Feodor BRIA, master, lector universitar
Recenzent: Vitalie GAMURARI, doctor, conferenţiar universitar
|
Până la începutul celui de-al doilea război mondial, justiţia penală internaţională se manifesta prin scriere de proiecte şi exprimare a unor doleanţe despre necesitatea de conciliere între părţile unui conflict armat şi de instituire a unor instanţe de drept care ar judeca vinovaţii de crime grave şi de terorism. Statele au avut rolul primordial în crearea unei instanţe internaţionale penale în scopul pedepsirii unor fapte extrem de grave, astfel în urma evoluţiei extrem de dificile a procesului de creare a unei instanţe internaţionale penale cu caracter permanent influenţată de conjunctura şi anturajul internaţional ghidat la acea perioadă de interesele absolut diferite ca esenţă a statelor de pe mapamond şi tendinţele etatiste ale acestora, abia la sfârşitul ultimului deceniu al secolului XX a luat naştere Curtea Penală Internaţională care dispune de o jurisdicţie complementară în raport cu jurisdicţiile penale naţionale. Cuvinte cheie: pace, război, stat, instanţă internaţională penală, persoane civile, convenţii internaţionale, crime de război. |
|
|
The notion and concept of international criminal court By the beginning of World War II, international criminal justice is manifested by writing projects and expression of grievance about the need for reconciliation between the parties to an armed conflict and establishing courts of law would judge guilty of serious crimes terrorism. States have the primary role in creating an international criminal court to punish extremely serious facts so extremely difficult owing to the evolution of the process of creating a permanent international court proceedings influenced by circumstances and guided international entourage at the time of essentially absolutely different interests of states of the world and their statist tendencies, just the end of the last decade of the twentieth century arose the International Criminal Court which has jurisdiction in relation complementary to national criminal jurisdictions. Keywords: war, international criminal court, civilians, international conventions, war crimes. |
|
Din cele mai vechi mesaje de pace şi echitate universală, cu folosirea sintagmei „pace eternă“ este cel din tratatul de diplomaţie intitulat Proiect de tratat pentru a aduce pacea eternă în Europa publicat în 1712 de abatele Saint-Peirre la Colonia. Prin acest proiect de tratat în Europa a fost lansată ideea de politică pacifistă, adică ideea că orice război este un rău, oricât de bună ar fi cauza în numele căreia se duce şi oricare ar fi ameninţarea pentru propria ţară. Soluţia tratatului consta în existenţa unei uniuni statornice între state pe baze de federalism, posesiuni teritoriale inalienabile şi interdicţie de folosire a forţei.
O altă figură istorică pentru care ideea de pace eternă nu a fost un mit, ci o preocupare, este cea a lui Bentham care şi-a imaginat chiar şi un tribunal suprem al justiţiei, instituţie indispensabilă succesului în realizarea planului său de instaurare a unei păci eterne şi universale.
Ideea a fost preluată şi dezvoltată de J.J.Rousseau care şi-a imaginat pacea drept o consecinţă firească a instituirii de state ideale în lumea întreagă şi a unor alianţe ale principalelor state din Europa, ai căror reprezentanţi ar trebui să formeze un consiliu suprem cu dreptul de a folosi forţa faţă de orice membru care încalcă legea. În concepţia lui Rousseau numai o ligă internaţională ar putea să stăpânească pacea eternă pe continent.
Următorul gânditor care a dezvoltat conceptul de pace eternă a fost Immanuel Kant în eseurile sale „Principiul natural al ordinii politice“ (1784) şi „Spre pacea eternă“ (1795), Kant dezvoltă ideea de sfârşit al tuturor războaielor şi cea de dominaţie a legii internaţionale, fiindcă: „nu poate exista o ordine internaţională logică fără o lege publică internaţională“. Kant s-a inspirat în scrierea eseurilor de un moment istoric de seamă, pacea de la Basel (5 aprilie 1795). încheiată între Franţa şi Rusia1.
Filozoful Kant şi-a construit ideea de pace eternă pe doi piloni principali: pe inferioritatea morală a fiinţelor umane şi pe război care, prin atrocităţile la care sunt supuşi oamenii, mobilizează forţele în vederea menţinerii păcii.
