilor de mase, formarea unei economii de piaţă, a atributelor personalităţii, pluralismul din domeniul moral şi al valorilor4.

Este unul dintre drepturile fundamentale ale omului care iniţial a fost explicat ca „dreptul de a fi lăsat în pace“, însă, evoluînd în zilele noastre, poate fi definit ca dreptul unei persoane fizice de a decide ce informaţie personală poate să divulge, cui şi pentru ce anume.

În legislaţia fiecărei ţări-membre a Uniunii Europene, dreptul la viaţa privată îşi găseşte aplicarea în special în dispoziţii constituţionale, legislaţia privind protecţia datelor cu caracter personal şi, uneori, şi în alte acte specifice unui domeniu (cum este, spre exemplu, cel medical).

Dreptul la viaţa privată face parte din drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, reglementate de Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi libertăţilor, care prin dispoziţiile art. 8, stipulează: „Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei sale“5.

În prezent, noţiunea de viaţă privată înglobează atît aspecte „tradiţionale“ precum dreptul la imagine, starea civilă a persoanei, identitatea, starea de sănătate, apartenenţă religioasă, integritatea fizică şi morală, viaţa sentimentală, dar şi aspecte „moderne“, legate de percepţii noi ale vieţii sociale, cum ar fi avortul, homosexualitatea, transsexualitatea, prostituţia. Recent, ca urmare a dezvoltării mijloacelor de comunicare, au loc dezbateri cu privire la interceptările telefonice sau ale corespondenţei electronice, la utilizarea bazei de date personale informatizate6.

Dreptul vizat include în sine un spectru larg de valori general-umane. Conţinutul şi specificul lor sunt determinate de domeniile corespunzătoare ale activităţii vitale ale cetăţeanului şi sunt consfinţite în anumite norme de drept, spre exemplu, este însoţită de responsabilitate juridică divulgarea depunerilor băneşti în casele de economii, secretelor comerciale, precum şi calomnierea, umilirea intenţionată a onoarei şi demnităţii personale etc.

Asigurarea inviolabilităţii vieţii private, a secretelor personale şi familiale este garantată în legislaţia respectivă. Astfel, dezbaterile juridice în procesele atît penale, cît şi civile se efectuează în şedinţe închise, dacă, în mersul procesului sunt divulgate circumstanţe, fapte care constituie secrete ale vieţii personale sau familiale7.

Viaţa de familie în sensul art. 28 din Constituţie şi al art. 8 din Convenţie nu prinde doar relaţii cu caracter social, moral sau cultural, ci înglobează, de asemenea, şi interesele materiale. Căci o viaţă familială existentă şi efectivă se caracterizează mai ales printr-un raport de dependenţă pecuniară.

Pentru a proteja dreptul la respectul vieţii familiale, statul trebuie să întreprindă două feluri de activităţi: în primul rînd, trebuie să se abţină de la intervenţii arbitrare în viaţa de familie, singurele insurgenţe care ar putea fi luate fiind cele făcute pentru motivele enunţate în art. 8 din Convenţia europeană: nu este admis amestecul unei autorităţi publice în executarea acestui drept decît în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economiei ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora8, iar, în al doilea rînd, „statul trebuie să acţioneze pentru a asigura respectul efectiv a vieţii de familie în scopul de a permite interesaţilor să desfăşoare o viaţă familială normală“9.

Constituţia impune autorităţilor publice obligaţia de a respecta şi ocroti viaţa intimă, familială şi privată, recunoscîndu-se de fapt că orice persoană fizică, orice om, are dreptul la propria sa viaţă intimă, familială şi privată. Constituţia utilizează trei noţiuni — viaţă intimă, viaţă familială, viaţă privată — pe care în mod firesc nu le defineşte. Aceasta pentru simplu motiv că dispoziţiile constituţionale nu dau definiţii, nu le clasifică, acestea fiind de domeniul ştiinţei dreptului. Dar trebuie să observăm că o definire a acestor trei noţiuni largi, stabilirea concretă a dimensiunilor lor rămîne în sarcina autorităţilor care operează cu ele în cazurile concrete şi într-un context determinat. Aceste trei noţiuni deşi sunt într-o corelaţie indisolubilă, deşi se explică unele prin altele, ele, într-o exprimare juridică riguroasă, nu se confundă totuşi, fapt pentru care au trebuit menţionate distinct, pentru ca ocrotirea lor să fie, pe cît posibil, din punct de vedere juridic, ireproşabilă. Dacă prin viaţă familială se înţelege privitor la familie (destinat familiei, aparţine familiei), viaţa intimă şi viaţă privată, sunt mai dificil de diferenţiat. Aceasta pentru că viaţa intimă este, prin ea însăşi privată, iar viaţa privată poate fi, prin ea însăşi, intimă10.

