Aspecte teoretico–practice privind raporturile autorităţilor administraţiei publice locale cu instanţele judecătoreşti (Studiu de caz: mun. Chişinău)

Serghei ŢURCAN, doctor în drept, conferenţiar universitar
Igor CRISTAL, doctorand ULIM, consilier de stat de clasa I

Les relations entre les autorités publiques locales (APL) et les tribunaux, sur la base de l’expérience de l’administration publique de Chişinău, révèlent l’intrusion des pouvoirs publics sur le champ constitutionnel ou légal des autres, en particulier par substitution des tâches administratives par les tribunaux, avec des effets négatifs persistants. APL retardé l’exécution des jugements irrévocable. Les règles de la représentation dans les tribunaux sont violées par l’APL, restant impunis par les organes d’application de la loi et les tribunaux habilités. Pour diminuer le risque de porter atteinte à l’intérêt public, par conséquent, les règles pertinentes exigent l’achèvement et la clarté (détail), et les autorités compétentes de réagir rapidement. Mots-clés: Les autorités publique locaux, les tribunaux, les rapports des autorités locales et les tribunaux, poursuite administrative, violations des capacités fonctionnelle, l’intérêt public.

Raporturile autorităţilor administraţiei publice locale (APL) cu instanţele judecătoreşti, bazate pe experienţa administraţiei publice a municipiului Chişinău, relevă pătrunderea unor autorităţi publice pe câmpul constituţional sau legal al altora, în special, prin substituirea atribuţiilor administrative de instanţele de judecată, cu efecte negative persistente. APL tergiversează executarea hotărârilor de judecată irevocabile. Regulile de reprezentare în judecată sunt încălcate de către împuterniciţii APL, rămânând nesancţionate de către organele de drept şi de instanţele de judecată abilitate. Pentru a diminua pericolul de prejudiciere a interesului public, în consecinţă, normele pertinente necesită completare şi mai multă claritate (detaliere), iar organele competente să reacţioneze mai prompt. Cuvinte cheie: autorităţi publice locale, instanţe de judecată, raporturi ale autorităţilor publice locale cu instanţele de judecată, contencios administrativ, încălcări ale prerogativelor funcţionale, interes public.

Autorităţile administraţiei publice locale (APL) sunt persoane juridice de drept public care în activitatea lor urmăresc un interes general al comunităţilor locale, fiind dotate cu atribuţii de ordin normativ şi administrativ, beneficiază de autonomie decizională, organizaţională, gestionară şi financiară, au dreptul la iniţiativă în tot ceea ce priveşte administrarea treburilor publice locale, exercitându-şi, în condiţiile legii, autoritatea în limitele teritoriului administrat.

Autorităţile administraţiei publice locale realizează atribuţii în exercitarea autorităţii puterii publice — acta jure imperii şi beneficiază de prerogative specifice persoanelor juridice de drept privat — acta jure gestionis. Acestea din urmă, nu se încadrează în sfera autorităţii publice, diferenţa între acta jure imperii şi acta jure gestionis nu întotdeauna fiind uşor de realizat în practică.

În cazul acţiunilor cu participarea autorităţilor administraţiei publice locale o chestiune este de natură civilă sau comercială şi ţine de competenţa instanţelor de judecată de drept comun dacă rezultă din acta jure gestionis şi este de competenţa instanşei de contencios administrativ dacă rezultă din acta jure imperii.

Prin urmare, câmpul pe care se întâlnesc autorităţile administraţiei publice locale şi instanţele de judecată în principal este contenciosul administrativ, preponderent în cazul exercitării de către Cancelaria de stat a controlului administrativ al activităţii acestora, obiect al verificării fiind legalitatea actelor emise de APL şi, mai puţin, oportunitatea acestora.

Un litigiu de contencios administrativ este generat în principiu de nesoluţionarea de către autorităţile administraţiei publice locale a unei cereri prealabile, în cadrul recursului graţios, obiect al căreia este restabilirea sau valorificarea unui drept sau interes legitim pretins al petiţionarului sau contestarea unui act administrativ şi/sau contract administrativ.

Legea contenciosului administrativ1 defineşte contractul administrativ, inter alia pe cel încheiat de autoritatea publică, în virtutea prerogativelor de putere publică, avînd ca obiect administrarea şi folosirea bunurilor proprietate publică. Este stipulat2 că nu pot fi atacate în instanţele de contencios administrativ actele de gestiune emise de autoritatea publică în calitate de persoană juridică în legătură cu administrarea şi folosirea bunurilor ce aparţin domeniului său privat, totodată, prin proprietate publică se înţelege totalitatea bunurilor domeniului public şi a bunurilor domeniului privat ale statului sau ale unităţilor administrativ-teritoriale3.

