Christian Gigi CHIRU, doctorand
Recenzent: Vitalie GAMURARI, dr., conf. univ.
|
|
Problema puterilor în stat a existat încă din lumea antică deşi ea nu putea fi pusă încă în legătura cu principiul separării puterilor. Celui căruia îi revine meritul de a fi cercetat pentru prima oara mai metodic şi într-o noua lumină principiul separarii puterilor este filosoful şi juristul englez John Locke. El a dat prima formulare acestei doctrine atribuindu-i valoarea unui principiu de organizare a statului. În lucrarea sa „Essay on civil government“, filosoful englez susţinea existenţa a trei puteri: legislativă, executivă şi federativă. Cuvinte cheie: separaţia puterilor, suveranitate, putere executivă, putere legislativă, |
|
|
|
The Report Between the Legislative and the Executive Power in Exercising Sovereignty Powers problem has existed since the ancient world although she could not be made on the principle of separation of powers yet. Which has the merit of being more methodical investigation for the first time in a new light the principle of separation of powers is English philosopher and jurist John Locke. He gave the first formulation of this doctrine assigning a principle value of state organization. In his „Essay on Civil Government,“ the English philosopher argued that there are three branches: legislative, executive and federative In Locke’s conception, the legislature must belong parliament and supreme power was regarded as generally binding lay down rules of conduct. Limited executive power and law enforcement solve cases that could not be foreseen by the law, were to be entrusted to the monarch. Federative power was given to the king and all have the power to declare war, make peace and conclude treaties. Locke’s ideas had great importance for the history of political doctrines and exerted a definite influence in the constitutional life of the States of North America. They were the source of which was inspired Charles Second, Baron de Montesquieu — 1689—1755 — when, in his book L’esprit des lois resumed and deepened the problem of separation of state powers, giving it shape and shine to us. Keywords: sovereignty, state, powers, government |
|
Problema puterilor în stat a existat încă din lumea antică deşi ea nu putea fi pusă încă în legătura cu principiul separării puterilor.
Celui căruia îi revine meritul de a fi cercetat pentru prima oara mai metodic şi într-o noua lumină principiul separarii puterilor este filosoful şi juristul englez John Locke. El a dat prima formulare acestei doctrine atribuindu-i valoarea unui principiu de organizare a statului. În lucrarea sa „Essay on civil government“, filosoful englez susţinea existenţa a trei puteri: legislativă, executivă şi federativă. În concepţia lui Locke, puterea legislativă trebuia sa aparţină parlamentului şi era considerată puterea supremă deoarece edicta reguli de conduită general obligatorii. Puterea executivă limitată la aplicarea legilor şi la rezolvarea unor cazuri care nu puteau fi prevăzute prin lege, urmau să fie încredinţate monarhului. Puterea federativă era încredinţată tot regelui şi avea în competenţa sa dreptul de a declara război, de a face pace şi a încheia tratate. Ideile lui Locke au avut o deosebită importanţă pentru istoria doctrinelor politice si au exercitat o influenţă certă in viaţa constituţională a statelor Americii de Nord. Ele au fost sursa din care s-a inspirat Charles de Secondat, baron de Montesquieu — 1689—1755 — atunci când, în cartea sa L’esprit des lois a reluat şi adâncit problema separării puterilor statului, dându-i o formă şi o strălucire nouă. Montesquieu dă o formulare precisă şi clară acestei teorii care va forma unul din punctele principale ale programelor revoluţiilor burgheze. După Montesquieu în orice stat există trei puteri distincte: puterea legiuitoare, executivă şi judecătorească. Aceste puteri trebuie să fie atribuite unor organe separate şi independente unele de altele pentru ca, spune Montesquieu „orice om care are o putere este înclinat să abuzeze de ea“ astfel „pentru a nu se abuza de putere trebuie ca prin aşezarea lucrurilor puterea să oprească puterea“. Puterea publică trebuie să fie divizată între mai multe puteri aşa încât o putere să se opună celeilalte şi să creeze, în locul unei forţe unice, un echilibru de puteri. Prin faptul că puterea de comandă în stat se fracţionează între mai multe organe care au acelaşi interes ca atribuţiile sale să nu fie încălcate de celelalte organe, se asigură aplicarea strictă a legilor si respectarea libertatilor individuale.
