Judecătorii — autoritate legislativă în sistemul anglo–saxon?

Raluca LUPU, Doctorand ULIM
Recenzent: Vitalie GAMURARI, doctor în drept, conferenţiar universitar

The independence of the justice was ensured in Great Britain by the Act of Settlement 1700, which transferred the power to sack judges from the Crown to the Parliament. As a consequence, judges should theoretically base their decisions only on the logical deductions of the precedent, uninfluenced by the political considerations or by the chance of advancing in career. Keywords: judges, justice, common law

Independenţa justiţiei a fost asigurată în Marea Britanie prin Actul de reglemetare 1700, care a transferat puterea de a demite judecătorii de la Coroană la Parlament. Ca o consecinţă, judecătorii ar trebui, teoretic, să–şi întemeieze deciziile doar pe baza deducţiilor logice ale precedentului, neinfluenţaţi de consideraţii politice sau legate de posibilitatea avansării în carieră. Cuvinte-cheie: judecători, justiţie, anglo-saxon

William Blackstone, teoreticianul din sec. XVIII, a introdus teoria declarativă a legii, afirmînd că judecătorii nu fac legea, ci doar, pe baza regulilior precedentului, descoperă şi declară legea care a existat dintotdeauna: “ (judecătorul) jurând să decidă, nu în conformitate cu sentimentele sale…nici cu propria sa judecată, ci în conformitate cu legile cunoscute şi obiceiurile pământului: nu e delegat să pronunţe o lege nouă, ci să păstreze şi să interpreteze legea veche1:“ Blackstone nu acceptă că precedentul oferă în vreo situaţie o alegere între două sau mai multe interpretări ale legii: când se ia o decizie greşită, spune el, decizia nouă care o schimbă sau o anulează pe cea veche, nu dă naştere unei legi noi şi nici nu afirmă că decizia anterioară a fost eronată, ci se declară faptul că decizia anterioară nu a fost „lege“, cu alte cuvinte, a fost soluţia greşită. Viziunea lui presupune că există întotdeauna o soluţie corectă, ce poate fi identificată în urma unui studiu obiectiv al precedentului.

Astăzi, totuşi, această poziţie este considerată întrucâtva nerealistă. Dacă operaţiunea precedentului este ştiinţa precisă despre care vorbeşte Blackstone, un număr mare de cazuri în instanţele superioare nu ar mai ajunge deloc în instanţă. Avocaţii interesaţi ar putea pur şi simplu să caute cazul relevant şi să anticipeze care va fi sentinţa, pentru ca apoi să consilieze clientul care ar pierde să nu mai iniţieze acţiunea în instanţă sau să nu–l mai argumenteze. Într–o speţă civilă, sau în orice caz de apel, nici un avocat bun nu şi–ar consilia clientul să înainteze o acţiune sau să o argumenteze ştiind că nu ar avea nici o şansă să câştige. De aceea, când un astfel de caz este contestat, se poate presupune că, afară de situaţia când unul din avocaţi a comis o eroare, ar putea merge în ambele direcţii şi să fie totuşi în conformitate cu legea. Probe suplimentare sunt furnizate de faptul că se poate citi o sentinţă a Curţii de Apel, argumentată ca şi cum aceea ar fi unica soluţie posibilă în considerarea speţelor anterior decise, şi apoi să se descopere că această decizie, aparent inevitabilă, a fost anulată prompt de Camera Lorzilor2.

În practică, deciziile judecătorilor ar putea să nu fie atât de neutre pe cât sugerează teoria declarativă a lui Blackstone. Ei trebuie să ia decizii care nu sunt în nici un fel precizate de precedente. Totuşi, mai degrabă decât să afirme deschis că aleg între două sau mai multe precedente la fel de relevante, instanţele găsesc modalităţi să le evite pe cele dificile, ceea ce creează impresia că precedentele pe care aleg să le urmeze sunt singurele posibil aplicabile. Teoretic, doar Camera Lorzilor, care poate să îşi anuleze propriile decizii ca şi deciziile celorlalte instanţe, poate să deroge de la precedent. Toate celelalte instanţe trebuie să urmeze precedentul care se aplică unui caz particular, oricât de mult le–ar displăcea. De fapt, sunt mai multe soluţii la care judecătorii pot recurge pentru a evita precedentele dificile care la o primă vedere ar putea părea obligatorii:

1. Distingând precedentele dificile pe baza faptelor — argumentând că faptele cazului supus atenţiei sunt diferite într–un mod relevant faţă de acelea ale cazului anterior şi de aceea regula stabilită nu i se aplică. Devreme ce e puţin probabil ca faptele să fie identice, aceasta este cea mai simplă cale pentru a evita un precedent dificil şi instanţele au făcut unele distincţii extrem de limitate în acest sens.

