Restrîngerile aduse dreptului la respectul vieţii private şi de familie conform prevederilor Convenţiei europene pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale

Iulia Butnaru, doctorandă
Recenzent: V. Gamurari, dr., conf. univ.

Drepturile şi libertăţile omului sînt prioritare în ansamblul complex de probleme şi deziderate ce preocupă la etapa actuală societatea. Republica Moldova înaintează ferm pe calea promovării şi protecţiei drepturilor omului, inclusiv prin desfăşurarea procesului continuu de racordare a legislaţiei naţionale la standardele internaţionale. Republica Moldova este parte la o serie de acte internaţionale cu privire la drepturile omului ale căror norme, unanim acceptate, au menirea de a proteja viaţa personală a fiinţei umane. Dintre toate aceste acte internaţionale, la care Republica Moldova este parte, o importanţă deosebită o reprezintă Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, care în articolul 8 prevede Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, precum şi restrîngerile aduse dreptului dat. Cuvinte cheie: viaţă intimă, viaţă privată, viaţă familială, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.

Human rights and freedom are priority given in the whole complex of problems and requirements that concern at present society. The Republic of Moldova is going forward firmly on the promotion and protection of human rights, including through the continuous process of adjusting national legislation to international standards. The Republic of Moldova is part to a number of international acts on human rights whose rules, unanimously accepted, are meant to protect the personal life of the human being. Of all these international acts to which Moldova is a part, of particular importance is the European Convention for the protection of human rights and fundamental freedom, which in article 8 provides a right to respect for private and family life, as well as with the restrictions given by the right. Keyworlds: intimate life, private life, family life, European Convention on Human Rights and Fundamental Freedoms.

Drepturile şi libertăţile omului sînt prioritare în ansamblul complex de probleme şi deziderate ce preocupă la etapa actuală societatea. Doar prin respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale fiecărei persoane problemele contemporane de primă importanţă pot fi soluţionate eficient şi pe termen lung. Republica Moldova înaintează ferm pe calea promovării şi protecţiei drepturilor omului, inclusiv prin desfăşurarea procesului continuu de racordare a legislaţiei naţionale la standardele internaţionale. Nu este suficient însă să proclamăm ataşamentul faţă de valorile umane, să le declarăm drept obiective majore, trebuie să le promovăm şi să le respectăm instituind mecanisme eficiente de realizare1.

Principalele valori pe care le proclamă Constituţia din primele sale articole şi pe care le pune în sarcina statului de a le garanta sînt: demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane. Unul din aspectele principale ale demnităţii şi personalităţii umane îl constituie dreptul la viaţa intimă, familială şi privată, căruia a fost consacrat articolul 28 din Constituţie2.

Dreptul la viaţa privată este unul dintre drepturile fundamentale ale omului. Conceptul a fost explicat mai întîi ca „dreptul de a fi lăsat în pace“, însă el a evoluat pînă în zilele noastre într-un concept mai larg, care ar putea fi definit ca dreptul unei persoane fizice de a decide cîtă informaţie personală să divulge, cui şi pentru ce anume.

Viaţa privată cuprinde toate aspectele activităţii individuale a omului, faptele, acţiunile şi relaţiile în care el se manifestă în viaţa privată a individului3. Articolele ce garantează respectarea vieţii private, a vieţii de familie, a domiciliului şi a corespondenţei, dreptul de a se căsători şi acela de a întemeia o familie, cît şi egalitatea între soţi, proteguiesc un larg evantai de drepturi conexe şi derivate4.

Istoria lumii, dacă nu constituie prin ea însăşi un exemplu de implicare directă şi dirijare de către stat a vieţii individului, cel puţin conţine multe exemple în acest sens. De cele mai multe ori însă statul, din diverse motive (religioase, morale, cutumiare, etc.) a încălcat şi a nesocotit interesele private ale omului. De aici şi concluzia justă că asemenea situaţii nu mai pot fi tolerate şi că trebuie luate măsuri radicale pentru legiferarea pe plan internaţional a respectului reciproc dintre stat şi persoană. Astfel, Republica Moldova este parte la o serie de acte internaţionale cu privire la drepturile omului ale căror norme, unanim acceptate, au menirea de a proteja viaţa personală a fiinţei umane5.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată la 10 decembrie 1948 în aricolul 12 prevede: „Nimeni nu va fi obiectul unor imextiuni arbitrare în viaţa sa particulară, în familia sa, în domiciliul său ori în corespondenţă, nici al unor atingeri ale onoarei sau reputaţiei sale. Orice persoană are freptul la protecţia legii împotriva unor astfel de imixtiuni sau atingeri“.

Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice din 16 decembrie 1966, prevede în arrticolul 17: „Nimeni nu va putea fi supus vreunor imixtiuni arbitrare sau ilegale în viaţa particulară, în familia, domiciliul sau corespondenţa sa, nici la atingeri ilegale aduse onoarei şi reputaţiei sale. Orice persoană are drept la protecţia legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri“.

Convenţia internaţională cu privire la drepturile copilului, în articolul 16, prevede: „Nici un copil nu va face obiectul ingerinţelor arbitare sau ilegale în viaţa sa personală, familia sa, domiciliul sau corespondenţa sa şi nici al unor atacuri ilegale la onoarea şi reputaţia sa. Copilul are dreptul la protecţia legii contra unor astfel de imixtiuni sau atacuri“.

Din actele internaţionale, la care Republica Moldova este parte, o importanţă deosebită o reprezintă Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, care în articolul 8 „Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie“ prevede: Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în axercitarea acestui drept decît în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora“6.

În ultimul timp tot mai des este pus în discuţie subiectul referitor la înregistrarea informaţiei ce ţine de viaţa privată a cetăţenilor de către autorităţile statului, în particular, de către organele de drept, de către autorităţile care administrează domeniul tehnologiilor informaţionale etc., enunţăndu-se temerile că acest fapt ar putea contribui la încălcarea masivă a drepturilor omului. Dar acumularea anumitor informaţii de către autorităţile publice este numai o parte a problemei. O altă parte constă în faptul că, odată cu dezvoltarea tehnologiilor computerizate, informaţia privind viaţa privată a cetăţenilor tot mai frecvent se introduce în bazele de date ale diferitor organizaţii private (bănci, compani ide asigurări etc.) sau ale instituţiilor publice de drept care acordă servicii şi acumulează informaţii multilaterale despre cetăţeni şi despre persoanele juridice (oficii cadastrale, notari ş. a.) În majoritatea cazurilor, persoanele fizice şi juridice nu mai pot ţine sub control informaţia respectivă chiar atunci cînd ele însele au prezentat-o organizaţiilor în cauză. Şi în asemenea situaţie nu este exclus faptul că informaţia dată va nimeri la terţe persoane, astfel fiind violat şi dreptul la viaţa privată. În unele ţări, bazele de date cu informaţie completă privind persoanele incluse în aceste baze (bancare, de asigurări sociale, inspecţiei auto etc.) se vînd liber tuturor doritorilor.

Pentru a preîntîmpina asemenea cazuri, în virtutea articolului 8 din Convenţie, Statul are obligaţia de a asigura la maximum respectarea vieţii private, prin adoptarea măsurilor legislative şi de alt ordin care ar contribui la prevenirea violării drepturilor ce ţin de respectarea vieţii private a unui număr considerabil de cetăţeni7.

Obligaţiile statului pe tărîmul respectării vieţii private şi de familie sunt de două feluri: negativă şi pozitivă. Obligaţia negativă se referă la protecţia individului împotriva acţiunilor arbitrare din partea autorităţilor publice. Obligaţiile pozitive se referă atît la asigurarea prin reglementare şi practică a unui cadru optim de exercitare a dreptului garantat (legislaţie pentru reglementarea situaţiei copilului natural, măsuri pentru exercitarea dreptului de vizită etc.), dar şi la prevenirea şi sancţionarea ingerinţelor nejustificate în exerciţiul acestui drept, prin reglementarea răspunderii terţilor (detectivi, jurnalişti etc.)8.

Aşa cum se menţionează în literatura de specialitate, obligaţia pozitivă a statelor, o obligaţie de a face, tradiţional asociată drepturilor economice şi sociale, este aceea de a „lua măsurile rezonabile şi adecvate pentru a proteja drepturile care îi revin individului în baza Convenţiei“9.