Dreptul la viaţă privată şi intimă a fost definit şi în jurisprudenţa Comisiei Europene a Drepturilor Omului. Astfel, s-a stabilit că acesta este „dreptul la intimitate, dreptul la viaţă intensă cît de mult doreşte o persoană protejată de publicitate…, dreptul de a stabili şi a dezvolta relaţii cu alte fiinţe umane, în special din punctul de vedere emoţional pentru dezvoltarea şi împlinirea personalităţii fiecăruia“11.

Prin art.8 din Convenţia Europeană este protejată o sferă largă de interese de natură personală, uneori chiar suparapunîndu-se, cuprinse în noţiunea generală de „drept la viaţă privată, de familie, corespondenţă şi domiciliu“. Aceste interese, numite generic de profesorul Rennuci „drept la intimitate“, nu sunt definite strict de Convenţie. Pentru păstrarea unei flexibilităţi necesare dezvoltării jurisprudenţei sale, Curtea Europeană a evitat, de asemenea, să le definească de o manieră strictă, preferînd să utilizeze, adeseori, o terminologie dublă, sau chiar triplă, acelaşi act încălcînd atît dreptul la viaţă privată, cît şi dreptul la viaţă familiară ori la corespondenţă12.

Dreptul persoanei de a întemeia o familie face parte din drepturile iminente fiinţei umane. El îşi află ocrotirea în legislaţie, familia constituind cadrul vieţii individuale şi al educării copilului. Declaraţia Universală a drepturilor Omului proclamată în art.16: „Familia constituie elementul natural si fundamental al societăţii şi are dreptul la ocrotire din partea societăţii şi a statului“13.

Viaţa familială relevă acel aspect al vieţii persoanei care aparţine, este destinat familiei (formă socială de bază, întemeiată prin căsătorie, care constă din soţ, soţie şi descendenţii lor) şi semnifică legătura substanţială şi afectivă dintre persoanele care constituie o familie. În funcţie de condiţiile sociale, economice, culturale, istorice, de diverse concepţii ideologice, religioase şi filozofice, viaţa familială poate evolua şi semnificaţia acesteia capătă diferite aspecte (poate cuprinde un grup mai larg sau mai restrîns de persoane unite pe bază de rudenie de sînge, de afiliere etc.).

Viaţa familială este o noţiune largă, cuprizînd aspecte legate de dreptul persoanei la căsătorie, relaţiile dintre soţi, relaţiile dintre părinţi şi copii, relaţiile de rudenie, desfacerea căsătoriei şi decăderea din drepturi părinteşti, succesiunea, moştenirea etc.

În mod special, aspectele vieţii de familie sînt tratate într-o serie de articole constituţionale (art. 48 Familia; art.49 Protecţia familiei şi a copiilor orfani, art. 50 Protecţia mamei, a copiilor şi a tinerilor), Codul familiei, Codul civil şi de multe acte normative în domeniul protecţiei sociale.

Este adevărat că, spre deosebire de art. 23 pct.1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice14, care dispune că „familia este elementul natural şi fundamental al societăţii şi trebuie să se bucure de ocrotire din partea societăţii şi a statului“, Convenţia europeană nu proclamă importanţa familiei în societate. Jurisprudenţa organelor sale, aşa cum vom arăta în cele ce urmează, i-a recunoscut din deplin această importanţă, indiferent care i-ar fi componenţa: biologică sau creată prin înfiere. Desigur, în analiza noţiunii de „familie“ nu se poate face abstracţie de dispoziţiile art. 12 din Convenţie, care consacră dreptul la căsătorie15.

Este un drept care exprimă la nivelul drepturilor omului realitatea, în sensul căreia familia este elementul natural şi fundamental al societăţii. Astfel, Constituţia şi legile recunosc şi garantează bărbatului şi femeii dreptul de a se căsători şi de a întemeia familie de la o vîrstă nobilă. Nici o căsătorie nu se poate încheia fără consimţămîntul liber şi deplin al viitorilor soţi.

Conceptul de viaţă de familie a evoluat în mod constant începînd cu redactarea Convenţiei Europene sub influenţa schimbărilor juridice şi sociale. În consecinţă, Curtea Europeană a adoptat o abordare docilă, în ceea ce priveşte interpretarea sa (cum ar fi ceea a conceptului de viaţă privată), ţinînd cont de diversitatea formelor de familie, precum şi implicaţiile divorţului şi a progreselor medicale în lumea modernă. Formularea art.8 din Convenţie plasează familia în centrul sferei private unde se presupune că ea se exercită liber, sub tutela ingerinţelor statului. Cu toate acestea, articolul în cauză nu prevede dreptul explicit de fondare a unei familii spre exemplu prin căsătorie sau avînd copii.

