Dimitrie Cantemir — promotor al integrării ştiinţei dreptului românesc în cultura europeană (340 de ani de la naşterea domnitorului savant) (Partea II)

Dumitru C. Grama, doctor în drept, cercet. şt. coord.la ICJP al AȘM, conferenţiar universitar la ULIM

Studiul prezent reflectă aspecte ale activităţii politico-juridice şi ştiinţifice ale domnitorului savant, membru al Academiei din Berlin Dimitrie Cantemir, care, prin elaborarea tratatelor Descrierea Moldovei şi Istoria Imperiului Otoman, traduse şi editate ulterior în limbile engleză, franceză, germană, rusă şi greacă, a contribuit, în mare măsură, la familiarizarea comunităţii ştiinţifice europene cu etape importante ale dezvoltării statalităţii şi dreptului Moldovei, punând astfel începutul integrării ştiinţei dreptului românesc în cultura europeană. Cuvinte cheie: stat, principat, imperiu, domnitor, sultan, ţar, împărat, paşalâc, provincie, gubernie, drept.

The present study reflects the political, scientific and legal activity of a scholarly prince, member of the Berlin Academy, named Dimitrie Cantemir, who wrote “description of Moldova” and “history of the Ottoman Empire”, later translated and published in English, French, German, Russian and Greek, contributing to familiarize the European scientific community with important stages of development of statehood and law in Moldovan. Keywords: state, empire, ruler, Sultan, czar, emperor, province, province, right.

Dintr-o scrisoare a lui Petru I din 15 iunie 1711 către regele Danemarcii Frederic al IV-lea, aflăm că ţarul rus îl considera oficial pe Dimitrie Cantemir ca principe aliat (союзник)1. Prin urmare, D. Cantemir în calitate de monarh al Principatului Moldova, care în baza tratatului de alianţă din 1711 a devenit stat protejat, iar Rusia — stat protector, avea dreptul, potrivit uzanţelor şi normelor de drept internaţional medieval, să fie recompensat de către Petru I cu un alt teritoriu echivalent cu cel lăsat în Patrie, în care exdomnitorul român să poată continua atribuţiile de monarh. Punctele din Memorandumul menţionat ceva mai sus, prin conţinutul lor, nu solicitau noi atribuţii, ci reflectau succint doar esenţa dispoziţiilor punctelor (articolelor) 6, 7, 8, 9, 10 din Diploma promulgată de Petru I la Luţk la 13 aprilie 1711, remisă domnitorului Moldovei prin marele vistiernic Luca Ștefan2.

Petru I a refuzat însă să susţină doleanţa fostului domnitor al Moldovei de a fi după refugiul din 1711 monarh în Ţara Harkovului, în schimbul tronului pierdut la Iaşi. Prin decizia Senatului, care a examinat Memorandumul prezentat de D. Cantemir, proprietăţile date exdomnitorului în părţile Harkovului i-au fost înlocuite cu altele mai extinse în apropiere de Moscova. Ion Neculce scria că lui Dumitraşco-vodă i s-au dat „1000 de dvoruri în Ţara Moscului, care acea mie de dvoruri cuprindea 50 de sate, şi oameni ca 15000 <…> şi câte 20 pungi de bani pre an, care fac 6000 ruble, şi 2 perechi de curţi frumoase în stoliţă“3.

În pofida divergenţelor menţionate, principele savant, graţie talentului şi capacităţilor sale ştiinţifice, a cunoaşterii profunde a realităţii politico-juridice şi a tradiţiilor de guvernare din Imperiul Otoman, a fost foarte mult apreciat de către Petru I. El a fost sfetnic al ţarului rus din 1711 până în 1721 şi a fost avansat în funcţii deosebit de înalte ale Imperiului Rus, după cum am menţionat deja, ca cele de consilier de taină al lui Petru I şi de membru al Senatului Rusiei.

Pentru oricare alt locuitor al Imperiului Rus, care de jure şi de facto era un supus al ţarului până în 1721, iar după acest an — al împăratului rus, asemenea avansare ar fi fost doar un vis prea frumos ca să prindă contur. Pe când pentru D. Cantemir, fiu de domnitor (monarh) şi deţinător al tronului Moldovei, care, în numele alianţei cu Rusia, a fost nevoit să părăsească Principatul (statul) guvernat de el, care în 1710 depunea eforturi pentru a obţine, împreună cu fratele Antioh, guvernarea ambelor Principate Române (Dimitrie — la Bucureşti, Antioh — la Iaşi) — era prea puţin. Pentru Dimitrie Cantemir, în opinia noastră, preferabil era să fie domn (monarh) în micul său stat naţional — Principatul Moldova, decât să deţină fie şi demnităţile înalte — cea de consilier de taină şi cea de membru al Senatului unui stat enorm — Imperiul Rus, dar care, de jure şi de facto, era un suspus, ca şi toţi ceilalţi locuitori, al împăratului Petru I. Altfel fie spus, nu era monarh, ci un supus al monarhului unui stat străin — Imperiul Rus.

Profesorul universitar S. A. Pokrovski, caracterizând regimul de guvernare autocrată, instaurat în Rusia de către Petru I, scria că toţi locuitorii imperiului erau consideraţi doar supuşi ai monarhului. Monarhul, potrivit cercetătorului, îi obliga pe toţi supuşii să execute fără crâcneală dispoziţiile sale: de la hainele ce urmau să fie îmbrăcate, în ce fel de carete să călătorească, până la sicriele în care trebuiau să fie înmormântaţi etc. Autorul menţiona că supuşilor nu li se permitea nici să discute acţiunile sau deciziile monarhului autocrat, iar despre exprimarea unor critici la adresa lui nici nu putea fi vorba4. De o manieră similară, obiectivă, a fost caracterizată monarhia absolutistă instaurată în Imperiul Rus şi de istoricul V. Ţvircun: „Regimul puterii absolutiste al monarhului instalat în acel timp în Statul Rus, ducea, pe de o parte, la divinizarea ei, la inaccesibilitatea ei pentru muritorii de rând, pe de altă parte, la transformarea tuturor locuitorilor ţării, indiferent de provenienţa şi apartenenţa socială, în executanţi supuşi ai ordinelor şi indicaţiilor ţarului“5.

