Aspecte teoretico-practice privind personalitatea şi psihologia infractorului

Elena DUDA, doctorandă, ULIM
Recenzent: Lilea MĂRGINEANU, doctor în drept, conferenţiar universitar

Personalitatea umană nu este doar consecinţa eredităţii, interacţiunile dintre individ şi mediu răsfrângându-se asupra componentelor personalităţii. În cadrul procesului de socializare, de maturizare biologică şi socială, omul îşi modelează personalitatea prin învăţarea şi interiorizarea complexului sociocultural pe care îl promovează societatea. Cuvinte-cheie: personalitate, psihologie, infractor, criminologie, legea penală, socializare.

The human personality is not just the result of heredity, the interactions between the individual and the environment having impact on the personality components. In the process of socialization, biological and social maturation, the man shapes his personality through learning and internalization of sociocultural complex that promotes the company. Keywords: personality, psychology, criminal, criminology, criminal law, social.

Personalitatea infractorului

Studiind rolul individual în geneza infracţiunii, criminologia operează cu conceptul de personalitate a infractorului că variantă a personalităţii umane înţeleasă în accepţiunea largă de unitate bio-psiho-socială.

Personalitatea este un concept operaţional de ordin descriptiv care înfăţişează rezultatul unui proces de adaptare a fiinţei umane la lume, cu scop de conservare şi dezvoltare. Ea este consecinţa procesului interacţionist prin care infrastructura biologică a fost grefata cu principalii vectori sociali, un rezultat al interacţiunii dialectice dintre ansamblul caracteristicilor organizării interne a individului (factorii endogeni) şi ansamblul factorilor mediului social (factorii exogeni).

Fără îndoială, structura psihologică a individului nu poate fi înţeleasă fără infrastructura biologică pe care ea se clădeşte şi în afară suprastructurii sociale în care ea se integrează.

Aptitudinile reprezintă sisteme operaţionale stabilizate, superior dezvoltate şi de mare eficienta. Aptitudinile de bază sunt moştenite, iar cele superioare sunt dobândite în procesul învăţării şi perfecţionării individuale.

Temperamentul exprima gradele de activare a energiei bio-psihice, determinate atât de secreţiile endocrine, de cele ale tiroidei şi ale paratiroidei, precum şi de sistemul de activare reticulară din diencefal.

Caracterul reprezintă un ansamblu de însuşiri care se manifestă constant şi durabil în faptele de conduită ale individului.

Comportamentul (conduită) exprima raportul dintre activitatea sistemului nervos central care reglează procesele de relaţie cu societatea şi sistemul neurovegetativ care conduce procesele interne de metabolism. El este rezultatul infracţiunii componentelor personalităţii, înscris într-o matrice cu un înalt grad de stabilitate.

Personalitatea umană nu este doar consecinţa eredităţii, interacţiunile dintre individ şi mediu răsfrângându-se asupra componentelor personalităţii. În cadrul procesului de socializare, de maturizare biologică şi socială, omul îşi modelează personalitatea prin învăţarea şi interiorizarea complexului sociocultural pe care îl promovează societatea. Procesul de socializare, în ansamblul său, modelează un tip de personalitate definit prin unicitate şi originalitate şi care exprima, într-un mod constant, durabil şi predictibil, un amplu repertoriu de atitudini, opinii şi acţiuni compatibile cu modelul cultural şi normativ al societăţii respective.

În consecinţă, personalitatea omului este produsul epocii în care trăieşte omul şi pe care o reflecta la nivelul conştiinţei, acţionând totodată, constructiv sau distructiv asupra sa.1

Formarea personalităţii infractorului

Datorită interacţiunilor permanente care au loc între factorii endogeni şi cei exogeni, personalitatea nu este o structură statică, ci una dinamica, despre care se ştie că se formează în jurul vârstei de 25 de ani şi continuă să evalueze în timp, într-un ritm care depinde de relevanţă factorilor exogeni.

Pe parcursul procesului de maturizare biologică şi socială, individul îşi formează propria personalitate prin învăţarea şi asimilarea treptată a modelului socio-cultural predominant, socializarea devenind pozitivă sau negativă ca urmare a preexistentei unui complex de factori sociali care determină sau favorizează orientarea antisocială a personalităţii.

