Autoritarism şi putere centralizată în perioada 1938—1948. Cazul României

Camelia Nicoleta OLTEANU, doctorand, ULIM
Recenzent: Dumitru GRAMA, doctor, conferenţiar universitar

Cei zece ani cuprinşi între cele două acte juridice fundamentale, au reprezentat o nouă ordine democratică, o perioadă de discontinuitate constituţională, în care fidelitatea faţă de valorile democratice afirmate normativ în 1866 şi 1923: guvernare limitată, libertate şi pluralism a fost transformată în trădare. Deceniul evocat este unul al eliminării programatice a constituţionalismului. Inamicul pe care statul carlist, antonescian sau democrat-popular îl combate are o identitate precisă: democraţia liberală, întrevăzută ca entitate depăşită istoric şi reacţionară în esenţa ei.1

Deficitul de democratism rezultat din guvernarea autoritară, radical diferită de cea anterioară s-a concretizat în Memorandumul românilor din Ardeal, Banat adresat Regelui în 1938. Nemulţumiţi de modul în care guvernarea a înţeles şi respectat naşterea României Mari — act prin care s-a fondat o nouă comunitate politică, ale cărei deziderate şi principii erau recunoscute printr-un act cu valoare constituţională, românii celor două provincii româneşti au demonstrat nu numai maturitate politică ci şi conştiinţă naţională. Aşa cum afirma Ioan Stanomir ,,este documentul la nivelul căruia pot fi identificate vocile interbelice ale constituţionalismului şi descentralizării2. Mai mult decât un simplu text ce ar exprima revendicările regionale, documentul evocat recuperează două decenii de reflecţie legală şi constituţională, proiectând o alternativă democratică la formula autocratică impusă regal. Dorinţele provinciilor vin în contradicţie cu cele ale monarhului, astfel: Aceste noi condiţii de viaţă sunt: respectarea legalităţii şi a legilor fundamentale ale ţării, respectarea drepturilor civice şi politice, respectarea riguroasă a drepturilor naţiunii şi coroanei deopotrivă, respectarea continuităţii de drept şi în consecinţă a hotărârilor de unire ale provinciilor şi punerea în fiinţă a unui simţ osebit de dreptate socială, a cinstei şi corectitudinii în toate manifestările vieţii publice şi sociale şi dreapta distribuire a avantagiilor şi sarcinilor în ce priveşte provinciile unite. Or, noua orânduire de stat nesocoteşte tocmai aceste condiţii esenţiale ale unei existenţe prospere ale României Mari. Mesajul de final adresat regelui reprezintă corolarul guvernării carliste: Binevoiţi, Sire, a reda poporului român libertatea3.

Cedările teritoriale din 1940, politica externă şi politica internă au precipitat evoluţia constituţională a statului, astfel, regele a fost convins să dizolve Adunările legislative şi să suspende aplicarea propriei sale constituţii, renunţând la exerciţiul celor mai importante prerogative ale sale în favoarea preşedintelui Consiliului de Miniştri, în mâinile căruia se va concentra întreaga putere. Cele trei decrete regale nr. 3051/3052/3053 din septembrie 1940 au adus în viaţa statului o serie de schimbări constituţionale şi au pus bazele unei instituţii politice noi, cea de Conducător al Statului. Istoria şi dreptul constituţional va continua să judece modul în care acestea se vor fi datorat limitelor etice ale regelui, proporţiilor excesive pe care le puteau lua disensiunile dintre partide, limitelor funcţionale ale regimului generat de Constituţia de la 1923 sau situaţiei internaţionale ori — dimpotrivă — lipsei de adaptabilitate la ea, precum şi măsura în care acţiunea plebiscitară a fost reală sau s-a datorat temerii alegătorilor de răzbunare regală ori altor cauze.4

