Unele consideraţii referitor la coraportul: răspundere, responsabilitate, sancţiune stimulatorie şi sancţiune punitivă

Elena TRAGONE, doctorand, ULIM
Recenzent: Ion POSTU, doctor în drept, conferenţiar universitar

In this article are exposed to the study the opinions regarding the correlation between the concepts of liability and legal sanction, responsibility and sanctioning penalties. If legal liability has as object the punitive sanction of the individual, responsibility refers to the self-employment free recognized of the personthat he imposes to himself through his constraint, which leads with application of a stimulatory sanction. Keywords: legal liability, legal responsibility, punitive sanction (negative), stimulatory sanction (positive).

În acest articol sunt expuse studiului opiniile referitor la coraportul dintre noţiunile de răspundere şi sancţiune juridică, responsabilitate şi sancţiune sancţionatorie. Dacă răspunderea juridică are ca obiect sancţionarea punitivă a individului, responsabilitatea se referă la autoangajarea liber consemţită a persoanei pe care şi-o impune prin autoconstrîngere, care finalizează cu aplicarea unei sancţiuni stimulatorie. Cuvinte cheie: răspundere juridică, responsabilitate juridică, sancţiune punitivă (negativă), sancţiune stimulatorie (pozitivă).

Dreptul, în destinele sale, este legat de cele mai înalte valori umane, valori ce sînt acoperite de noţiunile standard, ordine de drept şi bine public.

Finalităţile dreptului sînt legate de ordinea socială, morală, binele colectiv şi progresul social. Nu întîmplător s-a spus că dreptul trebuie să ducă la fericirea celui mai mare număr de oameni şi să evite în cel mai înalt grad suferinţa, durerea1.

Cu toate acestea, procesul de aplicare propriu-zisă a dreptului, de realizare a acestuia nu poate fi desprins de ideea de sancţiune, de pedeapsă, de răspundere, de responsabilitate, căci răspunderea, responsabilitate juridică şi sancţiunea sînt, au fost şi rămîn veritabile instru­mente pentru realizarea dreptului2.

În drept, noţiunile de sancţiune şi pedeapsă sînt sinonime. Totuşi, la iden­ti­ficarea tipurilor de sancţiuni specifice diferitelor ramuri de drept se face distincţie între sancţiune şi pedeapsă, ultima fiind socotită o sancţiune specifica, proprie dreptului penal. Dar chiar în cadrul dreptului penal se face distincţia dintre pedeapsă şi alte sancţiuni penale.

Astfel, notăm că sfera sancţiunilor este mult mai largă decît sfera pedepselor, acestea din urmă fiind incluse în sfera sancţiunilor. Deosebirile sînt legate atît de sfera conceptelor în discuţie, cît şi de regimul juridic diferit la care se supun cele doua noţiuni3.

Problema identificării acestor noţiuni, a definirii lor plenare este greu de realizat, căci particularităţile diferitelor tipuri de sancţiuni impun definiţii concrete. Astfel, nu vom putea da o definiţie universală pedepsei, dar vom putea defini pedeapsa penală şi, separat, pedeapsa civilă. La fel, o definiţie a sancţiunii, în general, este greu de realizat, dar putem distinge şi defini sancţiunea civilă, administrativ-contravenţională, disciplinară etc.

Dreptul ca cel mai eficient instrument al controlului social care nu exclude însă alte modalităţi ale acestuia, caracterizat printr-o imperativitate specifică implică în mod inerent o sancţiune specifică — sancţiunea juridică.

Sancţiunea reprezintă componenta normei juridice care enunţă urmările ne­favorabile suportate de cel (cei) care încalcă dispoziţia. Sancţiunea juridică re­prezintă reacţia autorităţii normative la destinatarii dispoziţiilor sale: punitivă, în anumite situaţii, stimulatorie, în alte situaţii, fapt care decurge din răspunderea juridică a subiectului destinatar şi poate viza persoana acestuia (de exemplu, în­chisoarea), patrimoniul ei (de exemplu, repararea prejudiciului) ori actele juridi­ce întocmite fără respectarea legii şi afectate de nulitate (de exemplu, un contract de gaj care încalcă o normă imperativă) 4.