Pe parcursul procesului de maturizare biologică şi socială, individul îşi formează propria personalitate prin învăţarea şi asimilarea treptată a modelului socio-cultural predominant, socializarea devenind pozitivă sau negativă ca urmare a preexistentei unui complex de factori sociali care determină sau favorizează orientarea antisocială a personalităţii.

Fără îndoială, dezorganizarea socială, anomia, condiţiile economice precare, conflictele culturale etc., au un impact major asupra criminalităţii ca fenomen social. În schimb, la nivel individual, socializarea negativă nu conduce în mod inevitabil la săvârşirea de infracţiuni, ci numai ca rezultat al asimilării şi prelucrării sale de către structurile de personalitate şi pe fondul unor împrejurări concrete care favorizează trecerea la săvârşirea actului infracţional.

Astfel, conceptul de personalitate a infractorului nu surprinde imaginea unei personalităţi predestinate pentru infracţiuni cu violenţă, între delincvenţi şi nondelincvenţi neexistând o diferenţă de natură, ci o diferenţă de grad cu determinare multicauzală.

Personalitatea orientată antisocial se formează în aceleaşi sfere ale vieţii sociale (familie, şcoală, microgrupuri, medii de producţie etc.) ca şi personalitatea non-delincventa. Ceea ce diferă este conţinutul informaţiilor receptate şi valoarea acordată acestora.

Eficienta modelatoare a informaţiilor perturbante este în relaţie directă cu trăsăturile de caracter ale subiectului. Un individ cu trăsături negative de caracter va fi deosebit de sensibil la informaţiile apte să-i stimuleze aceste trăsături care, în timp, devin dominante, determinând orientarea antisocială a personalităţii. Informaţiile perturbante vor modifica structura de personalitate, mai ales la nivelul caracterului, fapt exteriorizat iniţial în acte minore de conduită negativă care, cu timpul, se generalizează, degenerând în acte de conduită antisocială, infracţională.2

Apreciind că mediul social global furnizează cu preponderenta informaţii corecte, conforme cu modelul socio-cultural promovat, este necesar să se analizeze modul în care mediul psihosocial determina formarea personalităţii orientate antisocial.

Dintre componentele mediului psihosocial care exercita o influenţă deosebită asupra formării personalităţii individului, atenţia criminologiei s-a îndreptat mai ales asupra familiei, şcolii şi locului de muncă (profesiei).

a) Familia reprezintă principala instanţă de socializare al cărei rol funcţional în structura socială şi în sistemul instituţiilor sociale permite realizarea a două funcţii principale: socializarea primară a copiilor pentru a deveni membri ai societăţii şi stabilizarea personalităţii adulţilor.

Familia îşi realizează funcţiile sale socializatoare în cadrul unor situaţii specifice:

— situaţiile de „educare morală“ în care sunt esenţiale relaţiile şi autoritatea din interiorul familiei, prin care copilul îşi formează o primă imagine despre lume şi viaţa, despre norme şi valori;

— situaţiile de „învăţare cognitivă“ care îi formează copilului sistemul de cunoştinţe, aptitudini şi deprinderi necesare convieţuirii sociale;

— situaţiile de invenţie şi imaginaţie care dezvoltă fantezia şi capacităţile creatoare;

— situaţiile de comunicare psihologică, care dezvoltă afectivitatea specific umană.

Un rol deosebit de important în cadrul interacţiunii părinte-copil, în modelarea personalităţii copilului îl are, de asemenea, stilul educativ. Dacă el este echilibrat, inteligent, raţional, bazat pe preocuparea constantă a părinţilor de a cunoaşte profound viaţa copilului, de a-i transmite acestuia o imagine exactă asupra realităţilor care-l înconjoară, de a-l face să înţeleagă posibilităţile reale care i se oferă pentru a-şi satisface aspiraţiile, constituie o premisă majoră pentru formarea unei personalităţi armonioase.

b) Şcoala deţine, de asemenea, un loc important în formarea personalităţii individului. Ea este menită să dezvolte aptitudinile, să transmită cunoştinţele profesionale, să formeze, să dezvolte şi să consolideze atitudinile pozitive, pregătind pentru viaţa generaţia tânără.

