Primele reforme penitenciare la începutul României moderne

Andrei SMOCHINĂ, doctor habilitat, profesor universitar
Luminiţa Eleni MEREI, doctorand la IISD al AŞM

Dacă în trecut, cei care au mers la închisoare au fost destinate să fie pradă crimelor, iar închisorile au fost considerate locuri de represiune și infamie, în timp societatea a început să aibă grijă de situația lor și închisoarea a încetat să fie considerat doar ca un loc de represiune, dar, de asemenea, de corijare. În secolul al XIX-lea, problema reformei penitenciare a început să reprezinte o preocupare pentru de jurişti, sociologi, filantropi și avocați. Cuvinte cheie: penitenciar, reformă, închisori, regim

If in the past, those who went to prison were destined to be prey to crime, and prisons were considered places of repression and infamy, in time the society started to care about their situation and the prison ceased to be regarded only as a place of repression, but also of amendment. In ancient times, no one thought of the moral amendment of those imprisoned, but only of the repression of those guilty. In the early nineteenth century, the issue of penitentiary reform began to concern, more intensely, statesmen, sociologists, humanitarians, philanthropists and lawyers. Keywords: prison, reform, imprisonment

Prima organizare a întregului serviciu al închisorilor s-a făcut în anul 1862, după Regulamentul aprobat şi decretat cu Decretul Domnesc nr. 630, din 11 august, intrat în vigoare la 1 octombrie acelaşi an, când s-au unificat ambele servicii ale închisorilor, desfiinţându-se administraţia ce exista pe atunci în Ţara Românească şi introducându-se sistemul penitenciar aplicat în Moldova1.

Odată cu unificarea celor două servicii, s-a decretat şi înfiinţarea, pe lângă Secţia IV a Ministerului de Interne, a doi adjuncţi, unul pentru corespondenţă şi altul pentru contabilitate, iar, în ceea ce priveşte sistemul adoptat pentru închisori, s-a hotărât să se pună treptat în aplicare, în măsura în care s-ar fi găsit localuri încăpătoare.

Regulamentul se ocupa atât de organizarea serviciului stabilimentelor penitenciare, cât şi de înfiinţarea stabilimentelor de binefacere.

Astfel, conform art. 7, 8, 14, 17, 50 şi 56 din Cartea II a Codului Penal2, închisorile erau clasificate astfel:

1. Preventive, pentru cei necondamnaţi încă.
2. Corecţionale, pentru cei condamnaţi de la 6 zile până la 2 ani.
3. De recluziune, la munca silnică la ocnă, pe viaţă şi pe timp mărginit.
4. De recluziune, la munci silnice mai uşoare.
5. Corecţionale, pentru minorii de la 8 la 20 de ani.
6. De recluziune, pentru femei de toate categoriile3.

Închisorile preventive cuprindeau două secţiuni: una pentru bărbaţi şi alta pentru femei.

Secţiunea rezervată bărbaţilor trebuia să aibă trei categorii: pentru arestaţii preventiv, pentru condamnaţii până la 6 luni şi pentru arestaţii aflaţi în trecere. Stabilimentele de binefacere erau pentru bărbaţii infirmi cerşetori, pentru femeile infirme cerşetoare, pentru cerşetorii valizi şi pentru orfanii nevârstnici. Stabilimentul nevârstnicilor avea ca bază lucrul şi colonizarea agricolă.

Tratamentul fizic al arestaţilor era anume reglementat, atât în ceea ce priveşte hrana, cât şi îmbrăcămintea.

Hrana zilnică a fiecărui arestat se compunea din trei litre de mălai sau o oca de pâine în post, din o litră de carne, sau 50 grame de brânză, sau 50 grame de slănină preparată cu legume sau 75 grame de lapte acru. În post, arestaţii primeau peşte sărat şi diferite legume, preparate cu borş sau altfel4.