Cea dintâi aplicaţie practică a principiului separaţiei puterilor în stat a fost realizată de statele americane care în secolul al 18-lea se găseau în plină revoluţie constituţională. Începând din 1780 , primele constituţii ale statelor Massachussetts, Maryland, Virginia, New-Hampshire introduc acest principiu. Ulterior , Constituţia statelor federale, ai cărei creatori au fost Hamilton, Madison şi Jay adoptă principiul separaţiei puterilor sub forma întreită de putere legislativă, executivă si judecătorească. În anul 1791, Revoluţia burgheza din Franţa introducea acest principiu în „Declaraţia drepturilor omului“. Iar mai târziu acest principiu a stat la baza organizării de stat a tuturor statelor burgheze, el fiind consacrat, explicit sau implicit, în constituţiile acestor state.
Statul modern are de îndeplinit trei funcţii fundamentale: legislativă — edictarea regulilor generale; executivă — aplicarea acestor reguli; jurisdicţională — rezolvarea litigiilor care apar în procesul aplicării legilor. Exercitării fiecărei funcţii îi corespunde o „putere“: puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească. Cele trei puteri trebuiesc puse în echilibru prin reglementarea judicioasă a atribuţiilor şi modalităţilor de control reciproc, eliminând , astfel, eventualele abuzuri de putere. Acest scop îl urmăreşte aplicarea principiului separaţiei puterilor în stat. Principiul (teoria) separaţiei puterilor în stat semnifică interdicţia cumulului funcţiilor fundamentale în stat. Constituţia României, revizuită în anul 2003, prevede în mod expres acest principiu la art.1 alin.4: „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor — legislativă, executivă şi judecătorească — în cadrul democraţiei constituţionale.“
La noi in ţară, acesta a fost adoptat în urma Convenţiei de la Paris din 1858, şi apoi menţinut în constituţiile din 1866 şi 1923.
Astfel toate aceste constituţii au plecat de la premisa că statul îndeplineşte trei activităţi principale:
— funcţia legislativă, prin care se îmţelege activitatea statului având ca obiect stabilirea de norme generale de conduită umană, obligatorii şi de aplicare repetată.
— funcţia executivă, care asigură bunul mers al vieţii publice prin organizarea aplicării legilor şi prin punerea lor în executare la cazurile concrete, cu posibilitatea de a se recurge, dacă este necesar, la forţa de constrângere a statului.
— funcţia judecătorească, adică activitatea de pedepsire a infracţiunilor şi de soluţionare cu putere de adevăr legal, în cadrul unei proceduri publice şi contradictorii, a litigiilor juridice.
Totodata aceste constituţii au prevăzut că fiecare din funcţiile statului sunt încredinţate unor organe distincte şi independente unele faţă de celelalte, în sensul că fiecare acţionează fără vreun amestec din partea unui alt organ de stat.
Constituţiile care au pus la baza lor principiul separării puterilor statului ele au fost preocupate să găsească nu numai modalitaţi de menţinere a unui echilibru între aceste puteri dar şi diverse frâne şi contragreutăţi chemate să înlăture pericolul unei alunecări spre adoptarea de măsuri tiranice. Acestea pot fi diferite după cum constituţiile respective aplică mai mult sau mai puţin tranşant principiul separaţiei puterilor, dar ele sunt prezente în toate sistemele construite pe această bază. Unele din ele urmează să fie mânuite de executiv pentru a împiedica eventuale legiferări grăbite sau nepotrivite, iar altele de adunările legiuitoare ca mijloace de control a activităţii executive.
Aşa cum am mai precizat, puterea executivă într-un stat este reprezentată de şeful de stat şi Guvern. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul României, fapt ce determină să avem în vedere atribuţiile fiecarei puteri executive.
Preşedintele îndeplineşte o serie de funcţii specifice:
a) Funcţia de reprezentare presupune ca, în calitate de şef al Statului, Preşedintele sã fie primul reprezentant al statului român atât pe plan intern, cât şi pe cel extern;
b) Preşedintele României este garantul independenţei naţionale, al unitãţii şi al integritãţii teritoriale a ţãrii, de unde şi cerinţa ca acesta sã fie „comandantul forţelor armate“ şi „preşedinte al Consiliului Suprem de Apãrare a Ţãrii“;
c) funcţia de mediere: Preşedintele este solicitat sã realizeze un „arbitraj“ între „puterile statului“ sau între „stat şi societate“.