Normele morale şi cele religioase nu conţin elementul-ipoteză, ci constitu­ie datorii în orice condiţii, pentru care sînt prevăzute sancţiuni, căci dacă sînt încălcate, ele se sancţionează negativ într-un singur fel: ruşinea insului faţă de sine. Normele religioase creştine încălcate se sancţionează negativ de asemenea într-un singur fel: veşnica remuşcare. În normele religioase creştine există însă şi sancţiuni pozitive ;I stimulatorii: „Căci răsplata ta va fi mare în ceruri“. În budism sancţiunea negativă constă dintr-un şir de reîncarnări în fiinţe inferioare, iar acea pozitivă — în existenţă.

Sancţiunile normelor juridice sînt diferenţiate atît în calitate, cît şi în cantitate. O diviziune a lor după criteriul ramurii de drept ne relevă sancţiuni civile, pe­nale, administrative. Această diviziune e banală, deoarece o normă cu dispoziţie civilă nu poate avea decît o sancţiune civilă etc5.

După criteriul scopului urmărit de legiuitor, sancţiunile se divid în:

— de anulare a actelor ilicite; astfel, art. 222 Cod civil al R. Moldova prevede: „actul juridic încheiat de o persoană fără capacitate de exerciţiu este nul“6;

— reparatorii, prin care legiuitorul urmăreşte restabilirea situaţiei legale şi re­pararea prejudiciului produs; de exemplu, „Cel care acţionează faţă de altul în mod ilicit cu vinovăţie este obligat să repare prejudiciul patrimonial“ (art. 1398 Cod civil R.M.);

— expiatorii (disciplinare, contravenţionale şi penale), prin care legiuitorul urmăreşte aplicarea unor măsuri de constrîngere sau pedepse. De exem­plu, art. 326 Cod penal al R. Moldova prevede: „Primirea sau extorcarea de bani, titluri de valoare ori acceptarea de servicii, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvîrşită de către o persoană care are influenţă asupra unui funcţionar sau alt salariat, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 5 ani“7.

Această normă interzice traficul de influen­ ţă, sub pedeapsa închisorii de la 2 la 5 ani. Pedeapsa închisorii constă în privarea de libertate a condamnatului prin scoaterea din mediul normal de viaţă şi plasarea lui într-un loc închis, unde este supus unui regim de viaţă şi muncă în condiţiile prevăzute de lege. În dreptul penal al R. Moldova în vigoare, sancţiunea expiatorie se numeşte pedeapsă. Pedepsele principale sînt detenţiunea pe viaţă, închisoarea de la 6 luni la 25 de ani, amenda penală, munca neremunerată în folosul societăţii, arestul, trimiterea într-o unitate militară disciplinară. De asemenea, sînt prevăzute pedepsele com­plementare.

După gradul de determinare, sancţiunile sînt:

— relativ determinate, în sensul că sînt prevăzute limite minime şi maxime de sancţiune, organul de aplicare stabilind cuantumul între aceste limite. Ast­fel, art.164 alin.(1) din Codul penal al R. Moldova stipulează „răpirea unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 10 ani“;

— absolut determinate, în sensul că sancţiunea este univocă ca în exemplul „persoana care în baza contractului încheiat cu posesorul animalului şi-a asumat obligaţia de a supraveghea animalul răspunde pentru prejudiciul cauzat de acesta“ (art.1411 alin. (2) Cod civil R.M.);

— alternative, cînd aceeaşi normă juridică, pentru încălcarea dispoziţiei pre­vede două sancţiuni alternative, instanţa de judecată urmînd să aleagă în funcţie de condiţiile concrete;

— cumulative, cînd instanţa de judecată aplică pedepse prin cumulare — pe­deapsa principală şi acea accesorie, ca în cazul art. 263 din Codul penal al R.M.: „Încălcarea de către un lucrător al transportului feroviar… a regulilor de securitate a circulaţiei… se pedepseşte cu amendă… şi cu privarea de a conduce mijloace de transport“.

Aplicarea sancţiunilor reprezintă un act de putere din partea statului contem­poran, înfăptuită de organele competente prin lege, cu stricta respectare a norme­lor juridice în vigoare.

Ca element structural al entităţii fundamentale a dreptului — norma juridică — ce desemnează măsurile constrîngătoare care trebuie suportate de subiectul juridic ce a încălcat prevederile acesteia, sancţiunea juridică prezintă o serie de trăsături definitorii8.