Ca îmbrăcăminte, condamnaţii corecţionali şi recluzionari aveau câte o camaşă, o pereche de izmene şi trei perechi de opinci în fiecare an; un sucman (zeghe) de aba sură, o pereche de bernevici (iţari) tot de aba, o bonetă de aba cu vipuşcă galbenă şi cu numărul arestatului — toate acestea pentru trei ani5.

Cei condamnaţi la pedeapsa ocnei, având în vedere faptul că prestau o muncă mult mai grea şi că îmbrăcămintea se uza mai repede, aveau, anual, 2 cămăşi, 2 perechi de izmene şi 4 perechi opinci; un sucman, o pereche de iţari, o căciulă de aba albă cu vipuşcă roşie, purtând numărul lor — la fiecare trei ani.

Femeile condamnate primeau 2 cămăşi, 2 perechi de ciorapi, o rochie de anghină, un sucman, o pereche de pantofi de piele şi un tulpan pentru cap. Sucmanul era pentru doi ani, iar celelalte efecte pentru doi ani.

Condamnaţii corecţionali din închisorile judeţene aveau aceeaşi îmbrăcăminte.

Arestaţii dormeau în comun în paturi mari, având saltele şi perne umplute cu paie, precum şi o pătură de învelit; condamnaţii la ocnă dormeau pe rogojini.

Pentru infirmeriile de pe lângă închisori, se prevăzuse mobilierul şi efectele de îmbrăcăminte pentru bolnavi.

Serviciul medical era făcut de un medic chirurg, care se ocupa şi de starea igienică a închisorii, iar serviciul religios se făcea de către un preot.

În ceea ce priveşte regimul moral, erau prevăzute mai multe dispoziţii cu privire la disciplina arestaţilor şi pedepsirea lor, la judecata lor de către un pretoriu de disciplină, la învăţătura de carte şi instrucţia religioasă şi la lucru în închisori, ca mijloc de îndreptare şi de moralizare.

Pedepsele disciplinare care se puteau aplica arestaţilor erau: oprirea vizitei din partea familiei; oprirea corespondenţei cu familia; oprirea de la plimbare; restricţii la tutun; oprirea de la muncă;. interzicerea unui fel de mâncare; osândirea la a mânca doar mămăligă goală; închiderea într-o celulă de lucru; închiderea într-o celulă fără lucru; închiderea singur într-o celulă întunecoasă; legarea fiarelor de mâini şi de picioare6.

După gravitatea culpei, aceste pedepse se puteau completa una cu alta, iar dacă pedeapsa aplicată nu avea nici un efect, directorul, pe răspunderea lui, aplica şi lovituri. Această din urmă pedeapsă era rezervată cazurilor grave, aplicarea ei urmărind să-i îngrozească pe ceilalţi arestaţi.

Toţi arestaţii valizi trebuiau să fie supuşi la muncă, excepţie făcând cei care aveau vârste mai mari de 70 de ani.

Statul beneficia de produsul muncii arestaţilor în procente reglementate astfel: 2 părţi din 10 în cazul muncii condamnaţilor la ocnă, 3 din 10 pentru cei condamnaţi la recluziune, 4 din 10 pentru cei condamnaţi la închisoare corecţională, 3 din 10 pentru femeile condamnate. Ceea ce rămânea arestaţilor din produsul muncii lor se împărţea în două: jumătate primeau pentru a-şi îndulci traiul, iar cealaltă jumătate se trecea la masa de rezervă, care li se dădea la eliberare. Minorii eliberaţi după ispăşirea pedepsei primeau o remunerare, în natură sau în bani, conformă cu purtarea avută în închisoare, calculată după câştigul pe care l-ar fi putut avea lucrând în ultimul an.

Potrivit Regulamentului, întreţinerea închisorilor judeţene, care anterior cădea în sarcina fiecărui judeţ în parte, cădea în sarcina statului.

Personalul administraţiei închisorilor se compunea din personalul serviciului central şi din personalul serviciului exterior al tuturor închisorilor.