Dacă unii autori consideră perioada 1940—1944 ca o perioadă de vid constituţional, în care Regatul României nu a avut constituţie ci doar o serie de decrete-lege prin care se transferau teoretic temporar exerciţiul deplinelor puteri şi regele ceda ca detentor al suveranităţii, puterile de care dispunea5, ceilalţi afirmă că actul fundamental de la 1938 nu a fost abrogat ci doar suspendat deci şi-a produs efectele. Suspendarea Constituţiei nu a creat un vid juridic, legile, inclusiv textul constituţional de la 1938 au rămas în vigoare cât timp Conducătorul Statului nu le-ar fi schimbat, până atuncea subînţelegându-se că el însuşi înţelege să supună lor6. Realitatea atestă însă cu siguranţă faptul că, regimul antonescian nu a avut o constituţie în sens formal, adoptată potrivit unei proceduri speciale şi solemne, care conţine dispoziţii legale referitoare la instituirea şi exercitarea puterii şi a căror forţă juridică este superioară celorlalte norme de drept7 într-un text sistematic organizat, ci o succesiune de acte cu valoare constituţională. Constituţia este — arătau G. Burdeau, F. Hamon, M. Troper — fundamentul legitimităţii guvernanţilor. Aceştia pot să justifice puterea şi deciziile lor prin faptul că au fost desemnaţi conform Constituţiei şi că ei exercită competenţe care le-au fost atribuite de legea fundamentală8

Decretul 3072 din 8 septembrie, cu reală valoare constituţională a pus bazele unei noi ordini juridice în care s-a făcut tranziţia de la un regim parlamentar reprezentativ la un regim in care rolul executivului era absolut. Principiul separaţiei puterilor în stat reglementat anterior a devenit lipsit de conţinut în sensul în care, puterea legislativă cât şi cea executivă erau întruchipate în mâinile aceleaşi persoane, iar prin suspendarea inamovibilităţii magistraţilor obţinea şi controlul puterii judecătoreşti. Articolul 16 al Revoluţiei franceze din 1789 statua principiul potrivit căruia o societate în care separaţia puterilor nu este determinată „nu are Constituţie“. Acelaşi aspect este afirmat de Montesquieu în lucrarea despre Spiritul legilor, atunci când în mâinile aceleaşi persoane sau ale aceluiaşi corp de dregători se află întrunite puterea legiuitoare şi puterea executivă, nu există libertate, deoarece se naşte teama că acelaşi monarh sau acelaşi senat să nu întocmească legi tiranice, pe care să le aplice în mod tiranic9.

Statul Naţional Legionar, afirmat prin Decretul regal 3151, a reprezentat un compromis al guvernării cu Mişcarea Legionară, promovat fie în urma sugestiei germane, fie datorită presiunii legionare, ori ca urmare a singurei opţiuni posibile generată de refuzul liderilor ţărănişti şi liberali de a participa la un guvern într-un regim politic de dictatură. Mişcarea legionară considera democraţia ca inadmisibilă în sensul în care aceasta, era incapabilă de autoritate, avea în vedere numai drepturile individului iar obligaţiile acestuia nu se repercutau asupra colectivităţii şi neamului şi mai mult decât atât, lipsindu-i autoritatea şi puterea sancţiunii devenea o formulă de guvernare ineficientă, punând omul politic în imposibilitatea de a-şi face datoria către neam şi colectivitatea naţională.10 Înfiinţată în anul 1927, ca o reacţie împotriva comuniştilor bolşevici, Legiunea Arhanghelului Mihail, ulterior Garda de fier, iar apoi partidul Totul pentru Ţară, Mişcarea Legionară considerată de părintele ei , o stare de spirit11 avea o concepţie proprie asupra individului, naţiunii, dreptului şi formei de guvernământ. Istoria politică recunoaşte influenţa Mişcării Legionare asupra vieţii constituţionale, politice şi juridice a României în perioada 1927—1940. Constituţia de la 1938 nu a fost şi nu putea fi numai rezultatul tendinţelor dictatoriale monarhice, ori numai reflectarea desfăşurării regimurilor dictatoriale din Europa, ci -în primul rând- reacţia împotriva dezvoltării Mişcării Legionare12.

Ordinea statală a instituit, în premieră, un regim totalitar bicefal, care se va remarca de la început prin abuzuri şi neînţelegeri, prin exacerbarea actelor de jaf şi teroare din partea mişcării legionare, veneau în contradicţie cu principiile generale ale dreptului şi ale societăţii. Ideea care cucerea spiritele atunci era aceea- cum o formula Pamfil Şeicaru, directorul şi patronul importantului ziar „Curentul“ — că „democraţia este lichidată“13 şi că o altă ordine politică, opusă de genul fascismului sau naţional-socialismului, îi ia locul, că această schimbare ţine de sensul istoriei şi că ea este, şi din punct de vedere românesc, dezirabilă, chiar imperativă. Înăsprirea represaliilor, prin intermediul legii, asupra unor fapte considerate antistatale spre sfârşitul anului 1940 era determinată de şubrezenia regimului şi a conflictului său cu naţiunea.