Istoricul din Moldova, elucidând cadrul juridic al locuitorilor imperiului ţarist în anii când D. Cantemir a trăit în Rusia, afirma: „Petru I ţinea sub control personal toate domeniile vieţii şi activităţii ţării. De regulă, această lege se extindea şi asupra slujitorilor din cercul său. Este imposibil de imaginat activitatea obştească, militară şi politică a reprezentanţilor familiilor boierilor şi nobililor de viţă veche din Rusia fără implicarea personală a monarhului. Chiar şi în viaţa personală — căsătoria deseori avea loc la alegerea şi dorinţa ţarului. Cele menţionate se referă şi la soarta lui D. Cantemir“6.

Cronicarul Ion Neculce, reflectând atmosfera şi situaţia juridică a populaţiei Rusiei în anii guvernării ţarului autocrat Petru I, în Letopiseţul său preciza că locuitorii imperiului nu erau „oamenii slobodzi să margă unde i-i voia, nici la împărăţie fără ucaz. Și ucaz nu vor să facă, ca pentru să nu facă cheltuială împărăţiei“7. În pofida faptului că i s-au propus şi lui moşii în părţile Harkovului, fostul mare hatman al oastei Moldovei, sub comanda căruia ea a luptat ca aliată a armatei ruse în bătălia din 1711 de lângă Stănileşti împotriva turcilor, n-a acceptat propunerea de a rămâne în Rusia, insistând să i se permită întoarcerea în ţara natală. Consemnarea dânsului, plauzibilă, e demnă de luat în seamă, deoarece într-adevăr era greu de deprins a trăi într-un alt mediu cu „felu de oameni dintr-acele părţi“, că guvernarea acolo nu era „măcar precum <…> domnia“ Moldovei sau a altor crăii şi domnii8.

Documentele istorice şi lucrările autorilor precedenţi ne permit să stabilim că monarhia autocrată, în cadrul căreia în secolele XVI—XVII ţarii au guvernat Imperiul Rus împreună cu Duma boierilor şi cu Dieta ţării, adică cu instituţii distincte de stat, constituite din reprezentanţi ai stărilor sociale, a fost transformată de către Petru I, după lichidarea instituţiilor de stat a stărilor sociale, într-o monarhie autocrată absolutistă. Ţarul rus a preluat administrarea directă a bisericii, adopta legi, exercita atribuţiile de judecător suprem şi de comandant suprem al armatei. El numea şi demitea din funcţii demnitarii de stat, declara război şi încheia pacea, dirija încheierea tratatelor cu statele vecine9. Potrivit art. 20 din Aşezământul militar, adoptat la 26 aprilie 1715, care a legitimizat puterea nelimitată a ţarului, monarhul avea dreptul de a penaliza persoanele care se încumetau să nu fie de acord cu deciziile lui, iar acele persoane, care îndrăzneau să critice deciziile sau acţiunile lui, erau condamnate la moarte prin decapitare. Comentariul la art. 20 stipula că monarhul rus dispunea de puteri nelimitate şi pentru acţiunile proprii nu era obligat să poarte nicio răspundere în faţa nimănui în lume10.

Regimul politico-juridic dur de guvernare a autocraţiei ţariste, care îi transforma pe toţi locuitorii, inclusiv pe boieri, în supuşi docili ai monarhului rus, de rând cu alte motive, i-a determinat pe spătarul Ion Neculce, banul Savin Zmuncilă, armaşul Petre, pe îngrijitorul de cai Semeon Rujină, pe Ion Racoviţă şi pe alţi locuitori ai Moldovei, refugiaţi împreună cu D. Cantemir în Rusia în 1711, să roage şi să obţină de la Petru I, prin intermediul principelui savant, în august 1712, permisiunea de a se întoarce în ţara lor natală11, care, deşi, era un stat sub suzeranitatea (protecţia) Imperiului Otoman, totuşi dispunea de un regim politic de guvernare mai lejer pentru locuitori, decât cel existent în imperiul ţarist.

Comparativ cu Imperiul Otoman, unde guvernarea era exercitată prin intermediul monarhiei despotice de tip oriental, iar în Imperiul Rus — de către reprezentanţii monarhiei autocrate absolutiste, Ţara Moldovei către începutul secolului al XVIII-lea era guvernată de organe de stat ale monarhiei stărilor sociale. Domnitorii îşi exercitau atribuţiile de guvernare în comun cu membrii unei instituţii distincte de stat Divanul (care în secolele XV—XVI purtase denumirea de Sfatul domnesc). Problemele mai importante ale Principatului erau examinate de către domnitor împreună cu membrii Divanului, probleme care se rezumau la: elaborarea şi adoptarea legilor; examinarea litigiilor de rezonanţă dintre locuitori; stabilirea impozitelor; încheierea unor tratate secrete cu alte state etc. Membrii Divanului aveau posibilitatea, de regulă, să-şi expună opiniile proprii şi chiar să-şi exprime dezacordul vis-à-vis de viziunile domnitorului. Deciziile domnitorilor în problemele examinate se considerau legitime, atunci când erau susţinute prin votul membrilor Divanului şi confirmate prin semnăturile lor. Ca rezultat, guvernarea din Moldova, prin intermediul monarhiei stărilor sociale, era convenabilă pentru boierime, deoarece le permitea mai multe libertăţi atât în cadrul activităţii lor în instituţiile de stat, cât şi în viaţa privată, spre deosebire de situaţiile existente în statele guvernate prin intermediul monarhiei despotice orientale gen Imperiul Otoman sau cu cea a monarhiei autocrate absolutiste din Imperiul Rus.

Petru I a încuviinţat repatrierea lui Ion Neculce şi a altor boieri în Moldova, dar acel moment a diminuat şi a şifonat, într-o anumită măsură, prestigiul Rusiei în societatea ţărilor române, mai cu seamă în rândul oamenilor luminaţi, al boierilor etc. Repatrierea cronicarului n-a convenit mai târziu, peste câteva secole, nici unor istorici sovietici. Bunăoară N. P. Kiricenko în 1958 scria că hatmanul, împreună cu ceilalţi boieri, s-au repatriat din interese meschine, egoiste, pentru a-şi păstra privilegiile de clasă şi moşiile lor din ţară12. De parcă boierii enumeraţi de noi mai sus nu au avut obligaţia sacră de a se înapoia ca să-şi recapete, prin intermediul instanţelor judecătoreşti, proprietăţile confiscate de către susţinătorii regimului fanariot şi astfel să asigure suportul moral şi material membrilor familiilor proprii, rămase în Moldova în acele timpuri de restrişte de după eşecul armatelor moldo-ruse în lupta de la Stănileşti.