Normele menţionate supra conţin o coliziune care poate fi soluţionată, eventual prin definirea „domeniului său privat“ în înţelesul legii contenciosului administrativ. Presupunem că legiuitorul a intenţionat să excludă acţiunile izvorâte din acta jure gestionis din competenţa contenciosului administrativ.

Prin recomandările sale de unificare a practicii judiciare, Curtea Supremă de Justiţie încearcă să impună instanţelor judecătoreşti o anumită conduită, considerată a fi corectă de instanţa supremă la aprecierea raporturilor litigioase, inclusiv cu implicarea autorităţilor administraţiei publice locale. Cu toate că, printr-o recomandare4, Curtea Supremă de Justiţie sugerează instanţelor judecătotreşti să nu examineze litigii (prin refuz în primirea cererilor, încetarea proceselor de pe rol) în care să recunoască construcţii neautorizate, considerând chestiunea dată exclusiv de competenţa APL, admite ea însăşi în conţinutul recomandării o inadvertenţă.

Astfel, instanţa supremă menţionază „că recunoaterea dreptului de proprietate cu înregistrarea construcţiilor neautorizate (executate în lipsa certificatului de urbanism pentru proiectare, a documentaţiei de proiect şi a autorizaţiei de construire — n.a.), ar constitui substituirea instanţei de judecată (corect ar fi: substituirea autorităţilor administraţiei publice locale — n.a.) în aprecierea unor aspecte ce ţin de interesul public şi anume asigurarea calităţii în construcţii, corespunderea imobilului neautorizat cu cerinţele de exploatare a acestora“. Asemenea litigii, privind legalizarea construcţiilor neautorizate, nu ajung spre examinare la Curtea Supremă de Justiţie, fiind de competenţa judecătoriilor de sector şi a Curţii de Apel ca instanţă de recurs, practica arătând că instanţele de judecată ignoră atât normele imperative pertinente, cât şi propriu-zis recomandarea menţionată. Prin urmare, atribuţiile autorităţilor administraţiei publice locale în acest domeniu sunt în multiple cazuri înlocuite prin hotărâri de judecată, care, deseori, nici nu sunt atacate de reprezentanţii APL.

Depăşirea limitelor competenţei de către autoritatea publică constituie temei de anulare a actelor administrative adoptate şi a actelor subsecvente actului administrativ5. Actele subsecvente actelor administrative anulate sunt lovite de nulitate relativă, de aceea, considerăm o preoblemă faptul că instanţele de judecată nu constată expres nulitatea absolută a acestora în toate cazurile, iar în condiţia în care contractul încheiat în baza actului administrativ anulat este înregistrat într-un registru public şi, nefiind expres anulat, nu poate fi radiat din registru, corespunzător, îşi menţine efectele, iar hotărârea de judecată6 îşi pierde orice raţiune de a fi.

Tergiversarea executării de către autorităţilor administraţiei publice locale a hotărârilor de judecată irevocabile. Obligativitatea respectării hotărârilor judecătoreşti şi colaborării în vederea executării hotărârilor definitive ale instanţelor de judcată este consacrată constituţional7. Caracterul obligatoriu al hotărârilor judecătoreşti, respectarea şi executarea lor este asigurată prin procedura de punere în executare, existenţa unor organe specializate învestite cu atribuţii de executare şi posibilitatea de a aplica sancţiuni în cazurile prevăzute de lege pentru încălcarea legislaţiei ce ţine de executare8.

Vorbind de autorităţile administraţiei publice locale, întru executarea hotărârilor de judecată, proiectele respective de decizii se supun votului în şedinţa consiliului local, autorităţii deliberative a administraţiei publice locale, şi pe motiv că consilierii se abţin de la vot sau chiar votează împotrivă, deciziile în acest sens, deseori, rămân neadoptate perioade îndelungate. Acest fapt se datorează în primul rând nerespectării procedurii de vot (nominal) şi lipsei răspunderii reale a consilierilor şi a funcţionarilor responsabili.