Frederic Sudre subliniază importanţa „efectului orizontal“ al Convenţiei, menţionînd că acesta contribuie la o largă aplicare a articolului 8, cu atît mai mult cu cît atingerile aduse dreptului la respectarea vieţii private şi de familie sunt adesea consecinţa faptelor unor persoane particulare, şi atrage în sarcina statului obligaţia pozitivă de a asigura protecţia vieţii private şi de familie împotriva ingerinţelor simplilor particulari10.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat Republica Moldova în repetate rînduri pentru ingerinţa în viaţa privată şi de familie, materializată, în special, prin publicarea declaraţiilor defăimătoare într-un ziar şi neasigurarea protecţiei reputaţiei (Cauza Petrenco contra Moldovei), refuzul autorităţilor de a introduce în actele de identitate etnia reclamantului (Cauza Ciubotaru contra Moldovei), lipsa garanţiilor suficiente în legislaţie pentru a preveni interceptarea abuzivă a convorbirilor telefonice (Cauza Iordachi şi alţii contra Moldovei), lipsa garanţiei protecţiei confidenţialităţii avocat-client la perchiziţia biroului şi a locuinţei unui avocat (Cauza Mancevschi contra Moldovei), intrarea ilegală a colaboratorilor poliţiei în curtea casei reclamantului (Cauza Guţu contra Moldovei), interdicţia pentru reclamantul deţinut de a avea întrevederi cu familia sa (Cauza Ciorap contra Moldovei), cenzurarea corespondenţei deţinuţilor (Cauza Ciorap contra Moldovei)11.

Fiind stabilit faptul că litigiul se referă la viaţa privată sau de familie, la domiciuliu sau la corespondenţă, Curtea începe examinarea conţinutului plîngerilor invocate cu privire la aricolul 8 (2), menţionat mai sus. Din moment ce a fost stabilit faptul că litigiul presupune un drept protejat de articolul 8, faza următoare examinării constă în întrebarea dacă măsura contestată interferează cu exercitarea acestui drept. Printre exemplele de ingerinţă sunt citate următoarele acţiuni:

— Luarea copiilor de la părinţii lor şi încredinţarea lor asistenţei publice;

— Întreruperea corespondenţei deţinuţilor;

— Perchiziţionarea unui domiciliu;

— Colectarea şi consemnarea informaţiilor într-un dosar secret al poliţiei12.

Articolul 8 al Convenţiei cuprinde un alineat ce conţine o clauză generală de ordin public permiţînd statului să aducă restricţii dreptului garantat. Aceste clauze generale de ordin public conţin de altfel derogări calificate drept „ingerinţe“ în articolul 8 al Convenţiei. Aceste restricţii, pentru a fi conforme cu Convenţia, trebuie să satisfacă patru criterii:

— Restricţia trebuie să atingă un drept garantat;

— Măsura constitutivă a restricţiei trebuie să fie prevăzută de lege;

— Măsura restrictivă trebuie să urmărească un scop ligitim;

— Ea trebuie să fie necesară într-o societate democratică13.

Rezultă deci că o acţiune a statului care aduce atingere dreptului persoanei la respectul vieţii private trebuie să îndeplinească unele condiţii, iar Curtea Europeană verifică foarte riguros existenţa lor. De asemenea, neîndeplinirea unei obligaţii pozitive a statului, care a dus la limitarea dreptului la respectul vieţii private şi de familie, poate constitui o violare a articolului 8 al Convenţiei14.

Restricţia trebuie să atingă un drept garantat. Spre deosebire de textele francez şi englez, care folosesc noţiunea de „ingerence“, respectiv „interference“, traducerea în limba română a Convenţiei foloseşte termenul de „amestec“. Credem însă că acesta nu poate avea o altă semnificaţie decît cea pe care Curtea o dă termenului de „ingerinţă“. Scopul esenţial al aricolului 8 este de a proteja individul împotriva unei ingerinţe arbitrare din partea autorităţilor15. Reclamantului îi revine rolul de a stabili veridicitatea ingerinţei. În virtutea faptelor, majoritatea persoanelor care constituie obiectul unei urmăriri secrete ignoră ingerinţa. Alţii o bănuiesc, totuşi fără a avea dovezi suficiente. Dificultatea reclamantului de a demonstra că comunicările sale au fost interceptate îl provoacă uneori să susţină că însăşi existenţa legislaţiei aduce atingere dreptului său la respectarea vieţii private şi a corespondenţei sale în sensul articolului 816.