Este important de a sublinia că „viaţa de familie“ este o noţiune autonomă, interpretată de Curtea Europeană independent de semnificaţia pe care o are în dreptul naţional al statelor membre. Pînă acum nu există însă o definiţie precisă a vieţii de familie în jurisprudenţă, Curtea evitînd acest lucru pentru a avea flexibilitatea necesară adaptării soluţiilor sale la evoluţia sociale.

Conform art.8 din Convenţie, statul are obligaţia de a proteja viaţa de familie existentă. Altfel spus, art. 8 presupune existenţa unei vieţi de familie, iar nu numai dorinţa de a întemeia familia. În acest sens, se poate spune că art. 8 nu priveşte dreptul de a întemeia o familie prin căsătorie, dreptul de a divorţa sau de a avea ori adopta copii.

Întemeierea unei familii prin căsătorie este reglementată de art.12 din Convenţie, intitulat „Dreptul la căsătorie“ conform căruia, „începînd cu vîrsta stabilită prin lege, bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători şi de întemeia o familie, conform legislaţiei naţionale ce reglementează exercitarea acestui drept“16.

Diferenţa dintre art.12 şi art.8 este că primul consacră dreptul de a forma o asociere legal recunoscută, care produce anumite efecte juridice, între un bărbat şi o femeie, iar cel de-al doilea protejează indivizii de orice insurgenţă, după ce a fost realizată o viaţă de familie, pe calea căsătoriei17.

Garantînd acest drept art. 8 presupune existenţa unei familii. Pentru definirea acestei noţiuni, Comisia Europeană şi Curtea Europeană au pus accentul pe efectivitatea vieţii familiale: din momentul şi din singurul fapt al naşterii, există între copil şi părinţii săi o legătură constitutivă a vieţii familiale. Aşadar, noţiunea de „familie“ a fost extinsă de către Curtea Europeană dincolo de relaţiile formale şi de aranjamentele legale. Din momentul în care există o viaţă familială efectivă, fiecare familie, fie „legitimă“ sau „naturală“ cade sub protecţia art.8. Viaţa familială a părinţilor faţă de copiii lor nu încetează prin divorţ, nefiind legată de căsătorie. În cauza Șerife Yigit c. Turciei (2009), Curtea a arătat că reclamanta, soţul acesteia şi copii lor, constituiau o familie în sensul articolului 8, chiar dacă soţii fuseseră căsătoriţi doar religios, nu şi civil, dar refuzul autorităţilor de a recunoaşte căsătoria religioasă nu constituie o violare a acestui drept18.

Viaţa de familie acoperă, aşadar, relaţiile dintre soţi, cele dintre părinţi şi copii, dar şi relaţiile dintre fraţi, dintre bunici şi nepoţi sau chiar dintre unchi şi nepoţi. De asemenea, adopţia este considerată ca dînd naştere unei vieţi familiale dintre adoptat şi adoptator. Mai mult decît atît, aplicînd criteriul efectivităţii şi nu cel al rudeniei de sînge, Curtea a recunoscut existenţa unei „familii de facto“ în cazul legăturilor dintre un transsexual (născut de sex feminin), partenera sa şi copilul acesteia, născut prin însemînare artificială de către terţul donator. Curtea Europeană nu recunoaşte însă existenţa unei vieţi familiale în cazul cuplurilor homosexuale.

Respectul vieţii familiale impune statului obligaţia de a acţiona astfel încît să permită celor interesaţi să ducă o viaţă familială normală şi de a dezvolta relaţii efective în cadrul acestuia.

În jurisprudenţă Curţii de la Strasbourg, dreptul la respectul vieţii familiale apare în multiple dimensiuni: dreptul la căsătorie şi de a întemeia o familie, dreptul părinţilor de a relaţiona cu copii lor, drepturile copilului natural.

Articolul 12 al Convenţiei nu defineşte dreptul de a se căsători, plasîndu-l în cadrul legislaţiilor naţionale care-i reglementează exerciţiul. Într-o primă etapă jurisprudenţială, Curtea a stabilit într-un mod mult mai restrictiv decît Comisia condiţiile de exerciţiu a acestui drept, nerecunoscînd transsexualilor existenţa unuia asemenea drept: art. 12, garantînd dreptul de a se căsători, vizează căsătoria tradiţională între două persoane de sex biologic diferit. În cauza Christine Goodwin c. Marii Britanii (2002)19, pornind de la reevaluarea jurisprudenţei sale privind situaţia transsexualilor, Curtea a acceptat existenţa unui drept la căsătorie al transsexualilor operaţi. Nu este recunoscut însă acest drept în cazul homosexualilor20.

