Partea responsabilă civilmente ca parte în procesul penal

Corina Oncioiu, doctorand
Recenzent: Ion Floander, doctor în drept, conferenţiar universitar

Răspunderea civilă pentru pagubele aduse în baza faptei persoanei culpabile are la baza sa relaţiile între autorul prejudiciului şi persoana chemată să raspundă civil pentru prejudiciul cauzat. Cuvinte cheie: răspundere civilă, răspundere penală, infracţiune, vinovăţie.

Liability for damages brought on the basis that the person guilty is based on injury to the relationship between the author and the person called to civil liability for damage caused. Keywords: civil liability, crime, guilt.

Între principiile care stau la baza tragerii la răspundere penală se înscrie şi principiul răspunderii penale personale, în conformitate cu care pot fi supuse sancţiunii penale numai acele persoane care au comis infracţiuni.1

Spre deosebire de domeniul dreptului penal, în materie civilă există posibilitatea ca răspunderea civilă să revină şi altor persoane decât acelea care au săvârşit fapte generatoare de prejudicii materiale.

Instituţia prin intermediul căreia este angajată răspunderea civilă a unei persoane pentru pagubele pricinuite prin fapta învinuitului sau inculpatului poartă denumirea de parte responsabilă civilmente. În acest sens, în art. 86 din Codul de procedură penală al României în vigoare se arată că persoana chemată în procesul penal să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului se numeşte parte responsabilă civilmente.

Răspunderea civilă pentru fapta altei persoane există numai ca expresie a prevederilor legii, stabilirea unei asemenea răspunderi având la baza existenţa anumitor relaţii între autorul prejudiciului şi persoana chemată să răspundă civil pentru prejudiciul cauzat prin infracţiunea comisă de acesta2.

Aceeaşi instituţie este reglementată şi în legislaţia Republicii Moldova astfel articolul 73 din Codul de Procedură Penală al Republicii Moldova care prevede statutul părţii civilmente responsabile.

Partea civilmente responsabilă potrivit art. 73 alin. 1 este persoana fizică sau juridică chemată în procesul penal să răspundă, potrivit prevederilor legislaţiei civile, pentru prejudiciul material prin fapta învinuitului, inculpatului.

Instituţia acestei calităţi procesuale are scopul de a proteja persoana care a suferit un prejudiciu material împotriva insolvabilităţii autorului prejudiciului.3

Prin urmare, art. 73, alin .1, prin această calitate procesuală reglementează o răspundere complementară indirectă, şi anume, răspunderea civilă a unei alte persoane decât autorul faptei penale pentru prejudiciul material cauzat prin infracţiune. Astfel, suntem în prezenţa instituţiei prin intermediul căreia se răspunde pentru fapta altuia, nefiind prezentă situaţia de participare directă la producerea prejudiciului. Răspunderea părţii civilmente responsabile se leagă de prejudiciu în mod indirect, prin intermediul faptei ilicite a autorului prejudiciului.

Instituirea acestei calităţi procesuale are menirea de a proteja persoana care a suferit un prejudiciu material împotriva insolvabilităţii autorului prejudi­ciului, prin această calitate procesuală reglementându-se o răspundere com­plementară, indirectă, şi anume, răspunderea civilă a unei alte persoane decât autorul infracţiunii pentru prejudiciile materiale cauzate prin infracţiune.

Răspunderea civilă pentru fapta altei persoane există numai ca expresie a prevederilor legii, stabilirea unei asemenea răspunderi având la bază exis­tenţa anumitor relaţii între autorul prejudiciului şi persoana chemată să răspundă civil pentru prejudiciul cauzat prin infracţiunea comisă de acesta.

Raţiunea unei concepţii cuprinzătoare cu privire la partea civilmente responsabilă rezidă din interesul realizării administrării justiţiei în condiţii cât mai bune, în aşa fel încât întreaga desfăşurare judiciară să se facă o singura dată4, ducând la opozabilitatea tuturor actelor procesuale faţă de toate persoanele chemate să suporte consecinţele penale şi civile ale aceluiaşi fapt.

Sunt persoane responsabile civilmente, în sensul dispoziţiilor legale următorii:

a) părinţii pentru faptele ilicite săvârşite de copiii lor minori (art. 1372 din Codul civil al României);

b) comitenţii pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în funcţiile încre­dinţate (art. 1373 din Codul civil al României);

c) persoanele care îndeplinesc funcţii de conducere, precum şi orice alte persoane care s-au făcut vinovate de angajarea, trecerea sau menţinerea în funcţie a unui gestionar fără respectarea condiţiilor legale de vârstă, studii şi stagiu, precum şi a dispoziţiilor referitoare la antecedentele penale ale acestu­ia (art. 28 şi art. 30 Legea nr. 22 din 1969 a României);

d) persoanele privitor la care s-a constatat, printr-o hotărâre judecăto­rească, faptul că au dobândit de la un gestionar bunuri sustrase de acesta din avutul public şi că le-au dobândit în afara obligaţiilor de serviciu ale ges­tionarului, cunoscând că acesta gestionează astfel de bunuri (art. 34 Legea nr. 22 din 1969 a României);

e) persoanele care au constituit o garanţie pentru gestionar (art. 10 şi urm. din Legea nr. 22/1969 a României).