Divizarea nefirească a puterii la vârf în stat, de unde şi o dualitate a puterii, a determinat nemulţumirea generalului faţă de modul în care legionarii înţelegeau să conducă, a condus la desfiinţarea Statului Naţional legionar prin decretul regal din 15 februarie 1941. Esenţa sa rezidă în interdicţia oficială a oricărui tip de acţiune politică, din raţiuni determinate de frământările interne şi internaţionale şi mai mult decât atât, pauza politică invocată era determinată de oferirea unui cadru normativ legitim. Legea nr.80 din 6 februarie 194114, pentru reprimarea faptelor ce pun în primejdie existenţa şi interesele statului, incrimina libertatea de asociere politică ca faptă penală. Articolul 1, lărgeşte sfera de reglementare prin introducerea pedepsei capitale pentru anumite fapte enumerate limitativ. Libertatea de asociere în vederea constituirii de organizaţii cu caracter religios, cultural, politic sau social ori simpla participare (art. 6), precum şi propaganda prin viu grai sau în scris (art. 7) ori participarea la manifestări de stradă în scopul propagandei (art. 8) era abolită în scopul eliminării elementelor de liberă contestare a autorităţii. Autoritate manifestată prin militarizarea instituţiilor şi un control total asupra vieţii publice inclusiv prin desfiinţarea ziarelor cunoscute şi înfiinţarea altora noi.15

Dictatura antonesciană, cu un regim legionar ori nelegionar, preluând viziunea nazistă în privinţa cetăţenilor evrei, a dezvoltat o legislaţie rasistă, discriminatorie şi neconstituţională. O serie de acte normative emise în perioada 1940—1942 au ca scop excluderea evreilor din viaţa socială, politică, economică şi juridică a ţării: interzicere a căsătoriilor între români de sânge şi evrei (Decretul nr. 2651/1940), Expropriere rurală (Decretul nr. 3347/1940), Excluderea totală a personalului evreiesc de la teatrele naţionale şi particulare, chiar nesubvenţionate de stat (Decretul 42181), „românizarea“ personalului din întreprinderi, (obligaţie de concediere a salariaţilor evrei (Decretul nr. 3825), limitarea drepturilor avocaţilor evrei (Decretul 3847), Expropriere, administrarea statului şi revinderea proprietăţilor evreieşti ne-evreilor (Decretul 853/1941), Interzicerea evreilor de a poseda aparate de radio-recepţie (Decretul nr. 1253), Instanţe speciale pentru procese legate de exproprierea proprietăţilor evreieşti de stat (Decretul nr. 313/1942), sunt doar câteva din actele juridice rasiste şi xenofobe. Această politică era de fapt o continuare a politicii de stat antisemite începute încă din 1937—1938, în urma căruia prin Decretul-lege nr. 169/22 ianuarie 1938 care avea ca scop revizuirea cetăţeniei evreieşti, a echivalat cu pierderea drepturilor politice, a dreptului de a profesa, pierderea proprietăţilor şi a mijloacelor de existenţă. Chiar dispoziţiile constituţionale ale actului fundamental de la 1938, prin prevederile sale naţionalist-etniciste şi ignorând teoria şi practica constituţională din 1923, au exclus populaţia evreiască din rândul cetăţenilor cu drepturi egale consfinţite prin Constituţia din 1923, introducând principiul distincţiei juridice şi politice dintre „românii de sânge“ şi cetăţenii români. Recunoaşterea semnificaţiei sângelui şi a rasei pentru naţiune şi stat se conchidea în una dintre lucrările de referinţă despre istoria Holocaustului european „era unul dintre principiile de bază ale concepţiei naziste despre lume“.16

Presa românească a epocii a avut un rol însemnat, având în vedere caracterul de subordonare în raport cu regimul aflat la putere asumă în raport cu politicile antisemite ale regimurilor din perioada 1938—1944. Legile şi măsurile administrative antievreieşti sunt ritmic popularizate şi sprijinite de ea: legile de revizuire a cetăţeniei17. În acest cadru se regăseşte discursul lui Pamfil Şeicaru, comentând legea revizuirii cetăţeniei edictată de guvernul Goga, „Un act de o hotărâtoare importanţă politică, o mărturisire de credinţă naţionalistă, un gaj de sinceritate dat ţării. Un act de reconfortantă afirmare a suveranităţii noastre […], o chezăşie de viitor, o animare a celor mai drepte aşteptări.“18

Antonescu nu a redefinit obiectivele naţionalismului românesc, ci mai degrabă a căutat să le îndeplinească. Astfel, filozofia politică a noului regim şi metodele sale de guvernare ca matrice ideologico-intelectuală au fost specific româneşti, iar nu importate din Germania şi au fost legate indisolubil de ura locală îndreptată asupra evreilor19.