În cazul neexecutării în termen a hotărârii, conducătorul autorităţii publice în a cărei sarcină a fost pusă executarea acesteia poate fi tras la răspundere în conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare9. Consilierii răspund solidar pentru activitatea consiliului local şi pentru deciziile acestuia pe care le-au votat. Fiecare consilier poartă răspundere juridică, conform legislaţiei în vigoare, pentru propria activitate desfăşurată în exercitarea mandatului. La cererea consilierului, pentru a fi exonerat de răspunderea solidară, votul şi opinia lui separată pot fi consemnate în procesul-verbal al şedinţei10.

Totodată, Legea nr.768 din 02.02.2000 privind statutul alesului local11, la art. 9, prevede că alesul local  nu poate fi supus persecuţiilor sau tras la răspundere contravenţională sau penală pentru voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, ceea ce lasă o marjă inadmisibilă de interpretare la acest capitol.

Neexecutarea intenţionată sau eschivarea de la executare a hotărârii judecătoreşti, precum şi împiedicarea executării se sancţionează cu amendă contravenţională de la 50 până la 300 de unităţi convenţionale12. Dacă aceste fapte au fost comise după aplicarea sancţiunii contravenţionale, persoana vinovată poate fi trasă la răspundere penală13.

Cu toate aceste posibilităţi de sancţionare, totuşi, pentru executarea tardivă a hotărârii de judecată irevocabile de către autorităţile administraţiei publice locale, statul a fost condamnat déjà de către Curtea Europeană pentru Drepturile Omului. În una din cauze14, Curtea notează că hotărârea definitivă pronunţată în favoarea întreprinderii reclamante nu a fost executată timp de aproximativ treizeci şi opt de luni şi că Guvernul nu a oferit nicio justificare pentru această întârziere. Curtea reiterează poziţia exprimată în repetate rânduri în cauzele care vizează deficienţe la executarea hotărârilor judecătoreşti, potrivit căreia, imposibilitatea unui creditor de a obţine executarea într-un timp rezonabil a hotărârii judecătoreşti definitive pronunţate în favoarea sa constituie o încălcare „a dreptului la un proces echitabil“ consacrat de art.6 § 1 al Convenţiei Europene pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale15, precum şi o încălcare a articolului 13 al Convenţiei „dreptul la un recurs efectiv“ (orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de Convenţie au fost încălcate are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale).

Executarea unei hotărâri irevocabile care deja de mai multe ori a fost în stadiu de examinare la Consiliul Municipal Chişinău şi nu a acumulat numărul necesar de voturi a adus prejudicii de milioane de lei bugetului public municipal, persistând şi în prezent.

Termenul maxim pentru executarea benevolă a hotărârii judecătoreşti este de 30 de zile16. La expirarea acestui termen (la cererea creditorului), trebuie să intervină executorul judecătoresc pentru demararea procedurii de executare silită, care implică anumite cheltuieli suplimentare. Aceasta presupune mai întâi acordarea autorităţii administraţiei publice locale a unui termen de graţie de 10 zile de la primirea somaţiei de executare silită. La expirarea acestui termen, executorul judecătoresc trebuie să încheie un proces-verbal pe care să îl înainteze (anexat la un demers) instanţei de judecată care a adoptat hotărârea, pentru a stabili modul de executare a acesteia şi de aplicare a sancţiunii faţă de debitor.

Curtea Constituţională consideră oportună instituirea unei obligaţii în sarcina creditorului de a soma debitorul asupra executării benevole a documentului executoriu până la intentarea procedurii de executare silită, adică termenul de graţie să fie acordat în interiorul perioadei de executare benevolă17.

Hotărârile judecătoreşti privind efectuarea unor acte obligatorii de către organele colegiale se execută prin adoptarea actului respectiv în cadrul şedinţei acestora prin vot nominal. În cazul în care organul colegial nu a executat hotărârea judecătorească, instanţa, în baza procesului-verbal de constatare întocmit de executorul judecătoresc, va aplica membrilor organului colegial, obligaţi să execute hotărârea, sancţiunea prevăzută de lege18. Prin urmare, pentru sancţionarea persoanelor vinovate din cadrul autorităţii administraţiei publice locale este necesară demararea procedurii de executare silită ce implică cheltuieli de executare şi face mai dificil accesul la justiţie şi, în general, aduce atingere încrederii în actul de justiţie.