Deşi în cazul tuturor persoanelor menţionate mai sus intervine o răspun­dere civilă, pentru prejudiciul cauzat nemijlocit de o altă persoană, există totuşi şi elemente diferenţiale. Astfel, în timp ce în cazul persoanelor enumerate în art. 1372—1373 din Codul Civil Român, culpa este prezumată, în cazul persoanelor menţionate în Legea nr. 22/1969 culpa sau foloasele materiale trase din infracţiunea săvârşită trebuie să fie dovedite.

În literatura juridică s-a pus problema dacă persoanele responsabile civil­mente prevăzute în Legea nr. 22/1969 răspund pentru fapta proprie sau pen­tru fapta altuia, în prezenta lucrare ne mărginim să notăm doar că în unele opinii s-a arătat că ne aflăm în faţa unei răspunderi pentru fapta proprie, iar în alte opinii s-a susţinut că este o răspundere pentru fapta altuia.

Apreciem că cea de-a doua opinie este mai bine fundamentată deoarece porneşte de la configurarea corectă a raportului de cauzalitate între faptele per­soanelor responsabile civilmente şi prejudiciul cauzat prin infracţiune, în acest sens, în lucrarea de referinţă privind răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane se arată, în mod corect, că fapta celui ce răspunde pentru altul nu este în nici o situaţie o faptă de participare directă la producerea prejudiciului, legându-se de prejudiciu numai indirect, şi anume, prin intermediul faptei ilicite a autorului prejudiciului; numai fapta acestuia din urmă se înscrie în raportul cauzal direct al producerii pagubei.

În legătură cu noţiunea de partea responsabilă civilmente, în literatura juridică s-a propus lărgirea sferei persoanelor care să răspundă civil în cadrul procesului penal, în acest sens, s-a argumentat judicios, după părerea noastră, că, în vechea reglementare, conţinutul art. 24 alin. 3 din Codul de procedură penală al României nu este corelat cu toate dispoziţiile Codului civil, care instituie solidaritatea răspunderii autorilor aceluiaşi fapt ilicit, în legătură cu acest aspect, s-a arătat că sunt anumite situ­aţii când faptul cauzator de prejudicii a fost opera mai multor persoane dar, datorită unor împrejurări, trimiterea în judecată se face numai pentru unele dintre acestea şi, în consecinţă, tragerea la răspundere civilă a celor netrimişi în judecată nu poate avea loc în cadrul procesului penal, neexistând un mijloc procesual pentru atragerea lor în proces. 5

De aceea, în vederea rezolvării tuturor raporturilor juridice civile care îşi au izvorul în faptul infracţional, se propune ca textul art. 24 alin. 3 să fie formulat astfel: „Persoana chemată în procesul penal să răspundă potrivit legii civile, împreună cu învinuitul sau inculpatul ori pentru pagubele provocate prin fapta acestuia se numeşte parte responsabilă civilmente“.

Această propunere prezintă interes pentru perfecţionarea reglementărilor în materie procesual penală, iar concretizarea ei prin modificarea dispoziţiilor Codului de procedură penală al României ar conduce la crearea unui cadru adecvat, în care toate persoanele ce au contribuit la producerea prejudiciului să poată suporta tragerea la răspundere civilă alături de cea penală, dacă este cazul.

Ceea ce este foarte important, menţionăm că această modificare a fost inclusă în Noul Cod de Procedură Penală al României care se aplică în prezent., aşa cum rezultă din art. 86 care defineşte clar noţiunea de parte responsabilă civilmente ca parte în procesul penal.

Partea responsabilă civilmente, fiind subiect în latura civilă a procesului penal, are, sub aspectul răspunderii civile, aceeaşi poziţie ca şi inculpatul şi, în consecinţă, toate actele procesuale şi procedurale favorabile sau defavorabile inculpatului sunt opozabile, în aceeaşi măsură, şi părţii responsabile civilmente.6 Este posibil, însă, ca partea responsabilă civilmente să-şi valorifice numai ea anu­mite apărări în raport cu fapta cauzatoare de prejudicii săvârşită de inculpat. Astfel, greşit a fost obligat tutorele în calitate de parte civilmente responsabilă pentru faptele cauzatoare de prejudicii săvârşite de minor, din moment ce nici o dispoziţie legală nu reţine răspunderea acestei persoane pentru faptele minorului aflat sub răspunderea sa.7