2. Distingând problema juridică — argumentând că problema de drept căreia îi răspunde precedentul nu este aceeaşi cu cea din cazul în dezbatere.

3. Afirmând că precedentul a fost înlocuit de decizii mai recente şi de aceea este depăşit.

4. Atribuind precedentului un ratio decidendi foarte limitat. Unica parte a unei decizii care formează precedentul obligatoriu este ratio, principiul legal pe care se întemeiază decizia. Devreme ce judecătorii niciodată nu afirmă „acesta este ratio decidendi“ este posibil să existe dezbateri într–o anumită măsură referitor la părţile deciziei care formează de fapt ratio şi prin urmare leagă instanţele în cazurile ulterioare. Judecătorii care doresc să evite un precedent nepotrivit pot argumenta prin faptul că acele părţi ale deciziei care par să se aplice şi în speţa lor nu sunt parte din ratio, ci sunt doar obiter dicta, pe care nu sunt obligaţi să le urmeze.

5. Argumentând că precedentul nu are un ratio decidendi clar. De obicei sunt trei judecători în completul care judecă speţele la Curtea de Apel şi cinci la Camera Lorzilor. În situaţia în care fiecare judecător într–un caz anterior a dat un motiv diferit pentru a ajunge la aceeaşi concluzie, sau în situaţia în care, de exemplu, doi judecători de la Camera Lorzilor au acelaşi punct de vedere, doi alt punct de vedere şi al cincilea nu este de acord cu nici unul, se poate argumenta că nu există un ratio decidendi clar pentru decizie.

6. Argumentând că precedentul este neconsecvent datorită unei decizii ulterioare a unei instanţe superioare, care prin urmare l–a anulat.

7. Afirmând că decizia anterioară a fost luată per incuriam, adică instanţa a comis o eroare, neluând în considerare un act emis de Parlament sau un precedent relevant. Această metodă e folosită rareori devreme ce subminează categoric poziţia instanţei inferioare.

8. Argumentând că precedentul este depăşit şi nu mai este în pas cu gândirea modernă.

Se poate observa că există destul spaţiu de manevră în cadrul doctrinei precedentului, aşa că se ridică întrebarea care sunt factorii care ghidează deciziile judecătoreşti şi în ce măsură? Iată câteva posibile răspunsuri.

Ronald Dworkin afirmă că judecătorii nu au cu adevărat libertatea să creeze jurisprudenţa. El vede legea ca pe o reţea de principii impecabile, care oferă un răspuns corect — şi numai unul — oricărei posibile probleme. Dworkin raţionează prin faptul că deşi normele juridice în vigoare ar putea „să fie depăşite“ (în sensul că nu ar mai fi direct aplicabile unui caz nou) principiile juridice rămân valabile permanent şi de aceea judecătorii nu au nevoie niciodată să îşi folosească libertatea de acţiune.

În cartea sa Law’s Empire, profesorul Dworkin3 afirmă că judecătorii recurg mai întâi la cazurile anterioare şi din acestea deduc principiile posibil aplicabile speţei deduse spre judecată. Apoi îşi consultă propriul simţ al dreptăţii şi iau în considerare deasemenea şi ce ar dicta punctul de vedere al comunităţii în ce priveşte justiţia. Când punctul de vedere al judecătorului şi al comunităţii coincid nu este nici o problemă, dar dacă sunt în dezacord atunci judecătorii se întreabă dacă ar fi sau nu corect să îşi impună propriul punct de vedere în defavoarea celui al comunităţii. Dworkin numeşte acest lucru abordare interpretativă şi deşi pare să implice o serie de alegeri, el consideră că principiile legale care stau la baza deciziilor implică faptul că în final numai un rezultat poate să existe în orice situaţie.

Abordarea lui Dworkin a fost criticată dur ca fiind nerealistă: oponenţii consideră că judecătorii nu iau în considerare principiile legale ci au o abordare mult mai pragmatică, luând în considerare faptele cazului şi nu principiile.