În 1942, Mihai Antonescu, într-un bilanţ triumfalist al guvernării Ion Antonescu, consacră un capitol special „Propagandei Naţionale“, prilej de a oferi date statistice privind acţiunile punitive ale regimului la adresa libertăţii cuvântului: „Acţiunea de românizare sănătoasă a presei a dus la suspendarea a 30 de ziare fără valoare, din care 12 cotidiane şi 18 periodice; 4 străine şi 26 româneşti; la suprimarea a 171 de mici ziare nefolositoare, suprimându-se publicaţiile obscene şi risipa neîngăduită a publicaţiilor20. În ceea ce priveşte românizarea, au fost create şi organisme speciale, precum Direcţia Românizării, Colonizării şi Inventarului, Centrul Naţional de Românizare, înfiinţat în mai 1941. Ca organism special pe lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri, CNR-ul avea ca principală atribuţie să facă din exproprierea bunurilor evreieşti „o mare reformă constructivă şi întăritoare a elementului românesc“.

În scopul legitimării guvernării sale autoritare, Antonescu a apelat la unul dintre elementele esenţiale ale democraţiei, plebiscitul care în teoria şi practica constituţională românească era modul de consultare prin vot a întregului popor într-o problemă deosebit de importantă, în care corpul electoral putea spune da sau nu. Practica constituţională consideră ca prim plebiscit referendumul Unirii, cel prin care s-a „legalizat“ Naţiunea română, cel de-al doilea referendumul împroprietăririi şi reorganizării puterilor statului21, determinat de o divergenţă dintre Rege şi Adunarea Electivă, cel de-al treilea referendumul alegerii Domnului ereditar străin22, cel de-al patrulea fiind considerat referendumul Constituţiei de la 193823. Astfel, convins de semnificaţia constituţională şi legitimă a instituţiei referenadare, regimul antonescian va face apel în două cazuri pentru confirmarea validităţii mandatului, cu un vot deschis şi obligatoriu cetăţenii români cu vârsta de peste 21 de ani, militarii aflaţi sub arme, ofiţerii şi subofiţerii în rezervă, excluzând ofiţerii şi subofiţerii activi, femeile şi evreii: N-am chemat femeia română la vot, deşi pe rostul său de întemeiere spirituală a Poporului voi rezema organizarea de mâine, fiindcă nu am voit s-o târăsc într-o răspundere grea care trebuie să apese numai pe voinţa bărbătească24“. Elocvent pentru teroarea psihologică exercitată asupra cetăţeanului, cu ocazia aşa ziselor adunări obşteşti plebiscitare, este textul de pe buletinele de vot: ,,Române, aprobi actele guvernării dezrobitoare a mareşalului Antonescu şi-i dai încrederea ta ca să îndeplinească reforma statului, organizarea naţiunii şi apărarea drepturilor noastre?Răspunde da sau nu!“25În faţa acestor mari probleme de stat la care cetăţeanul, în virtutea drepturilor şi obligaţiilor sale trebuia să răspundă, era obligat să-şi asume răspunderea şi sub semnătură, asupra deciziei luate. Documentul legământ între cetăţean şi mareşal devenea un act juridic bilateral, o manifestare de voinţă cu făcută cu intenţia de a produce efecte juridice.26 „Mă leg să sprijin prin cuget şi faptă pe mareşalul nostru la îndeplinirea programului său de reorganizare al statului, şi a naţiunii şi-mi aştept locul şi ceasul răspunderii ce voi primi“27.

Regimul autoritar instituit a avut la bază atât premise juridce cât şi conjucturale.,manifestate prin caracterul lapidar al legislaţiei constituţionale şi mai mult decât atât situaţia geopolitică existentă care impunea reântregirea hotarelor ţării cu Basarabia şi Bucovina de Nord. În aceste condiţiii, regimul autoritar a concentrat puterea în favoarea şefului de guvern, suprimându-se prerogativele constituţionale fie ale monarhiei ori a parlamentului.