Conform opiniei prof. I. Craiovan, sancţiunea juridică este stabilită în mod anticipat, uneori extrem de riguros, în materia dreptului penal (nulla poena sine lege), ea fiind apartenentă structurii logico-juridice a normei juridice, suportînd însă în procesul aplicării dreptului o anumită individualizare; sancţiunea juridică este o expresie a constrîngerii statale, aspect care înseamnă, de fiecare dată, aplicarea nemijlocită a constrîngerii (manu militari); sancţiunea juridică are un caracter organizat, ea aplicîndu-se de către subiectele juridice competente conform unei proceduri; ea are un caracter istoric, cunoscînd mutaţii evolutive de-a lungul istoriei, fiind în acelaşi timp o întruchipare valorică a ideii de justiţie în funcţie de conştiinţa juridică a fiecărei epoci9. Sancţiunea juridică mai este şi un element al raportului de constrîngere.

M. Djuvara consideră ca sancţiunea juridică este actul prin care în mod silit se obţine executarea unei obligaţii ce nu se face de bună voie10.

În afară de opiniile expuse anterior, sancţiunea este considerată de alţi autori ca o modalitate utilizată în relaţiile sociale în vederea stimulării (este vorba de responsabilitatea juridică) şi impunerii, descurajării sau prevenirii unor comportamente nocive individuale sau în grup, în raport de criteriile juridice explicite11.

Societatea îşi organizează instrumentele de control social, prin care îşi asigură realizarea normelor, la nevoie prin restrîngerea drepturilor şi libertăţilor persoanei care a nesocotit aceste norme şi constrîngerea de a suporta consecinţele faptelor sale. Sancţiunea reprezintă, după părerea lui P. Vonică, punerea forţei organizate de stat în serviciul dreptului. Forţa individuală prin care se încearcă realizarea unui drept nu constituie o sancţiune juridică, decît dacă ea este organizată, autorizată sau comandată în mod direct de stat; de aceea se spune că sancţiunea juridică este atributul statului12.

Fundamentele filozofice şi morale ale sancţiunii juridice, spune I. Craiovan, sînt cosubstanţiale cu fundamentele dreptului însuşi13.

În acest sens, M. Djuvara relevă că ideea de drept este o idee normativă care cuprinde noţiunea să facem sau să nu facem anumite acte. Ideea aceasta de obligaţie raţională, necondiţionată, cuprinsă în orice concepţie de drept este ideea pe care se sprijină întregul concept de sancţiune.

Dacă, într-adevăr, o faptă este dreaptă şi trebuie să se întîmple, atunci sîntem datori să întrebuinţăm toate posibilităţile noastre practice în vederea realizării acestei dreptăţi14.

La întrebarea gravă cum este posibil să atentăm la libertatea altuia, pricinuind suferinţe fizice şi morale semenului, ca în cazul pedepsei, într-o manieră kantiană, M. Djuvara apreciază că dreptul nu constrînge de dragul constrîngerii, ci în numele libertăţii valorilor, pe care le apără în societate15.

Dreptul este prin esenţă coercibil, adică în caz de neobservare poate fi impus cu forţa, remarcă Giorgio del Vechio, pentru că dreptul schiţează o ierarhie de valori16.

Evoluţia istorică a reacţiei sancţionatoare sociale a însemnat un proces istoric sinuos şi complex de la primele începuturi, în societatea primitivă, ale reacţiei individuale, instinctive, violente şi nelimitate, continuînd cu răzbunarea, compoziţia privată, legea talionului şi intervenţia din ce în ce mai accentuată a statului. În nici un caz — apreciază M. Djuvara — nu a putut exista sancţiunea juridică propriu-zisă decît în cazul ideii de comunitate juridică a cărei formă evoluată este statul de astăzi17.

Reieşind din cele expuse, susţinem opinia că sancţiunea poate fi definită ca fiind consecinţa stabilirii unei răspunderi juridice a făptuitorului, rezultat al săvîrşirii de către acesta a unei fapte ilicite determinate18.

Susţinem şi argumentarea dată sancţiunii juridice de către profesoara Lidia Barac.

