Aspecte teoretico-practice privind determinarea fazei începutului punerii în aplicare a dreptului de ocupaţie în condiţiile conflictelor armate contemporane

Vitalie GAMURARI, doctor în drept, conferenţiar universitar, ULIM

Comme une règle de droit international le droit de l’occupation a trouvé une première consécration exprimer dans deux Règlements annexés à la Convention de La Haye de 1899 ( II ) et 1907 ( IV ) concernant les lois et coutumes de la guerre sur terre, ensuite ont été développé et fourni à la Quatrième Convention de Genève de 1949 relative à la protection des civils en temps de guerre, la Convention de La Haye de 1954 sur la protection des biens culturels en cas de conflit armé et Protocole additionnel I de Genève de 1977. Mots-clés: droit international humanitair, droit de l’occupation, conflit armé, béligerants, prisonniers de guerre, personnes civiles.

Ca normă de drept internaţional dreptul de ocupaţie şi-a găsit o primă consacrare expresă în Regulamentul anexă la cele două Convenţii de la Haga din 1899 (a II-a) şi 1907 (a IV-a) cu privire la legile şi obiceiurile războiului terestru, fiind apoi dezvoltat şi prevăzut în Convenţia a IV-a de la Geneva din 1949, cu privire la protecţia populaţiei civile în caz de război, în Convenţia de la Haga din 1954 cu privire la protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat şi în Protocolul adiţional I de la Geneva din 1977. Cuvinte-cheie: drept internaţional umanitar, drept de ocupaţie, conflict armat, beligeranţi, prizonieri de război, persoane civile.

Introducere

Anul 2014 pentru dreptul internaţional umanitar (DIU) este unul semnificativ — se împlinesc 100 de ani de la declanşarea celei mai mari conflagraţii militare la acel moment, care la rândul său devenise o mare provocare pentru „dreptul de război“. Declanşarea Primului Război Mondial a avut efecte drastice asupra dreptului internaţional, în general, dar şi asupra dreptului internaţional umanitar, în special. Frecvent în acea perioadă puteau fi auzite idei precum că dreptul internaţional a încetat să existe, că acesta a fost înlocuit cu dreptul forţei etc. Nu se crează impresia că asemenea declaraţii se fac şi la etapa contemporană? Evenimentele din martie 2014, intervenţia armată a Rusiei pe teritoriul unui stat suveran — Ucraina, sondată cu ocuparea ulterioară a peninsulei Crimeea,1 au fost urmate de mai multe declaraţii privind dispariţia dreptului internaţional. În asemenea condiţii considerăm necesar şi util efectuarea unui studiu referitor la aplicabilitatea dreptului internaţional umanitar în condiţiile conflictelor armate contemporane, în special a unui subiect destul de sensibil — dreptul de ocupaţie. Printre obiectivele noastre se enumeră şi demonstrarea faptului că în pofida tuturor evenimentelor ce au loc după terminarea „războiului rece“, dreptul internaţional îşi păstrează viabilitatea, chiar dacă uneori este ignorat de unii politicieni cu un comportament agresiv. Nu este vina dreptului internaţional că politicienii uneori îl ignoră, din contra viabilitatea sa este argumentată prin restabilirea normelor acestuia, inclusiv prin punerea în aplicare a instituţiei răspunderii internaţionale, fie este vorba despre state, fie despre persoane fizice.