Articolul 12 permite statelor interdicţia, prin lege, a bigamiei. Dreptul ocrotit de acest capitol presupune, în viziunea Curţii, existenţa unui cuplu şi nu include dreptul unei persoane celibatare de a adopta un copil [cauza Frette c.Franţei (2002)]. Cu toate acestea, în cauza E. B. c. Franţei judecătorii europeni au refuzat orice interpretare prea extensivă a art.12. Astfel, ei au negat existenţa unui drept la divorţ în cauza Johnston c. Irlandei(1986)]21.

Dreptul la respectarea vieţii de familie. Ca noţiune „viaţa de familie“ nu este strîns legată de existenţa unei căsnicii sau legături de rudenie (adopţie) şi poate exista în afara acestor legături, apreciindu-se de la caz a caz — familia trebuie înţeleasă dincolo de relaţiile formale şi angajamentele legale.

Astfel, de protecţia dreptului la respectarea vieţii de familie beneficiază căsătoriile reale şi efective (şi nu cele fictive), relaţiile dintre părinţi şi copii, bunici şi nepoţi, concubinajul, relaţiile dintre persoane de acelaşi sex. Totuşi, această protecţie are şi limite: nu se protejează formarea unei familii, ci o familie deja existentă (dreptul la căsătorie şi de a forma o familie e garantat separat în instrumentele convenţionale). Obligaţia statului este de a permite desfăşurarea unei vieţi de familie normale şi a relaţiilor efective în cadrul acesteia.

Anumite aspecte din jurisprudenţa Curţii Europene referitor la viaţa de familie merită a fi subliniate:

— situaţia copilului natural, care trebuie să beneficieze de o integrare în familie încă de la naştere şi de un tratament nediscriminatoriu în raport cu copilul născut în cadrul unei căsătorii;

— salvgardarea relaţiilor dintre părinţi şi copii, întrucît în jurisprudenţa internaţională se consideră că pentru un părinte şi un copil a fi împreună este esenţial, iar toate măsurile luate de autorităţi (inclusiv plasarea în asistenţă publică) trebuie să vizeze reintegrarea copilului în familie, cu urmărirea interesului său superior. De aceea, legătura dintre copii şi părinţi trebuie menţinută în mod real efectiv, cu excepţia cazurilor în care aceste raporturi ar dăuna dezvoltării copului. Astfel, statele trebuie să adopte măsurile necesare pentru amenajarea şi respectarea dreptului părintelui de a menţine legături personale cu copilul, inclusiv în caz de divorţ;

— expulzarea străinilor, în cazul străinilor care au trăit o perioadă pe teritoriul unui anumit stat se pune problema ruperii unor legături familiale. Această apreciere are în vedere pe de o parte controlul imigrărilor şi protecţia ordini publice, iar pe de altă parte, legăturile pe care persoana le are cu ţara unde se face expulzarea; lipsa unor legături efective cu această ţară şi desfăşurarea vieţii familiale în ţara ce a adoptat măsura fac ca aceasta să afecteze grav viaţa de familie a persoanei;

— dreptul fundamental de a primi informaţii privind originea şi identitatea ca individ22.

Efectivitatea relaţiei interpersonale constituie criteriul determinant al vieţii de familie. Convieţuirea reprezintă, în principiu, o condiţie decisivă a efectivităţii legăturii de familie. Mai cu seamă hoătrîrea X, Y, Z contra Marea Britanie marchează extinderea semnificativă a sferei de aplicare a „vieţii de familie“, consacrînd recunoaşterea, sub acest titlu, a unor raporturi de facto, în afara oricărei legături de rudenie. Curtea Europeană califică, într-adevăr, drept „raporturi familiale de facto“ raporturile dintre un transsexual născut de sex feminin, partenera sa şi copilul acesteia din urmă, născut prin însemînţare artificială cu sperma unui terţ donator, întemeindu-se atît pe efectivitatea raporturilor, cît şi pe „aparenţe“ care par să suplinească absenţa rudeniei. Această recunoaştere a existenţei unei vieţi de familie între un transsexual şi copilul partenerei sale nu produce însă efecte, deoarece Curtea se sprijină de absenţa unei norme europene comune în materie de acordare a drepturilor părinteşti transsexualilor pentru a constata ca art. 8 nu prevede în sarcina autorităţilor naţionale o obligaţie pozitivă de a „recunoaşte în mod oficial ca tatăl al copilului o persoană care nu este tatăl său biologic“23.