Preşedintele României are o serie de importante atribuţii în raport cu Parlamentul, Guvernul, alte autoritãţi ale administraţiei publice centrale autonome, în raport cu puterea judecãtoreascã şi Curtea Constituţională, în politica externă precum şi în situaţii excepţionale: Preşedintele României poate adresa mesaje Parlamentului referitoare la principalele probleme politice ale ţării, convoacă Parlamentul rezultat din alegeri, în termen de maxim 20 de zile de la data desfăşurării alegerilor. Preşedintele mai poate cere convocarea unei sesiuni extraordinare a Parlamentului în funcţiune, numai în anumite condiţii, desemnarea candidatului pentru funcţia de prim-ministru; numeşte Guvernul, pe baza votului de încredere acordat de Parlament; revocă şi numeşte unii membri ai Guvernului, în caz de remaniere; Preşedintele României promulgă legile. Poate sesiza şi Curtea Constituţionalã, dacã aprecieazã cã legea, în ansamblu, sau o dispoziţie a ei sunt neconstituţionale. Poate participa la şedinţele Guvernului (atunci când participă le şi conduce). Îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apãrare a Ţãrii, convoacă lucrările acestuia, coordonează şi-i îndrumă activitatea. Propune numirea unor importanţi funcţionari ai administraţiei publice (directorul general al Serviciului Român de Informaţii, judecãtorii şi procurorii financiari din cadrul Curţii de Conturi, doi din membrii Consiliului Naţional al Audiovizualului). Numeşte judecãtorii şi a procurorii, cu excepţia celor stagiari, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii. Poate declara, cu aprobarea prealabilã a Parlamentului, mobilizarea parţialã sau generalã a forţelor armate (numai în cazuri excepţionale, aceastã hotãrâre se supune ulterior aprobãrii Parlamentului, în cel mult 5 zile de la adoptare). Poate institui, în condiţiile legii, starea de asediu sau starea de urgenţã, în întreaga ţarã sau în unele localitãţi, situaţie în care este necesarã o aprobare ulterioarã a Parlamentului, în termen de cel mult 5 zile de la adoptare, încheie, în numele României, tratatele internaţionale ş.a.
Preşedintele României emite decrete (ca acte juridice). Acestea pot avea caracter normativ sau individual. De asemenea, Preşedintele României poate adresa Parlamentului mesaje, poate face declaraţii, apeluri, poate adresa scrisori, acestea fiind, prin efectele lor, acte politice. Decretele prezidenţiale se publică în Monitorul Oficial iar unele dintre ele se contrasemnează de primul-ministru.
Guvernul exercitã conducerea generalã a autoritãţilor administraţiei publice. Ca urmare, Guvernul efectueazã acte de execuţie şi realizeazã conducerea, în ansamblu, a administraţiei publice. Guvernul asigurã executarea de cãtre organele administraţiei publice a legilor şi a celorlalte acte normative, date în aplicarea acestora. Atunci când se impune, Guvernul poate el însuşi sã adopte hotãrâri (norme obligatorii) pentru executarea unor legi. Guvernul are nu numai obligaţia de îndrumare, coordonare şi control a autoritãţilor subordonate pe scarã ierarhicã, ci şi pe aceea de anulare a actelor neconforme cu legea, emise de acestea. Exercitarea acestui drept este înfãptuit de Guvern în mod nemijlocit, dar şi prin reprezentanţii sãi în judeţe şi în municipiul Bucureşti, respectiv prin prefecţi, care conduc în teritoriu serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte autoritãţi ale administraţiei publice centrale. Exercitarea dreptului de control al Guvernului prin prefecţi este limitat numai la activitatea autoritãţilor administraţiei publice locale autonome alese şi la actele emise de aceste autoritãţi, prefectul având dreptul sã atace, în instanţa de contencios administrativ, orice act pe care îl considerã ilegal. Anularea propriu-zisã a actului ilegal, nu este de competenţa prefectului, ci numai a instanţei de contencios administrativ. Guvernul este cel care are, în primul rând, iniţiativa legislativă. Elaborează proiectele de lege a bugetului de stat şi a bugetului asigurãrilor sociale de stat. Asigură administrarea proprietãţii publice şi private a statului. Are atribuţii importante cât priveşte apãrarea ordinii de drept, a liniştii publice şi a siguranţei cetãţeanului, precum şi a drepturilor şi libertãţilor cetãţeneşti, securitatea persoanelor şi a bunurilor acestora, este obligat sã realizeze mãsurile privitoare la apãrarea ţãrii, la organizarea generalã a forţelor armate, trebuie să asigure buna desfãşurare a alegerilor de la toate nivelurile, negociază tratate, acorduri internaţionale care angajează statul român ş.a.