Este evident că restricţiile prevăzute de articolul 8 paragraful 2 al Convenţiei nu vizează numai drepturile garantate de articolul 8 paragraful 1 al Convenţiei. Deci, atingerea nu poate privi tot ce a fost exclus din domeniul de aplicare al acestui articol de către jurisprudenţa fostei Comisii şi de Curte, ca dreptul la o bună reputaţie, obligaţia pentru pasagerii unui automobil de a pune centura de siguranţă, dreptul de a moşteni, chiar dacă dreptul în cauză este garantat de o altă dispoziţie din Convenţie, aşa ca refuzul de a satisface serviciu militar din motive de conştiinţă, care nu aduce atingere vieţii private17.

Ingerinţa trebuie să fie imputabilă autorităţilor statale, oricare ar fi acestea, adică organelor statului sau agenţilor acestuia ce acţionează în calitate oficială, indiferent că este vorba despre autorităţi administrative, judiciare sau legislative18. Prin urmare aceasta nu poate fi imputată unor simpli particulari, chiar dacă Curtea consideră că intervenţia judecătorului în relaţiile între particulari devine o ingerinţă atunci cînd aduce atingere unui drept garantat de Convenţie19.

Măsura constitutivă a restricţiei trebuie să fie prevăzută de lege. O măsură ce constituie o ingerinţă în exercitarea unui drept protejat de articolul 8 al Convenţiei va fi recunoscută ca fiind compatibilă cu acesta din urmă, doar dacă este prevăzută de lege. Dacă măsura contestată nu îndeplineşte acest criteriu de legalitate, ea este echivalată unei încălcări fără a mai fi necesară examinarea cazului în fond. Anumite domenii ale dreptului par în mod deosebit vulnerabile din acest punct de vedere. Acesta este, în special, cazul legislaţiilor şi reglementărilor ce vizează urmărirea secretă, protecţia copiilor şi interceptarea corespondenţei deţinuţilor20.

„Legea“ ca atare, nu este de finită de Convenţie, Curtea a considerat însă că este vorba despre o „noţiune autonomă“, independentă de sensul pe care îl poate avea acest termen în dreptul statelor contractante.

Dîndu-i acestei noţiuni un sens material, şi nu unul pur formal, Curtea a inclus toate normele care au forţă juridică, nu numai cele care au statutul de lege conform dreptului intern. Sunt, aşadar, cuprinse în noţiunea autonomă de „lege“ atît dreptul scris (normele juridice emanînd de la autorităţile competente ale statului semnatar al Convenţiei-Constituţie, legi, acte normative ale administraţiei centrale sau locale-sau convenţiile internaţionale aplicabile în dreptul intern ori actele de reglementare date în baza unei legi formale ale statului), cît şi jurisprudenţa (nu numai pentru ţările din sistemul common law, ci şi pentru cele din sistemul continental)21.

În plus, o ingerinţă este „prevăzută de lege“ chiar dacă ea se bazează pe o legislaţie delegată, edictată în cadrul unei legi sau relativă la executarea unui tratat internaţional. Chiar într-o ţară de drept scris, este o „lege“ în sensul Convenţiei textul în vigoare aşa cum este el interpretat de jurisdicţiile naţionale, chiar dacă nu este datoria Curţii să se eprime cu privire la modul în care jurisdicţiile naţionale interpretează şi aplică dreptul intern al unei ţări.

Nu este suficient ca o „lege“ să fi prevăzut o ingerinţă în exerciţiul unui drept: este necesar ca dispoziţia în cauză să poată fi cunoscută de cel căruia ea i se aplică şi să fie redactată în termeni suficient de clari. Legea trebuie deci să satisfacă două criterii:

— ea trebuie să fie accesibilă tuturor, ceea ce impune un minimum de publicitate;

— ea trebuie să fie previzibilă, adică cel faţă de care ea se aplică trebuie să-i înţeleagă sensul şi, mai ales, să se simtă vizat de ea22.