Scriitorul contemporan Iurie Colesnic, investigând istoria creării Aleii Clasicilor din Chişinău, afirma recent că diriguitorilor partidului comunist din RSS Moldovenească de asemenea nu le-a convenit revenirea în Patrie a lui Ion Neculce. Ei n-au acceptat ca autorului cronicii O seamă de cuvinte să i se instaleze un bust pe Alee, deoarece Ion Neculce, refugiat în 1711 împreună cu D. Cantemir şi cu o suită de boieri şi de ostaşi, în imperiul ţarist, n-a rămas acolo să trăiască, dar a îndrăznit să revină ulterior în Moldova, demonstrând astfel infidelitate faţă de Rusia13.

Pe când D. Cantemir n-a mai revenit în Patrie, ci a rămas în Imperiul Rus, sperând că în baza dispoziţiilor tratatului de alianţă politico-militară moldo-rusă din 1711 îşi va păstra în continuare statutul de monarh sub protecţia acordată de către ţarul Petru I. Dum spiro sperum!

Jean Bodin (1530—1596), eminent savant jurist francez şi unul dintre fondatorii ştiinţei dreptului internaţional medieval, elucidând esenţa tratatelor de protecţie, scria că termenul protecţie reprezintă o noţiune ştiinţifică specială, principiile căreia nu prevedeau nicio subjugare a celui aflat sub protecţie, nu acordau protectorului dreptul de guvernare / administrare faţă de aderenţii (protejaţii) săi, stabilind doar obligaţiunea aderenţilor (protejaţilor) de a onora şi a venera protectorul. Cugetătorul francez demonstra că tratatul de protecţie era cel mai remarcabil, cel mai onorabil, cel mai splendid dintre toate celelalte tratate (de vasalitate, de supuşenie etc.), deoarece principele suveran, seniorul, proprietarul, în schimbul apărării supuşilor, sclavilor, liberţilor, vasalilor avea de la ei profit şi dispunea de dreptul de a-i domina, în timp ce protectorul se mulţumea cu onoarea, veneraţia şi recunoştinţa din partea aderenţilor (protejaţilor) săi14. În baza tratatului de protecţie aderentul (protejatul), dacă era Principe suveran, nu datora protectorului niciun fel de servicii, nici supunere, nici omagiu15. Dacă un locuitor cu statut de supus era obligat să execute anumite corvezi pentru patron şi putea fi aservit în caz de ingratitudine, aderentul (protejatul) nu era obligat să îndeplinească nici corvezi şi nici nu putea fi lipsit de libertatea sa pentru manifestarea de ingratitudine faţă de protector16.

Petru I într-o scrisoare din 15 iunie 1711, amintită deja de noi, îl informa pe regele Danemarcii Fridric al IV-lea că domnitorul Moldovei D. Cantemir, împreună cu oastea sa de 10.000 de ostaşi, se unise cu armata rusă în vederea războiului împotriva Imperiului Otoman, devenind aliat al Rusiei17. Astfel, din acel document diplomatic, monarhul Danemarcii a avut posibilitatea să se convingă că D. Cantemir, domnitor al Moldovei, era monarh al unui stat aliat al Rusiei, dar nu un supus oarecare al ţarului rus.

Prezintă un interes deosebit scrisoarea lui Petru I din 16 iunie 1711, în care monarhul de la Petersburg îi scria Prea luminatului principe al Moldovei, că se bucurase nespus de mult de ştirea ce-i vestea că oastea Principatului împreună cu domnitorul ţării se unise cu armata rusă, comandată de feldmareşalul B. P. Șeremetev, şi îşi asuma următorul angajament faţă de D. Cantemir şi de Ţara Moldovei: „Într-adevăr noi recunoaştem aceasta cu dragă inimă şi nu numai că în orice împrejurare o vom recunoaşte prin faptele noastre, dar ne vom stărui ca domnia voastră să nu fie lipsită de nădejdea pe care o aveţi, trecând sub protecţia noastră, iar rodul şi folosul aşteptat, le veţi dobândi şi le veţi avea cu siguranţă împreună cu urmaşii voştri şi cu toată ţara voastră (subl. noastre — D. C. G.)“18. Observăm că la 16 iunie 1711 ţarul rus considera că în viitor D. Cantemir şi Principatul Moldova urmau să fie doar sub protecţia Rusiei.

Dimitrie Cantemir, după refugiul său în Rusia, întrucât armata aliată moldo-rusă pierduse războiul cu Imperiul Otoman, urma ca, în baza angajamentelor asumate de către Petru I, să dispună de toate drepturile şi libertăţile prevăzute de statutul juridic al monarhului statului aliat. Domnitorul Moldovei, devenind exmonarh după 1711, în baza protecţiei oficiale acordate, trebuia să beneficieze de toate competenţele şi atribuţiile necesare pentru a stabili raporturi politico-juridice atât cu monarhul rus, cât şi cu împăraţii şi regii altor state europene în scopul de a continua lupta pentru eliberarea Moldovei de sub suzeranitatea (protecţia) sultanilor turci.

Cronicarul Ion Neculce, hatman al oastei Principatului şi sfetnic al domnitorului, fiind la curent cu angajamentele asumate de către Petru I, scria că ţarul rus în 1711 îi garantase lui D. Cantemir nu doar dreptul de a se refugia în Rusia, dar şi posibilitatea de a fi volnic să meargă într-altă ţară creştinească de nu i-ar plăcea în imperiul ţarist19.

Dar Petru I, contrar angajamentelor asumate în 1711, a limitat ulterior libertatea de circulaţie a lui D. Cantemir, nu i-a acordat permisiunea de a se deplasa în afara hotarelor Imperiului Rus, n-a susţinut nici adresările repetate ale copiilor principelui român „de a fi trimişi la studii în Europa“20.