În principiu, Guvernul adoptă două categorii de acte: cu caracter politic, cu caracter juridic.
Actele cu caracter politic nu îmbracă o anumită formă pentru că ele nu sunt reglementate prin norme juridice ci, se concretizează, în general, în mesaje, declaraţii de intenţie, declaraţii politice cu privire la anumite evenimente interne sau externe.
Actele emise de Guvern îşi găsesc reglementarea în toate statele. Constituţia României stabileşte ca Guvernul emite hotărâri, iar acestea reprezintă actele de bază, de esenţă ale Guvernului. Se prevede, tot în Constituţie, că Guvernul poate emite ordonanţe pe baza unei legi de abilitare adoptate de Parlament, pentru perioada în care Parlamentul nu se află în sesiune. Adunarea Constituantă a dorit să asigure continuitatea actului legislativ chiar şi în perioada în care Parlamentul nu se găseşte în sesiune.
Ordonanţele pe care le poate emite Guvernul sunt doar pentru domenii rezervate legilor ordinare.
Conform Constituţiei, Parlamentul poate adopta 3 categorii de legi: legi constituţionale sau fundamentale care privesc revizuirea Constituţiei, legi organice, care privesc reglementarea în unele domenii foarte importante ale societăţii, cum ar fi: regimul proprieăţtii, sistemul electoral, organizarea administrativă, organizarea judecatorească, contenciosul administrativ, bugetul public şi bugetul asigurărilor sociale, finanţele publice, instituţia Avocatul Poporului, instituţia Curţii de Conturi şi alte autorităţi publice autonome centrale.
În afară de hotărâri şi ordonanţe, Guvernul poate emite şi ordonanţe de urgenţă, dar numai în condiţii excepţionale.
Hotărârile de Guvern pot fi adoptate cu majoritatea membrilor prezenţi în cadrul sedinţei de Guvern, iar Guvernul poate lua hotărâri dacă sunt prezenţi majoritatea membrilor Guvernului.
Hotărârea de Guvern se semnează de către primul-ministru şi se contrasemnează de ministrul sau ministrii de resort, adică cei care urmează să pună în aplicare aceasta hotărâre. Hotărârea se publică în Monitorul Oficial şi numai după această publicare ea intră în vigoare, cu excepţia cazurilor când s-a prevăzut o dată certă ulterioară sau un anumit termen pentru intrarea în vigoare a hotărârii respective.
Ordonanţele de Guvern emise pe baza unei legi de abilitare se publică în M.O. şi produc efecte de îndată. Dacă în legea de abilitare s-a prevăzut ca unele ordonanţe sau toate vor fi supuse aprobării Parlamentului în prima zi după reluarea activităţii parlamentare, Guvernul trebuie să supună spre aprobare aceste ordonanţe.
Parlamentul are 3 posibilităţi: aprobă ordonanţa aşa cum a fost emisă de Guvern, respinge ordonanţa, aduce modificări acestei ordonanţe.
În cazul în care ordonanţa a fost respinsă, dar ea produsese efecte anterior respingerii, dacă aceste efecte nu mai pot fi înlăturate, înseamnă că ele rămân caştigate în favoarea celor în cauză. Daca aceste efecte sunt în defavoarea unor persoane, Parlamentul sau Guvernul vor trebui să stabilească eventual despăgubiri sau compensaţii pentru aceste persoane. Cât priveşte ordonanţele de urgenţă, acestea intră în vigoare după momentul depunerii textului ordonanţei la Parlament şi publicării acestuia în M.O.
Orice Parlament este învestit cu putere legislativă. Deciziile Parlamentului European afectează viaţa celor 457 milioane de cetăţeni ai Uniunii, mediul în care trăiesc, educaţia pe care o primesc, sănătatea, protejarea lor în calitate de consumatori, de lucrători sau de cetăţeni pur şi simplu. Dacă prin tratatele fondatoare Parlamentul era doar consultat de Consiliu, astăzi poate modifica propuneri legislative în favoarea cetăţenilor pe care îi reprezintă. Prin procedura de codecizie, introdusă în Tratatul de la Maastricht, Parlamentul votează legislaţia comunitară împreună cu Consiliul.