Ceea ce modifică radical ecuaţia juridică este absenţa unor adunări şi confuzia între calitatea de detentor al puterii executive şi funcţiunea de legislator. Practica constituţională cu privire al aprobarea bugetului de către parlament a fost înlocuită cu practica potrivit căreia Conducătorul statului este cel care întocmeşte bugetul dar este şi responsabil pentru aprobarea sa, în condiţiile în care parlamentul, inexistent, era în imposibilitatea de a-şi exercita o prerogativă fundamentală. Alături de prerogativele încadrabile în sfera legiferării şi guvernării, Conducătorul Statului deţine în baza Înaltelor Decrete Regale de constituire a regimului, şi un set de atribuţii care, tradiţional, reveneau până la 1938, suveranului, în colaborarea cu adunările:dreptul de a încheia convenţii şi tratate internaţionale, ca şi cel de a declara război şi încheia pace.28

Din punct de vedere constituţional, anul 1944 prin Înaltul Decret regal nr. 126529 reprezenta un moment de renaştere constituţională iar din punct de vedere politic schimbarea devenită necesară a orientării politice externe a României. În acest sens ordinea constituţională cristalizată după 5 septembrie 1940 caracterizată prin guvernare autoritară era înlăturată, creând premisele reinstaurării cadrului legal consfinţit în 1866 şi revizuit puţin actul fundamental de la 1923. Blocul Partidelor Democratice menţionăm aici inclusiv Partidul Comunist au hotărât instaurarea unui regim democratic, constituţional, cu acordarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale tuturor cetăţenilor.

Prin Decretul Regal nr. 1626 / 31.08.1944 a fost repusă în vigoare Constituţia din anul 1923 cu unele rezerve. Astfel, art. IV preciza că: „o lege specială va statornici condiţiunile în care magistraţii sunt inamovibili“. Art. III din actul normativ juridic menţionat prevedea; „un decret dat în urma hotărârii Consiliului de Miniştri va organiza Reprezentanţa Naţională. Până la organizarea Reprezentanţei Naţionale, puterea legislativă se exercită de către Rege, la propunerea Consiliului de Miniştri“ Decretul — lege nr. 1849 / 11.10.1944 pentru modificarea Decretului Regal nr. 1626/31.08.1944 prevedea în articolul unic următoarele: „Legi speciale vor prevedea condiţiunile în care vor putea fi urmăriţi şi sancţionaţi toţi acei care în orice calitate şi sub orice formă au contribuit la dezastrul Ţării, în special în legătură cu războiul purtat împotriva Naţiunilor-Unite“30.

Restauraţia constituţională era însă deceptivă, determinată de Convenţia de armistiţiu între România şi puterile aliate, considerată o adevărată capitulaţie, nu un contract de liber armistiţiu31, devenea instrumentul juridic prin care se reglementa limitarea suveranităţii. Mai mult decât atât, Convenţia armistiţiu poate fi considerată un act cu valoare constituţională ce impunea un nou statut internaţional al României pe care puterea sovietică îl octroiază statului român, prin intermediul căruia libertăţile redate cetăţenilor Regatului sunt vidate de substanţă juridică. Comisia Aliată de Control instituită după semnarea Convenţiei, avea ca scop imixtiunea în ordinea internă a României şi implicit limitarea suveranităţii.

Practica constituţională după 1944 avea reguli diferite de un regim democratic: o constituţie modificată prin decret-lege de către o adunare care nu beneficia de o abilitare ca putere constituantă derivată şi acţiunea unui Consiliu de Miniştri cu atribuţii de legiferare prin decrete-legi. Erau trasate astfel coordonatele unei practici constituţionale diferite de cadrul oferit de legea fundamentală din 1923, repusă în vigoare.

Cererea adresată de rege guvernului pentru a depune mandatul şi refuzul acestuia de a demisiona aduce un element de noutate în viaţa constituţională a statului a anului 1945—1946, concretizat prin greva regală care s-a materializat în refuzul suveranului de a primi audienţe şi semna decrete.