Existenţa calităţii de parte responsabilă civilmente implică săvârşirea unei fapte cauzatoare de prejudicii de către inculpat, în consecinţă, în ipoteza în care o persoană are o culpă proprie în legătură cu producerea pagubei de către inculpat, persoana respectivă nu poate avea calitatea de parte responsabilă civilmente şi răspunde pentru fapta proprie.8

În ceea ce priveşte momentul până la care se poate constitui partea responsabilă civilmente în procesul penal, în art. 21 alin. 1 din Codul de procedură penală al României se arată că introducerea în procesul penal a persoanei respon­sabile civilmente poate avea loc fie în cursul urmăririi penale, fie în faţa instanţei de judecată până la începerea cercetării judecătoreşti.. S-a arătat, şi pe bună drep­tate, că declaraţia de constituire de parte responsabilă civilmente în procesul penal poate îmbrăca forma scrisă ori pe cea orală, situaţie în care organul judi­ciar va consemna într-un act constituirea de parte civilă (organul de urmărire penală într-un proces-verbal, iar instanţa de judecată într-o încheiere de şedinţă) .

Această limită în timp este fixată, în mod simetric, în raport cu consti­tuirea de parte civilă în vederea asigurării echităţii în ceea ce priveşte posibili­tatea de acţionare a părţilor în apărarea intereselor lor. Persoana respon­sabilă civilmente poate fi introdusă în proces şi după citirea actului de sesizare, dacă ea nu se opune la luarea acestor măsuri, iar dreptul său de apărare este respectat prin îndeplinirea tuturor cerinţelor înscrise în art. 16 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală al României

În cazul în care partea responsabilă civilmente a fost introdusă în pro­cesul penal după citirea actului de sesizare şi a făcut obiecţiuni, pretenţiile părţii civile faţă de partea responsabilă civilmente nu mai pot fi valorificate în procesul penal, ci, eventual, pe calea unei acţiuni separate introduse la instanţa civilă. De asemenea, este considerată tardivă introducerea părţii responsabile civilmente în procesul penal când aceasta se face printr-o acţiune separată cu ocazia rejudecării cauzei după casare, dacă hotărârea primei instanţe nu a fost casată cu trimitere în acest scop.

În cazul în care partea responsabilă civilmente a fost introdusă în termen în procesul penal aflat pe rolul unei judecătorii şi aceasta din urmă şi-a decli­nat competenţa în favoarea tribunalului, introducerea în cauză a părţii respon­sabile civilmente rămâne valabilă în faţa tribunalului.

Momentul limită până la care poate fi introdusă în proces persoana responsabilă civilmente este fixat în vederea ocrotirii dreptului ei de apărare. Având sarcina răspunderii civile, în cadrul procesului penal, persoana respon­sabilă civilmente poate interveni şi după citirea actului de sesizare, căci, în acest mod, ea nu prejudiciază drepturile nici unei alte părţi din procesul penal. ci, dimpotrivă, facilitează, prin prezenţa ei, atât realizarea drepturilor pe care le are partea civilă, cât şi achitarea obligaţiilor pe care le are inculpatul. De altfel, aceasta credem că a fost şi raţiunea pentru care, potrivit art. 21 alin. 3 din Codul de procedură penală al României, per­soana responsabilă civilmente poate interveni în procesul penal până la ter­minarea cercetării judecătoreşti la prima instanţă.

Permiţând intervenţia persoanei responsabile civilmente în procesul penal şi după citirea actului de sesizare, legiuitorul a fixat, totuşi, un moment limită, şi anume, terminarea cercetării judecătoreşti, aşa încât, în faza dezba­terilor, această parte în proces să poată participa în vederea realizării drep­turilor pe care le are.

Cu privire la modalităţile în care persoana responsabilă civilmente intră în procesul penal, dată fiind poziţia sa procesuală, drepturile şi obligaţiile pe care le are în procesul penal, persoana responsabilă civilmente este constituită ca parte fie prin introducerea ei de către cei în drept să o facă, fie prin intervenţia ei, atunci când consideră necesar.

Cu titlu de noutate conform noului cod, introducerea în cauză a părţii responsabile civilmente poate avea loc doar la cererea părţii civile, nu şi a inculpatului sau a altei părţi responsabile civilmente.

Introducerea persoanei responsabile civilmente poate avea loc la cerere sau din oficiu. Introducerea persoanei responsabile civilmente poate avea loc la cere­rea părţii civile, deoarece este un drept al acesteia, şi nu al inculpatului.

Persoana responsabilă civilmente poate interveni în procesul penal până la terminarea cercetării judecătoreşti la prima instanţă, fiindu-i opozabile toate actele procesuale şi procedurale efectuate până în momentul intervenţiei sale.