Astfel, menţionează autoarea sancţiunea juridica este instituţia juridica constituită dintr-un ansam­blu de norme de drept ce cuprinde raporturile juridice prin intermediul cărora dreptul îşi găseşte aplicarea propriu-zisă şi prin care se asigură finalitatea acţiunii de tragere la răspundere juridică a tuturor celor care încalcă sau ignoră ordinea de drept, în scopul apărării societăţii civile şi a individului împotriva atin­gerilor sau vătămărilor aduse prin săvîrşirea de fapte ilicite, în vederea resta­bilirii drepturilor, intereselor şi valorilor încălcate, cu perspectiva dimi­nuă­rii fenomenului antisocial şi antiuman, spre menţinerea şi promovarea ordinii juridice şi binelui public19.

Autoarea ne-a propus această formulare, credem noi, din dorinţa de a exprima următoare elemente:

— necesitatea calificării sancţiunii juridice din punctul de vedere al teoriei generale a dreptului, cadru în care sancţiunea nu este doar simplu concept sau o categorie juridică, ci ea reprezintă o veritabilă instituţie juridică cu toate con­se­cinţele ce decurg din aceasta;

— realizarea unui înalt nivel de generalizare şi abstractizare propriu definiţiilor ce tind a acoperi un domeniu vast al realităţii, asemenea instituţiei sancţiunii juridice;

— determinarea finalităţilor globale ale instituţiei în raport cu exigenţele dreptului de astăzi, străbătut de imperiul ordinii publice şi binelui public;

— sugerarea unui conţinut mai amplu al instituţiei de natură a genera raporturi juridice mai complexe, mai diverse decît circumscrierea sancţiunii la raportul juridic de constrîngere, ca parte componentă a acestuia;

— evidenţierea elementului temporar şi organic, specific oricărei instituţii juridice, căci sancţiunea juridică îşi are viaţa sa şi, în acelaşi timp, ea vizează un „construit“, adică cadrul furnizat de drept dezvoltării ei;

— evidenţierea finalităţilor sale imediate, finalităţi legate de restabilirea valorilor lezate;

— evidenţierea atributelor, funcţiilor, rolului său legat de ceea ce numim „reprimare“, „reeducare“, „prevenire“;

— evidenţierea relaţiei sale cu instituţia răspunderii juridice, prin sublinierea fap­tu­lui că sancţiunea reprezintă instrumentul de realizare a răspunderii juridice20.

Sîntem de acord cu cele expuse de L. Barac, deoarece pe scara instrumentelor dreptului, sancţiunea juridică nu este o simplă noţiune, ci, făcînd parte din sfera complexelor de drept, ea reprezintă o instituţie juridică cu toate conse­cinţele ce decurg din aceasta, şi anume: organizare sistemică, principii proprii care o guvernează, deci, nu element temporar, căci sancţiunea îşi are viaţa ei, existînd şi dincolo de încălcarea unor norme juridice concrete, are un istoric propriu, o evoluţie corespunzătoare, finalităţi precise, adică are un trecut, un prezent şi un viitor, pe de o parte, iar, pe de altă parte, ea vizează şi un „construit“, adică un cadru furnizat de drept dezvoltării ei. Are deci un conţinut21.

În literatura de specialitate a Republicii Moldova avem diverse abordări teoretice ale feno­menului răspunderii şi sancţiunii juridice, care în principiu ne spune că răspunde­rea este o constrîngere, o sancţiune. Spre exemplu, prof. Gh. Avornic, prezentînd diverse abordări pentru conceptul de răspundere juridică, menţionează, în special, că „răspunderea juridică este o măsură de constrîngere aplicată de către stat pentru comiterea unei fapte ilicite, exprimată prin aplicarea unor sancţiuni cu caracter material, organizaţional sau de ordin patrimonial“22.

Ca formă de constrângere este dată şi definiţia răspunderii juridice civile de prof. E. Cojocaru, „răspunderea juridică civilă…se foloseşte ca mijloc de apărare a drepturilor subiective civile, precum şi ca mijloc de exercitare forţată a obligaţiilor contractuale“23.

Autorul A. Bloşenco subliniază faptul că nu toate sancţiunile sunt măsuri de răspundere, deoarece răspunderea juridică este un tip de sancţiune care se caracte­rizează prin trăsături specifice24.

De asemenea A. Băieşu defineşte răspunderea civilă ca fiind o formă a constrîn­gerii de stat care constă în delegarea oricărei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ilicită prevăzută de lege sau de contract25.