Cerinţa accesibilităţii este îndeplinită atunci cînd textele normative şi jurisprudenţa pertinentă sunt publicate sau cel puţin sunt aduse la cunoştinţa destinatarilor, care au astfel posibilitatea de a le consulta. În literatură se arată, în acest sens, că „publicitatea unei legi nu se asigură numai prin publicarea ei în monitorul (jurnalul) oficial al statelor contractante. Aducerea la cunoştinţă publică în inetriorul unei societăţi a regulamentului ei de ordine interioară sau o simplă instrucţiune ministerială care reglementează condiţiile în care se cenzurează corespondenţa deţinuţilor, adusă la cunoştinţa acestora, asigură publicitatea necesară pentru a face asemenea dispoziţii accesibile“23.

În cauza Rotaru contra României Curtea a constatat o încălcare a acestei cerinţe şi implicit a articolului 8, prin faptul că dreptul intern al României referitor la deţinerea şi folosirea de informaţii de către Serviciul Român de Informaţii nu indică cu sufiecientă claritate limitele şi modalităţile de exercitare a marjei de apreciere acordate autorităţilor24.

Legea în cauză trebuie să răspundă în egală măsură criteriului „previzibilităţii“; norma în cauză trebuie să fie suficient de precisă pentri a-i permite individului să acţioneze în funcţie de prevederile enunţate. Efectiv, ar exista un pericol de arbitraritate prea important dacă legea ar conferi autorităţilor publice o putere de apreciere prea extinsă, fără a-i preciza limitele.

Astfel, în cazurile Huvig şi Cruslin contra Franţei, Curtea a considerat că art.81 din Codul de procedură penală nu răspundea acestui criteriu din pricina unei latitudini prea mari lăsate judecătorului de instrucţie pentru a determina cînd, unde şi cum se va proceda la o interceptare telefonică. De altfel, un mandat de perchiziţie redactat în termeni largi, acordînd anchetatorilor o largă marjă de acţiune, nu răspunde cerinţelor de previzibilitate din articolul 825.

Măsura restrictivă trebuie să urmărească un scop ligitim. Aceasta este de fapt nucleul măsurilor de limitare a exercitării drepturilor prevăzute de articolul 8 al Convenţiei26.

Din momentul în care s-a stabilit că o ingerinţă este prevăzută de lege, Curtea continuă examinarea doar în cazul cînd ea urmăreşte un scop ligitim în sensul articolului 8 (2). Aceasta din urmă enumeră de fapt o listă de obiective pe care Statul poate încerca să le invoce pentru a se justifica. Spre exemplu, Statul poate să argumenteze prin faptul că:

— Colectarea şi arhivarea informaţiilor cu privire la persoane este „necesară pentru securitatea naţională“;

— Interceptarea corespondenţei deţinuţilor urmăreşte 1apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor penale“;

— Retragerea copilului dintr-o casă unde predomină violenţa sau refuzul de a acorda încredinţarea sau dreptul de vizită unui părinte se înscrie în cadrul „protecţiei sănătăţii sau moralului“ sau în „protecţia drepturilor şi libertăţilor altei persoane“;

— Expulzarea sau deportarea unei persoane „este necesară pentru bunăstarea economică a ţării“.

Statul pîrît îi revine obligaţia de a identifica scopul sau scopurile ingerinţei şi este în general în măsură să invoce un motiv plauzibil, deoarece justificările potenţiale enumerate în paragraful 2 sunt formulate în termeni foarte vagi (necesităţile securităţii naţionale, spre exemplu). Reclamantul pretinde adeseori de altfel, că motivul invocat de Stat nu este „adevăratul motiv“ al ingerinţei, chiar dacă Judecătorii de la Strasbourg nu acceptă uşor acest tip de argumente. De fapt, aceşti Judecători acordă în general puţină atenţie motivelor invocate de către Stat pentru a justifica acţiunile sale şi deseori regrupează scopurile pretinse — precum protecţia sănătăţii sau moralei sau protecţia drepturilor şi libertăţilor altei persoane — în unul singur. Astfel, în majoritatea cazurilor, Curtea acceptă ideea că Statul a acţionat avînd un scop ligitim şi rareori respinge scopul sau societate democratică caracterizată de toleranţă şi spirit de deschidere, o atingere adusă unui drept protejat de Convenţie trebuie să fie proporţională cu scopul urmărit.