Criteriile punerii în aplicare ale dreptului de ocupaţie

Vom începe prezentul studiu cu câteva definiţii date ocupaţiei militare în doctrina de drept internaţional public, inclusiv românească şi internaţională. Profesorul Grigore Geamănu precizează că „prin ocupaţie militară se înţelege invadarea unui teritoriu inamic şi punerea lui sub regim de ocupaţie, în scopul de a exercita asupra lui, în mod efectiv, o autonomie temporară“.2 Profesorul Ionel Cloşca defineşte „ocupaţia militară, situaţia unui teritoriu aflat sub puterea armatei inamice (după încetarea operaţiunilor miltare), care exercită asupra lui, în mod efectiv o autoritate temporară“.3 Institutul de Drept Internaţional în art.41 din „Dreptul războiului terestru“ (Manualul Oxfort) din 1880, constată „un teritoriu este considerat ocupat când, ca urmare a invaziei armatei inamice, statul căreia îi aparţine încetează de a exercita în fapt asupra lui o autoritate regulată şi când statul invadator este singurul în măsură să întreţină ordinea“.4

Chiar dacă diferă ca formă, definiţiile prezentate au câteva elemente comune:

1) Ocupaţia trebuie să fie efectivă;

2) Nu este translativă de suveranitate (aceasta continuind să aparţină statului teritorial);

3) Antrenează o substituire temporară şi limitată de competenţe.

Definirea ocupaţiei în DIU este într-atât de vagă, încât instrumentele acestuia nu conţin criterii clare ce ar permite identificarea momentului începerii ocupaţiei. Conform prevederilor articolului 42 al Regulamentului de la Haga din 1907 cu privire la legile şi obiceiurile războiului terestru, ocupaţia poate fi definită ca exercitarea efectivă a controlului de către forţele armate inamice asupra unui teritoriu străin.5 Determinarea momentului în care invazia devine ocupaţie deseori se ciocneşte de anumite obstacole; de aici se pune întrebarea de a cunoaşte dacă dreptul de ocupaţie nu ar putea deja fi aplicat în perioada fazei de invazie. Asupra acestui punct, juriştii se divizează în general în două câmpuri. Se consideră, în principiu, că dispoziţiile dreptului de ocupaţie se aplică în condiţiile în care sunt întrunite elementele prevăzute de definiţia dată în articolul 42 al Regulamentului de la Haga. Chiar şi aşa, teoria numită Pictet — acea formulată de Jean S. Pictet în Comentariile Comitetului Internaţional al Crucii Roşii (CICR) asupra Convenţiilor de la Geneva6 — neagă existenţa unei faze intermediare între invazie şi ocupaţie şi prevede că anumite dispoziţii ale dreptului de ocupaţie se aplică deja la perioada fazei invaziei.

Exemplul Irakului în 2003, cu colapsul infrastructurilor publice esenţiale cum ar fi spitalele şi instalaţiile de aprovizionare cu apă, au dus parţial la acte masive de jaf şi de violenţă care au acompaniat avansarea forţelor coaliţiei, ne demonstrează că aceste dezbateri nu sunt doar pur academice. Este esenţial ca forţele de invazie să cunoască care sunt regulile aplicabile în asemenea condiţii.

De fapt, unii experţi delimitează ocupaţia de invazie, constatând, că ocupaţia, spre deosebire de invazie, care implică numai o operaţiune militară pe teritoriul adversarului constituie, din punctul de vedere al dreptului internaţional umanitar constituie „o stare de fapt generatoare de efecte juridice“. Ocupaţia militară la rândul ei, presupune exercitarea unei activităţi efective pe teritoriul inamic.

De mai mulţi ani, dreptul de ocupaţie beneficiază de un interes sporit din partea experţilor, accentul fiind pus pe interpretarea regulilor de fond al acestui domeniu al DIU, pe relaţia cu drepturile omului şi asupra impactului deciziilor adoptate de Consiliul de Securitate al ONU la subiectul aplicării acestuia.