Istoria documentabilă a anului politic 1946 dezvăluie o perioadă de degradare fundamentală a instituţiilor constituţionale şi a libertăţilor publice -prin elaborarea legilor electorale şi fraudarea scrutinului, urmate de deschiderea Adunării Deputaţilor prin mesaj regal. Sunt validate astfel mutaţiile pe care guvernul Groza le impune la nivelul funcţionării puterilor în stat, mutaţii contrare cadrului constituţional de la 1923.32 Mutaţii importante au intervenit în ceea ce priveşte structura bicamerală a Parlamentului. Prin Decretul regal 2218 din 13 iulie 194633 se suprima activitatea Senatului, iar organizarea Reprezentanţei naţionale se rezuma doar la Adunarea Deputaţilor care legitima, prin falsă delegare, autoritatea partidului unic, în timp ce extinderea drepturilor politice, prin recunoaşterea dreptului la vot feminin era dublată de anularea relevanţei lor efective. Preluând dispoziţiile Decretului Regal nr.2218 în ceea ce priveşte modul de exercitare a puterii legislative, noua Legea electorală nr.560/194634a menţinut unele prevederi din perioada interbelică. A menţinut principiul universalităţii votului -l-a extins în privinţa femeilor, militarilor şi corpului judecătoresc- dar l-a restrâns în privinţa categoriei nedemnilor. Erau consideraţi nedemni, potrivit art.7 persoanele condamnate ca fiind vinovate pentru dezastrul ţării, precum şi persoanele care deţinuse în perioada 1940—1944 funcţii de demnitate publică, obiectivul acestei reglementări era acela de a elimina din viaţa politică, pluripartidismul şi implicit partidele istorice. Exista însă o derogare în privinţa persoanelor condamnate pentru infracţiuni politice ori aflate în lagăre pentru acţiuni cu caracter democratic, cărora legiuitorul le conferea dreptul de a alege si de a fi ales, măsură ce îi favoriza pe foştii comunişti ilegalişti. În privinţa vârstei ca şi criteriu al eligibilităţii, legiuitorul a prevăzut vârsta de 25 de ani cu două limitări — în afara celor mai sus menţionate — militarii activi şi judecătorii. Aceste limitări ale dreptului de a fi ales se explică prin faptul că în acea perioadă: magistraţii erau angrenaţi în coordonarea procesului electoral, iar armata nu fusese încă reorganizată35

Statutul justiţiei încetează a mai fi unul integrabil în paradigma constituţionalismului de la 1866 şi reiterat în 1923, suspendarea inamovibilităţii magistraţilor a devenit o uzanţă creată în scopul alterării unui mecanism a cărui funcţionare era menită să garanteze setul de libertăţi individuale şi să acţioneze ca o barieră împotriva hegemoniei executivului. Instituţionalizarea ,,tribunalelor poporului“ era consecinţa unei practici legislative şi ideologice străine şi necunoscute în dreptul intern. Existentă şi aplicată în spaţiul sovietic, soluţia judecătorului popular are o calitate de a oferi o modalitate de instituţionalizare a prezenţei factorului ,,popular“ în cadrul unui sistem care prezenta un monopol ,,burghez“ în materia recrutării.

Instaurarea guvernului de la 6 martie, procomunist în esenţa sa, a situat România pe o traiectorie nedorită, impusă din exterior, consecinţă a înţelegerilor prealabile şi a politicii de concesii şi dominaţie caracteristice lumii postbelice. Aceasta a echivalat nu numai cu eliminarea din viaţa politică a pluripartidismului şi a democraţiei parlamentare, ci şi cu dezlănţuirea unei cumplite terori asupra elitei politice de dinainte; paralel cu desfiinţarea PNŢ, PNL, PSDR etc., se petrecea exterminarea în închisorile comuniste nu numai a figurilor lor marcante, ci şi a militanţilor, a aderenţilor şi chiar — uneori — a simpatizanţilor lor. Statul-partid comunist care se formase controla şi domina întregul spaţiu societal, desfiinţând societatea civilă; disidenţa — în sensul originar al termenului, de opinie minoritară — era sever sancţionată, astfel că „dezbaterea“ publică era un incontinent ritual triumfalist. În aceste condiţii nu mai este deloc de mirare de ce şi cum PCR „câştiga“ alegerile de fiecare dată cu peste 99% din sufragii.

Actul de la 30 decembrie 1947, reprezintă sfârşitul formei de guvernământ monarhice şi începutul republicii, formă de guvernământ pe care România o reglementează constituţional şi astăzi.

Perioada constituţională ce va urma şi pe care noile constituţii comuniste sunt chemate sa o legitimeze îşi are caracteristicile proprii: proprietatea particulară devine proprietatea socialistă a oamenilor muncii de la oraşe şi state, iar pluripartidismul, premisă fundamentală a democraţiei va fi înlocuit treptat cu partidul unic, singurul ce va coordona sub o aparenţă legitimă, întreaga activitate statului precum şi destinele oamenilor.