Deci, soluţia legitimă în această situaţie este formarea de către primar şi secretarul consiliului a ordinii de zi a şedinţei consiliului municipal prin inserarea separată a proiectelor de decizii elaborate întru executarea hotărârilor de judecată, precum şi supunerea acestora la vot nominal, la iniţiativa şi sub supravegherea preşedintelui şedinţei şi a secretarului consiliului. Pentru neexecutarea acestor operaţiuni administrative în ordinea menţionată, în special pentru nesupunerea proiectelor deciziilor votului nominal contrar prevederilor Codului de executare, considerăm că aceste persoane ar putea fi atrase la răspunderea contravenţională şi ulterior chiar penală. Votul nominal permite atragerea la răspundere individuală, inclusiv a consilierilor municipali care au contribuit la neexecutarea hotărârilor de judecată.

Un alt fenomen cu rezonanţă sporită în societate este substituirea atribuţiilor autorităţilor administraţiei publice locale de către instanţa de judecată prin schimbarea modului şi ordinii de executare a hotărârilor de judecată irevocabile, organizarea forţată a licitaţiilor de adjudecare a bunurilor deţinuite de administraţia publică locală, încuviinţarea tranzacţiilor de împăcare cu impact patrimonial, în lipsa aprobării prealabile de către Consiliul Municipal Chişinău. Numărul mare de asemenea cazuri trezeşte suspiciuni de fraudă, în care sunt implicate mai multe autorităţi publice şi factori de decizie ai acestora. Prin încheierea instanţei de judecată privind schimbarea modului şi ordinii de executare a hotărârii definitive şi irevocabile conform art. 252 din Codul de procedură civilă19 se înlocuieşte voinţa autorităţilor publice care au fost obligate la anumite acţiuni de prerogativa exclusivă a cărora sunt, în cazul tergiversării executării hotărârii de către autorităţile administraţiei publice locale20. Altfel spus, în materia civilă are loc schimbarea obiectului acţiunii (litigiului), iar în materia constituţională — pătrunderea autorităţii judecătoreşti pe câmpul de competenţă a administraţiei publice locale, ambele fiind inadmisibile.

De regulă, încheierile judecătoreşti de fond de acest fel intră în vigoare prin nerecurare, pentru că opinia menţionată supra coincide cu interpretarea instanţei supreme21, deşi această interpretare nu este una constantă22.

Plenul Curţii Supreme de Justiţie consideră23 că nu pot fi de competenţa instanţei de judecată pretenţiile persoanelor fizice sau juridice a căror soluţionare ţine de competenţa autorităţilor administraţiei publice locale (de exemplu, bunul solicitat de reclamant urmează a fi înstrăinat, concesionat, dat în arendă ori în locaţiune numai prin licitaţie publică, această decizie fiind luată numai de către organele abilitate cu aceste atribuţii prin lege, deoarece obligarea autorităţii publice de a scoate la licitaţie bunul solicitat de reclamant va fi considerată ca o substituire a atribuţiilor autorităţilor publice, întrucît expunerea la licitaţie a bunurilor este luată de organele abilitate cu aceste atribuţii prin lege). Totuşi, instanţele de judecată ignoră aceste prevederi organizând licitaţii publice cu bunurile administraţiei publice locale, contrar voinţei lor, şi chiar plasând în circuitul civil bunuri din domeniul public al APL (spre exemplu, terenul din parcul „Râşcani“).

Obligarea autorităţilor administraţiei publice locale de către instanţele de judecată de a adjudeca bunurile la licitaţie, precum şi legalizarea unor asemenea înstrăinări prin intermediul altor organe (executori judecătoreşti) decât APL contravine principiului inviolabilităţii proprietăţii24, care consfinţeşte că nimeni nu poate fi expropriat, decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire, precum şi contrar principiului libertăţii contractuale25 — bligarea la încheierea unui contract fiind interzisă, cu excepţia cazurilor când obligaţia de a contracta este prevăzută de lege sau dacă reiese dintr-o obligaţie asumată benevol.

O situaţie similară este şi încuviinţarea de către instanţele de judecată a tranzacţiilor de împăcare vizând compensarea de administraţia publică locală a costului apartamentelor sociale pentru anumite categorii de funcţionari (procurori, judecători, poliţişti ş. a.) în schimbul asigurării cu locuinţă (spaţiu locativ), prin transferarea mijloacelor financiare echivalente preţului de piaţă26. Autoritatea executivă a administraţiei publice locale şi reprezentanţii în instanţa de judecată au decis să încheie tranzacţii de împăcare cu aceşti creditori şi să le achite costul locuinţelor. În prezent, la autorităţile administraţiei publice locale Chişinău există circa 300 de titluri executorii nesatisfăcute privind asigurarea cu spaţiu locativ a unor asemenea categorii de funcţionari27. Nu este clar însuşi criteriul de selectare a unora şi ignorare a altora28 pentru a fi satisfăcute în acest mod.