De regulă se acordă relativ puţină atenţie chestiunii privind momentul în care dreptul de ocupaţie începe a fi aplicat şi în special, a momentului în care invazia se transformă în ocupaţie. În raportul în cadrul celei dea XXXI-a Conferinţă internaţională a Crucii Roşii şi a Semilunii Roşii asupra „sarcinilor impuse de conflictele armate contemporane“, CICR afirma că chestiuni juridice importante se impun în această materie:

„Nu doar definiţia unei ocupaţii este vagă din punct de vedere al DIU, dar si alte elemente efective — ca urmărirea ostilităţilor şi/sau exercitarea unui grad de control din partea autorităţilor locale sau de forţele străine în timpul şi după perioada de retragere — pot face dificilă clasificarea juridică a unei situaţii concrete. Determinarea cadrului juridic aplicabil în caz de invazie a forţelor străine este o chestiune strâns legată de aplicabilitatea dreptului de ocupaţie. Se estimează, că ar conveni de a privilegia o interpretare largă a aplicării Convenţiei IV de la Geneva pe parcursul fazelor de invazie şi de retragere, în scopul sporirii protecţiei pe care dreptul o conferă populaţiei civile“.7

CICR invocă dezbateri mai vechi privind pragul de aplicare al dreptului de ocupaţie. Timp îndelungat s-a operat distincţia netă între ocupaţie şi invazie; era în general admis că dreptul de ocupaţie începe a fi aplicat din momentul în care un grad minimal de stabilitate ar fi fost atins într-o zonă invadată. Acest concept îşi găseşte sursa în conţinutul art.42 al Regulamentului de la Haga din 1907, conform căruia „un teritoriu este socotit ocupat când se găseşte de fapt sub autoritatea armatei inamice. Ocupaţia nu se întinde decât asupra teritoriilor unde această autoritate este stabilită şi în măsură să se exercite.“

După adoptarea Convenţiilor de la Geneva în 1949, dispoziţiile dedicate ocupaţiei conţinute în Regulamentul de la Haga, fusese completate prin secţiunea III a titlului III al Convenţiei IV de la Geneva. Convenţia lărgeşte câmpul de aplicare al dreptului de ocupaţie, prevăzând în art.2 (2) că el se aplică în cazul unei ocupaţii în care nu întâmpină nici o rezistenţă, altfel spus, în lipsa unei invazii prealabile. Referitor la situaţiile în care o invazie prealabilă avusese loc, Convenţia nu conţine nici o indicaţie ce ar preciza din ce moment acest tip de invazie trece în faza de ocupaţie. De unde şi întrebarea logică — putem oare să aplicăm subiectului acestei tranzacţii acelaşi criteriu ca şi la determinarea momentului în care dispoziţiile asupra ocupaţiei a Regulamentului de la Haga devin aplicabile sau ar trebui, conform prevederilor Convenţiei IV de la Geneva să fie aplicat un criteriu diferit?

Cea dea doua opinie, susţinută de Jean Pictet în Comentariul la Convenţiile de la Geneva,8 fapt care a dus la aceea că acest punct de vedere deseori este numit „teoria Pictet“. Adevărul este că, aducând drept exemplu teoria Pictet, conform căreia definiţia ocupaţiei date în contextul Convenţiei IV de la Geneva diferă de cea ce reiese din art.42 al Regulamentului de la Haga, trebuie să menţionăm, că ea nu reflectă şi punctul de vedere actual al CICR asupra chestiunii în cauză. Conform CICR, în absenţa unei definiţii detaliate al ocupaţiei în Convenţia IV de la Geneva şi de aplicare a articolului 154, care menţionează că Convenţia completează Regulamentul de la Haga, afirmarea precum că Convenţia IV de la Geneva ar da o definiţie diferită ocupaţiei, nu mai este pertinentă sub aspect al lex lata. Pentru CICR teoria Pictet trebuie să fie interpretată în felul următor — scăderea doar a pragului de aplicare a unor norme a Convenţiei IV de la Geneva la fel poate produce efecte juridice pe parcursul fazei de invazie (este vorba despre o situaţie în care nu putem vorbi despre o autoritate efectivă a DIU), pentru a consolida protecţia juridică oferită de DIU persoanelor protejate prinse ca ostatici în zonele invadate. Prin urmare, CICR consideră în continuare art.42 al Regulamentului de la Haga ca unicul criteriu juridic ce permite determinarea prezenţei unei situaţii de ocupaţie.