Personalul serviciului central era compus dintr-un inspector general, un inspector adjunct, de un prim secretar şi un al doilea secretar. Personalul serviciului exterior se compunea dintr-un director, un contabil grefier, un intendent, un registrator, un medic, un preot şi 3 gardieni la suta de arestaţi. Pentru personalul închisorilor de femei, Regulamentul lăsa administraţia să hotărască după nevoi. Personalul închisorilor de judeţe se compunea dintr-un îngrijitor şi un registrator.

Salariile funcţionarilor închisorilor erau foarte mari în comparaţie cu salariile celorlalţi funcţionari ai statului. În plus, tot personalul serviciului închisorilor aveau iluminatul şi locuinţa gratuite, de la stat, sau primeau o indemnizaţie7.

Starea închisorilor nu s-a îmbunătăţit prea mult în anii ce au urmat Regulamentului din 1862. În cei 12 ani cât Regulamentul a fost în vigoare, s-au făcut doar nişte mici încercări de organizare, fără nici un rezultat practic pentru îmbunătăţirea stării închisorilor. În afară de îmbunătăţirile aduse tratamentului fizic al arestaţilor, pentru care Regulamentul conţinea dispoziţii precise şi numeroase, şi de experienţele făcute cu înfiinţarea câtorva ateliere de lucru, putem spune că, în general, perioada aceasta nu a dus la o reală schimbare a regimului închisorilor.

S-au reparat şi amenajat câteva localuri de închisori din vechile mănăstiri, dar nu s-a construit nici o clădire nouă, care să corespundă scopului şi destinaţiei unei închisori moderne.

Regimul moral nu a câştigat aproape nimic, închisorile rămânând în acea vreme ceea ce fuseseră şi până atunci: nişte stabilimente de represiune, şi nu de amendare.

Nu a existat nici un program privind construirea unor noi clădiri. Închisorile erau instalate în vechile localuri de mănăstiri, fără a li se aduce vreo transformare potrivită întrebuinţării lor. Sumele alocate de la bugetul statului, destul de însemnate, erau cheltuite pentru reparaţii şi mici amenajări.

Legislaţia penală, care se îndulcise mult pentru vinovaţi şi care, prin Codul Penal din 1864, făcuse să dispară orice urmă a pedepselor barbare din trecut, se ocupa îndeosebi de soarta condamnaţilor, ca de o chestiune nu numai socială, ci şi umanitară. Închisoarea nu trebuia să fie un loc de tortură şi de infamie, ci un loc de represiune şi de amendare. Cu toate acestea, chiar dacă s-au luat măsuri privind tratamentul fizic al arestaţilor, a fost cu totul neglijat tratamentul lor moral. Situaţia existentă în epocă era cauzată şi de lipsa unui personal bine pregătit pentru un serviciu al închisorilor care trebuie privit ca un adevărat apostolat.

Închisorile rămăseseră aproape aceleaşi, iar preocuparea principală era ca societatea să fie apărată de cei vinovaţi de săvârşirea unor infracţiuni, prin măsurile cele mai severe de pază şi siguranţă. În 1862, închisorile existente erau următoarele: temniţa capitalei Bucureşti, temniţa Giurgiu, temniţa Craiova, temniţa Ocnele Mari, temniţa Târgu Ocna, temniţa Schitul Ostrov, Penitenciarul Iaşi, Penitenciarul de vagabonzi Ismail. În fiecare judeţ (cu excepţia Iaşiului şi a Bucureştiului) exista câte un arest preventiv. Ulterior, au fost înfiinţate temniţele Mărgineni (pentru recluziune), Bucovăţ (pentru corecţie), Floreşti (pentru vagabonzi), Dobrovăţ (pentru corecţie), închisoarea din Focşani, pe lângă Curtea de Apel, închisorile de la Pângăraţi şi Bisericani. Pentru infirmi şi cerşetori, s-au înfiinţat ospiciile de la Orgoeşti şi Lipova, mutate în 1866 la Plătăreşti8.