Spaţiul locativ urma a fi acordat funcţionarilor cu drept de posesie şi folosinţă pe perioada exercitării atribuţiilor de serviciu public, respectiv, schimbarea posesiei şi folosinţei acestuia prin oferirea mijloacelor financiare în scopul procurării locuinţelor cu drept de proprietate privată, este contrară prevederilor legii şi interesului public.

În condiţiile în care donaţiile şi legatele cu sarcini pot fi acceptate numai cu aprobarea consiliului local, cu votul a cel puţin două treimi din numărul consilierilor aleşi (vot calificat)29, a fortiori tranzacţiile de împăcare cu impact patrimonial urmează a fi supuse mai întâi aprobării de către autoritatea deliberativă, până atunci fiind doar la fază de proiect. Deci, în viziunea noastră, instanţa de judecată, în fond, nu ar trebui să încuviinţeze aceste tranzacţii de împăcare, nefiind aprobate în prealabil prin decizia consiliului local şi în mod vădit fiind cauzatoare de prejudicii bugetului public.

Cauzele unor asemenea situaţii de prejudiciere a interesului public sunt multiple. În primul rând loialitatea şi pasivitatea judecătorilor faţă de încălcările vădite şi sistematice comise de reprezentanţii autorităţilor administraţiei publice locale, la apărarea intereselor publice, dar şi încălcarea flagrantă de către aceştea a normelor imperative (emiterea actelor jurisdicţionale vădit ilegale, dar care nu sunt contestate), fără a suporta careva consecinţe defavorabile importante, cu unele mici excepţii.

În vederea sporirii rolului instanţelor judecătoreşti în prevenirea încălcării normelor de drept, considerăm necesară completarea legislaţiei procesual-civile în sensul instituirii obligaţiei instanţelor judecătoreşti să emită încheieri interlocutorii, la fiecare caz de încălcare a normelor imperative de către reprezentanţii autorităţilor administraţiei publice locale în cadrul desfăşurării procesului. Actualmente, asemenea prerogativă există doar în cadrul procedurii contravenţionale30 şi celei penale31. În aceste proceduri, constatând în procesul de judecată fapte de încălcare a legalităţii şi a drepturilor omului, instanţa de judecată emite, odată cu hotărârea, şi o încheiere interlocutorie, prin care aceste fapte se aduc la cunoştinţă procurorului şi, după caz, persoanei cu funcţie de răspundere responsabile. În decursul a 30 de zile, persoana cu funcţie de răspundere sesizată informează instanţa de judecată, procurorul sau agentul constatator despre măsurile întreprinse de ea. Asigurarea eficienţei încheierilor interlocutorii rezidă în controlul executării lor, de aceea urmează a fi prevăzute şi sancţiuni contravenţionale pentru neîntreprinderea în termen a măsurilor respective sau îndeplinrea necorespunzătoare.

Pare a fi o problemă şi neprezentarea pentru control administrativ de către secretarul consiliului a copiilor de pe deciziile adoptate în termenul stabilit (5 zile din data semnării, dar nu mai mult de 10 zile din data adoptării)32, fapt semnalat şi de către organul abilitat — Oficiul teritorial al Cancelariei de stat (OTCS)33. Acest fapt nu permite instituirea în termen util prin încheieri ale instanţelor de judecată, la cererea OTCS, a unor măsuri asiguratorii (suspendarea executării deciziei notificate ca fiind ilegală, înregistrarea sechestrului).

Pentru instituirea unui filtru suplimentar real în acest proces, propunem ca dreptul secretarului consiliului „de a nu contrasemna decizia (adoptată) considerată de el ilegală şi de a solicita consiliului reexaminarea acesteia“34, să fie transformat în obligaţie.

O altă problemă de sistem constituie neprezentarea împuterniciţilor (reprezentanţilor) autorităţilor administraţiei publice locale în instanţa de judecată şi/sau a referinţei corespunzătoare. Având în vedere că la examinarea în instanţa de contencios administrativ a cererii în anulare, sarcina probaţiunii este pusă pe seama pârâtului, iar în materie de despăgubire, pe seama ambelor părţi, neprezentarea probelor în proces echivalează cu recunoaşterea acţiunii şi lasă la îndemâna instanţei de judecată doar excepţiile de ordine publică (absolute), ce pot fi invocate din oficiu, pentru a apăra interesul public, cum ar fi: excepţia de incompatibilitate, excepţia de necompetenţă generală, materială sau teritorială exclusivă, excepţia de prescripţie, excepţia puterii lucrului judecat, precum şi excepţiile vizând ordinea firească a judecăţii (procedura prealabilă, ordinea dezbaterilor, organizarea căilor de atac etc.) şi cele care consacră principii fundamentale ale dreptului procesual civil (publicitatea, contradictorialitatea etc.).

