„Impedimentele“ constituţionale ale aplicării jurisdicţiei Curţii Penale Internaţionale asupra persoanelor implicate în cadrul conflictelor armate „hibrid“

Alexandru CAUIA, doctor în drept

Constitutional jurisdiction „impediments“ of the International Criminal Court on the application of persons involved in „hybrid“ armed conflict Criminal liability for international crimes is the main and most important way of ensuring the applicability of international legal norms aimed at preventing and combating international crime. The process of building an international criminal jurisdictions has proved extremely difficult. Creating the International Criminal Court is an important element of international jurisdiction. The ratification of the Rome Statute creates a number of implications for preventing the ratification of a constitutional nature and thus disturb the practical realization of the objective. Hybrid armed conflicts are challenging to implement new International Criminal Court jurisdiction. Legal difficulties and their resolution mechanisms are discussed in the text of this article. Keywords: armed conflict, armed conflict hybrid complementary nature of jurisdiction, the jurisdiction of the International Criminal Court, constitutional barriers, war criminal

Răspunderea penală pentru crimele internaționale este modul principal și cel mai important de a asigura aplicabilitatea normelor juridice internaționale destinate prevenirii și combaterii criminalității internaționale. Procesul de construire a unei jurisdicții penale internaționale sa dovedit a fi extrem de dificil. Crearea Curții Penale Internaționale este un element important de jurisdicție internațională. Ratificarea Statutului de la Roma creează o serie de implicații pentru prevenirea ratificarea de natură constituțională și perturbă, astfel, realizarea practică a obiectivului. Conflictele armate hibride sunt o provocare pentru punerea în aplicare a jurisdicției Curții Penale Internaționale. Dificultăți juridice și mecanismele lor de soluționare sunt discutate în textul acestui articol. Cuvinte cheie: conflict armat, conflict armat hibrid, caracterul complementar al jurisdicţiei, jurisdicţia Curţii Penale Internaţionale, bariere constituţionale, criminal de razboi.

În 2007, Frank Hoffman publică lucrarea Conflict în secolul 21. Apariţia războaielor hibride,considerată piatra de temelie a conceptului. În lucrare se subliniază adaptabilitatea impresionantă a unor adversari, aceştia pregătind şi întrebuinţând, în mod inovator, diferite capabilităţi şi metode Se consideră că viitorul va surprinde conflicte în cadrul cărora se va vedea convergenţa oponenţilor, metodelor şi mijloacelor, materializându-se astfel războaiele multimod, denumite conceptual „războaie hibride“, care adună la un loc letalitatea conflictului de tip statal, cu fervoarea fanatică şi prelungită a războiului neregulat. Termenul de hibrid se referă atât la organizarea, cât şi la mijloacele întrebuinţate de către potenţialii adversari. În războiul hibrid, adversarii (state, mişcări susţinute de state, sau independente) vor exploata accesul la capabilităţile militare moderne şi vor sprijini mişcări insurgente, teroriste şi criminale, precum şi intervenţia unor state care pot combina capabilităţile militare de înaltă tehnologie, cu acţiunile teroriste şi operaţiile de război cibernetic împotriva ţintelor de natură financiară.1

Conflictele armate desfăşurate în ultimele decenii au arătat că gândirea inovatoare şi tehnologia constituie factori decisivi în proiectarea şi în modelarea confruntării între beligeranţi statali, suprastatali sau substatali. Revoluţia IT şi globalizarea asigură oportunităţi de care profită diverşi actori statali şi substatali, pentru a putea să-şi susţină interesele în faţa unor puteri, prin alte abordări decât confruntarea armată clasică. Aceşti actori şi-au lărgit registrul operaţional, s-au instruit şi s-au dotat, dezvoltând capabilităţi letale şi neletale diverse, care au luat de multe ori prin surprindere grupările de forţe regulate ale puterilor lumii (SUA, Rusia etc.).2

Specialistul american dă ca exemplu organizaţiile Hezbollah şi Hamas care pot întrebuinţa un set bogat de capabilităţi şi aminteşte migraţia organizaţională şi tactică de la regulat, la neregulat a adversarilor SUA din Irak, începând cu 2003. Războaiele hibride încorporează deci o varietate de modalităţi de ducere a luptei, incluzând aici capabilităţi convenţionale, formaţiuni şi tactici neregulate, acţiuni teroriste (inclusiv violenţă şi coerciţie fără discriminare) şi dezordine criminală.