Dispoziţia legii privind opozabilitatea actelor procesuale şi procedurale faţă de persoana responsabilă civilmente care intervine în procesul penal se justifică prin aceea că procesul penal nu trebuie să sufere întârzieri prin relu­area unor activităţi procesuale deja efectuate.

Obligaţiile şi drepturile părţii responsabile civilmente în procesul penal trebuie indiscutabil abordate. Principala obligaţie pe care o are partea responsabilă civilmente este de a răspunde civil pentru sau alături de inculpat . Această calitate procesuală se bucură de drepturile şi obligaţiile, în ceea ce priveşte acţiune civilă, pe care legea le prevede pentru învinuit sau inculpat, în acest sens putând administra probele utile apărării sale, în ipoteza în care acţiune civilă se exercită din oficiu, instanţa are obligaţia de a cita şi partea responsabilă civilmente, în vederea introducerii ei în proces.

Deşi este subiect în latura civilă a procesului penal, partea responsabilă civilmente poate folosi în apărarea sa tot materialul probator existent în cauză. Astfel, ea poate dovedi că fapta inculpatului a fost săvârşită împrejurări care exclud răspunderea civilă.

Pentru exercitarea drepturilor sale în procesul penal, partea respon­sabilă civilmente poate participa personal sau poate fi reprezentată .

Codul de Procedură Penală al Republicii Moldova este mai detaliat în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile părţii civilmente responsabile, statutul părţii civilmente responsabile fiind determinat de calitatea sa de subiect în latura civilă a procesului penal şi exponent al părţii apărării.

În art. 74 alin. 2 din Codul de Procedură Penală al Republicii Moldova sunt prevăzute drepturile părţii civilmente responsabile care în principiu coincid cu limitele drepturilor prevăzute de art. 62 din acelaşi cod pentru partea civilă.

Obligaţiile părţii civilmente responsabile(alin. 3 CPP RM) se reduc la:

1) necesitatea prezentării la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată. Obligaţia apare doar în cazul citării în modul prevăzut de art. 236 din Codul de Procedură Penală al republicii Moldova.

2) necesitatea supunerii dispoziţiilor legitime ale reprezentantului organului de urmărire penală sau ale instanţei de judecată. Prin „dispoziţii legitime“ se au în vedere toate prevederile obligatorii şi măsurile pasibile cuprinse în prezentul act normativ luate faţă de persoana civilmente responsabilă sau bunurile ei în vederea asigurării bunei desfăşurări a procesului penal.

3) necesitatea respectării ordinii stabilite în art. 333 din Codul de Procedură Penală al Republicii Moldova pentru judecarea cauzei în condiţiile care asigură buna funcţionare a instanţei judecătoreşti şi securitatea participanţilor la proces.

Dacă partea civilmente responsabilă tulbură ordinea şedinţei de judecată, nu se supune dispoziţiilor preşedintelui şedinţei sau săvârşeşte fapte care denotă desconsiderare vădită faţă de judecată prin încheierea instanţei poate fi supusă îndepărtării din sala de şedinţă sau unei amenzi judiciare .

În conformitate cu prevederile alin. 4 partea civilmente responsabilă poate fi citată şi audiată în calitate de martor.

Organul de urmărire penală şi instanţa de judecată înainte de a începe audierea au obligaţia să întrebe dacă este soţ sau rudă apropiată cu bănuitul, învinuitul, inculpatul şi să-i explice dreptul de a tăcea . În asemenea condiţii partea civilmente responsabilă va fi audiată în calitate de martor doar la dorinţă. De asemenea, i se vor explica prevederile art. 21 alin. 1 privitor la libertatea de mărturisire împotriva sa.

La „alte drepturi şi obligaţii“ pot fi enumerate:

— dreptul de a primi de la organul de urmărire penală, contra semnătură, informaţia despre drepturile de care dispune şi obligaţiile pe care le are şi explicaţiile asupra lor ;

— dreptul de a face declaraţii în limba sa maternă sau într-o altă limbă pe care o cunoaşte, de a lua cunoştinţă de toate actele şi materialele dosarului prin interpret;

Se va ţine cont de faptul că legea obligă să fie înştiinţată nu numai asupra drepturilor şi obligaţiilor prevăzute în art. 74 CPP RM, dar şi asupra altor dispoziţii referitoare la statutul procesual stabilite în Cod;

— dreptul de a-i fi examinate cererile şi demersurile;

— dreptul de a fi reprezentat de un avocat ales sau numit din oficiu ;

— dreptul de a renunţa la probe ;

— dreptul la inviolabilitatea proprietăţii ;

— dreptul de a fi înştiinţată în scris despre întocmirea şi semnarea procesului-verbal integral al şedinţei de judecată şi posibilitatea de a lua cunoştinţă de conţinutul lui, cât şi despre posibilitatea formulării obiecţiilor la acesta .