Pentru a se dovedi „necesară“ într-o societate democratică caracterizată de toleranţă şi spirit de deschidere, o atingere adusă unui drept protejat de Convenţie trebuie să fie proporţională cu scopul urmărit. În caz că atingerea adusă vieţii private este constituită de incriminarea penală de activităţi homosexuale, Curtea îşi rezervă dreptul de a verifica dacă există „o necesitate socială imperioasă“ pentru a considera asemenea acte infracţiuni. Curtea cere o justificare socială suficientă constînd îndeosebi în capacitatea de a dăuna altuia sau în existenţa unor repercursiuni importante asupra colectivităţii. De asemenea, atunci cînd examinează dacă neacordarea unui drept de vizită a copilului este o măsură „necesară“, Comisia pune în balanţă interesul copilului şi cel al părintelui, preponderenţa fiind recunoscută intereselor copilului. Acest principiu al necesităţii a condus fosta Comisie la decizia că, în caz de ingerinţă în viaţa privată a unui individ, este necesar de a-l informa pe cel interesat de supravegherea secretă la care a fost supus, din momentul în care această notificare nu mai compromite scopul restricţiei. Totodată, în caz de cercetare a unor infracţiuni contra siguranţei externe a statului, lipsa unei notificări a posteriori celui interesat poate fi justificată dacă notificarea ar compromite obiectivul ingerinţei27.

De exemplu, în cauza Buckley contra Regatului Unit (1996), Curtea a acceptat restrîngerea adusă dreptului reclamantei de a-şi instala caravana pe propriul teren aflat la ţară, în scopul legitim al protecţiei siguranţei publice. Un alt scop legitim acceptat de Curte, ca justificînd o îngerinţă în dreptul la protecţia domiciliului, a fost protecţia drepturilor şi libertăţilor altora. În cauza Chappell contra Regatului Unit (1989), perchiziţia domiciliară a fost justificată prin protecţia drepturilor de proprietate intelectuală ale companiilor de cinema împotriva copierii şi distribuirii ilegale de producţii cinematografice28.

Determinarea existenţei scopului legitim este, aşadar, prima etapă în cadrul examenului de fond al ingerinţei, acesta continuîndu-se cu verificarea condiţiei ca ingerinţa să fi fost necesară într-o societate democratică29.

Ea trebuie să fie necesară într-o societate democratică. Faza finală a examinării conform articolului 8 se referă la determinarea caracterului „necesar“ al ingerinţei într-o „societate democratică“. În mod sigur nu este suficient ca Statul să aibă un motiv pentru a întreprinde măsurile constitutive ale îngerinţei30.

Curtea Europeană a explicat de mai multe ori înţelesul expresiei „necesar într-o societate democratică“. Astfel, termenul „necesar“ nu este sinonim cu „indispensabil“, dar nici nu are flexibilitatea unor expresii ca „admisibil“, „obişnuit“, „rezonabil“ sau „dezirabil“. Potrivit opiniei Curţii, expresia „necesar într-o societate democratică“ trebuie să corespundă unei nevoi sociale imperioase de a lua măsurile respective, iar aceste măsuri trebuie să fie proporţionale cu scopul legitim urmărit31.

Orice interpretare excesiv de îngustă sau vastă a termenului „necesar“ este prin urmare respinsă de către Curte, care aplică mai degrabă o politică de proporţionalitate. Poate să pară surprinzător faptul că Judecătorii de la Strasbourg nu au descris încă în detaliu ceea ce constituie în concepţia lor o societate democratică. În cazul Dudgeon contra Regatului Unit, totuţi, în această privinţă a fost evocată toleranţa şi spiritul de sinceritate. În contextul articolului 8, ei subliniază importanţa supremaţiei dreptului într-o societate democratică şi necesitatea de a se opune ingerinţelor arbitrare în drepturile recunoscute de către Convenţie. În plus, conform Judecătorilor, Convenţia a fost concepută pentru a ocroti şi promova idealurile şi valorile unei societăţi democratice. În ansamblu, totuşi, acţiunea necesară într-o societate democratică se determină, în contextul articolului 8, în raport cu echilibrul atins între drepturile individului şi interesul public, aplicat fiind principiul proporţionalităţii.