Se pune problema criteriilor ce trebuie avute în vedere pentru a determina existenţa unei relaţii efective, adică a vieţii de familie protejabilă în baza art. 8 din Convenţie. În literatura de specialitate se menţionează că determinarea caracterului efectiv al relaţiei depinde de natura acesteia: precum cuplurile căsătorite şi copii născuţi din căsătorie, ca şi pentru alte relaţii de familie strînse, efectivitatea acestor relaţii este prezumată cu excepţia cazului în care absenţa ei este evidentă sau dovedită ca atare. Aşa cum am menţionat şi anterior, deşi coabitarea este un indiciu important în evaluarea stabilităţii relaţiei, ea nu este totuşi o condiţie sine qua non, nefiind esenţial ca membrii cuplului să locuiască împreună. În cazul celorlalte relaţii, pentru a decide dacă există viaţă de familie sunt luaţi în considerare mai mulţi factori, printre care, în primul rînd, stabilitatea relaţiei şi intenţiile părţilor.

Vîrsta sau dependenţa pretinsei victime a încălcării art. 8 de celelalte persoane cu care afirmă că are o viaţă de familie reprezintă alţi factori ce pot fi luaţi în considerare la aprecierea efectivităţii relaţiilor, deci a existenţei unei vieţi de familie.

Alte criterii menţionate în literatura de specialitate ar putea fi: cine a avut iniţiativa separării în trecut, natura legăturilor continue existente, tradiţiile familiale ale diferitelor comunităţi culturale, religioase şi etnice, gradul de dependenţă din punct de vedere material şi spiritual24.

Raporturile între părinţi şi copii. Cu privire la raporturile dintre părinţi şi copii, instanţa europeană a decis că noţiunea de „familie“ avută în vedere art. 8 are drept consecinţă că un copil care s-a născut dintr-o asemenea uniune juridică este inserat de plin drept în cadrul ei; aceasta înseamnă că din momentul şi datorită însăşi împrejurării naşterii sale există între copil şi părinţii săi o legătură constitutivă de viaţă de familie, iar evenimentele ulterioare nu o pot distruge decît în circumstanţele excepţionale.

Jurisdicţia europeană consideră că legăturile personale între părinte şi copilul său reprezintă un element fundamental al vieţii de familie, chiar dacă relaţia între părinţi s-a rupt, iar măsurile interne care ar împiedica o asemenea relaţie constituie o ingerinţă în dreptul la viaţă familială, proteguit de art.8 din Convenţie.

Revenind la relaţia dintre părinţi şi copii născuţi în afara căsătoriei, instanţa europeană a decis că o simplă legătură biologică, fără alte elemente juridice sau factuale care să indice existenţa unor raporturi personale strînse între un părinte şi copilul său, nu are a fi considerată suficientă pentru a intra sub protecţia instituită de art. 8 din Convenţie25.

În ceea ce priveşte alte relaţii Curtea determină existenţa unei vieţi familiale examinînd faptele fiecărei cauze. Numeroasa jurisprudenţă cu privire la familie şi alte aranjamente pot fi analizate precum urmează:

— o viaţă familială poate exista între copii şi buneii lor, aceştia din urmă jucînd un rol considerabil;

— Fraţii şi surorile, ca copii şi ca adulţi, intră în mod legal în conceptual de viaţă de familie;

— Relaţia între unchi sau o mătuşă şi nepotul sau nepoata sa intră în mod egal în conceptual de viaţă de familie dacă sunt dovezi detaliate referitoare la legături personale strînse. Astfel, în cazul Boyle c. Marea Britanie Judecătorii de la Strasbourg au estimat că legăturile dintre un unchi şi nepotul său constituiau o viaţă de familie, în măsura în care copilul petrecea week-end-urile la unchiul său şi acesta din urmă întruchipa în ochii săi „imaginaţia“ tatălui26;

— O viaţă de familie poate să existe între părinţi şi copii adulterini, mai ales în cazul lor cînd paternitatea lor a fost recunoscută şi cînd părţile se bucură de relaţii personale strînse;

— Relaţia dintre părinţi adoptivi şi copii lor se află în principiu sub protecţia art. 8;

— Problema de a şti dacă legăturile dintre un copil adoptiv şi părinţii adoptivi constituie o viaţă de familie depinde de faptele cauzei, în particular de existenţa relaţiilor personale strînse între copil şi părinţii săi naturali şi de timpul pe care l-a petrecut deja în familia sa adoptivă. Cu cît aflarea în familia adoptivă se prelungeşte, cu atît sunt mai mari şansele unor relaţii echivalente cu viaţa de familie.

Odată ce sunt stabilite, legăturile de rudenie nu iau sfîrşit odată cu divorţul sau dacă părţile decid să nu mai trăiască împreună. Ele nu se termină nici prin decizia de a plasa copilul într-o familie adoptivă. Deşi legătura în cauză poate fi întreruptă de unele evenimente ulterioare, precum adoptarea sau expulzarea, Curtea a stabilit că aceasta nu se întîmplă decît în circumstanţe excepţionale27.