Profesorul V. Guţuleac consideră că răspunderea juridică contravenţională este reacţia statului … prin aplicarea constrângerii statale prevăzută de legea contraven­ţională în modul şi în termenele stabilite de lege26.

Gh. Boboş, reprezentant al doctrinei române, defineşte de asemenea răspunderea ju­ridică ca fiind un raport juridic de constrîngere ce are ca obiect sancţiunea juridică27.

Cercetătorul I. Craiovan vine cu o manieră specială de a exprima esenţa noţiunii, invocînd caracterul represiv şi educaţional al dreptului care urmăresc evidenţierea „capacităţii acestuia de a antrena o reacţie colectivă constrîngătoare faţă de cel ce violează norma de drept şi a cărei anticipare este în măsură să inducă respect şi conformare din partea membrilor societăţii care nu vor să atragă asupra lor sancţiuni juridice“.

C. Stătescu şi C. Bârsan, consideră că răspunderea şi sancţiunea juridică are o caracteristică esenţială prin posibilitatea aplicării, în caz de nevoie, a constrîngerii de stat28.

Generalizînd opiniile expuse, privind răspunderea juridică, desprindem trei momente importante: în primul rînd, răspunderea este indisolubil legată de ilicitate; în al doilea rînd, ea se exprimă prin aplicarea faţă de subiectul ilicităţii a măsurilor de constrîngere de stat; în al treilea rînd, însuşi actul de aplicare a forţei de constrîngere conţine condamnarea acţiunilor comitentului.

Analizând vectorul sancţiunii vehiculat în studiile doctrinare ruse consacrate răs­punderii juridice, nu se poate să nu observăm că el a apărut pe parcursul formării fundamentelor general-teoretice ale noţiunii de răspundere juridică. Printre primii, în doctrina rusă, care au încercat să fundamenteze prezenţa unor proprietăţi gene­ral-teoretice ale acestei instituţii au fost O. S. Ioffe şi M. D. Şargorodschi. Autorii au remarcat: „Răspunderea juridică este mai întâi de toate o sancţiune pentru un delict, o consecinţă prevăzută de norma juridică în caz de nerespectare a ei. Această sancţiune se manifestă prin aplicarea unor măsuri de constrângere asupra delincventului. Cu alte cuvinte, răspunderea este o măsură de constrângere aplicată de către organele de stat pentru persoanele care nu respectă normele de drept“29.

Această interpretare a esenţei răspunderii juridice a suportat, în literatura ştiin­ţifică, şi o anumită critică. În fond, ea se reduce la o obiecţie precum că, din punct de vedere teoretic şi practic, cele mai importante proprietăţi ale răspunderii juridice nu pot fi limitate la o măsură de pedeapsă stabilită în normele de drept. „Sancţiunea, — susţine E. V. Cernâh, reprezentantul doctrinei ruse — este un element esenţial în structura mecanismului răspunderii juridice, dar nici pe departe nu este unicul“30.

O opinie similară are şi K. S. Velskii, de-asemenea reprezentant al doctrinei ruse, care susţine că abordarea ca „sancţiune“ a noţiunii de răspundere administrativă nu dez­văluie această categorie sub toate aspectele, nu indică toate elementele structurale ale ei, dar se axează doar pe unul, identificând de fapt noţiunea de sancţiune cu cea de răspundere. Aplicarea sancţiunii administrative faţă de persoana care a săvârşit o contravenţie administrativă, continuă autorul, constituie elementul final în structura răspunderii administrative31.