Aceste acţiuni multimod vor fi desfăşurate astfel încât să se obţină efectul sinergic, la unul sau mai multe nivele ale războiului. În esenţă, oponenţii care duc războaie hibride „urmăresc să obţină victoria prin fuziunea dintre tacticile neregulate şi cele mai letale mijloace aflate la îndemână, în scopul de a ataca adversarul şi a-şi îndeplini propriile obiective politice.“3

Ideile teoreticianului american au fost preluate şi la nivel oficial, documentul de bază care reglementează operaţiile întrunite ale forţelor SUA în viitorul apropiat subliniind că: „Aşa cum s-aîntâmplat uneori şi în trecut, conflictele viitoare vor apare sub formă hibridă, având în conţinut combinaţii diverse, dinamice şi simultane de organizaţii, tehnologii şi tehnici care sfidează categorisirea“4.

Atragerea al răspundere a persoanelor ce au comis o crimă, pe parcursul istoriei, a fost o atribuţie inerentă a statelor suvurane, însă drept consecinţă a evoluţiei dreptului internaţional în general şi a celui umanitar în special s-a conştientizat necesitatea stringentă de a crea o instituţie judecătorească de vocaţie internaţională care ar răspunde rigorilor timpului.5

Este incontestabil faptul că în urma ratificării Statutului de la Roma, statele recunosc jurisdicţia Curţii Penale Internaţionale şi admit implicit caracterul nu atît facultativ cît complementar al acesteia.

În acest articol vom pretinde a elucida problema caracterului complementar al răspunderii persoanelor fizice în Satutul Curţii Penale Internaţionale de la Roma şi eventualele implicaţii constituţionale generate de acesta.

În articolul 1 se menţionează că Curtea Penală Internaţională „va fi o instituţie permanentă şi va avea capacitatea de a-şi exercita competenţa asupra persoanelor în cazul celor mai grave crime de preocupare internaţională, aşa cum prevede acest Statut şi va complementa jurisdicţiile penale naţionale“

În timpul negocierilor, care s-au desfăşurat cu scopul elaborării Statutului CPI, a fost luată o dicizie unanimă cu privire la faptul că responsabilitatea de bază în domeniul cercetării infracţiunilor, ce ţin de jurisdicţia Curţii, şi efectuarea urmăririi penale în asemenea cazuri, cade pe umerii organelor penale naţionale.6

În unele situaţii, Statele membre pot, în baza unui întreg şir de cauze, să prefere exercitarea jurisdicţiei Curţii şi nu jurisdicţia instanţelor naţonale proprii. Cu toate acestea Statutul presupune ca în majoritatea cazurilor statele membre vor prefera ca infracţiunile în care sunt implicaţi cetăţenii săi sau care s-au săvîrşit pe teritoriul propriu să fie de competenţa jurisdicţională a instanşelor naţionale. Dacă cazul se cerceteauă sau a fost cerecetat la nivel naţional efectiv şi în conformitate cu criteriile de oportunitate, necesitatea de exercitare a jurisdicţiei Curţii nu mai este necesară.

În articolul 17(1) se determină criteriile de oportunitate pentru 4 situaţii :

1. Ţinînd cont de paragraful 10 din Preambul şi de articolul1, curtea va hotărî dacă un caz nu este admis atunci cînd:

a) cauza face obiectul unei anchete sau urmăriri din partea unui stat având competenţă în speţă, în afară de cazul în care acest stat nu are voinţa sau se află în incapacitate reală de a duce la bun sfârşit ancheta ori urmărirea;

b) cauza a făcut obiectul unei anchete din partea statului având competenţă în speţă, care a decis să nu urmărească persoana în cauză în afară de cazul în care această decizie nu este rezultatul lipsei de voinţă sau al incapacităţii statului de a duce într-adevăr la bun sfârşit urmăririle;

c) persoana în cauză a fost deja judecată pentru comportamentul care face obiectul plângerii şi nu poate fi judecată de Curte în baza art. 20 paragraful 3;

d) cauza nu este suficient de gravă pentru a i se da curs de către Curte.7

În conţinutul articolului 17(1) se pot observa două caracteristici definitorii. În primul rînd, se reflectă patru cicumstanţe în cazul existenţei cărora dosarul trimis Cuţii pentru examinare va fi considerat inoportunsau nu va fi admis.

Punctul 1(d) se referă la gravitatea cazului şi se deosebeşte de toate celelalte puncte, deoarece se referă la toate dosarele transmise Curţii şi nu doar la cazurile în privinţa cărora organele naţionale realizează sau au realizat deja acţiunile procesuale.

Punctele 1(a-c), de o interconexiune evidentă, se implimentează în situaţiile cînd urmărirea penală se efectuează sau s-a efectuat deja la nivel naţional.

Pentru a înţelege mai bine care este efectul acestor reglementări asupra organelor judiciare naţionale, trebuie să analizăm însemnătatea termenilor „nu doreşte“ şi “ nu poate realiza“ şi deasemenea articolul 20(3).