În general, Comisia şi Curtea favorizează relaţiile familiale „verticale“ (copii minori, părinţi, bunici) mai curînd decît cele „orinzotale“ (fraţi, nepoţi de frate, etc.). În cazul Olsson vs. Suedia (1998) totuşi, cauză în care trei copii fuseseră încredinţaţi în plasament familial unor familii îndepărtate unele de altele, Curtea a lăsat cel puţin să se înţeleagă că acei copii puteau să-şi revindece dreptul la respectarea vieţii lor de familie, unul faţă de celălalt, independent de raporturile cu părinţii lor28.

În afară de schimbările demografice şi sociologice observate în Europa, anumite evenimente pot să perturbeze, de asemenea, viaţa familiilor tradiţionale şi să afecteze dreptul la o viaţă de familie.

Forţa dreptului la viaţa de familie a deţinuţilor diferă în dependenţă de cauza detenţiei: persoanele care ispăşesc o pedeapsă criminală se bucură în general de o protecţie inferioară faţă de cei deţinuţi din alte motive (precum cele enumerate în articolul 5 din Convenţie). De exemplu, faptul de a limita numărul vizitelor la una pe lună a fost analizată drept o încălcare a articolul 8 într-o instanţă în care reclamanta era deţinută cu scopul de a constrînge să respecte o obligaţie legală şi nu contesta motivele încarcerării sale (Nowicka c. Poloniei)29. Chiar dacă cei doi soţi sunt recunoscuţi vinovaţi de o infracţiune penală, Curtea estimează că o interdicţie a oricărui contact între ei timp de un an constituie o restricţie disproporţionată drepturilor care le sunt acordate de articolul 8 (Klamecki c. Poloniei)30.

Atunci cînd autorităţile executive se bucură de o putere discreţionară absolută pentru a limita sau a interzice vizetele sau corespondenţa familiei deţinuţilor, Curtea poate stabili o încălcare a art. 8 care prevede că ingerinţele în dreptul la respectarea vieţii de familie trebuie să fie „prevăzute de lege“ (Lavents c. Leteoniei (2002), Poltoratskiy c. Ucrainei (2003)). De altfel, atunci cînd un organ legislativ promulgă linii directoare în materie de limitare a vizetelor membrilor de familie la categorii particulare de deţinuţi, Curtea poate decide asupra unei încălcări a art. 8 doar dacă motivele sunt deosibit de convingătoare şi există o posibilitate de a reduce restricţiile (Mesisina c. Italiei (2000): regim special impus indivizilor asociaţi mafiei)31.

Adopţia. Recent, Curtea europeană a fost confruntată cu problema aplicabilităţii depoziţiilor art. 8 din Convenţie, privitoare la protejarea vieţii de familie în materia adopţiei. Astfel, într-o cauză în care reclamanţii, cetăţeni italieni, deveniţi părinţi adoptivi ai unor copii români aflaţi într-o instituţie privată de ocrotire socială, au susţinut că imposibilitatea în care se află de a executa hotărîrile judecătoreşti de încuviinţare a adopţiei copiilor şi de a-i putea lua cu ei în Italia reprezintă o încălcare a dreptului lor la viaţă familială. Pentru a răspunde la întrebarea dacă faptele speţei intră în domeniul de aplicare a art. 8 , instanţa europeană a arătat, mai întîi, că, potrivit jurisprudenţei sale constante, dispoziţiile Convenţie au a fi aplicate în concordanţă cu principiile de drept internaţional, în particular cu cele privitoare la protecţia drepturilor omului, astfel că din acest punct de vedere, pe terenul art. 8, statele contractante sunt ţinute, în domeniul adopţiei, de obligaţiile ce le revin în lumina dispoziţiilor Convenţiei e la Haga din 29 mai 1993 privitoare la protecţia copiilor şi la cooperarea în materia de adopţie internaţională, a Convenţiei O.N.U asupra drepturilor copilului din 20 noiembrie 1989 şi a Convenţiei europene privitoare la adopţia copiilor, încheiată la Strasbourg în anul 1967. În al doilea rînd, ea a reiterat o jurisprudenţă mai veche a fostei Comisii, potrivit cu care, chiar dacă adopţia nu se află, ca a tare, printre drepturile garantate de Convenţie, relaţiile între adoptator şi adoptat sunt, în principiu, de aceeaşi natură cu relaţiile de familie protejate de art. 8 al acesteia32.