— obligaţia de a repara prejudiciul material cauzat de faptele învinuitului, inculpatului;

— obligaţia de a nu divulga informaţia privind urmărirea penală şi depunerea unei declaraţii în scris despre prevenirea de eventuala răspundere conform art. 315 din Codul Penal RM.

Lipsa hotărârii (ordonanţei sau încheierii) de recunoaştere ca parte civilmente responsabilă şi neexplicarea drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de lege constituie temei de casare a sentinţei.

Între partea civilmente responsabilă şi învinuit sau inculpat există solidaritate procesuală. Cu toate acestea partea civilmente responsabilă poate susţine sau dovedi că fapta încriminată învinuitului, inculpatului a fost săvârşită în condiţii care exclud răspunderea sa civilă (de exemplu: învinuitul sau inculpatul minor nu se afla sub supravegherea acesteia la data săvârşirii faptei, fiind internat într-o instituţie specială de reeducare; ori învinuitul, inculpatul salariat al unei întreprinderi a săvârşit fapta în afara atribuţiilor sale de serviciu).

Recunoaşterea vinovăţiei de către învinuit, inculpat nu constituie temei de satisfacere a pretenţiilor părţii civile.

Drepturile şi obligaţiile sale partea civilmente responsabilă potrivit alin. 6 din prezentul articol le poate exercita personal sau prin reprezentanţi, adică persoane împuternicite de către aceasta să-i reprezinte interesele în tot cursul desfăşurării procesului în cauza penală.

Potrivit dispoziţiilor Codului Civil al României în vigoare, răspund pentru fapta altuia şi pot avea calitatea de partea responsabilă civilmente în procesul penal: părinţii pentru copiii lor minori (art. 1372 Cod civil); comitenţii pentru faptele prepuşilor (art. 1373 din C. Civ.)

Răspunderea civilă delictuală presupune un raport juridic obligaţional care izvorăşte dintr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, raport În care autorul faptei sau o altă persoană chemată să răspundă are obligaţia de a repara prejudiciul. Ea apare ca o sancţiune de drept civil, astfel încât are în vedere patrimoniul persoanei răspunzătoare de fapta ilicită prejudiciabilă, iar În cazul decesului acesteia, obligaţia de reparare a prejudiciului se va transmite moştenitorilor.

Condiţiile răspunderii civile delictuale în general implică existenţa unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite şi legătura de cauzalitate dintre acestea.

Prejudiciul reprezintă consecinţa negativă suferită de o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană. După cum există sau nu posibilitatea unei evaluări băneşti directe a prejudiciului, se face deosebire între: prejudiciul patrimonial şi prejudiciul moral.

Prejudiciul patrimonial poate fi material (de exemplu, deteriorarea sau distru­gerea unui bun, pierderea întreţinerii primite de la persoana decedată în urma unui accident etc.) sau corporal (spre exemplu, reducerea sau pierderea ca­pacităţii de muncă a unei persoane ca urmare a unei vătămări).

Este vorba de un prejudiciu moral în cazul prejudiciului estetic, al atingerii aduse onoarei sau demnităţii, al suferinţei provocate de durerile fizice (pretium doloris), al suferinţei de ordin afectiv (pretium affectionis) etc. Datorită împrejurării că un astfel de prejudiciu nu poate fi evaluat direct în bani şi că legiuitorul nu a fixat nişte limite sau criterii orientative, în practică judecătorul nu poate recurge la probe, astfel încât va trebui să acorde victimei o anumită sumă globală, care să compenseze prejudiciul moral suferit.

Pentru ca prejudiciul să dea naştere raportului juridic de răspundere civilă, este necesar ca el să fie urmarea încălcării unui drept subiectiv sau a unui interes legitim. Dacă interesul încălcat este ilicit sau imoral, cel prejudiciat nu are dreptul la reparaţie.

Iar pentru ca un prejudiciu patrimonial să dea dreptul victimei să ceară repararea lui, acesta trebuie să fie:

— Prejudiciul să fie cert — adică acel prejudiciu a cărui existenţă şi întindere este sigură, el putând fi evaluat în prezent. Sunt certe toate prejudiciile actuale şi viitoare sigure (ex. incapacitatea temporară de muncă);

— Prejudiciul să nu fi fost reparat în prealabil de o terţă persoană fizică sau juridică — această condiţie se justifică prin aceea că, altfel, repararea prejudiciului ar constitui o îmbogăţire fără just temei a victimei.