Cu toate acestea, D. Cantemir nu s-a dezis de dezideratul sacru de eliberare a ţării natale de sub suzeranitatea (protecţia) Imperiului Otoman nici după refugiul său în Rusia. Doar scopul său era ca Principatul să devină un stat independent, iar el să redobândească tronul pierdut în 1711. În situaţia când Petru I încetase să se ocupe de problema eliberării Moldovei, principele nostru a făcut tentative de a căuta alte state puternice, cu susţinerea politico-militară a cărora spera să elibereze Patria sa. O. Pleier, ambasadorul austriac la Sankt Petersburg, într-o scrisoare confidenţială din 1715, îl informa pe ministrul său de externe de la Viena că lui i s-a adresat „principele voloşan cu rugămintea de a-l ajuta să plece în Transilvania, iar după aceea la Viena“21. În cadrul acelei deplasări, dacă ar fi avut loc, D. Cantemir spera să obţină susţinerea Sfântului Imperiu Roman întru eliberarea Moldovei, trecerea ei sub protecţia împăratului austriac şi revenirea lui pe tronul de la Iaşi22.

Cercetătoarea Ecaterina Ţarălungă susţinea că D. Cantemir şi în 1718 „rămâne în continuare interesat de recâştigarea tronului“ Moldovei23. În acest scop principele a întreprins o nouă tentativă de a pleca peste hotare, ca să-şi caute alte state protectoare. Drept motiv pentru deplasare el a expus necesitatea reglementării unor afaceri patrimoniale. Și-a formulat pretextul într-un memoriu, adresat ţarului rus, unde scria: „Noi avem familia noastră (rubedenia) în Transilvania şi ar trebui să avem din partea Maiestăţii Sale Imperiale paşaport cum că noi am avea nevoie să mergem din Polonia în Transilvania, şi mai cu seamă că avem acolo o soacră, care are aproape şaptezeci de ani şi care cere prezenţa mea acolo pentru facerea unui testament. <…> În afară de aceasta noi avem o sumă de bani comuni, parte din care se găseşte cu iscălitură la Cezarul Leopold, parte la soţia lui Brâncoveanu dată de mine fostului domnitor al Munteniei“24.

De rând cu reglementarea afacerilor patrimoniale, în memoriu principele menţiona că plecarea era necesară pentru a anunţa poporul25. Prin urmare, D. Cantemir, în opinia noastră, spera că dacă va obţine permisiunea de a pleca peste hotarele Rusiei, va reuşi să stabilească şi legăturile necesare cu împăratul Sfântului Imperiu Roman, pe de o parte, şi cu populaţia Principatului Moldova, pe de altă parte. Probabil că astfel, cu susţinerea împăratului de la Viena, spera că va realiza eliberarea Principatului şi va redobândi tronul Patriei.

Refuzul ţarului Petru I de a-i acorda un permis pentru călătoriile preconizate în Polonia şi în Transilvania au condus la aceea că Dimitrie Cantemir a fost lipsit nu doar de posibilitatea de a întreprinde anumite tentative pentru eliberarea Ţării Moldovei cu ajutorul Imperiului Habsburgic (care, apropo, împreună cu aliaţii săi obţinuseră mai multe victorii asupra Imperiului Otoman în ultimele decenii ale secolului al XVII-lea), dar a minimalizat, credem, şansele de a achiziţiona unele documente istorice şi lucrări noi ale autorilor români, unguri, austrieci, polonezi, care i-ar fi facilitat elaborarea tomului II al Hronicului. Să ne amintim că principele savant în capitolul I cu titlul „Înştiinţare cătră cititoriu“ din cartea a X-a a Hronicului preciza că n-a reuşit să continue lucrul asupra tratatului din lipsa lucrărilor „unor scriitori <…> foarte de treabă“26. Deşi poseda un Hronic privind activitatea domnitorilor munteni de la Radul Vodă până la Constantin Brâncoveanu, exigentul savant nu s-a putut baza pe acela, deoarece era scris de un autor necunoscut27. Savantul dorea să obţină şi o altă lucrare istorică referitoare la Ţara Muntenească pentru a compara gradul de veridicitate a informaţiilor din prima sursă: „Pentru carea ni-au căutat a mai multa vremea şi a aştepta pănă când ne va vini la mână sau altul ca acesta, sau alt scriitoriu a căruia nume şi credinţă să fie ştiută“28.

Călătoriile preconizate n-au putut fi realizate din cauza că Petru I nu şi-a onorat angajamentele asumate în 1711 faţă de monarhul statului aliat în războiul cu Imperiul Otoman. Doar, după cum am menţionat deja, monarhul rus atât în scrisoarea din 15 iunie 1711 către regele Frederic al IV-lea al Danemarcii, cât şi în scrisoarea din 16 iunie a aceluiaşi an adresată lui Dimitrie Cantemir constata oficial existenţa tratatului de alianţă dintre Moldova şi Rusia. Prin urmare, Dimitrie Cantemir, în urma eşecului oştirilor moldo-ruse în lupta de la Stănileşti, în calitate de monarh aliat al ţarului, a dispus de dreptul de a se refugia în Rusia şi nu trebuia să fie lipsit de cel de a se reîntoarce în Moldova sau de a pleca în alt stat, în care ar fi avut posibilitatea să-şi realizeze mai eficient şi mai operativ dezideratul sacru privind obţinerea independenţei de stat pentru Principat şi instaurarea monarhiei absolutiste ereditare ca formă de guvernare a ţării, precum şi continuarea activităţii ştiinţifice.

Refuzul ţarului de a-i permite principelui din Moldova să călătorească în Polonia şi în Transilvania a constituit de fapt o formă de limitare directă a libertăţii personale, a dreptului de circulaţie, de care dispuneau în acele timpuri negustorii, oamenii de cultură, cei care doreau să viziteze locurile sfinte, diverşi demnitari de stat etc. Să ne amintim că lui Petru I în timpul călătoriilor sale din 1697—1698 (la Königsberg din Prusia Orientală, unde a studiat domenii ale artei militare, la Amsterdam din Olanda, unde a activat ca tâmplar o jumătate de an pe şantierele navale, în Anglia, unde a studiat cursuri teoretice de construire a corăbiilor), niciun guvern al statelor unde a fost nu i-a creat obstacole nici la intrare în teritoriile lor, nici la ieşire, nici la revenirea în Rusia.