Criteriul aplicat de Pictet pentru a stabili dacă este situaţie de ocupaţie în sensul Convenţiei IV de la Geneva, se fondează pe o abordare particulară a art.4 al acestei convenţii, conform căruia dispoziţiile Convenţiei IV de la Geneva dedicate ocupaţiei se aplică din momentul în care forţele inamice exercită puterea asupra persoanei protejate. Criteriul depinde în aşa fel de puterea exercitată asupra persoanelor mai degrabă ca un control exercitat asupra unui teritoriu, după cum fixează Regulamentul de la Haga. Unii jurişti au inclus acest criteriu, care pare ar fi fost aplicat de o Cameră de Prima Instanţă a Tribunalului Internaţional Penal pentru ex-Yugoslavia (TPIY) în speţa Naleticić şi Martinović.9 Adepţii acestui criteriu susţin argumentarea lor prin faptul că în cazul în care acesta nu va fi acceptat, vor apărea lacune în sistemul de protecţie conferit de DIU. În opinia lor, în cazul în care acest criteriu nu este acceptat, persoanele aflate în teritoriile invadate, dar încă neocupate, vor beneficia doar de măsuri de protecţie limitate fixate în titlurile I şi II ale Convenţiei IV de la Geneva.

În opinia oponenţilor teoriei Pictet,10 acceptarea acesteia ar duce la o situaţie în care decizia de a şti dacă o persoană este sau nu „persoană protejată“ s-ar confunda cu criteriul care serveşte la constatarea dacă a avut sau nu loc ocupaţia. Anume acest fapt va fi dificil a concilia cu prezenţa în Convenţia IV de la Geneva a unui capitol special adresat situaţiilor de ocupaţie. În plus, apare întrebarea dacă trebuie făcută o diferenţă între persoanele şi bunurile în ceea ce ţine de situaţiile în care acestea sunt protejate. Secţiunea III a titlului III al Convenţiei IV de la Geneva conţine dispoziţii ce protejează persoanele şi dispoziţii ce protejează bunurile. Conform teoriei Pictet, începutul aplicării protecţiei pentru persoane ar fi mai întârziată în comparaţie cu cel prevăzut bunurilor. În timp ce persoanele ar beneficia de protecţie în baza art.4 al Convenţiei IV de la Geneva din momentul în care se găsesc în puterea unei părţi la conflict, bunurile vor fi protejate în situaţie de ocupaţie în sensul Regulamentului de la Haga.

În opinia lui Marten Zwanenburg,11 nimic în travaux préparatoires ale Convenţiilor de la Geneva nu lăsa să se înţeleagă că autorii avuse intenţia să se plece de la noţiunea de ocupaţie acceptată până atunci. În cazul în care ar fi avut intenţia să se îndepărteze atât de radical, în convenţia pe care o redactau, de la conceptul ce prevala la moment, am fi putut crede că chestiunea în cauză ar fi fost invocată în cadrul dezbaterilor.