În prealabil, trebuie reţinut că, deşi în Codul civil se vorbeşte despre „orice faptă care cauzează altuia prejudiciu“, în jurisprudenţă şi în doctrină se admite unanim că răspunderea civilă delictuală va fi angajată numai în cazul faptei ilicite cauzatoare de prejudicii. De altfel, în alte acte normative, se face referire expresă la răspunderea pentru fapta ilicită.

Prin fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, se înţelege orice acţiune sau inacţiune prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv sau chiar interesului ce aparţine unei persoane.

Există anumite situaţii în care, deşi fapta săvârşită provoacă un prejudiciu altei persoane, răspunderea nu este angajată, întrucât caracterul ilicit al faptei este înlăturat.

Cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei sunt următoarele: legitima apă­rare , starea de necesitate, îndeplinirea unei îndatoriri legale sau a ordinului su­periorului, exercitarea normală a unui drept subiectiv, consimţământul victimei.

În analiza raportului de cauzalitate, trebuie pornit de la premisa că acesta are un caracter obiectiv, fiind deci necesar ca în analiza raportului de cauzalitate să se facă abstracţie de latura subiectivă, adică de reprezentarea mentală, de către autorul faptei ilicite, a conduitei sale şi a consecinţelor acesteia, iar apoi din multitudinea factorilor implicaţi, trebuie să se desprindă faptele umane anterioare prejudiciului care au determinat producerea acestuia.

Vinovăţia este acel element al răspunderii civile delictuale care vizează latura subiectivă a faptei, adică atitudinea subiectivă a autorului faţă de fapta sa ori faţă de urmările acestei fapte, la momentul la care a săvârşit-o.

Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este o răspundere subiectivă, deci va fi angajată numai dacă există vinovăţia autorului faptei ilicite prejudiciabile. În schimb, în cazul unora dintre formele de răspun­dere civilă delictuală indirectă prevalează funcţia reparatorie a răspunderii civile delictuale, astfel încât obligarea la repararea prejudiciului cauzat nu presupune existenţa vinovăţiei, vorbindu-se despre răspundere obiectivă.

Atitudinea subiectivă a autorului faţă de faptă şi de urmările acesteia presupune luarea în considerare a doi factori:

— factorul intelectiv (de conştiinţă), care constă în prefigurarea de către autor a scopului, precum şi a mijloacelor şi posibilităţilor de atingere a acestuia şi care factor depinde de gradul de dezvoltare a puterii de cunoaştere umană în general, de nivelul de cunoaştere propriu autorului faptei ilicite, precum şi de eventuala lipsă, constantă sau temporară, a discernământului autorului;

— factorul volitiv, care constă în actul de deliberare şi de decizie cu privire la comportamentul pe care autorul urmează să îl adopte.

Aceşti doi factori pot fi influenţaţi de anumite împrejurări imprevizibile, care sunt de natură să afecteze procesul deliberării şi al adoptării deciziei, precum şi să reducă până la dispariţie libertatea de acţiune. Este vorba de cauze care înlătură vinovăţia.

Codul penal reglementează două forme de vinovăţie: dolul şi culpa.

Dolul poate fi direct (autorul prevede rezultatul faptei şi urmă­reşte producerea lui prin săvârşirea acelei fapte) sau indirect (autorul prevede rezultatul faptei şi, deşi nu îl urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui).

La rândul ei, culpa poate îmbrăca două forme: imprudenţa (autorul prevede rezultatul faptei sale, însă, deşi nu îl acceptă, socoteşte fără temei că el nu se va produce) şi neglijenţa (autorul nu prevede rezultatul faptei, deşi trebuia şi putea să îl prevadă).

În ceea ce priveşte existenţa şi întinderea obligaţiei autorului de a repara prejudiciul, nu interesează gradul de vinovăţie cu care s-a săvârşit fapta ilicită prejudiciabilă. Tocmai. de aceea, în literatura de drept civil, noţiunea de culpă este folosită ca fiind sinonimă cu aceea de vinovăţie.

De la început, subliniem faptul că problema răspunderii părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori se pune indiferent dacă filiaţia este din căsătorie ori din afara căsătoriei. La fel se pune problema răspunderii adopta­torilor pentru copiii adoptaţi, indiferent dacă adopţia s-a făcut sau nu cu efecte depline. Menţionăm şi faptul că dispoziţiile art. 1373 din Codul Civil al României nu se aplică decât părinţilor, nu şi altor categorii de persoane.

Ca atare, tutorele nu are calitatea de partea responsabilă civilmente în procesul penal şi nu poate fi obligat la plata despăgubirilor civile, solidar cu făptuitorul minor.

Prin efectele dispoziţiilor art. 1373 din Codul Civil al României, părinţii răspund pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori din momentul în care aceştia din urmă, prin comportamentul lor deviant, produc prejudicii materiale în patrimo­niul altor persoane, indiferent dacă minorii nu au capacitate de exerciţiu sau au capacitate de exerciţiu restrânsă. Sub acest aspect, subliniem faptul că în dreptul procesual penal, de regulă, părinţii răspund pentru copiii minori care au capacitate de exerciţiu restrânsă.