Aderând întru totul Ia opinia lui E. V. Cernâh şi K. S. Velskii, am vrea totuşi să explicăm că interpretarea răspunderii juridice ca sancţiune, ceea ce conduce de fapt la identificarea ei cu pedeapsa, nu este o eroare. Însă, dacă ţinem cont de faptul că actul cunoaşterii trebuie să ia în calcul toate aspectele, atunci trebuie să recunoaştem că interpretarea amintită mai sus este totuşi incompletă. Într-adevăr, răspunderea juridică a unei persoane concrete poate să apară şi să se dezvolte, dar aceasta încă nu va însemna că toate se vor termina doar cu aplicarea pedepsei, cu atât mai mult cu cât nu fiecare sancţiune este o sancţiune de răspundere juridică. Dar totuşi trebuie să constatăm, că direcţia examinată a modalităţii de a înţelege răspunderea juridică este întemeiată pe proprietatea ei cea mai stabilă şi obligatorie — faptul că răspunderea este exprimată în sancţiunile prevăzute în normele de drept. Aceasta ne permite să afirmăm că noi vedem fenomenul dat printr-o prismă prin care el se manifestă în fond la nivelul normelor răspunderii juridice, adică în planul dreptu­lui obiectiv. Anume această circumstanţă are o importanţă esenţială, pentru că îi conferă instituţiei răspunderii juridice un caracter obiectiv, ceea ce îi permite ca ea să se manifeste în calitate de unică măsură, egală pentru toţi, de apreciere a comportamentului. Trebuie să presupunem că tocmai prin aceasta se şi explică faptul că perceperea răspunderii juridice ca pe o sancţiune este cea mai răspândită în practica juridică. De aceea trebuie să recunoaştem că aceasta este una dintre definiţiile teo­retice afirmate ale răspunderii juridice cea mai uzuală la ora actuală.

Răspunderea juridică şi sancţiunea juridică, afirmă N. Popa, „sînt două faţete ale aceluiaşi fenomen social“32. Drepturile şi obligaţiile conexe ce se nasc ca urmare a săvîr­şirii unei fapte ilicite definesc tocmai răspunderea juridică. Pe bună dreptate se afirmă că acest complex de drepturi şi obligaţii constituie cadrul de realizare a constrîngerii de stat prin aplicarea sancţiunilor juridice33.

Este evidentă, aşadar, strînsa legătură dintre răspunderea şi sancţiunea juridică. Sancţiunea juridică reflectă legătura dintre fapta antisocială săvîrşită şi persoana care a săvîrşit-o, ea vizează reacţia societăţii faţă de cei care atentează la condiţiile de existenţă ale acesteia, care încalcă ordinea juridică şi pun în pericol convieţuirea umană.

Între cele două noţiuni există, după cum am arătat, legături, conexiuni, inter­ferenţe, dar, cu toate acestea, ele nu pot fi identice; rămîn totuşi noţiuni distincte în sensul că răspunderea juridică constituie cadrul juridic de realizare a sancţiunii.

Ideea responsabilităţii juridice, care există alături de răspunderea juridică, idee susţinută de mai mulţi autori, a fost realizată, în primul rînd, de reprezentanţii ştiinţei filozofice, care vedeau în responsabilitatea juridică un semn distinctiv al evoluţiei relaţiilor sociale.

Adepţii responsabilităţii juridice se bazează pe faptul că răspunderea reprezintă un mecanism nu doar de a anihila încălcarea normelor juridice, dar şi unul de stimulare a comportamentului activ pozitiv al subiectului, mecanism de educare juridică ce ar avea drept temelie reglementatori interni de natură morală în calitate de garanţi ai unei societăţi exemplare. Astfel, în lipsa categoriei responsabilităţii juridice sistemul de drept ar fi fost neîmplinit şi instabil, exact ca şi situaţia persoanei într-un atare sistem de drept. Statul consfinţeşte „responsabilitatea juridică“ în acte normative, o reglementează în calitate de instituţie juridică specială cu destinaţia de a exercita o influenţă cu caracter de mobilizare şi disciplinare a comportamentului membrilor societăţii, de a le forma o atitudine profund responsabilă şi conştientă faţă de propriul comportament.

În doctrină nu găsim o opinie comună în abordarea acestei probleme, mai mult, noţiunile de „responsabilitate“ şi „răspundere“, uneori chiar se confundă ca identice. Astfel, prof. Gh. Avornic, consideră că autorii Dicţionarului de Drept Civil au procedat judicios, folosind numai cuvîntul răspundere, după cum de altfel stau lucrurile şi în doctrina contemporană34. A. Bloşenco consideră, că aspectul pozitiv si retrospectiv (specifică răspunderii politice, morale şi altor forme de răspundere socială), nu este acceptabil pentru dezvăluirea esenţei răspunderii juridice35. Prof. E. Cojocaru utilizează termenul de „responsabilitate civilă“ alături de termenul „răspunderea civilă“ ca sinonime36. Alţi autori au cu totul altă opinie. Aşa de exemplu, prof. V. Guţuleac noţiunilor de „responsabilitate“ şi „răspundere“ juridică le închină un capitol întreg. Astfel, în lucrarea „Tratat de drept contravenţional“, capitolul VI poartă denumirea „responsabilitatea juridică şi răspunderea juridică în dreptul contravenţional“. Autorul consideră că responsabilitatea şi răspunderea juridică sunt elemente constitutive ale statutului administrativ-juridic al subiecţilor administrării în domeniul combaterii contravenţionalităţii. În viziunea prof. B. Negru responsabilitatea are o sferă mai largă decît răspunderea. În timp ce responsabilitatea se raportează la activitatea desfăşurată de persoană din propria ei iniţiativă, în baza alegerii libere a obiectivelor din mai multe variante posibile, răspunderea presupune realizarea unui comportament definit prin normele juridice37.