Potrivit normelor de drept internaţional şi ale practicii relaţiilor interstatale din secolele XVI-începutul celui de al XVIII-lea, monarhul unui stat, în caz de refugiu în teritoriul aliatului său, pe parcursul sejurului nu era supus jurisdicţiei ţării-gazdă, ci beneficia de statutul unui oaspete de onoare. Astfel, sultanul Ahmed al III-lea (1703—1730) i-a acordat aliatului său în conflictul cu Rusia, regelui suedez Carol al XII-lea, împreună cu cei circa 1000 de ostaşi, sosit după eşecul în lupta de la Poltava din iunie 1709, refugiu în Tighina. Poarta Otomană mai bine de doi ani i-a asigurat întreţinerea materială şi financiară şi cu forţele militare l-a protejat pe regele suedez de diverse atentate puse la cale de inamicii lui. Prin tratatul de pace ruso-turc încheiat după lupta de la Stănileşti, Poarta Otomană a insistat ca Rusia să-şi retragă armatele de ocupaţie din Polonia, creând posibilitate lui Carol al XII-lea de a se întoarce în Suedia. Constatăm, prin urmare, că regele Carol al XII-lea a beneficiat de statutul de monarh — oaspete onorat, nefiind subordonat jurisdicţiei Imperiului Otoman şi i-a fost asigurat pe deplin dreptul de a pleca în ţara natală.

În pofida faptului că Dimitrie Cantemir a fost recompensat în Rusia pentru prejudiciile materiale şi financiare suportate în Moldova şi la Constantinopol în urma refugiului din Principat, el n-a beneficiat şi de statutul juridic al unui monarh nevoit să trăiască în ţara aliatului său. Situaţia lui juridică reală era cea de supus al ţarului rus, adică era la fel ca şi a celorlalţi locuitori ai Imperiului Rus. Drept consecinţă, principele savant, pe parcursul vieţii în Rusia, n-a putut întreprinde nicio activitate de importanţă majoră fără permisiunea lui Petru I sau a subalternilor monarhului rus.

Obiectivitatea tratării evoluţiei istorice a evenimentelor în baza analizei comparative a diverselor documente şi lucrări era punctul forte al savantului. În capitolul III din cartea a III-a din „Prolegomena“ Hronicului, reflectând ataşamentul faţă de investigaţiile ştiinţifice în domeniul istoriei, el scria: „Că pentru aceasta câtă au fost şi iaste osirdia şi nevoinţa noastră, şi aşeşi mai din copilărie pănă acmu mai la bătrâneţe, tot în răsturnarea şi cercarea precum a celor vechi, aşe acestor mai noi istorii şi scrisori (când vremea şi mâna ni-au dat) nepărăsit ni-am nevoit“29. Savantul se străduia să fie la curent cu diverse surse istorice, inclusiv cu cele de care a dispus în Moldova şi în Imperiul Otoman, pentru a finaliza, totuşi, tomul II al Hronicului, dar au intervenit schimbări de decor: „Avut-am noi, încă la Ţarigrad fiind, Hronicul muntenesc şi aşeşi cu singura mâna lui Șerban logofătul, pe proastă limba greciască scris, ce acela, cu alte multe ale noastre, acolo la Ţarigrad au rămas“30.

Un alt impediment serios care îngreuna lucrul asupra tomului II al Hronicului a fost, în opinia noastră, lipsa timpului necesar pentru a se dedica investigaţiilor ştiinţifice, întrucât Dimitrie Cantemir, începând cu luna februarie 1721, a fost numit consilier de taină al lui Petru I, iar niţel mai târziu a devenit membru al Senatului Rusiei. Potrivit investigaţiilor istoricului V. Ţvircun, principele savant pe parcursul anilor 1721—1722 „a participat activ la şedinţele şi lucrările Senatului, examinând şi luând decizii privind actele legislative foarte importante“ pentru Rusia, de asemenea a luat parte la elaborarea şi examinarea aşezământului legislativ de importanţă politico-juridică istorică pentru imperiul ţarist — Tabelul rangurilor31.

Activitatea principelui savant în acele funcţii înalte de stat a fost una de prestigiu în Rusia32, dar trebuie să constatăm că i-a fost răpită o parte considerabilă din timpul destinat investigaţiilor necesare pentru elaborarea tomului II al Hronicului. În compartimentul Cătră cititoriu din Hronic, amintind despre impedimentele care au cauzat amânarea elaborării tomului II, el obiectiv a evidenţiat şi „împiedicăturile“ determinate de „slujba senatoriii“33.

Desigur, era onorabilă numirea lui Dimitrie Cantemir în calitate de consilier al împăratului Petru I privind relaţiile orientale în perioada campaniei militare împotriva Persiei (denumirea antică şi medievală a Iranului), campanie declanşată în iulie 1722. La fel, prestigioasă şi responsabilă era funcţia de şef al Cancelariei de campanie a monarhului rus, „unde se publicau în limbile persană şi tătară apelurile şi manifestele lui Petru I, adresate poporului din preajma Mării Caspice şi a Caucazului de Nord“34. Dar pentru elaborarea tomului II al Hronicului campania persană a fost un alt impediment, să-i zicem nou, adică iarăşi o „împiedicătură“ (expresia principelui savant), care l-a sustras timp de o jumătate de an de la întocmirea lucrării. Mai mult ca atât. În perioada campaniei persane, îndeosebi în timpul unui naufragiu pe Marea Caspică, i-a fost substanţial zdruncinată sănătatea, care şi aşa nu era excelentă, căci suferea de diabet zaharat35. Abia după o ameliorare relativă a sănătăţii, principele a reuşit în ianuarie 1723 să revină la moşia sa din satul Dmitrovsk36, unde a reluat elaborarea tomului II al Hronicului. Istoricul Grigore G. Tocilescu (1850—1909), investigând în 1877 manuscrisele operelor lui Dimitrie Cantemir, depozitate în arhivele din Rusia, într-o scrisoare din 27 decembrie 1877 către Alexandru Odobescu (1834—1895), membru titular al Societăţii Academice Române, referitor la durata elaborării Hronicului menţiona: „Se vede că până în ultimul timp al vieţii sale Cantemir s-a ocupat de revederea acestui manuscris, pentru că aflăm unele notiţe scrise cu diferită cerneală şi relative la lucruri ce nu le putea el şti înainte de expediţiunea în Persia (anul 1722)“37. Cercetătorul român reproducea drept argument o notă marginală de la p. 318 din manuscrisul Hronicului, în care D. Cantemir reflecta năvala turcilor asupra cetăţilor de la Marea Caspică, ocupate de armata lui Petru I38.