În ansamblu, principiul proporţionalităţii recunoaşte că drepturile omului nu sunt absolute şi că exercitarea drepturilor unui individ trebuie întotdeauna să fie apreciată în raport cu interesul public mai larg. Aceasta este metoda de a ajunge la acest echilibru şi utilizarea sa este de acum înainte curentă în aplicarea Convenţiei de către Judecătorii de la Strasbourg. În special, aceştia au amintit în repetate rînduri că „preocuparea de a asigura un echilibru just între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale individului este inerent în ansamblul Convenţiei“32.

În fine, ingerinţa trebuie să fie proporţională cu scopul şi obiectivul urmărit de autorităţi. Organele de la Strasbourg, dar şi, din ce în ce mai des, jurisdicţiile franceze se arată foarte ataşate de acest principiu al proporţionalităţii. De exemplu, deciziile de expulzare a străinilor susceptibile de a aduce atingere respectării vieţii de familie, în care jurisdicţiile franceze verifică dacă măsura de expulzare este proporţionată cu ruptura vieţii de familie, proporţionalitatea fiind apreciată întotdeauna în raport cu dreptul protejat33.

Evaluarea proporţionalităţii ingerinţei în scopul urmărit este un proces complex frecvent care implică luarea în consideraţie a mai multor factori, precum: interesul care trebuie protejat de ingerinţă, gravitatea ingerinţei şi necesitatea socială imperativă pe care Statul caută să o satisfacă.

— În ceea ce priveşte interesul care trebuie protejat de ingerinţă, spre exemplu, Curtea a precizat, în cazul Dudgeon contra Regatul Unit, că trebuie să existe motive deosebit de grave pentru a considera legitimă o ingerinţă în dreptul de a avea individual relaţii sexuale. Anumite drepturi sunt prin urmare în mod inevitabil recunoscute ca fiind superioare altora, fapt ce complică justificarea oricărei ingerinţe care provoacă pagube în exercitarea lor.

— Cît priveşte caracterul ingerinţei, este clar că cu cît este mai mare forţa şi gravitatea sa cu atît motivele invocate pentru a o justifica trebuie să fie imperative. De asemenea, motivele pentru a interzice orice contact între un părinte şi un copil plasat trebuie să fie mai imperative în a limita acest contact.

— Necesitatea socială imperioasă la care ingerinţa trebuie considerată necesară cere o evaluare serioasă, iar măsurile de protecţie a securităţii naţionale sunt uneori mai uşor de justificat decît cele care vizează, spre exemplu, apărarea moralei. În plus trebuie notat că caracterul societăţii democratice influenţează în mod egal asupra acestei examinări, după cum demonstrează apelurile constante ale Curţii cu privire la necesitatea garanţiilor care protejează individul contra utilizării arbitrare a puterii publice34.

După cum a fost menţionat dreptul la viaţa intimă, familială şi privată nu este absolut, exerciţiul său putînd fi limitat în temeiul articolului 54 al Constituţiei Republicii Moldova care prevede că exerciţiul drepturilor şi libertăţilor nu poate fi supus altor restrîngeri decît celor prevăzute de lege, care corespund normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional şi sînt necesare în interesele securităţii naţionale, integrităţii teritoriale, bunăstării economice a ţării, ordinii publice, în scopul prevenirii tulburărilor în masă şi infracţiunilor, protejării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altor persoane, împiedicării divulgării informaţiilor confidenţiale sau garantării autorităţii şi imparţialităţii justiţiei.

Astfel, limitarea exerciţiului dreptului la viaţa intimă, familială şi privată poate fi impusă, cu respectarea unei proceduri legale, în cazuri expres stabilite, cum ar fi:

— lipsirea de drepturile părinteşti;

— tratamentul forţat (de alcoolism, toxicomanie, boli venerice, contagioase etc.);

— plata pensiei alimentare pentru întreţinerea copiilor;

— perchiziţiile în cazuri de infracţiune flagrantă etc.