În virtutea dispoziţiilor Regulamentului din 1862, au fost înfiinţate următoarele ateliere de lucru: atelierul de cartonat (la penitenciarul Văcăreşti), fabrica de tăbăcărie (la Dragomireşti, mutată mai târziu la Mărgineni), atelierul de pielărie groasă (la Mărgineni), atelierul de curelărie, cismărie, frângherie şi filaturi (la Târgu Ocna), atelierul de cismărie (la temniţa Bucureşti), atelierul de tâmplărie, fierărie şi lăcătuşerie (la Bucovăţ)9. Înainte însă ca aceste ateliere de lucru să devină mai numeroase, prin punerea condamnaţilor la muncă, prin deprinderea lor cu o meserie, ceea ce ar fi avut ca efect agonisirea unui capital, ele au fost desfiinţate.

Regulamentul din 1862 are meritul de a fi încercat o timidă reformă a regimului penitenciar din România, sortită din păcate eşecului.

Legea de organizare a închisorilor din 1874

a) Noua organizare a închisorilor

În epocă, câştiga teren ştiinţa penitenciară, care se ocupă cu studiul modului de organizare şi de funcţionare a locurilor de executare a pedepselor privative de libertate, cum sunt penitenciarele10. Ştiinţa penitenciară modernă a arătat că pentru ca pedeapsa să ajungă la rezultate pozitive este necesar ca regimul la care este supus condamnatul să nu fie numai în raport cu gravitatea infracţiunii săvârşite ci, în acelaşi timp, adaptat personalităţii infractorului. Se cerea, prin urmare, individualizarea tratamentului care i se aplică infractorului. S-a admis însă că, practic, această individualizare este imposibilă şi s-a admis că rezultate pot fi obţinute prin separarea deţinuţilor în grupuri cât mai omogene, operaţiune denumită de Heger Gilbert seriaţiune penitenciară11. Apărută în secolul al XIX-lea, această concepţie s-a putut realiza pe baza a trei sisteme:

1. Sistemul auburnian12, regim mixt, în care condamnaţii stăteau ziua în comun sub regimul tăcerii, iar noaptea în izolare individuală;

2. Sistemul philadelphian, sistem celular;

3. Sistemul irlandez, sistem progresiv13.

Unul dintre specialiştii în ştiinţa penitenciară a fost chemat în ţara noastră de regele Carol I. Ferdinand Dodun de Perrières, funcţionar al Ministerului Justiţiei din Franţa, şi-a dat măsura priceperii sale în alcătuirea legii din anul 1874, lege care avea să guverneze penitenciarele din România până în anul 1930. Legea lui Dodun a rezistat 55 de ani prin marile sale calităţi. Ea instituia în închisori sistemul auburnian14. Legea a fost votată în sesiunea ordinară a Corpurilor Legiuitoare din 15 noiembrie 1873, şi sancţionată cu Decretul domnesc No. 169, din 26 ianuarie 1874.

Potrivit noii legi şi în conformitate cu dispoziţiile Codului Penal, închisorile se împărţeau în închisori de prevenţiune şi închisori de osândă. Închisorile preventive se împărţeau şi ele în două categorii: închisori preventive pentru delicte şi închisori preventive pentru crime (aceste închisori puteau fi însă în acelaşi stabiliment). La rândul lor, închisorile de osândă se împărţeau în mai multe categorii, corespunzătoare pedepselor prevăzute de legea penală, şi anume:

— închisori de pedeapsă corecţională şi poliţienească;

— închisori de muncă zilnică;

— închisori de recluziune;

— închisori de detenţie15.

Condamnaţii la închisoarea poliţienească îşi puteau executa pedeapsa şi în aresturile preventive.

Articolul 2 al Legii de organizare a închisorilor din 1874 stipula că „toate închisorile vor fi împărţite în diviziuni pentru femei, bărbaţi, majori şi minori, fără comunicaţie între dânşii, supuse regimului celular mixt“.

Regimul penitenciar se aplică după diferitele categorii de închisori, astfel:

1) Închisorile de prevenţie şi acuzaţi

„Preveniţii sau acuzaţii vor trebui să fie îndeosebi închişi în chilii singuratice, îndestul de spaţioase, sănătoase şi bine aerate.