O asemenea concluzie se impune ţinând seama de faptul că minorii pot fi traşi la răspundere penală numai după ce au împlinit vârsta de 14 ani, moment de la care operează şi prezumţia relativă a existenţei discernământului ca element al laturii subiective a infracţiunilor săvârşite de minori, până la vârsta de 14 ani minorii neputând fi traşi la răspundere penală şi, în consecinţă, părinţii nu pot primi calitatea de parte responsabilă civilmente în procesul penal pentru repararea prejudiciilor mate­riale cauzate de către minorii care au împlinit această vârstă.

Părinţii nu au calitatea de parte responsabilă civilmente, prin excepţie în cazul în care minorii au împlinit vârsta de 14 ani, însă nu au trecut pragul de 18 ani, în cazul în care au devenit majori prin efectul legii.

În ceea ce priveşte angajarea răspunderii civile a părinţilor pentru faptele săvârşite de copiii lor minori, în literatura de specialitate sunt menţionate ca fiind necesare atât anumite condiţii generale, cât şi condiţii speciale.

Condiţiile generale sunt: existenţa prejudiciului, existenţa faptei ilicite. Existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia.

Condiţiile speciale sunt: copilul să locuiască împreună cu părinţii; părinţii să nu fi răsturnat prezumţia de culpă; copilul să nu fie în supravegherea altei persoane, în cazul în care nu se constată existenţa cumulativă a condiţiilor menţionate mai sus, părintele minorului nu poate fi obligat să repare prejudici­ile cauzate prin fapta minorului şi, implicit, părintele minorului nu poate primi calitatea de parte responsabilă civilmente în procesul penal . Sunt numeroase situaţii în care, din analiza, concretă a datelor cauzei penale, se poate consta­ta că părinţii sunt exoneraţi de răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori.

În legătură cu obligaţiile ce se cer a fi îndeplinite pentru a putea fi anga­jată răspunderea părinţilor pentru copiii lor minori, având în vedere că proble­mele au fost aprofundate cu o deosebită competenţă de către teoreticienii din domeniul dreptului civil, ne mărginim numai la câteva aspecte ilustrate prin practica judiciară şi doctrina în această materie.

În legătură cu condiţia ca minorul să fi locuit cu părinţii, instanţele judecătoreşti au hotărât că părintele răspunde civil pentru fapta prejudiciabile săvârşită de copilul minor în cazul în care minorul locuieşte la acesta, deşi, prin hotărâre judecătorească, a fost încredinţat celuilalt părinte.

De asemenea, răspunde şi părintele căruia minorul i-a fost încredinţat, chiar dacă nu locuieşte la acesta, în situaţia când s-a preocupat, efectiv, de educarea lui.

Deşi atât în practica judiciară, cât şi în literatura de specialitate au fost exprimate opinii potrivit cărora prezumţia de culpă a părinţilor nu este bazată exclusiv pe lipsa de supraveghere, ci şi pe carenţele în educarea minorilor, opinii pe care le găsim justificate, apreciem totuşi că, în anumite situaţii spe­ciale, lipsa de supraveghere conduce la înlăturarea răspunderii civile a părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori, în acest sens, în cazul în care un copil a săvârşit o infracţiune după ce a fugit din centrul de reeducare (unde era internat), părinţii nu pot fi obligaţi să răspundă civil pentru faptele săvârşite de acesta, într-o asemenea situaţie, părinţii minorului, pe de o parte, nu au posibilitatea să-l supravegheze pe acesta, datorită faptului că era internat într-un centru de reeducare, iar pe de altă parte, lipsindu-le paza copilului, nu aveau nici îndatorirea de a da direct educaţie acestuia şi de a-l supraveghea, fiind înlăturată, astfel, raţiunea prezumţiei de răspundere pentru fapta copilului minor, în orice caz, suntem de părere că, în cazul în care minorul a fugit dintr-un centru de reeducare, după ce a stat o perioadă îndelungată în acest centru (doi până la cinci ani), părinţii nu pot fi obligaţi să răspundă civil pentru carenţe în educarea minorului respectiv, deoarece şi centrului de reeducare i s-ar putea reproşa că nu a făcut o educaţie corespunzătoare minorului în cauză.

Chiar unii autori, care opinează pentru răspunderea părinţilor în ipoteza de mai sus, susţin că părinţii nu pot fi părţi responsabile civilmente pentru faptele săvârşite de minori în timpul stării de arest a primilor, indiferent că aceş­tia se află în executarea unei pedepse, ori în timpul deţinerii preventive. Deci, în această situaţie, în mod obiectiv este vorba de imposibilitatea exercitării supravegherii şi educării minorului, situaţie similară cu aceea în care minorul se află în stare de detenţie.