Investigaţiile noastre confirmă pe deplin deducţia istoricului Grigore G. Tocilescu. Acea notă marginală din manuscris este reprodusă ca parte componentă a textului din capitolul II al cărţii a IX-a din Hronic, publicat în 1999 sub îngrijirea cercetătorului Stela Toma. În însemnarea amintită Dimitrie Cantemir reflecta succint invazia turcilor în teritoriile „pre carea la anul 1722 cu închinăciune, împăratul Peter Alexievici cu câteva alte cetăţi pe marginea Mării Caspiii pănă la Ţara Ghilianului supt stăpânirea sa o au adus“39. Reieşind din faptul că în primăvara anului 1723 oştirile Imperiului Otoman au invadat teritoriile de la Marea Caspică, ocupate de Imperiul Rus de la Persia40, noi considerăm că principele Moldovei şi după acea invazie a continuat lucrul la definitivarea Hronicului.

În cea de a doua Precuvântare (Predislovie) a Hronicului Dimitrie Cantemir menţiona, că definitivase tomul I, în care era expusă istoria constituirii şi a dezvoltării poporului român „pănă la înturnarea lui Dragoş Vodă din Ardial, la locul şi moşia sa“ şi că reuşise să adune o parte a surselor necesare pentru scrierea tomului II. Volumul de lucru pe care-l preconiza la acea vreme se rezuma la investigarea şi selectarea anumitor informaţii din Letopiseţul Ţării Moldovei <…> de la Dragoş Vodă până la Aron Vodă al vornicului Grigore Ureche şi din Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace (1675) al logofătului Miron Costin. Concluzia dânsului era, în linii mari, următoarea: ambii cronicari nu au reuşit să expună în ansamblu evenimentele şi, prin urmare, „multe şi de triabă a să şti lucruri, carele la istoricii streini însemnându-se se află, ei <…> cu condeiul“ nu le-au reflectat41. De asemenea, principele a extras informaţii din Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601 a vornicului Nicolae Costin şi, după cum am menţionat deja, din Hronicul privind activitatea domnitorilor munteni de la Radul Vodă până la Constantin Brâncoveanu, scris de un autor anonim.

Pe lângă sursele enumerate, savantul nostru, pe când locuia la Constantinopol, cercetase, după cum am pomenit în rândurile de mai sus, multe alte lucrări şi documente istorice referitoare la ţările române, rămase în biblioteca palatului său din capitala Imperiului Otoman, inclusiv Hronicul muntenesc în limba greacă al logofătului Șerban. Prin urmare, în timpul elaborării Hronicului în Rusia, le-ar fi putut utiliza, dar neavându-le la îndemână, a fost nevoit să recurgă la propria memorie. Pentru elaborarea tomului II al Hronicului sursele menţionate erau insuficiente. Fiind un adevărat şi onest savant, el era conştient de necesitatea investigării unui număr mai mare de documente şi de lucrări scrise de autori români, polonezi, unguri, germani, ruşi, bulgari, sârbi, turci etc., pentru ca în baza unei analize comparative de proporţii să reflecteze evoluţia evenimentelor în arealul Carpato-Danubiano-Nistrean de la 1274 până în primele decenii ale secolului al XVIII-lea, să elucideze obiectiv constituirea şi dezvoltarea statelor medievale româneşti Moldova şi Muntenia.

În ceea ce priveşte informaţiile din lucrările autorilor străini despre evoluţia Principatelor Române, informaţii trecute cu vederea de către cronicarii noştri, Dimitrie Cantemir dorea să le întrebuinţeze „la locul lor“42 în tomul II al Hronicului. Formulând scopul şi modalităţile de definitivare a lucrării, el scria: „Cătră acestea, oricâte la această istoriografie trebuitoare a fi am socotit, iară de alţii, sau de tot nepomenite, sau într-alt chip de cum adevărul pofteşte abătute, sau şi nu deplin, sau aşeşi de tot necunoscute au rămas, cu curată inimă giuruim (aducând faţă şi mărturiile de unde ni-am împrumutat), precum li-am aflat, aşe fără adaos şi fără scădere în pravila şi giudecata, nu numai alor noştri, ce şi a streinilor să le scoatem; iar giudeţul în mâna şi socotiala cititorului lăsind, orice sentenţe ar da, cu un suflet şi cu o voie a o priimi şi a o sufferi, gata sintem“43. Și în alte lucrări principele savant s-a ghidat de criteriile ştiinţifice menţionate la elucidarea constituirii şi evoluţiei statului şi dreptului populaţiei autohtone din arealul Carpato-Danubiano-Nistrean, inclusiv pe teritoriul Moldovei, din cele mai vechi timpuri până în vremea sa.

Insuficienţa acută a surselor istorice referitoare la dezvoltarea statalităţii şi dreptului poporului român de la invazia tătaro-mongolilor din 1241 până la începutul secolului al XVIII-lea, imposibilitatea de a le obţine fără a se deplasa în alte state europene, şi, nu în ultimul rând, agravarea stării sănătăţii lui Dimitrie Cantemir după participarea la campania persană, l-au determinat ca informaţiile modeste, dar preţioase, acumulate pentru scrierea tomului II, să le expună în unele compartimente ale tomului I.

Decizia sa a fost expusă în Înştiinţare cătră cititoriu: „Deci dară cu aceste pomenite împiedicări, fiind siliţi socoteala cea dintăi a ne schimba, ales-am ca către alalte adăogând şi această a dzecea carte, cu carea sintem să arătăm statul românilor de după năpada şi prada lui Batie pănă la înturnarea românilor cu domnii săi de la Ardial iarăşi la locurile sale ceale dintăi“44, şi în final acea carte, a X-a, pregătită pentru tomul II, a găsit de cuviinţă s-o includă în tomul I.

În această ordine de idei amintim că în Pridoslavia la tomul I el a caracterizat, pe de o parte, politica expansionistă a Imperiului Otoman din secolele XIV-XV, când hoardele turceşti reuşise să cucerească prin foc şi sabie asemenea state puternice ca Imperiul Bizantin, Serbia, Bulgaria şi alte ţări europene, iar pe de altă parte, a reflectat capacităţile militare şi diplomatice ale guvernanţilor Principatului Moldova în relaţiile cu sultanii, graţie căror abilităţi ţara noastră şi-a păstrat suveranitatea statală45.