O propunere legislativă este adoptată după maximum trei lecturi, timp în care proiectul este analizat atât de Parlament, cât şi de Consiliul Uniunii Europene. Fiecare din cele două instituţii are dreptul de a aduce modificări. Dacă nu ajung la un acord, după a doua lectură se creează un Comitet de Conciliere, format din membri ai Consiliului şi ai Parlamentului, care încearcă să conceapă o formă comună a textului. În cazul în care Comitetul de Conciliere nu ajunge la un text comun, sau dacă Parlamentul sau Consiliul nu îl aprobă, actul legislativ nu este adoptat.
Mai mult, deşi Comisia Europeană are monopolul iniţiativei legislative, conform Tratatului de la Maastricht (intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993), Parlamentul European poate invita Comisia Europeană să înainteze o propunere pe care o consideră prioritară Consiliului, făcându-i recomandări de conţinut.
Parlamentul are în continuare un rol consultativ când este vorba de domenii „sensibile“ cum ar fi politica fiscală, politica în domeniul concurenţei, politica industrială, Politica Agricolă Comună, anumite aspecte referitoare la politica socială şi la protecţia mediului, majoritatea problemelor legate de crearea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie (regimul vizelor, politici în domeniul imigrării).
Printre domeniile în care Parlamentul este colegislator se numără: interzicerea discriminării pe motive de naţionalitate, protecţia consumatorului, măsuri de protecţie a mediului în ce priveşte adoptarea şi implementarea programelor de mediu, protecţia sănătăţii prin garantarea de standarde minime de siguranţă pentru organele umane folosite în transplanturi, a sângelui şi produselor derivate, măsuri în domeniul fitosanitar şi veterinar, adoptarea programelor de cercetare, implementarea şi finanţarea reţelelor transeuropene.
Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor — legislativă, executivă şi judecătorească — în cadrul democraţiei constituţionale (conform Constituţiei României din 2003). Conform prevederilor constituţionale, atributele statului sunt realizate de cele trei puteri ale sale astfel:
a) puterea legislativă, înfăptuită de către Parlament cu cele două camere: Senatul şi Camera Deputaţilor;
b) puterea executivă, exercitată de Preşedinte, Guvern, ministere, organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi organele administraţiei publice locale;
c) puterea judecătorească, realizată de către instanţele judecătoreşti: judecătorii, tribunale, curţi de apel, Curtea Supremă de Justiţie.
Aceste puteri trebuie să acţioneze independent fără a-şi încurca treburile unul cu altul. De exemplu, puterea legislativă creează legile şi le pasează în mâna Parlamentului, a regiunilor şi a altor entităţi ce au autonomie legislativă.
După 20 de ani d ela schimbarea regimului politic România se află la ora actuală într-o criză severă instituţională. Problema profundă a democraţiei în România este că cei trei stâlpi care o susţin: executivul, legislativul şi puterea judecataoreasca se află în criză.
Putem spune că criza legislativului se datorează şi faptului că mai mereu legislativul este subordonat executivului, care în decursul recent şi-a asumat foarte multe ordonanţe de urgenţă ( asumarea răspunderii pe legi foarte importante din România care ar trebui dezbătute în paralment) practic executivul prelua legea în loc să o treacă prin paralament.
Sursele crizei legislative sunt de mai multe tipuri: în ordine cronologică, prima cauză a fost faptul că la 22 decembrie 1989 comunismul a fost înlăturat de la putere şi a fost instalată democraţia, condusă la acea dată de Consiliul Frontului Salvării Naţionale, având ambele puteri democratice, cea executivă şi cea legislativă. Această schimbare păreau normale şi acceptabile considerând că puterea nou venită încercă să schimbe regim totalitar care existase înainte cu primul parlament democratic.
Noua lege electorala care prevedea alegeri pentru parlament bicameral (Senat + Deputaţi) a fost votată la presiunile unor partied istorice dar şi politice, acest parlament avea să înfiinţeze şi prima constituţie a României, totuşi subordonarea legislativului s-a păstrat şi asta face că democraţia de azi din România să fie una foarte fragilă.