Sîntem de acord cu opinia prof. dr. Gh. Mihai că este responsabil individul uman, autonom, alegător, decident şi angajat în actele sale spirituale şi materiale. Astfel, conştient de sine, individul uman — destinatarul legii juridice — alege între acte legale sau ilegale, între fapte licite şi ilicite, decide pe care să şi le apropie, se angajează să le săvîrşească, ceea ce înseamnă responsabilitate. Apli­cativ, despre individul uman autonom, care cunoaşte valorile din normele juridice, le interiorizează şi astfel aderă la ele, se angajează faţă de sine să le transpună, spunem că el e un individ responsabil juridiceşte. Dacă el nu aderă la acestea, optînd pentru altele, pe care se angajează să le transpună în acte şi fapte, la fel e responsabil juridic38.

Aşadar, criteriile responsabilităţii juridice sînt reprezentate de valorile sociale, exprimate de sistemul normativ prin norma juridică, precum şi de cele ce nu au căzut sub incidenţa normei, dar care sînt de natură să concretizeze o cerinţă socială, care la rîndul ei reclamă o reglementare juridică.

Aceste criterii nu sînt de natură pur subiectivă, ele comportă şi o încărcătură de obiectivitate, căci valorile se concretizează în fapt, într-o nevoie socială care determină o cerinţă ce, la rîndul ei, reclamă anumite reglementări. Evident, avem în vedere valorile sociale, iar nu valorile în sine (căci în acest sens însăşi responsabilitatea este o valoare socială deosebită), care au resorturi intime în conştiinţa individului şi care nu vizează direct domeniul dreptului. Este adevărat însă că aceste valori se pun în evidenţă, de cele mai multe ori, ca urmare a producerii unui rezultat, consecinţa desfăşurării unei acţiuni umane. Prin urmare, responsabilitatea vizează valorificarea posibilităţilor de acţiune ce depăşesc sfera celor reglementate pe calea normelor şi a răspunderii, dar care ţin de perspectiva aceloraşi valori sau idealuri39.

Unii savanţi înţeleg prin responsabilitate juridică un comportament real şi licit al subiectului. Astfel, A. N. Tarbagaev scrie: „Răspunderea de drept penal nu poate fi identificată cu prescripţia legii de a avea un comportament deter­minat. Ultima nu este decît o prescripţie legală, realitatea avînd origini mult mai profunde — în necesitatea obiectivă de a-şi realiza rolul social… Răspunderea penală reprezintă executarea a ceea ce trebuie executat40.“ În opinia lui I. S. Retiunskih, responsabilitatea juridică este o măsură de comportament permis, ea apare cînd subiectul îşi realizează drepturile şi obligaţiile41. Esenţa respon­sa­bilităţii juridice nu rezidă în obligaţia de a respecta legea, nici în drepturile şi obligaţiile cetăţenilor, ci în comportamentul lor responsabil42.

Realizarea cu bună-credinţă a drepturilor şi obligaţiilor reprezintă un proces complex, dinamica răspunderii, contrabalanţa faptei ilicite şi a sancţiunii pentru ea. În procesul de realizare a drepturilor şi obligaţiilor, subiectul trebuie să-şi monitorizeze permanent comportamentul şi să-l raporteze la modelul de comportament indicat de norma juridică şi cel care este etalonul libertăţii şi răspunderii persoanei.

Responsabilitatea juridică nu apare din neant. Ea trebuie să fie reglementată de norma juridică, determinată de ea. Din acest motiv, nici răspunderea juri­dică nu există fără o obligaţie prescrisă de lege. Existenţa obligaţiilor concrete stipulate de norma juridică reprezintă statica responsabilităţii juridice, pe cînd realizarea acestora reprezintă dinamica ei.