Totodată, trebuie să menţionăm că dacă respingem teoria lui Pictet, atunci constatăm că persoanele ce se găsesc sub puterea forţelor de invazie beneficiază de o protecţie mai redusă în comparaţie cu persoanele aflate sub autoritatea unei Puteri ocupante. Totuşi, o asemenea diferenţă în nivelele de protecţie între grupuri de persoane diferite nu este expresă în Convenţiile de la Geneva. Într-adevăr, redactorii Convenţiei au operat distincţii care au consecinţe în raport cu nivelul de protecţie acordat anumitor categorii de persoane. Exemplul cel mai viabil este distincţia între conflictele armate internaţionale şi non-internaţionale. Art.4 al Convenţiei IV de la Geneva vine cu alt exemplu de distincţie de acest tip. El dispune că resortisanţii unui stat cobeligerant nu vor fi consideraţi „persoane protejate“ atâta timp cât statul ai cărui resortisanţi sunt, va avea o reprezentanţă diplomatică funcţională pe lângă statul în puterea căruia se află aceştea. În opinia expertului,12 acest tip de distincţie face parte integrantă din DIU în starea sa actuală şi faptul că obiectul şi esenţa de a fi parte la Convenţiile de la Geneva sunt de natură umanitară şi deci, nu schimbă nimic. Acest obiect şi această raţiune are un rol important a juca în interpretarea unor sau altor dispoziţii ale Convenţiilor, însă ele nu pot introduce în aceste texte o regulă nouă care nu este înscrisă la moment.

Evident, nu este exclus că statale ar putea, în aplicarea unei dispoziţii a unui tratat, să ajungă să considere că o clauză concretă trebuie să fie citită diferit de cea ce a fost prevăzută la început de către redactorii textului. Art.31 (3)(b) al Convenţiei de la Viena privind dreptul tratatelor dispune că are loc, la finele interpretării unei dispoziţii a unui tratat să ţină cont „de orice practica urmată ulterior în aplicarea tratatului prin care este stabilit acordul părţilor în privinţa interpretării tratatului“.13

Un exemplu bine cunoscut al practicii unui stat de modificare după încercarea interpretării până la admiterea unei reguli în contextul DIU este art.118 al Convenţiei III de la Geneva ce reglementează eliberarea şi repatrierea prizonierilor de război. Există o bogată practică a statelor care ne demonstrează că ele dau acestei dispoziţii o interpretare diferită de cea care a fost adoptată în 1949. Însă nu putem spune acelaşi lucru şi despre dreptul de ocupaţie. Din contra, în mare parte practica disponibilă a statelor — cu excepţia notabilei hotărârii adoptate de Camera Primei Intanţe a TPIY în speţa Naleticić şi Martinović — punctează în direcţia opusă. Curtea Internaţională de Justiţie (CIJ) în speţa privind activităţile armate pe teritoriul Congo (Republica Democrată Congo v. Uganda), a considerat că definiţia ocupaţiei înscrise în art.42 a Regulamentului de la Haga reflectă dreptul internaţional cutumiar.14 Curtea a aplicat această definiţie în cadrul analizei formulărilor făcute de RD Congo, inclusiv acuzaţiile de încălcare a dispoziţiilor Convenţiilor de la Geneva din partea Ugandei. Putem deci considera, că în opinia Curţii, definiţia ocupaţiei formulate în art.42 se aplică în egală măsură Convenţiilor de la Geneva.

Este cazul să ne întrebăm referitor la compatibilitatea teoriei Pictet şi a principiului eficacităţii. În alţi termeni această teorie ar putea duce la o situaţie în care o Putere ocupantă se găseşte în imposibilitate materială de a-şi îndeplini obligaţiile ce-i revin. Aceasta sugerează că redactorii Convenţiei IV de la Geneva nu erau adepţi ai teoriei Pictet, fiind siguri că statele nu le vor putea respecta.

După cum indică raportul CICR citat, practica a demonstrat că numeroase state pretind că dreptul de ocupaţie este inaplicabil chiar şi atunci când acestea exercită un control efectiv asupra unui teritoriu străin sau asupra unei părţi a acestuia, în aşa fel, ele refuză să fie percepute ca o Putere ocupantă. Dacă acesta este deja cazul în care art.42 al Regulamentului de la Haga este criteriul determinant dacă este sau nu ocupaţie, această tendinţă va creşte puternic în cazul în care teoria Pictet va fi acceptată. Putem să ne întrebăm în asemenea condiţii, dacă aplicarea acestei teorii ne oferă într-adevăr toate avantajele invocate de adepţii săi în termenii unei protecţii crescute.