În al doilea rînd, la alineatul (1) art.17 se formulează negaţia: „curtea va hotărî dacă un caz nu este admis atunci cînd“ ceea ce ne permite să constatăm că celelalte cazuri, neenumerate în art. 17 (1) (a-d) pot fi cercetate de către Curte. Cu condiţia existenşei gradului suficient de gravitate, astfel de cazuri se pot ivi în patru situaţii distincte. Şi anume:

a) cînd nu există nici un răspuns şi cazul nu se cercetează şi nu a fost cercetat şi în acest caz nu se efectuează şi nu s-a efectuat urmărirea penală de către organele judiciare abilitate a Statului în competenţa şi jirisdicţia căruia se află acesta.

b) cînd Statul respectiv cedează sau transmite benevol cazul în competenţa Curţii.

c) cînd infracţiunea care este de competenţa Curţii se cercetează în limitele unei legislaţii procesuale mult prea înguste.

d) cînd Statul intervine prin intermediul amnistierii pînă la pronunţarea sentinţei.8

Statutul nu reglementează expres cazul amnistiei oferite de către Stat pînă la pronunţarea sentinţei, în conformitate cu legislaţia naţională în viguare, şi influenţa acesteea asupra determinării inoportunităţii cazului pentru a fi de competenţa Curţii, iar Curtea urmează să se pronunţe asupra acestei situaţii.

Dacă amnistia „de blanchetă“ poate fi calificată drept inacţiune din partea Statului, de unde rezultă oportunitatea de cercetare a cazului de către Curte, atunci este tot atît de probabil că amnistia oferită în contextul de activitate a „comisiei pentru determinarea adevărului“ poate fi calificată drept „cercetare a cazului“ după care poate urma hotărîrea bona fide de a nu efectua acţiunile procesuale îb baza art. 17(1)(b).9

Care nu ar fi situaţia în legătură cu amnistia oferită pînă la pronunţarea sentinţei, este evident că măsurile luate după pronunţarea hotărîrii, ca spre exemplu: eliberarea condiţionată sub garanşia unei persoane, achitarea sau diminuarea termenilor de detenţie, dispuse în strictă conformitate cu principiile imparţialităţii şi credibilităţii stipulate în Statut, se în afara sferei de acţiune a art. 17(1) (c) şi a art. 20.

Primul dintre criteriile propuse pentru a fi elucidate ar fi lipsa de binevoinţă, reglementat expres prin articolul 17(2) al Statutului care prevede: „Pentru a determina dacă există lipsă de voinţă a statului într-un caz de speţă, Curtea, ţinând seama de garanţiile unui proces echitabil, recunoscute de dreptul internaţional, consideră aplicabile una sau mai multe dintre circumstanţele următoare:

a) procedura a fost sau este angajată ori decizia statului a fost luată în scopul sustragerii persoanei în cauză de la responsabilitatea sa penală pentru crimele ce ţin de competenţa Curţii, prevăzute la art. 5;

b) procedura a suferit o întârziere nejustificată care, în circumstanţele respective, este incompatibilă cu intenţia de a acţiona în justiţie persoana în cauză;

c) procedura nu a fost sau nu este condusă într-un mod independent ori imparţial, ci într-un mod care, în circumstanţele date, este incompatibilă cu intenţia de a acţiona în justiţie persoana în cauză.“10

În conformitate cu art. 17(2)(a) Curtea urmează să se convingă de existenţa scopului de a „proteja persoana de răspundere penală pentru crimele de competenţa Curţii“ şi să ia o decizie în baza studierii tuturor circumstanţelor şi factorilor ce au determinat luare hotărîrii de a nu iniţia urmărirea penală şi deasemenea în ce mod s-a desfăşurat cercetarea şi s-aefectuat urmărorea penală.

Articolul 17 (2) (c) insistă ca Curtea să determine atît lipsa independenţei şi imparţialităţii (cu referire la normele internaţionale respective), cît şi faptul că procedurile au fost conduse într-un alt mod care, în aceste împrejurări, nu concordă cu intenţia de a acţiona persoana respectivă în justiţie;“ pentru a-şi exercita această funcţie Curtea trebuie să se bazeze pe:

1. Principiile de bază ale independenţei organelor judiciare;

2. Principiile diriguitoare ale ONU cu privire la rolul persoanelor ce efectuiază urmărirea penală; şi

3. Principiile de bază ale ONU cu privire la rolul juriştilor;

Cu toate că Curtea se va conduce de normele dreptului internaţional în acest domeniu, lipsa corespunderii totale a normelor naţionale cu cele internaţionale nu poate servi drept bază pentru determinarea oportunităţii de judecare a acestui caz ce către Curte. Doar dacă această lipsă duce la existenţa „scopului“ în conformitate cu art 17 (2) (a) sau la incompatibilitatea sau „neconcordanţa“ în conformitate cu punctul 2 (b) şi (c) Curtea poate lua o astfel de decizie.