În eseurile citate, Kant relevă principiile care deosebesc societatea civilă de starea naturală, unde dreptul se apără prin putere, neexistând un tribunal care să adopte decizii după principii juridice. Aceste principii ar constitui forţa care ar obliga statele să aibă o consistenţă interioară, să fie consecvente scopului în vederea căruia au fost alcătuite, tratatele de pace să nu poată genera, cu timpul, alt război, să nu fie temporare, ci eterne, definitive, inconfundabile cu armistiţiile, care nu pun capăt, ci numai suspendă ostilităţile în caz contrar cândva s-ar putea ridica probleme o dată nesoluţionate, mânuite cu abilitate în alt context politic, spre a răstălmăci intenţiile şi concluzia tratatelor de pace.
Independenţa statelor este probată prin dreptul de a-şi hotărî politica internă şi externă ele însele, neputând fi lăsate moştenire, donate sau vândute. Încălcarea dreptului de a da curs opţiunilor lor ar însemna desconsiderarea lor ca persoane/organisme morale, condiţie prevăzută în contractul originar, care întemeiază drepturile popoarelor.
O situaţie definitivă de pace ar necesita — după Kant — desfiinţarea oricărui mijloc de întreţinere a războiului, cum ar fi armatele regulate, care incită la războaie de agresiune. Şi, în curând, se ajunge la situaţia paradoxală, în care preparativele în vederea păcii dau naştere războiului-armatele permanente, tezaurizarea, o dată devenite un scop în sine, creşterea lor nelimitată ajunge cu timpul prea costisitoare pentru societate, iar războiul apare ca iminent.
În accepţiunea lui Kant, afacerile externe ale statului nu trebuie condiţionate de datorii externe. Căci — raţionează Kant — acest fapt atrage consecinţe nefavorabile atât pentru statele care le cauzează apariţia, împovărându-şi situaţia economică şi financiară, cât şi pentru cele ce le creditează, care prin ascendentul lor financiar devin un pericol social. Un sistem de credit puternic devine repede o tentaţie către război, care asigură un amplasament de durată pentru mijloacele băneşti ale celui dintâi.
De aceea, statele au datoria să se coalizeze, spre a se apăra contra unui astfel de vecin dezvoltat financiar, căci în falimentul său inevitabil vor fi implicate şi alte state. Impulsionarea economiei, cu resursele ei interne este mult mai profitabilă unui astfel de scop paşnic2.
În continuare, filozoful susţine că ajutorarea unui stat aflat într-un impas economic sau politic nu trebuie să depăşească actul simplei sale asistenţe, căci trecerea la intervenţia forţată în constituţia şi conducerea acelui stat ar încălca drepturile poporului, conflictul nefiind declarat, nici un alt stat nu ar trebui să abuzeze de ascendentul său politic sau economic.
Acelaşi gânditor este convins că, în timpul războiului, statele trebuie să se comporte principial, să nu se dedea la ostilităţi reciproce (să nu angajeze asasini, otrăvitori, să nu violeze capitulările, să nu instige la trădare), care să întârzie sau să facă imposibilă încrederea într-o pace viitoare iar inamicul, chiar şi în timpul ostilităţilor trebuie privit, în această optică iluministă, ca persoană morală (doar cu interese politice diferite), iar neîncrederea în modul său de a gândi şi a acţiona ar scoate lupta din sfera principiilor3.
Deşi temele păcii şi ale războiului sunt ilustrate până în prezent cu citate din opera marilor filozofi din sec. al XVIII-lea, actualmente comunitatea internaţională se ghidează de principiile şi perceptele care, la origini, nu au făcut abstracţie de această gândire, dar au o altă configuraţie conceptuală.
Doctrina de drept internaţional penal este promovată actualmente de către o serie de instituţii internaţionale de drept care judecă şi pedepsesc persoanele ce s-au făcut vinovate de săvârşirea unor crime contra păcii, contra umanităţii, contra regulilor de purtare a războaielor sau au săvârşit crime de genocid, crime de război, precum şi crime împotriva drepturilor omului.
Până la începutul celui de-al doilea război mondial, justiţia penală internaţională se manifesta prin scriere de proiecte şi exprimare a unor doleanţe despre necesitatea de conciliere între părţile unui conflict armat şi de instituire a unor instanţe de drept care ar judeca vinovaţii de crime grave şi de terorism4.
Ideea concilierii şi a protecţiei populaţiei civile în timpul conflictelor armate îşi are originea socială în demersurile religioase ale Bisericii, care a promovat întotdeauna limitarea conflictelor de orice natură şi supunerea în faţa forţei divine. Originea juridică a acestei idei este găsită în textele Convenţiilor internaţionale de la Geneva din 22 august 1854. Aceste Convenţii sunt primele texte oficiale de drept internaţional în care sunt înscrise ideile de conciliere între părţile unui război şi cele de respectare a legilor omenirii.