Corelaţia dintre criminalitate şi nivelul de instruire şi educaţie nu poate fi neglijată. Indivizii cu un volum redus de cunoştinţe, cu carente educaţionale pronunţate, fără o reprezentare exactă asupra valorilor şi normelor sociale, nu discern binele de rău, licitul de ilicit.

Preocupată mai ales de rolul său informativ, şcoala poate scăpa din vedere rolul formativ, menirea să educativă. Elevii ajung să se grupeze în relaţii erarhice, fragmentare, care îndepărtează de şcoală pe cei mai puţin dotaţi, care se îndreaptă către anturaje în care îşi pot satisface nevoia de apreciere.

c) Profesia, prin ea însăşi, nu reprezintă decât o modalitate de a evita delincventa prin asigurarea unor venituri oneste.

Cercetările întreprinse asupra cauzelor infracţiunilor comise cu violenţă releva că majoritatea subiecţilor activi au un statut ocupaţional precar, instabil, cei mai mulţi dintre aceştia neavând nici o calificare.3

În concluzie, socializarea adultului se construieşte pe fondul cunoştinţelor, deprinderilor şi motivaţiilor dobândite în cursul socializării primare, ulterior intervenind multiple alte instanţe, factori şi agenţi caracterizaţi prin structuri educaţionale şi mecanisme de influenţa din ce în ce mai puternice. Ca rezultat al întregului proces, conduitele indivizilor se identifică cu cerinţele rolurilor sociale, în aşa fel încât prescripţiile socio-culturale ale mediului devin constante şi repere de bază ale personalităţii.

Apariţia conduitelor antisociale decurge, astfel, din însăşi esenţa societăţii, din criză economică pe care o străbate. În acest context, anomia reprezintă o stare specifică societăţilor dezorganizate social, zguduite de revoluţii sau crize sociale profunde, în urma cărora se amplifică tendinţele de devianta socială iar modelele promovate devin confuze.

Consecinţă tipică a raporturilor contradictorii în planul socialului este înstrăinarea individului şi modificarea în sens antisocial a structurii sale de personalitate, manifestată prin individualism, indiferenta afectivă, egocentrism şi agresivitate. Într-adevăr, personalitatea umană, după structurarea sa, nu rămâne un dat imuabil, ci se modifică odată cu schimbarea elementelor bio-psiho-sociale care o compun.

Orientarea antisocială a personalităţii infractorului

Orientarea antisocială a personalităţii infractorilor este diferită că grad de intensitate şi mod de manifestare. Din aceste considerente, conceptul de orientare antisocială a personalităţii dobândeşte două semnificaţii:

— într-o primă accepţiune, el defineşte incapacitatea individului de a răspunde adecvat sistemului de norme şi valori promovat de societate. Individul orientat antisocial recunoaşte sistemul licit de valori, dar personalitatea sa prezintă o disfuncţie, o inadaptare, nereuşind să reacţioneze întotdeauna în conformitate cu aceste norme şi valori;

— într-o a doua accepţiune, personalitatea orientată antisocial elimina sistemul de norme şi valori general acceptate de societate, însuşindu-şi norme şi valori proprii, care sunt contrare celor eliminate. În acest caz nu mai este vorba de o disfuncţie sau de inadaptare ci dimpotrivă, personalitatea infractorului este pe deplin adaptată, dar la norme şi valori ilicite. Acest tip de personalitate orientată antisocial aparţine, de regulă, recidiviştilor.4

Gradul de intensitate a orientării antisociale a personalităţii infractorului sugerează pericolul social potenţial pe care îl reprezintă acesta. Spre exemplu, un individ neadaptat, dar care nu contestă sistemul de norme şi valori impus de societate, prezintă un pericol social potenţial mai redus, deşi într-o situaţie concretă favorabilă el poate săvârşi infracţiunea.

Trăsăturile psihologice caracteristice infractorului

Cunoaşterea comportamentului infracţional reprezintă o necesitate, infractorii fiind indivizi extrem de diverşi, de aceea un studiu aprofundat psihologic şi criminologic, oferă posibilitatea obţinerii unor informaţii utile atât pentru cercetători cât şi pentru organele de urmărire penală.