Fiind un criteriu care poate fi depista şi în majoritatea legislaţiilor penale naţionale şi constituind o garanţie în plus pentru persoana vizată, condiţia ne bis in idem aste tratată în articolul 20 din Statut care stipulează: „1. Exceptînd precizarea din Statut, nici o persoană nu va fi interogată în faţa Curţii cu privire la conduita care a constituit baza crimelor pentru care persoana a fost condamnată sau achitată de Curte. 2. Nici o persoană nu va fi interogată în faţa unei alte curţi pentru o crimă prevăzută de art. 5 pentru care această persoană a fost deja condamnată sau achitată de către Curte. 3. Nici o persoană care a fost interogată de altă curte conform art. 6,7, sau 8 nu va fi interogată de Curte referitor la aceeaşi conduită numai dacă procedurile de la altă curte:

a) au fost în scopul protejării persoanei de răspundere penală pentru crimele de competenţa Curţii; sau

b) nu au fost conduse independent şi imparţial în concordanţă cu normele procesuale, recunoscute de dreptul internaţional şi au fost conduse într-un mod în care, în împrejurările date, nu a fost confom cu intenţia de a aduce persoana respectivă în faţa justiţiei.“11

Evident sunt necesare careva explicaţii vis-a vis de unele noţiuni ca: Procesul de judecată a avut loc anterior, adică anterior a fost efectuată cercetarea şi pornită ancheta penală, care s-a soldat cu o hotărîre de învinuire sau achitare. ( art. 17(1)(b)) Protejarea persoanei de răspundere penală — Pentru existenţa susnumitului „scop“ este nevoie de constatarea nu doar a unei simple graşeli sau neglijenţe. Drept argument al „protejării“ poate servi: achitarea nefondată, numirea unei pedepse mult prea blînde în pofida existenţei probelor concludente, parţialitatea sau lipsa severităţii din partea învinuirii.

Deseori în practica internaţională se poate cristaliza situaţia cînd Statul este incapabil să-şi onoreze obligaţiunile în domeniuljudiciar în virtutea mai multor circumstanţe, luate individual sau cumulativ. Această condiţie de admitere a cazului este reflectată în articolul 17(3) al Statutului care menţionează.

Deci, problema compatibilităţii, care apare în legătura cu ratificarea Statutului de la Roma, nu ar trebui să fie nouă. Dacă un naţional comi­te astfel de crime, statul este obligat, în virtutea aces­tor tratate, să-l pedepsească la nivel naţional. În ceea ce priveşte Republica Moldova, ea este parte la siste­mul de reprimare stabilit de Convenţia cu privire la tor­tură şi alte tratamente şi pedepse crude, inumane şi degradante din 1984 (ratificată la 31.05.95), precum şi la cel stabilit de cele patru Convenţii de la Geneva din 1949 şi două Protocoale adiţionate din 1977 (ratificate la 24.05.93); de Convenţia de la Haga şi Protocolul 1 din 1954 privind protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat (ratificat la 09.12.99).12

Procedurile prin intermediul cărora se iau deciziile asupra majorităţii situaţiilor cu privire la admiterea (oportunitatea) unui caz, sunt expuse în art. 19. Curtea va da posibilitate Statului pe teritoriul căruia sau cetăţianul căruia, sa presupune că a săvîrşit infracţiunea sau Statul ce dispune de jurisdicşie, care desfăşoară ancheta sau urmărirea penală sau le-a desfăşurat deja, de a înainta o solicitare, sau în privinţaadmiterii unui caz în conformitate cu art. 17, sau în privinţa jurisdicţiei Curţii (art.19(2)(b) şi (c))

În conformitate cu exigenţele amintite în articolul 19(5) Statul trebuie să înainteze solicitarea în cel mai scurt timp posibil sau odată cu survenirea primei posibilităţi. De obicei, se adresează o singură solicitare pînă la începerea procesului de judecată. Însă, sesizarea în baza art. 17 (1)(c) poate fi înaintată la momentul începerii procesului de judecată sau, în cazuri excepţionale, şi mai tîrziu cu acordul Curţii.

În cazul silicitării unui Stat cu privire la admiterea unui caz, Procurorul suspendă cercetarea cazului pînă la adoptarea deciziei Curţii în acest sens, cu toate că ar putea cere şi permisiunea de a continua sau încheia careva din acţiunile procesuale. Statele vor trebui să conlucreze cu Procurorul.