Comportamentul legal şi raportul juridic nu se pot ivi fără modelul de com­por­tament prevăzut de lege. În evoluţia sa, responsabilitatea parcurge cîteva eta­pe: încorporarea regulii în norma juridică, existenţa obligaţiilor cores­pun­zătoare, determinarea statutului juridic; conştientizarea obligaţiilor cu luarea unei atitudini psihice faţă de ele şi găsirea motivaţiei comportamentului; com­por­tamentul legal. Concepţia responsabilitate juridică reprezintă un compor­ta­ment licit care reflectă dinamica responsabilităţii juridice, dezvoltarea ei şi infil­trarea în fapte cu semnificaţie juridică. După cum pentru răspunderea juridică prezintă importanţă fapta ilicită, tot la fel comportamentul licit prezintă importanţă pentru responsabilitatea juridică.

Astfel, B. T. Razghildiev scrie: „Res­pon­sabilitatea juridică poate fi fundamentată pe legea penală, dacă este expres prevăzută de norma juridico-penală care acordă cetăţenilor dreptul de a săvîrşi unele fapte strict determinate, îndreptate spre asigurarea realizării sarcinilor ce ţin de protejarea relaţiilor sociale de acţiuni ilicite ce atentează la securitatea lor43.“ Responsabilitatea în acest caz poate fi numită răspundere penală stimu­latoare, menţionează autorul dat. Responsabilitatea juridică este legată de realizarea de către cetăţeni a dreptului la legitimă apărare, extremă necesitate, reţinerea infractorului sau de normele ce prevăd măsuri de stimulare a comportamentul postcriminal44.

După părerea noastră, stimularea în drept reprezintă, într-adevăr, una dintre manifestările responsabilităţii juridice. Ea apare în calitate de etalon de măsură în două sensuri: în primul rînd, ca instrument care propagă compor­tamentul licit activ şi, în al doilea rînd, ca reacţie la merite şi obţinerea de rezultate de utilitate socială.

Reglementarea juridică a măsurilor de stimulare exprimă una dintre for­me­le de reglementare juridică a unei atitudini ce reflectă responsabilitatea juridică. În măsurile de stimulare se obiectivizează responsabilitatea juridică, ea se transformă într-un proces real, la fel cum se transformă în sancţiune obligaţia subiectului de a da socoteală în faţa societăţii după ce a comis fapta ilicită. În actul de aplicare a legii care reflectă măsurile de stimulare a unui subiect se indică calificativul comportamentului subiectului drept compor­ta­ment aprobat de societate, exact cum se întîmplă şi în cazul invers — sentinţa califică drept negativ comportamentul subiectului faptei ilicite45.

Punerea în evidenţă a caracterelor juridice ale responsabilităţii reprezintă răspunsul la observaţia făcută de oponenţii noştri referitor la aceea că sensul noţiunii respective este asimilat de sensul noţiunilor obligaţie, comportament licit, raport juridic, stimulare, normă juridică, legătura comportamentului subiec­tului cu norma juridică. Respingerea responsabilităţii juridice, funda­men­tată pe aceea că ea se bazează pe noţiuni şi categorii cunoscute ştiinţei este lipsită de logică şi argumente. Doar nici unul dintre ei nu critică noţiunea de raport juridic, statut juridic, cultură juridică etc. în baza faptului că acestea sînt de acum cunoscute. Critica responsabilităţii juridice este mai degrabă o tradiţie.

În concluzie dorim să menţionăm că în doctrină au dreptul la viaţă atît noţiunile de răspundere şi sancţiune punitivă (negativă), cît şi noţiunile de responsabilitate şi sancţiunea stimulatorie (pozitivă). Dacă sancţiunea punitivă este obiectul raportului juridic de răspundere, sancţiunea stimulatorie este obiectul responsabilităţii, de oarece responsabilitatea, repre­zentă o modalitate activă de raportare a individului şi colectivităţii la o anumită cauză, implică asumarea unor răspunderi şi riscuri, acţionînd uneori dincolo de sistemul de norme care le generează drepturile şi obligaţiile. Res­pon­sabilitatea se referă deci la autoangajarea liber consimţită, obligaţia izvorîtă din sistemul de norme devenind o datorie pe care şi-o impune individul sau colectivitatea prin autoconstrîngere.