În timpul zilei, cei care vor voi a lucra, se pot întruni în ateliere sau săli comune.

Însă sunt învoiţi a lucra în chilia lor toţi acei care vor cere aceasta“ (Art. 8).

2) Închisorile de osândiţi la muncile silnice

„Osândiţii vor fi închişi îndeosebi prin chilii îndestul de spaţioase, sănătoase şi bine aerate. În zilele de lucru, ei se întrunesc la locul de muncă şi sunt supuşi regimului tăcerii“ (Art. 11).

3) Închisorile de recluziune

„Fiecare osândit va fi închis într-o chilie îndestul de spaţioasă, sănătoasă şi bine aerată. În timpul zilei, toţi osândiţii vor fi întruniţi şi supuşi la îndatorirea de a păzi tăcerea“ (Art. 15).

4) Închisorile de corecţiune

„Osândiţii la închisoare vor primi osânda lor în stabilimente numite: case de corecţiune“ (Art. 17).

„Ei vor locui îndeosebi prin chilii îndestul de spaţioase, sănătoase şi bine aerate. În zilele de lucru, ei pot fi întruniţi prin săli sau ateliere comune, dar sunt îndatoriţi să se supună la regula tăcerii. Toţi acei care vor prefera să stea deosebiţi în timpul zilei, vor putea fi învoiţi, după cererea lor, a lucra în chiliile lor“ (Art. 18).

5) Închisorile de femei

„Se vor efectua închisori deosebite pentru femeile osândite la munci silnice, pentru cele de la recluziune şi pentru cele de la închisoare“ (Art. 21).

„Pe cât timp numărul lor va fi mic, ele pot fi coprinse şi într-un singur stabiliment, dar în despărţituri deosebite, fără nici o comunicaţie“ (Art. 22).

6) Casele de educaţiune corecţională

„Nevârstnicii condamnaţi în virtutea art. 62, 63 şi 65 din Codul penal vor fi închişi, în virtutea art. 64 din Codul penal, în case speciale, care vor purta numele de case de educaţiune corecţională; ei vor fi supuşi la sistemul celular de noapte, se vor întruni ziua, fără a fi supuşi la regimul tăcerii“ (Art. 24).

7) Închisorile de recidivă

Cu privire la aceste închisori, legiuitorul a făcut o excepţie, aplicând sistemul philadelphian, adică schimbând viaţa în comun ziua în viaţa de celulă ziua şi noaptea.

„Osânditul în recidivă va sta închis singur, zi şi noapte, într-o chilie îndestul de spaţioasă, sănătoasă şi bine aerată“ (Art. 29).

„Se exceptează de la acest regim arestaţii de la 70 ani în sus“ (Art. 36).

Din păcate, însă, dispoziţiile legii cu privire la aplicarea sistemului penitenciar au rămas literă moartă, viaţa în comun, ziua şi noapte, rămânând o curentă practică. Mai mult, din cauza faptului că localurile închisorilor erau cu totul improprii destinaţiei lor, chiar împărţirea pe categorii a deţinuţilor se făcea anevoie.

b) Administraţia închisorilor, personalul şi atribuţiile lui

Toate închisorile erau puse sub autoritatea directă a Ministerului de Interne, cu o administraţie centrală specială, având ca şef un Director general16.

Personalul administraţiei centrale se compunea din: un director general, un sub-director, un şef al contabilităţii, un şef al biroului corespondenţei şi personalului, un şef al biroului statistic, un verificator al biroului de material, un arhivar şi un registrator.

Directorul general avea misiunea de a aplica dispoziţiile legii, de a imprima uniformitatea în dezvoltarea sistemului prevăzut de lege, de a veghea şi a forma personalul serviciului închisorilor şi de a asigura aplicarea pedepselor potrivit sentinţelor pronunţate. El este învestit cu toată autoritatea pentru a dispune, cu consimţământul ministrului, modificările şi îmbunătăţirile cerute de aplicarea sistemului penitenciar, precum şi de a propune bugetul anual, de a alege personalul închisorilor şi de a cere destituirea funcţionarilor17.