Stipulările art. 19(9) ne permit să concluzionăm că o astfel da solicitare nu va avea efect asupra finalităţii acţiunilor procesuale efectuate anterior.

Articolul 18 prevede o altă metodă prin intermediul căreia Statele pot suspende sau înainta o solicitare cu privire la activitatea judiciară a Curţii.

Atunci cînd este înaintat Curţii un caz conform articolului 13 a) şi procurorul a hotărît că există o bază rezonabilă pentru declanşarea unei anchete sau procurorulu iniţiază o anchetă conform articolelor 13a) şi 15, acesta va comunica tuturor Statelor Părţi şi acelor State care, luînd în considerare informaţiile disponibile, ar exercita în mod normal competenţa asupra acestor crime.

Procurorul poate comunica acestor State pe bază de confidenţialitate şi, atunci cînd consideră necesară protejarea persoanelor, prevenirea distrugerii probelor sau prevenirea sustragerii persoanelor de la judecată, poate limita scopul informaţiilor furnizate Statelor.

În curs de o lună de la primirea acelei comunicări, un Stat poate informa Curtea că anchetează sau i-a anchetat pe cetăţenii săi sau pe alţii în cadrul competenţei sale referitor la faptele penale care constituie crime conform articolului 5 şi care sunt legate de informaţiile furnizate în notificare adresată Statelor. La cererea acelui Stat, procurorul va amîna anchetarea de către Stat a acelor persoane în afară de cazul în care Camera constituită înaintea procesului, la cererea procurorului, hotăreşte autorizarea anchetei.

Amînarea investigării de către un Stat va fi deschisă revizuirii de către procuror la 6 luni de la data amînării sau în orice moment în care a inetrvenit o schimbare semnificativă a circumstanţelor bazate pe incapacitatea sau lipsa de bunăvoinţă a Statului de a efectua ancheta.

Statul respectiv sau procurorul poate declara apel împotriva unei hotărîri pronunţate de Camera constituită înaintea procesului, în conformitate cu articolul 82, paragraful 2. Apelul poate fi audiat în procedură de urgenţă.

Cînd procurorul amînă o anchetă în conformitate cu paragraful 2, el poate cere ca Statul respectiv să informeze periodic cu privire la derularea anchetei şi alte urmăriri ulterioare. Statele Părţi vor răspunde unor asemenea cereri fără întîrziere nejustificată.13

Atunci cînd o acţiune este pe rol la Camera constituită înaintea procesului sau în orice moment în care procurorul a amînat o anchetă potrivit acestui articol, procurorul poate, din motive excepţionale, să ceară autorităţii de la această Cameră să continue ancheta în scopul păstrării probelor cînd există o posibilitate mică de a obţine probe importante sau un risc semnificativ ca aceste probe să nu poată fi disponibile ulterior.

Un Stat care a solicitat o hotărîre a Camerei conform acestui articol poate cere admiterea unui caz conform articolului 19 pe baza unor fapte semnificative suplimentare sau a unei schimbări de circumstanţe.

Una din problemele ce apar la nivel naţional în legătură cu ratificarea statutului de la Roma, este instituţia imunităţii prevăzută de către majoritatea Constituţiilor europene. În textul acestora se stipulează că de imunitate dispun : şefii de stat şi de guvern, membrii Guvernului şi Parlamentului, ocupanţii funcţiilor elective de stat şi funcţionarii ce atribuţii reprezentative.14

O astfel de imunitate poate fi în contradicţie cu prevederile articolului 27 (1) al Statutului care stipulează: „1.Acest Statut se va aplica în mod egal tuturor persoanelor fără vreo distincţie bazată pe capacitatea oficială. Îndeosebi, capacitatea oficială în calitate de şef al Statului sau Guvernului, un membru al unui guvern sau al unui parlament, un reprezentant ales sau un funcţionar al guvernului nu va scuti în nici un caz o persoană de răspundere penală conform acestui Statut, şi nu va constitui un motiv de reducere a sentinţei.

2. Imunităţile sau regulule procedurale speciale care pot să fie atribuite capacităţii oficialea unei persoane, conform dreptului intern sau internaţional, nu va împiedica Curtea să-şi exercite competenţe asupra unei astfel de persoane.“

Cu alte cuvinte, cînd persoana, care face parte din categoriile enumerate, săvîrşeşte o infracţiune ce ţine de competenţa CPI, demnitarii politici nu se pot eschiva de la răspundere în baza imunităţii, atît în faţa CPI cît ţi în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale.