Trăsăturile psihologice caracteristice infractorului sunt:

a) Egocentrismul. Egocentrismul, că o trăsătură a persoanei, se caracterizează prin tendinţa de a raporta totul la propria persoană, atât din punct de vedere afectiv, cât şi cognitiv. În anumite limite, egocentrismul priveşte conservarea de sine, afirmarea de sine. Sub raport mintal, persoană îşi face o imagine pozitivă despre sine, ea considerând că propria persoană este punctul de reper pentru toate sentimentele, emoţiile, totul raportându-se la sine şi pentru sine. Dar, procedând astfel, omul se rupe de realitatea imediată şi cade în subiectivism, nerecunoscând importanţa lumii înconjurătoare, îndeosebi lumea socială. Sub raport afectiv, se dezvoltă exagerat sentimentul de afirmare proprie, iar când acesta nu reuşeşte, se dezvoltă invidia şi mânia pentru ceilalţi oameni. Se ajunge la sentimentul de frustrare, disperare, orgolii, vanitate, tot atâtea stări afective, care împing pe om la izolare sau conflict cu oamenii.

b) Labilitatea. Trecerea la comiterea unei crime este favorizată şi stimulată de o altă trăsătură de bază a criminalului, anume labilitatea.

Structura labila este o structură slabă, schimbătoare, cu voinţă slabă cu putere de stăpânire slabă şi nestatornica. O asemenea structură poate să cuprindă mai multe planuri, cum ar fi:

— afectivitatea, supusă unor fluctuaţii;

— prevederea redusă şi nesigură;

— iniţiative, însoţită de recunoaştere;

— puterea de voinţă, şovăitoare şi schimbătoare;

— influenţabilitatea şi sugestibilitatea pronunţate;

— luarea unei hotărâri pripite şi apoi părăsite;

— relaţii de prietenie cu alţi oameni, trecătoare şi schimbătoare;

— labilul este ca un lichid fără forme şi care ia forma vasului în care se toarnă.

Labilitatea este influenţată şi de tipurile de criminali.

c) Agresivitatea. În procesul de trecere la comiterea infracţiunii (crimei), trăsătura agresivităţii infractorului joacă un rol important. De regulă, cele mai multe infracţiuni constau într-o faptă pozitivă — se face ceva, într-o acţiune comisiva (se loveşte, se sustrage etc.) care presupune efort, atac, adică un act agresiv. Agresivitatea intervine în momentul în care se trece efectiv la săvârşirea concretă a faptei.

Agresivitatea este o formă de manifestare a unei tendinţe, a unui instinct de împiedicare a animalului sau a omului de a-şi consuma hrana, apă, etc. pentru satisfacerea unei nevoi. În atare situaţii, agresivitatea este utilă în limitele necesare.5

Agresivitatea este, după teoria criminologică, de mai multe feluri: autoagresivitatea, în caz de automutilări, în timp de război, pentru a scăpa de front (ori în caz de sinucidere); agresivitatea fiziologică, care este influenţată de emoţii mari, pasiuni, de factorii sociali; agresivitate patologică, în cazul persoanelor psihopate sau psihotice.

Agresivitatea se dezvoltă în cazul împiedicării satisfacerii unor trebuinţe, dorinţe. O asemenea obstrucţionare provoacă emoţii vii, tulburare, mânie şi prin aceasta, agresivitatea creşte.

Nu sunt lipsite de importanta cazurile de frustrări, de lipsire violenta de un obiect care ar satisface unele nevoi, care conduc apoi la tulburări morale mai intense.

Agresivitatea, că structura psiho-fizică, devine un motiv şi o mijlocire de comitere de infracţiuni.

d) Indiferenţa afectivă. Indiferenţa afectivă este o stare psiho-fizică ce devine o trăsătură caracteristică a unor criminali, stare care favorizează trecerea la săvârşirea unei crime.

Ea constă în absenţa unor emoţii şi sentimente de omenie ce privesc relaţiile dintre oameni. Este vorba de emoţii şi sentimente de simpatie, prietenie între oameni, datorită cărora oamenii nu-şi fac rău unul altuia sau unii altora.

Criminologia modernă, mai ales criminologia clinică au dezvăluit că o trăsătură a criminalului este lipsa acestor stări afective, este aşa-numita „indiferenta afectivă“, inclusiv indiferenta morală a criminalului, trăsături care generează sau favorizează săvârşirea de infracţiuni. Indiferenţa afectivă releva ideea că infractorul este lipsit de inhibiţia necesară pentru a se opri de la comiterea crimei, inhibiţie pe care o aduce suferinţa pe care crimă o aduce victimei se datorează şi incapacităţii de angajament afectiv.