În ordine instituţională: cauza majoră o constituie nerespectarea unui principiu fundamental în statul democratic şi anume separate puterilor în stat ceea ce generează o serie de dereglări majore la nivelul României şi asupra vieţii cetăţenilor.
În ordine epistemologică o mulţime de disfuncţionalităţi ale democraţiei autohtone, inclusiv cele ale puterii legislative, provin din imunitatea la „reflexivitatea modernităţii“. Sartori spunea că printre condiţiile democraţiei, ultima amintita este aceea ca ideile greşite despre democraţie fac democraţia să nu funcţioneze.
În ordine logică: cauza crizei parlamentarismului, a crizei puterii legislative, a crizei puterii executive, a crizei puterii juridice, cauza crizei democraţiei, de fapt „CAUZA CAUZELOR“ o reprezintă „întreaga stare morală şi intelectuală a societăţii.“
Alexis de Tocqueville încerca să explice cauzele şi influenţele care explicau (şi încă explică) democraţia americană. Iar după ce analiza şi explică mai multe cauze şi influenţe, ajungea la concluzia că „moravurilor li se poate atribui, într-o mare măsură, menţinerea republicii democratice în Statele Unite,“ precum şi „menţinerea instituţiilor politice“.
Abordarea lui Alexis de Tocqueville reprezintă cea mai puternică analiză în domeniul filosofiei politice, dar şi o abordare complementară majoră în raport cu instituţionalismul şi neoinstitutionalism, inspirând incontinuare orientări majore din multe domenii de la cercetarea cauzelor celebrei Revoluţii Franceze a lui Francois Furet până la noile teorii ale societăţii civile şi participării formulate de către Robert Putnam, de la fundamentele liberalismului până la cercetările inovatoare ale regimurilor totalitare communism şi nazism.
Democraţiile moderne şi contemporane funcţionează într-un cadru delimitat al variaţiilor instituţionale. Tocmai pentru a evita confuziile care apar în discursul public, politic şi mediatic cu privire la chestiunile esenţiale ale democraţiei, voi explicita acest cadru instituţional.
În cărţile sale de teoria democraţiei, olandezo-americanul Arend Lijphart a explicat diferenţele dintre cele două mari „familii“ sau „modele“ ale democraţiilor existenţe: modelul majoritar (sau Westminter) şi modelul consensual.
Între cele două modele există zece diferenţe privind regulile şi instituţiile democratice. Aceste zece variabile pot fi separate pe două dimensiun clar diferenţiate (dimensiunea partide-executiv şi dimensiunea federal unitar).
Analiza instituţională a democraţiei româneşti, dimensiune cu dimensiune, scoate la iveală următoarele caracteristici:
Esenţa modelului consensual al democraţiei o reprezintă normele, procedurile şi instituţiile puse în practică pentru a limita cât mai mult dezavantajele care decurg din „domnia majorităţii.“ Dintre toţi autorii, Arend Lijphart prezintă avantajul că îşi ajustează teoria descriptivă şi explicativă pe măsură ce ia în considerare mai multe cazuri de ţări care au intrat în deceniile din urmă în categoria democraţiilor consolidate. La început, Lijphart a folosit conceptul de „consociational democracy“, cu patru caracteristici (mare coaliţie, autonomie segmentală, proporţionalitate, vetoul minorităţii). Ulterior, după analiza comparată a 21/22 de cazuri de democraţii funcţionale, Lijphart a preferat conceptul de „consensual democracy“, cu următoarele opt „majority-restraining elements“:
„1. putere executivă împărţită: coaliţii mari
2. separarea puterilor : formal şi informal
3. bicameralism echilibrat şi minorităţi reprezentative
4. sistem pluripartidist
5. sistem pluripartidist dimensional
6. proporţie reprezentativă
7. federalism şi descentralizare teritoriale sau non-teritoriale
8. constituţie scrisă şi veto minoritar.“
Logica modelului consensual este legată de restrângerea „domniei majorităţii“ prin următoarele principii:
1. împărţirea puterii între majoritari şi minoritari (mari coaliţii)
2. dispersarea puterii (printre executiv şi legislativ, două camere legislative, şi multe partide minoritare)
3. un mod correct de distribuire a puterii (reprezentare proporţională)
4. delegarea puterii(a grupurilor organizate teritoriale sau non-teritoriale)
5. şi o limită formala a puterii (a drptului la veto a minorităţii)“.