Prin intermediul acestui raport Comisia veneţiană propunea în luna decembrie a anului 2000 un şir de soluţii a acestei probleme:

I) În primul rînd, Statul are posibilitatea de a introduce modificări în Constituţie co scopul de a o conforma prevederilor Statutului. Astfel au acţionat, printre mulţi alţii, Franţa şi Luxemburgul. Ambele state au introdus în textul constituţiilor un articol care, în cazul Franţei prevede că „Republica Franceză poate recunoaşte jurisdicşia Curţii în condiţiile prevăzute în acordul semnat la 18 iulie 1998“; în ceea ce priveşte Luxemburgul, într-un astfel de articol se stipulează că: „Nici o prevedere a Constituţiei nu poate să împiedice implimentarea Statutului Curţii Penale de Justiţie şi executarea obligaţiilor ce decurg din acesta, în condiţiile reflectate în acordul de semnare a acestuia.“ Aceste articole sînt formulate astfel încît dau posibilitatea acestor State de a nu face modificări în diferite articole ale Constituţiilor sale.

În proiectul de modificare a Constituţiei Republicii Cehă, din anul 2001, se prevedea la art. 112 a) că: „în cazul infracţiunilor, acolo unde sînt stipulate obligaţiile Republicii Cehia, generate de ratificarea şi publicarea Statutului, se prevede jurisdicţia CPI:

a) nu va acţiona nici o condiţie specială de cercetare judiciară a deputaţilor, senatorilor, Preşedintelui Republicii şi a judecătorilor Curţii Constituţionale, de a nu da depoziţii cu privire la faptele pe care la cunosc în virtutea funcţiei ocupate.“

Însă introducerea modificărilor în textul Constituţiilor este un proces destul de îndelungat şi anevoios şi mai poate fe şi destul de scrupulos din punct de vedere politic.

II) Deasemenea a fost propus, pentru a nu face modificări în textul Constituţiilor, să se recurgă la interpretarea prevederilor constituţionale ce reglementează imunitatea demnitarilor de stat în sens restrîns, adică imunitatea conferită de funcţia deţinută să se respecte doar pe plan naţional.

O astfel de situaţie ar duce inevitebil la formarea a două nivele de jurisdicţie, cel naţional şi cel internaţional, care, parcă s-ar suprapune. Cu alte cuvinte, exceptarea de la răspundere pe plan naţional în virtutea imunităţii, nu va duce inevitabil la respectarea acesteia şi pe plan internaţional.

III) O altă constatare ar fi faptul că retragerea imunităţii preşedinţilor de Stat sau a şefilor de Guvern, tinde să devină o practică statornică în Dreptul Internaţional Public. În cazul deciziei Palatei Lorzilor cu privire la ridicarea imunităţii generalului Pinocet 3 din 5 lorzi au acceptat şi au demonstrat existenţa acestei tendinţe în practica DIP.

Astfel, în opinia multor autori, cele mai grave ameninţări inclusiv la adresa SUA vor veni din partea grupărilor extremiste şi a ideologiei acestora, care îşi extrag seva din zonele urbane sărace ale lumii, unde tineretul se confruntă cu mari probleme economice şi sociale, militând pentru o schimbare. Aceşti actori neconvenţionali pot opera dincolo de controlul statal, eludând frontierele, normele şi acordurile internaţionale.15 O parte dintre aceştia aparţin reţelelor teroriste globale, iar altă parte cooperează cu elemente criminale pentru destabilizarea unor anumite zone. Confruntarea hibridă cu aceste grupări va deveni „o încleştare dincolo de elementele fizice ale conflictului, în care manipularea mass-media, întrebuinţarea Internetului şi integrarea operaţiilor informaţionale cu programele strategice de comunicare sunt la fel de importante ca sistemele de armament de pe câmpul de luptă“.16

Astfel articolul 89 al Statutului prevede: “ 1. Curtea poate transmite o cerere pentru arestare şi predarea unei persoane împreună cu materialele care susţin cererea menţionată în art. 91, oricărui stat pe teritoriul căruia se poate afla persoana şi va solicita cooperarea acelui Stat pentru predarea şi arestarea unei asemenea persoane…“

O astfel de procedură de transmitere care se implimentează indiferent de naţionalitatea persoanei, poate contraveni inerzicerii de a extrăda sau de a transmite cetăţenii statului, prevăzută de o bună parte din constituţiile statelor vizate. Pentru a evita această problemă, autorii Statutului au intodus art. 102 în care se face distincţie între „predare“ şi „extrădare“. Acest articol stipulează:

„În sensul acestui Statut: „predare“ înseamnă predarea unei persoane de către un Stat Curţii, conform acestui Statut, „extrădare“ înseamnă predarea unei persoane de un stat celuilalt, aşa cum prevede tratatul, convenţia sau legislaţia internă.“17

Statele care au ratificat sau vor ratifica acest Statut au de ales între a incorpora dispoziţiile articolului 102 al Statutului în legislaţia lor internă sau a introduce modificări necesare în textul Constituţiei. În acest sens Curtea Constituţională a Italiei a ajuns la concluzia că o astfel de prevedere nu contravine dispoziţiilor constituţionale, deoarece „extrădarea există doar la nivel interguvernamental şi această instituţie nu se utilizează în relaţiile dintre state şi Curte.