Pentru soluţionarea acestei probleme, considerăm necesară consacrarea legală a obligativităţii prezentării împuterniciţilor autorităţilor administraţiei publice locale, precum şi a referinţei acestora în proces, sub sancţiune contravenţională, aplicată împuternicitului autorităţilor administraţiei publice locale de către instanţa de judecată sub forma unor încheieri emise pe parcursul procesului şi nu doar sub sancţiunea decăderii din dreptul de a mai prezenta probe, care se aplică în prezent.

O altă problemă ce persistă constă în necontestarea hotărârilor judecătoreşti de către împuterniciţii autorităţilor administraţiei publice locale sau contestarea intenţionat peste termenul stabilit, neatragerea funcţionarilor publici responsabili în procesele de judecată şi lipsa acţiunilor în regres faţă de funcţionarii vinovaţi. Conexe acestora sunt lipsa monitorizării în cadrul autorităţilor administraţiei publice locale a proceselor de judecată, a actelor jurisdicţionale emise, inclusiv prin baze de date în formă electronică, neclaritatea evidenţei înmânării citaţiilor pentru reprezentarea intereselor APL.

În acest context, este oportună aprobarea unor reguli privind citarea, notificarea şi comunicarea actelor de procedură autorităţilor administraţiei publice locale, precum şi utilizarea formularelor tip şi a mijloacelor de notificare sau comunicare prevăzute de reguli, după modelul stabilit în Curtea Supremă de Justiţie35.

Oficiul teritorial al Cancelariei de stat remarcă, pe bună dreptate, „insuficienţa pârghiilor legale pentru atragerea la răspundere a persoanelor (inclusiv demnitarilor şi aleşilor locali) pentru emiterea/adoptarea actelor, considerate ulterior ilegale, care au adus prejudicii considerabile localităţii“ 36.

Normele privind posibilitatea formulării acţiunii şi împotriva funcţionarului public din autoritatea administraţiei publice locale pârâte care a elaborat actul administrativ contestat sau care a refuzat să soluţioneze cererea în cazul în care se solicită despăgubiri, precum şi privind obligarea acestora să plătească despăgubirile solidar cu autoritatea publică respectivă necesită a fi dezvoltate, eventual într-un regulament, aprobat prin hotărâre de Guvern. Actualmente, din lipsa de claritate acestea rămân practic inaplicabile.

Considerăm că instanţele de judecată ar trebui să dea apreciere şi operaţiunilor administrative care au stat la baza elaborării actului administrativ anulat, precum şi vinovăţiei funcţionarilor respectivi, pentru ca acestea să fie utilizate ulterior ca res judecata — autoritatea de lucru judecat — într-un proces în care APL să acţioneze în regres faţă de persoanele vinovate. Poate fi aplicată o soluţie similară şi urmare a cauzelor pierdute la Curtea Europeană a Dreprueilor Omului, cauzatoare de prejudicii administraţiei publice locale.

Seriozitatea problemelor abordate necesită o soluţionare cât mai operativă, or efectele negative ale acestora sunt substanţiale şi persistă. Prima facie se impune o respectare riguroasă a legislaţiei atât de către instanţele de judecată, cât şi de autorităţile administraţiei publice locale, inclusiv de către împuterniciţii acestora. În acest scop, trebuie ameliorat şi intensificat controlul pe filierele ierarhice şi prin intermediul autorităţilor publice competente (Procuratura, Centrul Naţional Anticorupţie, Consiliul Superior al Magistraturii), cu aplicarea promptă, după caz, a sancţiunilor corespunzătoare. Pentru evitarea pătrunderii unor autorităţi publice pe câmpul constituţional sau legal al altora, este necesar de detaliat pentru claritate normele pertinente, precum şi de restrâns (în sensul ordonării şi reglementării stricte) dreptul discreţionar al autorităţilor administraţiei publice locale şi instanţelor de judecată, atunci când există pericolul real de prejudiciere a interesului public.