Sub-directorul era şeful cancelariei: el primea hârtiile oficiale şi le dădea cursul legal. El semna hârtiile în locul directorului general şi le contrasemna pe cele subscrise în numele ministrului. Sub-directorul veghea la îndeplinirea îndatoririlor fiecărui funcţionar şi înlocuia Directorul general când acesta lipsea18.

Ceilalţi funcţionari aveau atribuţii anume prevăzute potrivit cu specificul muncii birourilor lor, atribuţii ce erau fixate de Regulamentul general al penitenciarelor centrale şi de ordonanţele şi instrucţiunile Directorului general.

Personalul serviciului exterior se compunea în fiecare închisoare din: un director, un grefier-contabil, un preot, un medic şi câte un registrator-arhivar la închisorile Iaşi, Mărgineni şi Văcăreşti, unde se afla şi un inspector, un sub-chirurg şi un copist. La penitenciarul Văcăreşti se mai afla un contabil mânuitor al fondurilor şi depozitar al materialelor atelierului de cartonat, precum şi un maistru şi un ajutor la acest atelier19.

La penitenciarul Mărgineni se afla un maistru la atelierul de tăbăcărie; la penitenciarul Pângăraţi un maistru la atelierul de abagerie; la penitenciarul Craiova un maistru la atelierul de cismărie; la penitenciarul Galaţi, un maistru la atelierul de perii. La penitenciarul de femei Plătăreşti, în loc de grefier-contabil funcţiona o directoare o sub-directoare, iar serviciul de gardieni se face de către femei-gardiane. La stabilimentul de educaţie corecţională de la Mislea, unde erau deţinuţi minorii, pe lângă celălalt personal de administraţie se mai afla un institutor, un maistru sculptor şi un ajutor al său.

Pentru transportul arestaţilor, serviciul închisorilor avea vagoanele proprii, care circulau pe toate liniile de cale ferată. La fiecare vagon era câte un şef de ambulanţă, iar numărul întregului personal era de 12.

Potrivit legii, personalul aresturilor preventive se compunea dintr-un director, un medic, un preot şi gardieni. Unele aveau şi câte un grefier-contabil sau ajutor de director20. Personalul aresturilor preventive avea atribuţiile prescrise prin Regulamentul general al aresturilor preventive.

c) Tratamentul fizic al arestaţilor

După Regulamentul general asupra regimului închisorilor, tratamentul fizic pentru toate închisorile, cu excepţia casei centrale de corecţie pentru minori, era acelaşi, atât ca hrană, cât şi ca îngrijire corporală.

Ca hrană, se dădea arestaţilor, pentru fiecare individ, 900 grame de pâine, 180 grame de carne şi diferite legume în zilele de post (fasole, linte, mazăre sau bob şi de două ori pe săptămână câte o jumătate de varză acră, în zilele în care nu li se dădea fasole), ceapă, sare, ardei şi 60 kilograme tărâţe pe lună la suta de arestaţi, pentru borş. La Crăciun şi la Paşti li se dădea câte 300 grame de vin de fiecare individ, iar de Paşti condamnaţii primeau şi câte două ouă roşii. Minorilor care erau întrebuinţaţi la munci agricole li se dădea 300 grame de pâine la orele fixate la lucru şi 240 grame de carne pe zi, în loc de 180 grame.

În afara porţiei regulamentare, arestaţii puteau să-şi cumpere, din banii lor trecuţi la partea disponibilă, până la 600 grame de pâine, 300 grame de carne, 600 grame de cartofi, 300 grame de brânză, 300 grame de unt, 300 grame de fructe.

Hrana arestaţilor bolnavi din infirmerie se dădea după prescripţiile medicului21.

Regulamentul prevedea, de asemenea, reguli cu privire la curăţenie şi îngrijirea corporală a condamnaţilor. În anii 1896 şi 1897 s-au instalat băi sistematice la mai multe închisori, iar arestaţii se spălau şi se îmbăiau regulat.