Norvegia a ajuns la aceeaşi concluzie, considerînd că „predarea“ persoanei către Curte, trebuie să se deosebească de „extrădarea“ unui cetăţean unui alt Stat, ceea ce întradevăr contravine prevederilor constituţionale ale acestei ţări.

În legea cu privire la modificarea Constituţiei Germane din anul 2001 se prevedea de a adăuga la articolul 16(2), care prevede că : „nici un cetăţean german nu poate fi extrădat unui stat străin.“, un supliment care ar permite transmiterea unui cetăţean german statelor membre ale Uniunii Europene sau CPI.

Republica Cehă a introdus articolul 112(c) care menţionează: „Republica Cehă trebuie să transmită cetăţeanul său sau cetăţeanul statului străinîn jurisdicţia CPI în scopul fecilitării cercetării sau anchetei iniţiate.

Această procedură are un avantaj incontestabil. Ea permite evitarea coleziunilor dintre normele interne şi cele internaţionale în acest domeniu şi impune instanţa naţională respectivă de a transmite persoana în jurisdicţia Curţii, în cazul constatării competenţei acesteia, care poate fi de natura altui sistem de drept.

Dezavantajul acestei proceduri constă în aceea că în o bună parte dintre state procesul de modificare a Constituţiei este destul de anevoios.18

A treia implicaţie constitiţională o constituie limitele cuantumului de durată al pedepsei care poate fi numit de Curte.

Conform articolului 77 al Statutului faţă de persoana vinovată se pot aplica pedepse ca:

— privaţiunea de libertate pe un termen de pînă la 30 de ani

— detenţiunea pe viaţă, cînd aceasta este argumentată pri gravitatea infracţiunii şi caracteristicile individuale ale condamnatului.

Această dispoziţie contravine prevederilor unui şir întreg de Constituţii care interzic aplicarea pedepsei cu moartea sau a privaţiunii de libertate pe un termen mai mare de 30 de ani. Argumentul de bază în favoarea interzicerii unor astfel de pedepse este lipsa posibilităţii de reabilitare a persoanei condamnate. Însă articolul 110(3) al Statutului indică că în cazul: „cînd persoana a executat 2/3 din termenul de detenţie sau 25 de ani în cazul detenţiei pe viaţă“, Curtea trebuie să revadă termenul de detenţie cu scopul de a determina dacă urmează să-l diminuieze.

În această situaţie se impune introducerea unei modificări în Constituţii care ar stipula că Statul este obligat să transmită persoana vizată în pofida eventuelităţii condamnării pe viaţă a acesteia.

Cu toate acestea, în baza articolului 80 al Statutului, Statele semnatare nu sînt obligate să introducă astfel de pedepse în sistemul de drept naţional.

Un alt aspect al rezolvării acestei implicări constituţionale ar fi articolul 103 al Statutului, în care se determină rolul Statului în procesul de executare a pedepsei. Acest articol stipulează:

„1. a) O sentinţă cu închisoarea va fi executată într-un Stat desemnat de Curte dintro listă de state care au indicat Curţii dorinşa lor de a accepte persoanele condamnate.

b) În momentul declarării dorinţei sale de accepta persoanele condamnate, un Stat poate pune condiţii la acceptarea sa covenită cu Curtea şi în conformitate cu această Parte.

2. a) Statul de executare va comunica Curţii despre orice circumstanţe, inclusiv exercitarea condiţiilor convenite conform paragrafului 1 care ar putea afecta termenele sau extinderea încarcerării. Curtea va fi informată în cel puţin 45 de zile. În această perioadă, Statul de executare nu va acţiona astfe încît să nu prejudicieze obligaţiile sale conform articolului 110.

b) Cînd Curtea nu poate fi de acord cu circumstanţeleprezentate în subparagraful a), ea va comunica Statului de executare ţi va acţiona conform articolului 104, paragraful 1.“19

Astfel, Statele pot impune condiţia de a nu întreţine persoanele în detenţiune mai mult decît aceasta este prevăzut de legislaţia penală naţională în viguare. O astfel de stipulare se conţine în legea cu privire la ratificarea Statutului de către Spania, care prevede: „Statul Spaniol este predispus să accepte executarea pedepsei privative de libertaten numită de Curte, pe teritoriul său, cu condiţia că termenul de detenţiune nu va depăşi limita maximă prevăzută de legislaţia naţională.“

Urmează să menţionăm că acest articol ar permite într-o oarecare măsură soluţionarea problemei ce vizează prerogativa Statului de a graţia, evocată de Constituţiile mai multor ţări.