Unicameralismul este tipic pentru ţările mici (ţările mici foste comuniste — Albania, Ungaria, Cehia, Bulgaria, multe ţări din Africa, din ceea ce se numea înainte „lumea a treia“ — între care Angola şi Mauritius, din fostul spaţiu al URSS, CSI — ţările baltice: Lituania, Letonia, Estonia, dar şi ţări precum Finlanda, Grecia, Cipru, Luxemburg, Malta, Portugalia, Danemarca, Suedia, Islanda, Israel, Noua Zeelandă) şi ţările autoritare sau deficitare democratic (China, la care o să revin ceva mai jos; Ucraina; Turcia; Iranul, care este o republică teocratică). O menţiune specială merită aici Moldova, unde partidele democratice au lupta împotriva deficitului democratic şi a partidului comunist al lui Voronin propunând inutil trecerea la parlamentul bicameral, ca metodă de întărire a democraţiei.
Bicameralismul este tipic pentru democraţiile vechi ale lumii occidentale, pentru statele federale sau cu regiuni bine delimitate. În categoria bicameralismului intră: cea mai democratică ţară din lume (SUA); cea mai populată democraţie a lumii (India); cea mai mare ţară din lume (Federaţia Rusă); vechile democraţii europene (Marea Britanie, Franţa, Germania, Spania, Italia, Elveţia, Polonia, Olanda, Suedia, Austria, Irlanda, Belgia); democraţiile mai vechi sau mai noi, nord-americane (Canada, Mexic), sud-americane (Chile, Venezuela, Columbia, Brazilia, Argentina), africane (Africa de Sud), asiatice (Japonia, Afganistan, Irak, Pakistan) şi Australia etc. O menţiune aparte trebuie făcută pentru Parlamentul European, căruia Lijphart îi acordă o atenţie specială: fără a intra acum în tipologia parlamentelor bicamerale, Parlamentul UE este caracterizat printr-un parlamentarism puternic. Spre deosebire însă de legislativele naţionale bicamerale, unde devierile de la egalitatea atribuţiilor camerelor tind să vină în avantajul camerei inferioare, în UE este invers: camera superioară (Consiliul Uniunii Europene) este considerabil mai puternică decât camera inferioară (Parlamentul) — ceea ce nu concordă pe deplin cu modelul consensualist, dar şi mai puţin cu modelul majoritarist.
În concluzie putem spune că singurul antidot pentru România cu privire la ieşirea din criza constituţională din punctul de vedere al raportului dintre puterea legislativa si cea executiva este să consolideze democraţia, iar responsabilitatea trebuie împărţită.
Statul reprezintă o colectivitate umană, stabilită într-un anumit teritoriu determinat, asupra căreia se exercită în mod exclusiv o autoritate politică. Este nevoie, aşadar, pentru constituirea unui stat să fie întrunite trei elemente: teritoriul, populaţia şi autoritatea politică suverană (autoritatea publică). El se deosebeşte de alte organizaţii umane cu aceleaşi caracteristici prin natura activităţilor sale fundamentale, desemnate prin termenul de „funcţii ale statului“: funcţia legislativă, funcţia executivă, funcţia judecătorească. Teritoriul, ca element constitutiv al statului, nu poate fi divizat sau încorporat în alte entităţi statale, ceea ce nu exclude posibilitatea ca, pentru o mai bună administrare a teritoriului şi o mai eficientă satisfacere a necesităţilor colectivităţilor locale, statul să recurgă la organizarea administrativă a teritoriului. Teritoriul României este organizat, sub aspect administrativ, în comune, oraşe şi judeţe. În condiţiile legii, unele oraşe sunt declarate municipii. Cât priveşte populaţia, cuprinde două mari categorii: cetăţeni ai statului respectiv şi locuitorii care nu au aceeaşi cetăţenie.