Îmbrăcămintea fiecărui arestat se compunea din trei cămăşi şi două perechi de izmene pentru fiecare an şi dintr-un sucman (zeghe), o pereche bernevici (iţari) şi o bonetă la fiecare doi ani. Zeghea, iţarii şi boneta erau făcute din aba sură, vărgată cu negru. Ca încălţăminte, toţi arestaţii purtau opinci. Minorii aveau ca îmbrăcăminte pentru vară două rânduri de haine din pânză groasă, adică două bluze şi două perechi de pantaloni, iar, pentru iarnă aveau o pereche de pantaloni, o zeghe şi două perechi de cizme — toate acestea pentru câte doi ani. Ca albituri, minorii aveau trei cămăşi şi două perechi de izmene pentru fiecare an.

Condamnaţilor de la munca silnică, care se îmbolnăveau des de hernie din cauza greutăţilor pe care le ridicau, li s-au şi nişte brâie late de aba, pe care le purtau pe timpul cât lucrau în salină22.

Toţi arestaţii dormeau în paturi comune, pe rogojini, având perne de paie şi pături. Arestaţii din celule aveau paturi de fier. În celulele de pedeapsă sau în carcere, nu se afla nici un fel de mobilier, iar arestaţii dormeau pe jos, pe rogojini.

Încălzitul şi iluminatul se făceau după anumite dispoziţii luate în această privinţă, în concordanţă cu nevoile închisorilor şi conform regulilor de igienă, de pază şi de siguranţă cerute de aceste stabilimente. Cu excepţia închisorilor de la Galaţi şi Craiova şi celulelor din închisoarea Văcăreşti, încălzite cu calorifere, toate celelalte închisori erau încălzite cu lemne, iar iluminatul se făcea cu petrol23.

d) Regimul moral

S-a spus, pe drept cuvânt, că regulamentele închisorilor valorează atât cât valorează şi cei chemaţi să le aplice şi că sistemul penitenciar depinde mai mult de persoanele însărcinate să le pună în aplicare decât de sistem însuşi.

În materie de disciplină, gardienii erau şi sunt factorii principali, căci ei erau însărcinaţi cu supravegherea arestaţilor şi ei erau în contact direct cu aceştia. De ei depindea în mare parte menţinerea ordinii şi a disciplinei în închisori.

Legea prevedea anumite pedepse pentru arestaţi în caz de ameninţări, injurii, nesupuneri sau orice încălcări ale regulilor închisorii. Aceste pedepse erau:

— lipsirea de muncă;

— postul cu apă şi pâine până la 24 de ore;

— oprirea de la cumpărarea obiectelor permise de regulament;

— interzicerea vizitelor din partea rudelor;

— reţinerea banilor de muncă;

— carcera;

— fiare la mâini şi la picioare.

Toate aceste pedepse se dădeau prin gradaţie. Astfel, Regulamentul închisorilor prevedea:

„Camera întunecoasă şi singuratică este un mijloc extrem de pedeapsă; prin urmare, nu se va întrebuinţa decât când toate celelalte pedepse aplicate nu au putut corija pe arestaţi.

Asemenea pedeapsă, precum şi aceea a punerii în fiare, vor fi păstrate mai cu seamă pentru fapte nemorale, precum furt, violenţă şi rebeliune, afară de urmările judecătoreşti, dacă este caz“.

Existau însă şi deţinuţi refractari la orice regulă a închisorii şi la orice măsură luată pentru păzirea ordinii şi disciplinei în închisoare, care aveau o ură instinctivă împotriva a tot ceea ce reprezintă autoritatea şi pe care nu-i intimidau nici măcar pedepsele cele mai aspre. Adesea, aceşti deţinuţi aveau adevărate crize de nebunie furioasă. Pe aceştia, gardienii trebuiau să îi supravegheze îndeaproape, să observe toate mişcările lor, să îşi impună autoritatea cu cel mai mare tact şi cea mai mare linişte, fără a avea dreptul de a-i lovi.