Teoreticienii juridici critici, precum David Kairys4 au un punct de vedere diferit. Ei afirmă că judecătorii au o libertate considerabilă în cadrul doctrinei precedentului. Kairys sugerează că nu există raţionament juridic în sensul unei metode logice, neutre de determinare a regulilor şi a rezultatelor din ceea ce s–a întâmplat anterior. El afirmă că deciziile sunt de fapt bazate pe „o combinaţie complexă de factori sociali, politici, instituţionali, de experienţă şi personali“ şi sunt pur şi simplu legitimate sau justificate prin referirea la cazurile anterioare. Legea oferă „o varietate largă şi conflictuală“ de astfel de justificări „din care instanţele aleg“.

Procesul nu este în mod necesar atât de cinic pe cât pare. Kairys scoate în evidenţă că nu afirmă faptul că judecătorii iau de fapt decizii şi apoi stabilesc ce precedente pot alege pentru a justifica deciziile. Mai degrabă convingerile personale şi prejudecăţile îi îndrumă în mod natural să dea mai multă greutate precedentelor care sprijină aceste puncte de vedere. Totuşi, pentru teoreticienii legali critici, toate deciziile de acest gen pot fi privite ca reflectând decizii sociale şi politice mai degrabă decât deducţii obiective, pur logice.

Teoria critică afirmă că înfăţişarea neutră a aşa–zisului raţionament juridic ascunde natura adevărată a deciziilor juridice care, prin alegerile făcute, susţin relaţiile de putere din cadrul societăţii, tinzând să favorizeze, de exemplu, angajatorii în detrimentul angajaţilor, deţinătorilor de proprietăţi în detrimentul celor care nu deţin, a femeilor în defavoarea bărbaţilor, şi a ţărilor dezvoltate, bogate în defavoarea celor nedezvoltate, sărace.

În mod similar, Griffith5 afirmă în cartea sa The Politics of the Judiciary că judecătorii îşi întemeiază deciziile pe ceea ce consideră a fi interesul public, dar că punctul lor de vedere în ce priveşte acest interes este dictat de trecutul lor şi de poziţia pe care o au în societate. El sugerează că trecutul social limitat — de regulă şcoala publică — al judecătorilor superiori6, combinat cu poziţia lor ca parte a autorităţii stabilite, îi conduce la concluzia că este în interesul public ca ordinea stabilită să fie menţinută; cu alte cuvinte, că aceia care sunt la putere — fie la nivel de ţară sau la nivel de servicii– ar trebui să rămână la putere şi că valorile tradiţionale ar trebui menţinute. Acest lucru îî conduce către „o afecţiune pentru proprietatea privată şi o antipatie pentru sindicate, o adeziune puternică pentru menţinerea ordinii, antipatie pentru opiniile minoritare, demonstraţii şi proteste, evitarea conflictelor cu politica Guvernului chiar şi când este evident opresivă pentru cei mai vulnerabili, sprijinirea secretului guvernamental, preocuparea pentru conservarea comportamentului moral şi social cu care ei sunt obişnuiţi.“

După cum relevă Griffith, punctul de vedere al judecătorilor asupra interesului public presupune că interesele tuturor membrilor societăţii sunt aproximativ aceleaşi, ignorând faptul că în cadrul societăţii, diferite grupuri — angajatori şi angajaţi, bărbaţi şi femei, bogaţi şi săraci– pot avea interese diametral opuse. Ceea ce apare a fi interes public, va însemna în mod obişnuit favorizarea interesului unui grup în detrimentul altuia şi de aceea nu poate fi văzut ca neutru.

În cartea sa, The Law, Waldron7 este de acord cu faptul că judecătorii îşi exercită puterea de apreciere şi că sunt influenţaţi în alegeri de consideraţii politice şi ideologice, dar nu consideră acest lucru ca fiind unul de rău augur. El pretinde că în vreme ce ar fi greşit ca judecătorii să fie părtinitori sau să ia decizii bazate pe factori politici în speranţa de a fi promovaţi, este nerealistă aşteptarea ca un judecător să fie „neutru din punct de vedere politic — lipsiţi de toate valorile şi angajamentele principale“.