Originile indiferenţei afective pot fi un deficit bio-constituţional moştenit. Perversiunea criminalului izvorăşte din plăcerea morbidă ce i-o provoacă suferinţă altuia. Dar aceste origini pot fi şi de ordin educativ şi mediu social.

În familiile în care părinţii au atitudini şi comportări dure, cu acte de violenţă frecvente, copiii seamănă cu părinţii.6

e) Indiferenţa morală. Un aspect important, strâns legat de indiferentă afectivă, este indiferentă sau instabilitatea morală a criminalului.

În istoria criminologiei s-a discutat mult faptul că un criminal nu se poate opri de la comiterea crimei de teamă pedepsei prevăzute de lege.

Lombroso a explicat acest lucru prin:

— grijă predominanta faţă de prezent prin comiterea crimei şi satisfacţiile aduse de comitere;

— prin intensitatea mobilurilor şi a dorinţelor prezente, cele legate de infracţiune şi neglijarea insatisfacţiilor mai târziu.

În ceea ce priveşte puterea de prevedere a criminalului, Torde şi alţi ideologi şi criminologi, au conchis că, totuşi, criminalul are putere de prevedere, chiar cu unele lipsuri, probă că ei iau măsuri în privinţa ascunderii unor bunuri obţinute prin comiterea crimei ori a valorificării lor, precum şi măsuri pentru evitarea prinderii şi arestării lor.

S-a discutat şi despre judecată morală a criminalului, despre capacitatea lui de a distinge binele de rău, susţinându-se că el, criminalul, neglijează aceste aspecte, mai cu seamă că este preocupat mai mult de aspectele concrete ale comiterii infracţiunii şi a ştergerii urmelor acesteia.

De aici s-a trecut apoi la cercetarea sensibilităţii morale, a afectivităţii morale, a sentimentelor morale.

Atunci s-a discutat mult, mai ales în psihiatrie, despre nebunia morală, care constă în tulburarea sau absenţa emoţiilor şi sentimentelor morale, care lipsesc la criminal.

Un punct de vedere important în această materie l-a avut Garofalo, care subliniază rolul mare al afectivităţii în comiterea unei infracţiuni cu violenţă. El face distincţia între nebunul moral şi insensibilul moral. Primul se distinge prin aceea că trăieşte o plăcere anormală în comiterea unei crime, pe când insensibilul moral se caracterizează prin aceea că el este lipsit de:

a) dureri simpatetice pentru alţii şi durerea lor;

b) este lipsit de repugnanta exterioară firească, repugnanta care există la oameni oneşti şi la oameni cu simţ moral.

Spre a judeca şi a avea prevederi morale, este necesar să existe înţelegere pentru durerile altuia, îndeosebi ale victimei infracţiunii. La criminalii plini de resentimente şi răutate nu poate exista nici milă şi durere pentru victime, şi nici idei de bine, idei morale.

Pe această linie, O. Kinberg observă că infractorul este rece din punct de vedere afectiv, faţă de aproapele sau, iar Di Tullio sublinia slabă sensibilitate şi sentimentalitate a criminalului. La recidivişti se releva sentimentul şi ideile de injustiţie pe care le practică, acestea fiind expresia egocentrismului şi egoismului, dar şi a capacităţii de angajament afectiv.

Situaţia preinfracţională

Etiologia faptei antisociale nu presupune doar existenţa unui anumit tip de personalitate, ci şi a unei situaţii concrete de viaţă, deoarece actul infracţional constituie răspunsul pe care personalitatea orientată antisocial îl oferă unei situaţii determinate.