„Viaţa de familie“ în situaţiile cuplurilor homosexuale. În jurisprudenţa organelor Convenţiei s-au pus unele probleme legate de aplicabilitatea art. 8 în privinţa creării sau păstrării unei vieţi de familie în situaţia minorităţilor sexuale.

Fosta Comisie a decis că relaţiile din cadrul unui cuplu homosexual nu ţin de dreptul la respectul vieţii familiale; ele aparţin dreptului la respectul vieţii private a persoanei. Aşa fiind, o relaţie homosexuală nu poate constitui viaţă de familie în sensul art. 8, astfel că partenerul homosexual nu poate prevala de acest text pentru a obţine, la decesul companionului său, transferul în beneficiul lui al contractului de încheiere al cărui titular era cel decedat. De altfel, instanţa europeană a arătat că, potrivit jurisprudenţei constante a organelor Convenţiei, relaţiile homosexuale durabile dintre doi bărbaţi nu intră în domeniul de aplicaţie a dreptului la viaţă de familie, protejat de art. 833.

Conform Comisiei, în ciuda evoluţiei moderne a atitudinilor, relaţia dintre gay şi lesbiene nu se încadrează în scopul dreptului la o viaţă de familie. În consecinţă, acolo unde Regatul Unit a refuzat ca partenerul homosexual al unui cetăţean britanic să părăsească sau să între în Regatul Unit împreună cu acesta, Comisia a considerat că refuzul nu influenţează nici dreptul la familie. Deşi poate părea o problemă de viaţă privată, Comisia a considerat că nu a fost evident faptul că reclamanţii nu pot trăi altcumva sau că legătura lor cu Regatul Unit este un element esenţial pentru relaţia lor. Această abordare menţine accentul pe cuplul heterosexual tradiţional, ca fiind noţiunea de bază pentru familie, care este din ce în ce mai puţin o normă. Organismele Convenţiei au extins treptat noţiunea de viaţă de familie pînă la situaţiile în care există de facto o viaţă de familie între heterosexuali în afară căsătoriei. Totuşi acest fapt nu s-a extins şi la persoanele gay sau la lesbiene care au o relaţie stabilă şi de durată, avînd chiar şi copii al întreţinere. În cauza Kerkhoven contra Olandei, în care doua lesbiene au trăit într-o relaţie de lungă durată şi au împărţit rolul de părinte faţă de copilul lor IAD (însemînare artificială prin donator), tribunalele olandeze au refuzat reclamaţia depusă de una dintre partenere pentru a fi considerată mamă a copilului sau autoritate părintească. Comisia a găsit că articolul 8 nu indică faptul că statul ar avea o obligaţie categorică de garantare a drepturilor părinteşti ale unei femei care trăieşte cu mama copilului respectiv. Deşi relaţiile homosexuale se pot încadra în scopul vieţii private, Comisia a considerat că refuzul de a acorda o autoritate părintească nu lezează vieţile private a reclamanţilor. Această abordare pare să treacă cu vederea sau să o facă abstracţie de problemele care ar putea să apară la decesul mamei copilului, unde în absenţa vreunei recunoaşteri legale a rolului de părinte al partenerei, aceasta poate fi în dezavantajul atunci cînd se analizează pretenţiile de continuare a custodiei asupra copilului34.

Sfera de aplicare a dreptului la respectarea vieţii de familie cuprinde, pe de altă parte, măsurile de îndepărtare a străinilor de pe teritoriul naţional (întoarcerea la graniţă, expulzarea, extrădarea), în măsura în care acestea antrenează o dezbinare, a familiilor, precum şi măsurii excepţionale, cum ar fi dărîmarea unor locuinţe de către forţele de securitate (Mentes c. Turcia; Selcuk şi Asker c. Turcia), strămutarea unor persoane, cu consecinţa despărţirii definitive a familiilor, sau diferite restricţii ce afectează condiţiile vieţii cotidiene a ciprioţilor greci din nordul Ciprului, împiedicîndu-i să aibă o viaţă privată şi de familie normal (Cipru c. Turcia)35.

Art.1 din Convenţia europeană cere statelor părţi ca ele să recunoască tuturor persoanelor care se aflau în jurisdicţia lor — şi nu doar cetăţenilor lor — drepturi şi libertăţi definite în acest instrument. Realizarea acestui principiu apare fără îndoială drept cel mai clar în seria de cauze care afirmau o încălcare a dreptului la viaţa de familie care rezulta din deportarea sau revocarea titlului de sejur al unei persoane care nu era cetăţean al unui Stat parte, însă care a stabilit o viaţă familială în vreuna dintre ele. Pentru a determina dacă o asemenea măsură poate fi analizată drept o încălcare a dreptului la viaţă de familie, Curtea europeană examinează un anumit număr de factori a căror complexitate face dificilă enunţarea principiilor directoare clare extrase din jurisprudenţa sa.