În cazul în care este angajată răspunderea părinţilor pentru copiii minori, aceştia din urmă vor fi obligaţi la plata despăgubirilor în solidar cu părinţii, în cazul în care partea civilă a renunţat, în faza judecăţii, la orice pretenţie faţă de inculpat — care este minor —, şi dacă bunul furat nu se mai găseşte, fiind, între timp, abandonat de făptuitor, astfel că nu mai poate fi confiscat în natură, instanţa, în baza art. 118 lit. d din Codul penal al României, urmează a-l obliga pe inculpat la plata către stat a unui echivalent bănesc; în această situaţie, fiind vorba de o sancţi­une penală, obligaţia incumbă exclusiv minorului, nu şi părinţilor săi, părţi responsabile civilmente în procesul penal.

Alături de alte probleme ale răspunderii civile delictuale, şi răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor a suscitat numeroase controverse care, în mod firesc, nu îşi găsesc locul în prezenta lucrare consacrată unor aspecte de drept procesual penal.

Amintim doar că, aşa cum se subliniază în literatură, răspunderea comitentului poate fi angajată numai dacă victima prejudiciului face dovada existenţei urmă­toarelor condiţii generale:

a) existenţa prejudiciului;

b) existenţa faptei ilicite a prepusului;

c) existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudi­ciu;

d) existenţa vinei prepusului în săvârşirea faptei ilicite.

Aceste condiţii sunt acceptate de marea majoritate a teoreticienilor drep­tului civil, cu rezerve în ceea ce priveşte ultima condiţie privind vina prepusului. Controversele privind condiţionarea răspunderii indirecte a comitentului de dovedirea culpei prepusului sunt tranşate, după părerea noastră, în favoarea opiniei care consideră ca fiind necesară această condiţie.

Necesitatea dovedirii culpei prepusului s-a impus şi prin prisma soluţiilor practicii, constante, în acest sens, în ultima vreme.

Alături de condiţiile generale, menţionate mai sus, pentru angajarea răspunderii comitentului, în temeiul art. 1373 din Codul civil al României, se cer a fi îndeplinite două condiţii specifice, şi anume:

1) existenţa raportului de prepuşenie;

2) prepusul să fi săvârşit fapte în funcţiile ce i-au fost încredinţate.

Dovedirea existenţei acestor două condiţii cade în sarcina victimei prejudiciului.

Cu privire la prima condiţie specială, şi anume, existenţa raportului de prepuşenie, menţionăm că între comitent şi prepus este necesar să existe raporturi juridice de muncă la momentul săvârşirii faptei ilicite. Temeiul acestui raport de muncă poate fi un contract de muncă sau existenţa calităţii de mem­bru al unei organizaţii cooperatiste. Răspunderea comitentului poate fi angajată dacă, în momentul săvârşirii faptei ilicite de către prepus, primul avea autoritatea de a îndruma şi controla activitatea desfăşurată de acesta în îndeplinirea sarcinilor încredinţate.

Cu privire la cea de a doua condiţie specială, privind angajarea răspun­derii comitentului — şi anume, prepusul să fi săvârşit fapta în funcţiile ce i-au fost încredinţate — arătăm că teoria şi practica au oferit o paletă foarte largă de interpretări.

Soluţiile practicii sunt la adăpostul oricărei critici în cazul în care consi­deră că nu poate fi pusă problema răspunderii comitentului pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii săvârşite de prepusul său, dacă fapta nu are nici un fel de legătură cu exerciţiul funcţiei încredinţate.

De asemenea, sunt scutite de orice comentarii soluţiile practicii judicia­re, prin care este angajată răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, când acesta din urmă acţionează în cadrul normal al funcţiilor încredinţate, dacă prin nedibăcie, neglijenţă sau imprudenţă a cauzat un prejudiciu altei per­soane.

În acest sens, numeroase decizii ale instanţelor judecătoreşti arată că răspunderea comitentului poate fi angajată numai în situaţiile menţionate mai sus şi nu trebuie să funcţioneze dacă prepusul depăşeşte limitele conferite de funcţie, profitând sau abuzând de funcţie, ori dacă acţionează pentru propriul său interes fără legătură cu interesele comitentului sau dacă acţionează împotriva intereselor comitentului. Pentru aceleaşi ipoteze, alte instanţe au considerat în mod greşit, după părerea noastră, că poate fi angajată răspun­derea civilă a comitentului pentru fapta prepusului. Asemenea soluţii sunt pronunţate printr-o extindere nelimitată şi nejusti­ficată a răspunderii comitentului în cazuri de acest fel.