Vis-a-vis de această chestiune Curtea Constituţională a Franţei a conchis că: „Deoarece în conformitate cu articolul 103 al Statutului, Statul care şi-a anunţat dorinţa de a primi persoanele cărora le-a fost prevăzută, de către CPI, o pedeapsă privativă de libertate, poate înainta condiţii pentru primirea acestora, acceptate de către Curte; şi deoarece aceste exigenţe pot influienţa asupra condiţiilor şi termanului de detenţie…“, adaugă în punctul următor că: „din cele mai sus expuse rezultă că manifestînd acordul de a primi persoanele condamnate de către Curte la pedeapsă privativă de libertate, Franţa ar pitea înainta condiţiile primirii acestora şi în special în ceea ce priveşte respectarea legislaţiei interne cu privire la ispăşirea oedepsei privative de libertate şi deasemenea ar putea menţiona, în textul condiţiilor înaintate, că aceştia ar putea fi exoneraţi total sau parţial de pedeapsă în virtutea prerogativei de graţiere de care dispune statul francez; deci reglementările Părţii a 10-a nu încalcă condiţiile de exercitare a suveranităţii naşionale şi implicit ale art. 17 al Constituţiei Republicii Franceze“20

În lumina celor analizate anterior, războiul hibrid rămîne a fi principala provocare asupra mecanismelor de aplicare ale jurisdicţiei Curţii Penale Internaţionale. În opinia altor autori, războiul hibrid reprezintă „o combinaţie de conflicte armate simetrice şi asimetrice, în cadrul cărora forţele de intervenţie desfăşoară operaţii militare tradiţionale împotriva unor forţe militare şi ţinte inamice, în timp ce acţionează simultan şi decisiv pentru a obţine controlul populaţiei indigene din zona de operaţii, prin operaţii de stabilitate“.21

Problema care apare în războiul hibrid rezidă în faptul ca inamicul încearcă să eludeze victoria militară, concentrându-se pe obţinerea victoriei politice pe termen lung. În relaţie directă cu acest aspect trebuie avute în vedere trei elemente decisive:

a. concentrarea eforturilor în domeniile cognitiv şi moral (influenţarea voinţei populaţiei inamicului şi prin izolarea temporară a populaţiei proprii, în scopul de a reduce posibilităţile de influenţare);

b. forma evazivă şi fluidă a ameninţării (inamicul hibrid are o amprentă fizică greu de descoperit şi angajat, deoarece se disipă în mediul înconjurător, poate prelungi conflictul, ducând la epuizarea resurselor şi diminuarea voinţei americanilor);

c. existenţa capabilităţilor de luptă în întreg spectrul de conflict (globalizarea, disponibilitatea şi accesibilitatea financiară a tehnologiei de informaţii, mijloacele cibernetice şi sistemele de armament modern uşor de procurat).

Războiul hibrid va reprezenta forma dominantă a confruntării în secolul XXI, din cauza prezenţei extinse a ameninţărilor hibride care combină atributele diverselor forţe, operând în acelaşi timp ca trupe regulate, formaţiuni de gherilă, elemente teroriste sau criminale, utilizând arme şi tactici de tot felul, fără a ţine cont de legile războiului.

În esenţă, războiul hibrid materializează o combinaţie de capabilităţi convenţionale şi neregulate, letale şi neletale care îi asigură unui beligerant un avantaj decisiv asupra oponenţilor săi. Aşa cum sublinia Hoffman, războiul hibrid este generat de fuziunea ameninţărilor şi dus prin fuziunea capabilităţilor, apărând astfel convergenţa oponenţilor, metodelor şi mijloacelor, în vederea îndeplinirii scopurilor politice ale beligeranţilor.22

Unii specialişti au propus definiţii similare pentru ameninţarea hibridă, aceasta materializând un adversar capabil de a duce simultan, mai multe tipuri de conflict; alţii au demonstrat cum grupuri armate provenite din societăţi mai puţin dezvoltate, au tendinţa de a încorpora tehnologia avansată a inamicilor şi de a implementa tactici specifice, în alt mod decât cel tradiţional.23

Războiul hibrid contemporan reprezintă o noutate prin faptul că presupune obţinerea succesului simultan, pe toate „câmpurile de luptă“ care presupun prezenţa unor populaţii. Acesta este dus în zone de conflict populate, cu participarea populaţiei, sub privirile comunităţii internaţionale.24