Aplicabilitatea Convenţiei IV (1949) de la Geneva începând cu faza invaziei15

Adepţii aplicării dreptului de ocupaţie din momentul invaziei altui stat susţin că anume această poziţie a fost acceptată de marele profesor J. Pictet. În opinia acestora, în primul rând, o interpretare sistematică a Convenţiei IV prin prisma obiectivelor şi a scopurilor sale, ne permite să constatăm că este suficient ca inamicul să exercite controlul asupra unei persoane din teritoriul invadat pentru ca această persoană să fie protejată de regulile Convenţiei IV relativ la teritoriile ocupate. În al doilea rând, chiar dacă ocupaţia este definită în termeni strict teritoriali, un civil ce cade în mânile inamicului pe parcursul invaziei se găseşte pe un teritoriu ce se află sub controlul inamicului. În al treilea rând, o asemenea interpretare nu impune nimic forţelor de invazie din ceea ce acestea nu ar putea furniza. Formularea dispoziţiilor Convenţiei IV, dar şi a Regulamentului de la Haga este insuficient de flexibilă pentru a nu insista asupra imposibilităţii sale la faza invaziei. Altfel, noţiunea de control ar putea fi interpretată de o manieră funcţională.

Menţionăm că majoritatea regulilor Convenţiei IV (art.27-141) ce constituie titlul III al tratatului, sunt aplicabile doar „persoanelor civile protejate“, aşa cum sunt ele definite în art.4. Atenţionăm asupra primei opţiuni prevăzute de art.4 — „cazul conflictului“. Atunci când locuitorii unui teritoriu invadat se găsesc, de exemplu, în arest şi detenţie, în puterea forţelor de invazie, ele se găsesc fără îndoială în puterea unei părţi în conflict ai cărei resortisanţi nu sunt.

Deoarece locuitorii teritoriilor invadate care cad în puterea invadatorului sunt persoane protejate, ele trebuie să beneficieze de unele reguli prevăzute de titlul III al Convenţiei IV relativ la „statutul şi tratamentul persoanelor protejate“. Regulile din titlul III sunt împărţite în reguli aplicabile străinilor ce se află pe „propiul“ teritoriu (altfel spus non ocupat) al unui stat şi în reguli aplicabile teritoriilor ocupate. Cele două categorii se exclud mutualmente şi putem constata că în ansamblu, ele acoperă întreaga gamă de situaţii în care un civil se poate găsi în puterea inamicului. Secţiunea II protejează străinii pe propriul teritoriu al unei părţi la conflict; secţiunea III se aplică teritoriilor ocupate; secţiunea IV conţine reguli detaliate ce reflectă protecţia persoanelor civile internate din diverse motive de securitate, fie că este vorba despre propriul teritoriu al unei părţi la conflict, fie despre un teritoriu aflat sub regim de ocupaţie. Ce ţine de secţiunea I, titlul său „Dispoziţii comune teritoriilor părţilor la conflict şi teritoriilor ocupate“ ar putea fi interpretat ca inglobând nu doar propriile teritorii ale unei părţi la conflict şi teritoriile ocupate, dar în egală măsură orice alt teritoriu al unei părţi la conflict. Totuşi, urmând o interpretare sistemică, termenul „comun“ trebuie în mod obligatoriu să acopere ceea ce apare în următoarele secţiuni (II şi III). Mai mult, travaux préparatoires demonstrează că titlul III avea ca obiect să acopere doar două categorii de persoane — străinii aflaţi pe teritoriul unei părţi la conflict şi populaţia din teritoriile ocupate.16 Titlul III nu conţine nici o regulă ce ar proteja o persoană civilă care nu se găseşte nici pe teritoriul unei părţi, nici pe un teritoriu ocupat.