În Raportul general asupra închisorilor centrale şi aresturilor preventive pe anul 1897, sunt enumerate mai multe exemple de devotament, tact şi de sânge rece ale gardienilor, exemple demne de semnalat. Astfel, un gardian de la o închisoare centrală, aflându-se în mijlocul câtorva condamnaţi dintre cei mai recalcitranţi, pe care îi surprinsese că pregătesc un început de revoltă, a ştiut, prin tactul şi curajul său, să le impună autoritatea sa până într-atât încât nu numai să-i facă să se supună, ci şi să-şi şi mărturisească planurile lor.

La o altă închisoare, un gardian care supraveghea pe condamnaţi la lucru nu a ezitat în faţa ameninţărilor ce-i puneau viaţa în pericol şi a ştiut să-şi impună autoritatea şi să stăpânească furia răzvrătiţilor.

Un alt gardian a urmărit, punându-şi viaţa în pericol, pe doi dintre cei mai periculoşi condamnaţi, recidivişti, care evadaseră de sub paza santinelei, reuşind să îi aducă înapoi în închisoare. Acest gardian a fost gratificat de Direcţia generală a penitenciarelor şi dat exemplu colegilor săi printr-un ordin trimis tuturor închisorilor.

A existat însă şi un exemplu de gardian care a căzut victimă devotamentului său, la închisoarea de recluziune Mărgineni24.

Dar, menţinerea ordinii şi disciplinei într-o închisoare nu era de ajuns pentru îndreptarea morală a acuzaţilor. Astfel, pe lângă învăţătura de carte a condamnaţilor, pe lângă serviciul religios şi învăţătura religioasă, pe lângă lucrul în ateliere, pe lângă înfiinţarea de biblioteci, au fost avizate şi alte mijloace pentru moralizarea condamnaţilor.

Dezbaterea a mers atât de departe în această privinţă, încât la Congresul de la Roma asupra penitenciarelor, ţinut în anul 1895, ca şi în Congresele Internaţionale de la Paris şi Bordeaux, ţinute în acelaşi an, şi în Congresul de la Anvers, din anul 1898, s-a discutat dacă nu ar trebui înfiinţat un ziar al închisorilor şi dacă nu ar fi oportun să se ţină conferinţe în închisori de către persoane străine de administraţia penitenciară. În România însă, erau multe de făcut în aceste privinţă. Învăţarea scrierii şi a cititului în închisorile centrale s-a mărginit numai la măsurile luate de administraţie de a-i pune pe deţinuţi să înveţe carte cu învăţători luaţi chiar dintre ei. Aceste încercări au dat rezultate, căci mulţi condamnaţi analfabeţi au învăţat să scrie şi să citească.

Serviciul religios şi instrucţia religioasă, care se făceau de către un preot, lăsau mult de dorit, din cauză că nu exista personal preoţesc la închisori care să întrunească necesarele calităţi moralizării arestaţilor25.

Una dintre măsurile la care s-a recurs în scopul moralizării acuzaţilor era lucrul în închisori. În această privinţă, s-a încurajat în cursul anului 1897 lucrul particular al arestaţilor, printr-o ordonanţă a Direcţiei generale, dându-se o mare dezvoltare atelierelor. Apoi, în anul următor s-au înfiinţat alte trei ateliere: unul de încălţăminte, la închisoarea din Craiova, altul de perii, la închisoarea din Galaţi, şi un al treilea de frânghii, la închisoarea din Focşani.

La adoptarea legii din 1874, existau 14 închisori, alte penitenciare fiind înfiinţate ulterior. Între acestea, se găsesc şi închisorile centrale înfiinţate la Constanţa şi Tulcea, odată cu organizarea Dobrogei, dar şi aresturile de ocol din fiecare plasă. Trebuie spus însă că nici una dintre închisorile sfârşitului de secol XIX, nici măcar cele nou construite, nu întruneau condiţiile cerute pentru astfel de stabilimente, legea din 1874 rămânând neaplicată în ceea ce priveşte clădirile şi introducerea regimului celular mixt26.