Waldron scoate în evidenţă faptul că a fi judecător în primul rând presupune un angajament faţă de valorile care înconjoară sistemul juridic: recunoaşterea supremaţiei Parlamentului, importanţa precedentului, obiectivitatea, siguranţa şi interesul public. El argumentează că acest lucru este prin el însuşi o alegere politică şi alegerile ulterioare sunt făcute când judecătorii sunt obligaţi să ţină în echilibru aceste valori atunci când ele vin în conflict unele cu altele. Lucrul responsabil care poate fi făcut, conform lui Waldron, este anticiparea acestor conflicte şi stabilirea ordinii prioritare a valorilor sus–menţionate. Acestea vor fi în mod inevitabil decizii politice şi ideologice. Waldron argumentează că devreme ce astfel de decizii trebuie luate, „ceea ce trebuie făcut nu este să fie ascunse, ci încercarea de a fi cât mai explicit posibil“. Decât să ascundă astfel de decizii în spatele „unor geamuri fumurii de mister legal….dacă judecătorii au conceput teorii particulare de morală, politică şi societate, ei ar trebui să afirme acest lucru în mod deschis şi să le includă în mod explicit în luarea deciziilor.“

Waldron sugerează ca în situaţia în care judecătorii au rezerve în legătură cu decizia, ar putea fi un semn că ar trebui să îşi reexamineze prejudecata şi să vadă dacă este o gândire potrivită de care să fie influenţaţi. Mai mult, dacă publicul cunoaşte motivarea care stă la baza deciziilor judecătorilor, „le putem evalua şi constata dacă dorim să ne sprijinim pe asemenea motivaţii în viitor“.

Fac judecătorii cu adevărat legea? Deşi judecătorii s–au privit ca autoritate care declară şi identifică legea mai mult decât autoritate care o creează şi deseori declară faptul că Parlamentul are prerogativa de creare a legii, există câteva domenii în care în mod evident ei creează legea.

În primul rând, din punct de vedere istoric, mare parte din lege este şi a fost mereu jurisprudenţa, alcătuită din deciziile judecătoreşti. Dreptul contractual şi prejudicial încă sunt în mare parte rezultatul deciziilor judecătorilor şi majoritatea celor mai importante progrese au avut un impact profund. Deşi acte ale Parlamentului au fost adoptate în ultima vreme în aceste domenii şi ocazional Parlamentul a încercat să încorporeze arii întregi ale dreptului comun în forma statutelor, ele totuşi întruchipează principiile originale create de judecători.

În al doilea rând, judecătorii au fost lăsaţi să îşi definească propriul rol precum şi rolul instanţelor. Și–su acoradt de exemplu puterea de a revizui deciziile oricărui organ public, chiar şi cînd Parlamentul a hotărât că nu pot fi supuse revizuirii. Și în ciuda afirmaţiilor lor frecvente că nu este de autoritatea lor să intervină în rolul creatorde lege al Parlamentului, judecătorii au făcut foarte clar faptul că nu vor interpreta statutele ca atentând la drepturile legii comune sau la legea creată de ei, decât în situaţia în care ar fi obligaţi printr–o redactare foarte explicită. Ei controlează deasemenea acţiunea jurisprudenţei fără să apeleze la Parlament. Un exemplu evident ar fi Directiva Practică din 1996 care anunţa faptul că Camera Lorzilor nu va mai fi legată de propriile decizii, ceea ce a făcut jurisprudenţa mai flexibilă şi a acordat mai multă putere judecătorilor, şi a fost luată în baza autorităţii instanţei, fără să fie nevoie de permisiunea Parlamentului.

În situaţia în care precedentul nu precizează ce ar trebui făcut într–o speţă, judecătorii trebuie totuşi să ia o decizie. Nu pot decide doar că legea nu este suficient de clară şi să o retrimită Parlamentului, deşi în unele situaţii ei scot în evidenţă faptul că ar fi mai adecvat ca decizia — care cade în sarcina lor — să fie luată de autoritatea aleasă să decidă în chestiuni legate de schimbări ale legilor.

În al treilea rând, aplicarea legii — fie că e vorba de jurisprudenţă sau de statute — unui caz particular nu este în mod obişnuit o chestiune automată. Terminologia poate fi vagă sau ambiguă, dezvoltări noi în viaţa socială trebuie să fie adaptate şi procedura necesită atât interpretare cât şi aplicare. Aşa cum am sugerat, precedentul judiciar nu aduce după sine întotdeauna o anumită decizie evidentă şi obligatorie — se poate să existe precedente în conflict, implicaţiile lor pot fi neclare şi există modalităţi de evitare a unui precedent care altfel ar duce la o decizie indezirabilă. Dacă este acceptat faptul că teoria declarativă a lui Blackstone nu se aplică în practică, atunci în mod clar judecătorii fac legea, şi nu explică legea deja existentă. Teoriile avansate de Kairys, Griffith şi Waldron toate acceptă faptul că judecătorii au libertatea de acţiune şi de aceea, într–o anumită măsură ei fac legea.