Prin consecinţă, în cazul în care teritoriul invadat nu era considerat ocupat în sensul categoriilor Convenţiei IV, „civilii protejaţi“ ce cad în puterea inamicului pe teritoriul invadat nu ar fi protejaţi nici de o regulă din secţiunea III. Tortura aplicată faţă de locuitorii unui teritoriu invadat în aceste condiţii nu va fi considerată ca o încălcare a Convenţiei IV (art.32), la fel cum nici actul de viol (art.27(2)), nici luarea de ostatici (art.34), nici pedepsele colective (art.31 (1)). Aşa dar, toate aceste acte comise faţă de persoanele protejate nu sunt interzise de Convenţia IV, doar dacă aceştea nu sunt cetăţeni străini aflaţi pe teritoriul unei părţi la conflict sau nu se găsesc pe un teritoriu ocupat. În cazul dat admitem că pot fi obiecţii cum că asemenea comportamente sunt interzise de dreptul internaţional al drepturilor omului, de articolul 75 al Protocolului I adiţional din 1977 şi articolul 3 comun Convenţiilor de la Geneva, în calitate de minimum aplicabil conflictelor armate, indiferent de caracterul lor. Un alt argument ar putea fi acela că locuitorii teritoriilor invadate beneficiază de prevederile Capitolului I secţiunea II a Regulamentului de la Haga, întitulat „Mijloace de rănire a inamicului, de asedii şi bomardamente“, de titlul II al Convenţiei IV „protecţia generală a populaţiei contra unor efecte ale războiului“, dar şi de celebra clauză Martens. Totuşi, acestea nu conţin nici o indicaţie detaliată şi ni poate deci produce efecte de protecţie cu excepţia cazurilor când beligeranţii ar avea un comportament de bună credinţă; în timp ce Capitolul I secţiunea II a Regulamentului de la Haga tratează în principal chestiuni ce reflectă conduita ostilităţilor şi doar articolul 22 dispune în termeni foarte generali, că „beligeranţii nu deţin un drept nelimitat la alegerea mijloacelor de rănire a inamicului“, ar putea fi considerat că acoperă chestiunile abordate anterior. În sfârşit, titlul II al Convenţiei IV tratează de o manieră total diferită şi se aplică tuturor persoanelor civile şi nu doar civililor protejaţi, în timp ce specificul locuitorilor unui teritoriu aflat la faza de invazie este de natura că ei sunt naţionali ai inamicului care se află în faţa unui beligerant pe propriul teritoriu, indiferent de voinţa acestuia. În opinia noastră, este firesc că aceasta este situaţia pentru care a fost proiectat dreptul internaţional umanitar de ocupaţie.

Cele spuse ne permit să constatăm că Convenţia IV în mod indispensabil oferă o protecţie mai sporită şi mai specifică civililor ce se află în puterea inamicului în comparaţie cu alte instrumente menţionate anterior. În opinia profesorului Marco Sassòli, este puţin probabil ca autorii Convenţiei să fi lăsat un asemenea vid juridic între propriul teritoriu al unei părţi la conflict şi teritoiul aflat sub regim de ocupaţie, lăsând anumite persoane, pe care tot ei le-au definit ca protejate, fără vre-un mijloc de protecţie prevăzut de regulile tratatelor pe care le-au adoptat, în special că nu există nici o logică să se creadă că aceste persoane ar necesita sau ar merita un nivel mai scăzut de protecţie în comparaţie cu alţi civili care se află în puterea inamicului.17 În plus, pentru a prelua exemplul adus de J. Pictet, pare a fi absurd faptul că nici o regulă a Convenţiei IV nu interzice deportarea civililor pe durata invaziei, în timp ce deportarea este interzisă odată ce faza invaziei s-a transformat în ocupaţie. De unde reiese că puterea exercitată de invadator asupra unei persoane într-un teritoriu care nu este al lui trebuie să declanşeze aplicarea faţă de această persoană a dispoziţiilor Convenţiei IV — Convenţie aplicată teritoriilor ocupate.