Situaţia preinfracţională reprezintă un ansamblu de circumstanţe exterioare personalităţii delincventului, care preceda actul infracţional. În literatură de specialitate se face distincţie între două elemente ale situaţiei preinfracţionale:7

a) evenimentul (sau seria de evenimente) care determină apariţia ideii infracţionale în mintea delincventului. Acest element poate avea o largă variabilitate în timp. El poate fi răspunsul instantaneu la o provocare, ori poate proceda cu mult formarea ideii infracţionale. În primul caz putem exemplifica prin săvârşirea unui omor în cazul flagrantului de adulter (ideea omuciderii apare în momentul constatării evenimentului), sau executarea furtului, tâlhăriei ori delapidării când ideea faptei antisociale survine ca rezultat al unor lipsuri materiale. La rândul său, rolul evenimentului originar diferă serios în etiologia infracţiunii. El poate fi decisiv în cazul prezentat al infidelităţii conjugale ori poate fi nesemnificativ, cum ar fi în cazul omorului comis de un alcoolic;

b) circumstanţele în care fapta antisocială se pregăteşte şi se execută. Acest element vizează circumstanţe fără legătură cu motivaţia infracţională, dar decisive în trecerea la act. Astfel, prezenţa unei arme în cazul infracţiunilor săvârşite cu violenţă favorizează realizarea proiectului infracţional.

Fără îndoială că între diversele elemente ale situaţiei preinfracţionale, victima are un rol important. Ea poate fi provocatoare, neglijenţa sau indiferenţă faţă de comiterea infracţiunii.

În principiu, adoptarea variantei de comportament infracţional va interveni în acele ipoteze în care între orientarea antisocială a personalităţii şi situaţia preinfracţională se realizează o compensare sub raportul eficienţei contributive.

Mecanismul trecerii la act

Trecerea la săvârşirea actului infracţional este elementul care diferenţiază infractorii de noninfractori. Analiza trecerii la act surprinde momentul impactului dintre personalitate şi situaţia concretă de viaţă. Personalitatea prezintă interes sub aspectul intensităţii orientării sale antisociale (diferenţa de grad), precum şi a trăsăturilor de caracter care o susţin: egocentrismul, agresivitatea, indiferenta afectivă şi labilitatea.

Situaţia concretă de viaţă, aşa cum s-a arătat, creează premise mai mult sau mai puţin favorabile trecerii la act. În funcţie de intensitatea orientării antisociale a personalităţii infractorului, pentru a se trece la săvârşirea infracţiunii, situaţia concretă de viaţă poate îmbrăca atât forma condiţiei necesare, cât şi pe cea a condiţiei necesare şi suficiente.

Odată întrunite aceste criterii, subiectul este pus în situaţia de a delibera şi a opta între mai multe variante de comportament. În procesul psihologic de deliberare intervin criterii motivaţionale (mobil şi scop), valorice (semnificaţia socială şi juridică a faptei), morale, afective şi materiale (condiţii concrete de realizare a faptei). Considerăm situaţia concretă de viaţă ca fiind propice pentru săvârşirea faptei, rezultatul procesului de deliberare depinde numai de gradul de intensitate al orientării antisociale a personalităţii, iar aspectul final al deciziei este o reflectare elocventa a acestei diferenţe de grad. Pentru infractorul de profesie, care are o orientare antisocială a personalităţii deosebit de marcată, rezultatul deliberării este uşor de anticipat. Sistemul propriu de norme şi valori îi justifică conduita şi îi dă un caracter legitim. Numai când factorii de risc rezultaţi din analiza situaţiei concrete de viaţa sunt foarte mari, opţiunea să va fi alta, operând cu criteriile probabilităţii.8

Atunci când orientarea antisocială a personalităţii are un grad mai redus de intensitate, criteriile pozitive nu mai suferă o desconsiderare atât de radicală.

Trecerea la act surprinde faza dinamică în producerea infracţiunii. Confruntarea de argumente în favoarea sau împotriva unei anumite decizii devine acută, are aspect conflictual. Trecând prin fazele teoretice ale asentimentului temperat, asentimentului formulat şi a crizei, opţiunea în favoarea săvârşirii faptei infracţionale are semnificaţia unei eliberări psihice pentru infractor şi a unui eşec social, care se vor consuma o dată cu procesul de transformare a posibilităţii în realitate.

Desigur, nu excludem eventualitatea că infracţiunile să fie săvârşite spontan, din culpă ori cu praeterintenţie, dar acestea reprezintă excepţia care confirmă regulă şi constituie tot o expresie a unor personalităţi orientate antisocial, caracterizate prin impulsivitate, agresivitate sau neglijenţă faţă de valorile sociale ce sunt protejate de legea penală.