Autoritatea publică exprimă ideea că, pe un anumit teritoriu, un sistem de organe exercită funcţiile legislativă, executivă şi judecătorească, în condiţii care exclud subordonarea lui faţă de o autoritate superioară sau concurentă. „Autoritatea publică“ nu reprezintă o realitate decât în măsura în care există „organe“ sau „autorităţi“ (Parlament, Guvern, ministere, organe judecătoreşti ş.a.) competente să emită, în mod unilateral, acte obligatorii. Statul suveran este statul care are dreptul de a reglementa, în mod liber şi fără nici o intervenţie din partea altui stat, organizarea şi funcţionarea sistemului politic, raporturile dintre stat şi cetăţean, raporturile patrimoniale dintre indivizi ş.a., prin intermediul normelor juridice. În interiorul frontierelor sale, statul exercită o putere exclusivă; el deţine puterea de a comanda, de a controla şi de a sancţiona în mod suveran.
La elaborarea studiului în cauză au fost utilizate următoarele surse:
1. Ioan Vida. Puterea Executivă şi Administraţia publcă, Editura Regia Autonomă „Monitorul Oficial“, Bucureşti, 1994.
2. Ioan Vida. Manual de legistică formală (Introducere în tehnica şi procedura legislativă), Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000.
3. Ion Deleanu. Drept Constituţional şi instituţii politice-vol. II, Editura Fundaţia „Chemarea“, Iaşi, 1993.
4. Ion Deleanu. Drept Constituţional şi instituţii publice-Tratat II, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1998.
5. Muraru, M. Constantinescu. Studii constituţionale, Editura Actami, Bucureşti, 1996.
6. M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Deleanu, I. Muraru, F. Vasilescu, Ioan Vida. Constituţia României, Editura Regia Autonomă „Monitorul Oficial“, Bucureşti, 1992.
7. Vasile Gionea, Nicolae Pavel. Curs de Drept Constituţional, Editura Holding Reporter, Bucureşti, 1998.
8. Muraru, M. Constantinescu. Curtea Constituţională a României, Editura Albatros, 1997.
9. Ciobanu, D. Drept constituţional şi instituţii publice. Statul, Bucureşti, Editura Hyperion, 1991,
10. Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu. Drept constituțional și instituții politice, ed. a IV-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2010;
11. Radu Chiriţă. Drept constituțional. Instituții politice. Caiet de seminarii, Ed. Hamangiu, București, 2010;
12. Dan Cimpoeru. Actele jurisdicționale ale Curții Constituționale, Ed. Wolters Kluwer, București, 2009;
13. Dan Claudiu Dănișor (coordonator). Dreptul la identitate, Ed. Universul Juridic, București, 2010;
14. Dan Claudiu Dănișor. Constituția României comentată. Titlul I. Principii generale, Ed. Universul Juridic, București, 2009;
15. Dan Claudiu Dănișor, Drept constituțional și instituții politice, vol. I. Teoria generală. Tratat, Ed. C.H. Beck, București, 2007;
16. Ion Deleanu. Instituții și proceduri constituționale — în dreptul român și în dreptul comparat -, Ed. C.H. Beck, București, 2006;
17. Luminiţa Dragne. Drept constituțional și instituții politice, ed. a II-a revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2009;
18. Claudia Gilia. Manual de Drept constituțional și instituții politice, Ed. Hamangiu, București, 2010;
19. Gheorghe Iancu. Drept constituțional și instituții politice, vol. II — Sisteme electorale contemporane, Ed. C.H. Beck, București, 2009;
20. Gheorghe Iancu. Proceduri constituționale. Drept procesual constituțional, Ed. Monitorul Oficial, București, 2010;
21. Ioan Muraru, Mihai Constantinescu. Drept parlamentar românesc, Ed. Actami, București, 1999;
22. Ioan Muraru, Simina Tănăsescu. Constituția României. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2008;
23. Ioan Muraru, Simina Tănăsescu. Drept constituțional și instituții politice, Ed. Lumina Lex, București, 2001;
24. Ioan Muraru, Simina Tănăsescu. Drept constituțional și instituții politice, ed. a 13-a, vol. I, Ed. C.H. Beck, București, 2008;
25. Ioan Muraru, Simina Tănăsescu. Drept constituțional și instituții politice, ed. a 13-a, vol. II, Ed. C.H. Beck, București, 2009;
26. Bianca Selejan-Guţan. Drept constituțional și instituții politice, ed. a 2-a revăzută și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2008;
27. Daniela Valea. Sistemul de control al constituționalității din România, Ed. Universul Juridic, București, 2010;
28. Genoveva Vrabie, Marius Bălan. Organizarea politico-etatică a României, Ed. Institutul European, Iași, 2004.