Revenind la speţa Naleticić şi Martinović examinată de TPIY, găsim sugerarea de a stabili o distincţie între regulile ce protejează persoanele şi cele ce protejează bunurile, din motiv că în opinia tribunalului doar primele se aplică la faza invaziei. Acest punct de vedere pare a fi motivat de o frază a lui Pictet, conform căreia pentru indivizi aplicarea Convenţiei IV de la Geneva este independentă de existenţa unei stări de ocupaţie în sensul art.42 al Regulamentului de la Haga.18 Nu putem susţine că aceste cuvinte semnifică că Pictet a stabilit această distincţie între persoane şi bunurile acestora. Dincontra, putem presupune că bunurile sunt protejate în dependenţă de persoanele cărora le aparţin. Bunurile totuşi, sunt protejate contra sechestrării şi distrugerii în faza invaziei în Capitolul I secţiunea II al Regulamentului de la Haga (art.23 (g)), care interzice „distrugerea sau sechestrarea proprietăţilor inamice, afară de cazul când aceste distrugeri sau sechestrări ar fi neapărat impuse de nevoile războiului“, regulă ce a fost precizată de dreptul internaţional umanitar modern prin prisma a două situaţii specifice. Pentru invadator, referindu-ne la bunurile ce se află în mânile inamicului, criteriul decisiv este formulat în art.52 (2) al Protocolului adiţional I din 1977: pentru ca distrugerea să fie justificată, aceste bunuri trebuie să aducă o contribuţie efectivă la acţiunea militară şi distrugerea trebuie să afere un avantaj militar precis atacantului. Din momentul în care un invadator exercită controlul asupra unui bun, acesta nu mai poate, prin definiţie, să contribuie la acţiunea militară a inamicului. Distrugerea nu poate deci fi justificată decât prin referinţa la dreptul de ocupaţie militară, aşa cum prevede art.53 al Convenţiei IV, atunci aceste distrugeri „ar deveni absolut necesare în urma operaţiunilor militare“, ceea ce constituie o normă mai restrictivă. De o manieră asemănătoare, este lipsită de logică interdicţia rechiziţionării spitalelor, în aşa fel art.57 al Convenţiei IV nu s-ar aplica pe durata invaziei, în timp ce obligaţiile ce ţin de educaţie (art.50), vor fi aplicate deoarece beneficiarii citaţi sunt persoane.

Am adus doar câteva argumente, în mare parte mai accesibile societăţii, în contextul în care familiarizarea cu dreptul internaţional umanitar este una din obligaţiile statului asumate odată cu semnarea Convenţiilor de la Geneva din 1949. Ori, acest dialog este unul cu mult mai amplu, pe care vom încerca sa-l dezvăluim pe parcursul lucrărilor ulterioare. Cu regret, dar adevărul este de aşa gen, că evoluţia relaţiilor internaţionale ne demonstrează că această temă va rămâne în continuare una destul de actuală.

Încheiere

Adevărul este că în condiţiile conflictelor armate moderne este destul de dificil de a delimita faza invaziei de cea a ocupaţiei, în special atunci când este vorba despre asa numitele „războaie hibrid“, fie în cazul unei ocupaţii de durată, cum ar fi cazul teritoriilor palestiniene ocupate de Israel.

Indiferent de opiniile expuse de experţi referitor la ce fază invazia trece în ocupaţie, cert este una — discuţiile au drept obiectiv determinarea expresă a mecanismelor ce ar permite excluderea situaţiilor ca o categorie de persoane din teritoriile inavadate/ocupate să nu fie acoperite de norme şi reguli internaţionale, în special de drept internaţional umanitar, care să le garanteze statutul juridic şi respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Ori, studiul efectuat reflectă situaţia conflictelor armate internaţionale, în condiţiile în care marea majoritate a conflictelor armate contemporane au un caracter non-internaţional, asimetric sau hibrid.