Un alt fragment important, pregătit de savant pentru tomul II, după cum planificase, dar inclus în capitolul XII, cartea a II-a din „Prolegomena“ tomului I, oglindea evoluţia statalităţii la poporul român din secolele XV—XVI şi scotea în evidenţă factorii care au contribuit la păstrarea de către Principatele Moldova şi Muntenia, în relaţiile lor cu Imperiul Otoman, a statutului politico-juridic de state suverane distincte, aflate doar sub suzeranitatea (protecţia) sultanilor turci, spre deosebire de Bulgaria, Serbia, Albania, Ungaria şi alte ţări din Europa de Sud-Est, din Orientul Apropiat şi din Africa de Nord, transformate de către cotropitorii turci în paşalâcuri46.

Deşi îşi anunţase cititorii despre transferarea cărţii a X-a şi a altor subcompartimente referitoare la istoria constituirii şi a evoluţiei statelor româneşti Moldova şi Muntenia, totuşi Dimitrie Cantemir nu s-a dezis completamente de dorinţa de a definitiva elaborarea tomului II al Hronicului. În capul I Înştiinţare cătră cititoriu din cartea a X-a, el mai continua să spere „că mai pre încet, învoind Cel de Sus“ după ce va „tocmi“ şi va „îndrepta anii“ atât ai hronicului moldovenesc, cât şi ai celui muntenesc, completându-le cu informaţiile culese „din câţva scriitori streini (carile istoricii noştri cei mai vechi nici cu vârful condeiului nu li-au atins şi pănă astădzi <…> stau îngropate şi neştiute); şi lipindu-le la locul, vremea şi chipurile sale, atuncea, cu ajutorul lui Dumnedzău“, nădăjduia să pună „începătura hronicului acestor două ţări“47.

D. Cantemir era conştient de importanţa enormă pe care o comporta scrierea Hronicului a romano-moldo-vlahilor pentru ştiinţa şi cultura poporului român, îndeosebi pentru reflectarea obiectivă a evoluţiei statalităţii şi dreptului naţional din cele mai vechi timpuri până în primele decenii ale secolului al XVIII-lea. Dar el intuia, vedea cu claritate şi greutăţile obiective şi pe cele subiective, care îi îngreunau investigarea şi elaborarea Hronicului. În capitolul I din cartea a V-a autorul, evidenţiindu-le, scria: „Mărturisim şi nu fără puţină tânguială ne cutremurăm, de mare şi de nepurtat greuinţa carea asupră-ne vine; căci mari stânci în mijlocul drumului ca neclintite stau; şi multe, şi împletecite împidicături înaintea paşilor ni să aruncă, carile şi paşii înainte a-i muta ne opresc şi calea hronicului nostru slobod a alerga, tare astupă; şi ca troeanii omeţilor de vifor şi vi[s]col în toate părţile spulbăraţi şi aruncaţi, carile cele mai denainte de alţii călcate, atâta le acopăr şi le ascund, cât nu fără mare frica primejdiii ne iaste, ca nu cumva pârtea rătăcind şi cărarea pe carea a merge am apucat pierdzind, cursul istoriii noastre în adânci hârtopi şi neîmblaţi codri, de povaţă lipsit să cadă şi aşe la doritul popas şi odihnă să nu putem agiunge“48.

Principele savant, în pofida lipsurilor şi a obstacolelor existente atunci, nu s-a dezis de realizarea scopului preconizat şi a continuat „cu multă osârdie“ investigarea şi elaborarea Hronicului. Privitor la posibilitatea de a finaliza misiunea stabilită, el, printr-o metaforă sugestivă, afirma că de nu va putea „în spate a o rădica, măcar din locul său a o muta şi cât de puţin a o porni“ se va ispiti49.

Un interes aparte, în opinia noastră, reprezintă adresarea lui Dimitrie Cantemir către urmaşi, prin care îi îndemna pe cercetătorii talentaţi din viitor să continue investigarea şi elaborarea istoriei poporului român. „Cu atâta mulţămiţi şi contetuiţi vom fi invitând şi îndemnând pre alţii carii decât noi în puteri mai bogaţi vor fi (că precum şi sint, şi după noi mulţi vor fi, cunoaştem şi mărturisim), grea povara aceasta cu vârful degetului, din mijlocul căii rădicând-o ca pre un bulgăr, scandalul piciorului departe să o zvârlească; şi aşe de ciia altora lor următori călătoria uşoară şi cale deşchisă să facă, căci cătră cele aflate pre lesne iaste a adaoge, dzic cei ştiutori“50.

Îndemnul şi speranţa autorului Hronicului au fost realizate, în mare măsură, pe parcursul secolelor, de cercetători din diverse domenii ale ştiinţei, de oameni de cultură (scriitori, cineaşti etc.) din multe ţări ale lumii.

Dar nu întotdeauna viaţa decurge după cum doreşte şi planifică omul. La 21 august 1723, după o nouă acutizare a bolii de diabet, s-a stins din viaţă principele savant, primul academician român şi marele patriot al neamului său, infatigabilul Dimitrie Cantemir, personalitate istorică remarcabilă, care, prin pana sa, a introdus în circuitul ştiinţei şi culturii europene şi a celei mondiale informaţii vaste şi inestimabile pentru acele timpuri referitoare la geografia, obiceiurile, tradiţiile, limba, scrisul, religia, orânduirea de stat şi cea socială, constituirea şi evoluţia istorică a statalităţii şi dreptului pe teritoriul Ţării Moldovei din cele mai vechi timpuri până în primele decenii ale secolului al XVIII-lea.

Pe parcursul a celor 50 de ani neîmpliniţi, Dimitrie Cantemir a trecut prin diverse nevoi, greutăţi, situaţii dificile, când era în pericol însăşi viaţa lui (în anii aflării la Constantinopol, în timpul luptelor de lângă Stănileşti, în perioada pribegiei în Rusia). Istoricul V. Ţvircun, examinând condiţiile de trai şi atmosfera în care a activat principele Moldovei după refugierea din 1711, scria: „În timpul aflării sale în Rusia, principele Cantemir a trecut prin multe încercări. A cunoscut bucuria achiziţiilor şi amărăciunea pierderilor, a încercat gustul înălţării şi gloriei, al succesului artistic şi politic şi a băut din plin paharul chinurilor fizice şi sufleteşti“51.