Majoritatea cauzelor se referă la proiectul de expulzare a unui individ care a fost condamnat pentru una sau mai multe infracţiuni grave şi care a ispăşit în mod normal pedeapsa cu închisoare care i-a fost impusă. În general, Curtea ţine cont nu doar de numărul sau de gravitatea delictelor comise, ci şi de situaţia personală a interesatului. Curtea a constat încălcări în acele cazuri cînd persoana nu avea contacte reale cu ţara în care trebuia să fie trimisă şi/ori avea legături foarte strînse cu familia sa, ce locuia în ţara care dorea să-l expulzeze.

Problemele de imigrare şi deportare legate de bulversările istorice înregistrate în Europa abia încep să fie redactate în faţa Curţii europene. În cauza Slivenko c. Letoniei (2003), o femeie de origine rusă care şi-a petrecut practic toată viaţa în Letonia s-a căsătorită cu un ofiţer al armatei ruse şi din uniunea lor s-a născut o fiică. Cînd Letonia şi-a obţinut independenţa, membrii familiei au fost înregistraţi drept cetăţenii ai fostei URSS. În consecinţă, soţul a fost constrîns să părăsească Letonia în cadrul unui tratat bilateral ce organiza retragerea forţelor armate ruse. Autorităţile au anulat în consecinţă înregistrarea reclamantelor şi au ordonat deportarea lor. Astfel ele au fost expulzate din apartamentul lor, reţinute şi deţinute pentru scurt timp într-un centru pentru imigranţii ilegali. Cu toate că au sfîrşit prin a părăsi Letonia şi au adoptat naţionalitatea rusă, ele sunt lipsite de dreptul — în termenii hotărîrii lor de expulzare — de a reveni în Leteonia timp de cinci ani şi, după ce trece acest termen, nu pot să revină decît pentru o perioadă care nu depăşeşte nouăzeci de zile în semestru, fapt ce a complicat vizitarea părinţilor bolnavi. Curtea a stabilit în acest caz încălcarea art.836.

Legitimitatea măsurii de expulzare, dacă presupunem că persoana care este obiectul acestei din urmă are o viaţă de familie pe teritoriu unde ea este expulzată, depinde nu doar de posibilitatea de a fi urmată de către apropiaţii săi în statul în care a fost expulzat, considerată in abstracto, ci şi de cadrul de viaţă oferit de acest stat apropiaţilor săi, ceea ce implică o examinare in concreto. Posibilitatea pentru un cuplu de a avea o viaţă în comun nu trebuie evaluată doar în plan teoretic, dar de asemenea ţinînd cont de momentul cînd căsătoria a fost contractată şi de aşteptările pe care le puteau nutri în acel moment soţii în ceea ce priveşte locul lor de reşedinţă comună. Ambele remarce care au fost făcute ne conduc deja spre domenii vecine cu frontiera între viaţa de familie şi viaţa privată, una şi de alta protejate de către art.8 al Convenţiei.

Pentru ca viaţa privată să nu se limiteze la crearea în jurul individului a unei sfere de intimitate, în care autorităţile publice nu pot în principiu să se amestece, ci ca ea să cuprindă, într-o anumită măsură, şi dreptul de a stabili şi de a întreţine relaţii cu alte fiinţe umane, în special în domeniul afectiv, în scopul dezvoltării şi realizării propriei sale personalităţi, viaţa privată, ca şi viaţa de familie, impune restricţii Statelor părţi la Convrnţie în ceea ce priveşte măsurile de expulzare adoptate faţă de străinii care se află pe teritoriul acestora.

Bineînţeles, că ar fi de preferat ca din acest punct de vedere să fie abordate cazurile unde sînt puse în cauză măsurile de expulzare din teritoriu: deoarece „dacă străinii integraţi ameninţaţi de expulzare nu sînt toţi căsătoriţi, toţi au o viaţă privată“. Or, Curtea, în ceea ce ţine de cazurile de imigrare, urmează tocmai demersul invers care constă în a se sprijini mai degrabă pe dreptul la respectarea vieţii de familie decît pe dreptul la respectarea vieţii private37.

În final am dori să menţionăm următorul fapt — cît de diverse nu ar fi aspectele dreptului la respectul vieţii familiale, nimeni nu se poate amesteca sau interveni în familială a altei persoane fără consimţămîntul acesteia din urmă, consimţămînt care trebuie să fie explicit şi exprimat în mod liber, autorităţilor publice revenindu-le obligaţia de a lua toate măsurile şi dispoziţiile posibile în vederea ocrotirii acestui drept fundamental.