Academicianul Ștefan Ciobanu (1883—1950) specifica de asemenea că principele savant n-a dispus în Rusia de condiţii şi de o atmosferă necesară vieţii şi activităţii lui politico-statale şi ştiinţifice. „Dimitrie Cantemir, care, dintr-un calcul greşit, a fost nevoit să se adăpostească în Rusia, a rămas un geniu exotic în această ţară. Dimitrie Cantemir rămâne străin în ţara ruşilor. <…> Moldova, neamul românesc şi Imperiul Otoman formează obiectul preocupărilor lui ştiinţifice“52.

Deşi unii autori au prezentat activitatea lui Dimitrie Cantemir în funcţiile de consilier de taină al lui Petru I şi în cea de membru al Senatului ca fiind de performanţă şi de onoare, acesta, la rândul lui, le aprecia, după cum am menţionat, ca „împiedicături“ care îi răpeau timpul necesar preocupărilor ştiinţifice. Doar dezideratul sacru, cel politico-juridic al principelui Moldovei, în opinia noastră, nu era de a fi demnitar în instituţiile de stat ale Rusiei. Scopul strategic urmărit pe parcursul vieţii a constat în eliberarea Principatului Moldova de sub suzeranitatea (protecţia) Imperiului Otoman, redobândirea suveranităţii depline şi a independenţei politico-statale de care a dispus ţara în secolul al XV-lea, obţinerea tronului şi modificarea formei de guvernare în Principat prin trecerea de la monarhia stărilor sociale la monarhia ereditară absolutistă.

Poetul şi filosoful Lucian Blaga (1895—1961), caracterizând soarta complicată şi anevoioasă prin care a trecut pe parcursul anilor Dimitrie Cantemir, opina: „Ţinându-se seama de viaţa negrăit de agitată, întreruptă de atâtea schimbări până în temelii, e de mirat apoi cum Dimitrie Cantemir a putut să lase în urma sa o operă literară, filosofică şi ştiinţifică atât de bogată, o operă ce presupune stăruitoare continuitate de preocupări şi, oricum, răgaz, linişte, contemplare, cercetare. În condiţiile locale şi de timp această apariţie spirituală rămâne aproape improbabilă“53.

Și alte personalităţi ale ştiinţei şi culturii au scos în evidenţă valoarea creaţiei principelui român. Renumitul filosof francez François Marie Voltaire (1694—1778), specificând cunoştinţele istorice vaste, măiestria creaţiei literare şi capacităţile militare ale fostului domnitor al Moldovei, menţiona: „El unea talentele grecilor antici, ştiinţa literelor şi aceea a armelor“54.

Dimitrie Cantemir, la fel ca şi oricare alt autor, dorea extrem de mult ca lucrările elaborate să vadă lumina tiparului pentru a fi accesibile cititorilor. Nu întâmplător în compartimentul intitulat Cătră cititoriu din tomul I al Hronicului îi informa pe iubiţii simpatrioţi şi pe fiecare împătimit de istorie despre finalizarea tomului I, despre dorinţa de a isprăvi cu ajutorul Părintelui luminilor tomul II şi de a le edita cât „mai curând cu mijlocul halcotipului“, dându-le astfel posibilitate doritorilor „să se obştească“55.

În perioada activităţii lui Dimitrie Cantemir în Rusia a fost editată doar o singură lucrare de a sa — Sistema de religione et statu imperii turcici (Cartea sistemă ori situaţia religiei muhamedane). Din ordinul lui Petru I lucrarea a fost tradusă în limba rusă de către Ivan Ilinski şi a văzut lumina tiparului la 22 decembrie 1722 cu titlul Книга систима, или Состояние мухаммеданския религии. Exemplare ale acestei cărţi au fost trimise chiar atunci în unităţile armatei ruse aflate în campania persană56.

Deşi Istoria Imperiului Otoman în 1719, după cum am amintit, din ordinul lui Petru I a fost tradusă din latină în limba rusă de către D. Groznâi, lucrarea n-a fost editată în Rusia în perioada vieţii lui Dimitrie Cantemir. Împăratul rus n-a prezentat interes nici pentru cea de a doua lucrare cantemiriană importantă — Descrierea Moldovei.

Pe când comunitatea ştiinţifică şi culturală europeană a manifestat un mare interes faţă de lucrările lui Dimitrie Cantemir. După ce Antioh a prezentat manuscrisele părintelui său, fapt amintit de noi în paginile anterioare, lucrările au fost traduse din latină şi editate în limbile engleză, franceză, germană etc.

Astfel, din paginile tratatelor Descrierea Moldovei şi a Istoriei Imperiului Otoman, publicate în limbile celor mai de vază state ale continentului, comunitatea ştiinţifică europeană a avut posibilitatea să facă cunoştinţă cu unele aspecte importante ale ştiinţei dreptului populaţiei autohtone din arealul Carpato-Danubiano-Nistrean până în primele decenii ale secolului al XVIII-lea, inclusiv cu organizarea socială a populaţiei Moldovei, cu sistemul organelor de stat şi drept ale Principatului şi competenţa şi atribuţiile acestora, cu sistemul de organizare administrativ-teritorială, cu legislaţia ţării în perioada de independenţă politico-statală din a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi din secolul al XV-lea, cu modalitatea de instaurare a dependenţei politice a Moldovei faţă de sultanii turci, care a condus la transformarea Principatului din stat independent în stat cu suveranitate internă sub suzeranitatea (protecţia) Imperiului Otoman. Din lucrările lui Dimitrie Cantemir păturile culte europene au putut afla din surse scrise la un înalt nivel ştiinţific noutăţi inedite: că după instaurarea suzeranităţii (protecţiei) sultanilor turci Principatul a continuat să fie un stat distinct faţă de Imperiul Otoman şi a dispus mai departe, pe parcursul secolelor, de posibilitatea de a-şi dezvolta de sine stătător instituţiile naţionale de stat şi drept, că a avut o organizare socială specifică, un sistem propriu de divizare administrativ-teritorială, legislaţia sa, limba maternă, cultura naţională, religia creştină, dar fiind limitate oficial doar competenţa şi atribuţiile domnitorilor în efectuarea relaţiilor cu statele străine.