Continuarea ideilor de protecţie a persoanelor civile şi de conciliere a părţilor s-a făcut simţită în textele Convenţiilor de la Haga din 29 iulie 1899 şi din 18 octombrie 1907: „populaţia civilă şi beligeranţii să rămână protejaţi de principiile Dreptului ginţilor, aşa cum acestea rezultă din practicile stabilite între naţiunile civilizate, din legile umanităţii şi din conştiinţa publică“.
Aproape unanim acceptate, aceste idei, în scurt timp, au devenit fundamentul activităţii de codificare a firavelor vlăstare ale normelor internaţionale şi al instituirii dreptului umanitar ca ramura de drept, care defineşte obligaţiile statelor în timpul conflictelor armate şi instituie răspunderea lor pentru infracţiunile comise.
Prima situaţie practică de invocare a unei răspunderi penale universale este considerată în istorie Declaraţia–avertisment a celor trei mari puteri (Rusia, Anglia şi Franţa) făcută Imperiului Otoman la 24 mai 1915 în legătură cu holocaustul armenilor. Textul acestei declaraţii constituie prima manifestare oficială de protest vehement şi de atitudine principială a unor state faţă de crimele săvârşite pe un alt teritoriu decât al lor şi faţă de autorii acestor crime alţii decât cetăţenii lor. Este primul caz oficial prin care răspunderea pentru o crimă atât de gravă nu este pusă pe o structură abstractă (stat, guvern), dar este atribuită fiecărui membru al guvernului Turciei fără excepţie sau reprezentant local al acestuia, considerându-i vinovaţi de genocid pe fiecare în a parte şi pe toţi laolaltă pentru genocidul armenilor din 19155.
Prin Tratatul de la Sevres din 10 august 1920, puterile aliate în timpul primului război mondial îşi propuneau să defere justiţiei persoanele concrete, membri ai guvernului Turciei din acea perioadă, care s-au făcut vinovate de masacrul armenilor.
Întrucât tratatul nu a fost ratificat, dar a fost înlocuit cu Tratatul de la Laussane din 1923, persoanele respective nu au compărut în faţa justiţiei internaţionale. Instanţele naţionale ale Turciei au judecat doar câţiva membri ai guvernului pentru crime comise împotriva propriei populaţii, sancţiunile au fost simbolice şi, peste un timp, criminalii au fost eliberaţi, fiindcă tratatul de la Laussane prevedea amnistia generală.
Ulterior, sancţionarea infracţiunilor internaţionale continua să fie realizată, cu unele excepţii, în cadrul naţional, de către instanţele penale ale fiecărui stat. Sancţionarea se realiza în baza convenţiilor internaţionale care asigură protecţia umanitară a victimelor conflictelor armate.
În acest sens, statele contractante s-au angajat să ia toate masurile legislative sau de altă natură necesare reprimării infracţiunilor grave, cu caracter de crime internaţionale, definite în cuprinsul următoarelor acte internaţionale: articolul 49 din Convenţia (I) pentru îmbunătăţirea sorţii răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie, articolul 50 din Convenţia (II) pentru îmbunătăţirea sorţii răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor din forţele armate maritime din 12.08.49, articolul 129 din Convenţia (III) cu privire la tratamentul prizonierilor de război din 12.08.1949; articolul 146 din Convenţia (IV) cu privire la protecţia persoanelor civile în timp de război din 12.08 1949, articolul 85, paragraful 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţiile de la Geneva, semnate la 12 august 1949, referitor la protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale din 10.07.1977; articolul 28 din Convenţia de la Geneva din 1954 pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat.
Actele normative enunţate impun statelor semnatare următoarele obligaţii:
1. A incrimina în legislaţia lor naţională faptele grave de încălcare a regulilor umanitare;
2. A sancţiona persoanele care comit infracţiuni de război şi crime contra securităţii omenirii;
3. A asigura anumite garanţii de ordin procedural pentru inculpaţi, garanţii referitoare la accesul la o judecată imparţială, dreptul de apărare, căile de recurs sau executarea pedepselor.
Asemenea obligaţii şi le asumă statele părţi şi sunt incluse în convenţiile internaţionale privitoare la reprimarea altor infracţiuni internaţionale, cum ar fi genocidul (art. V al Convenţiei din 1948), terorismul (art. 1 al Convenţiei din 1937), traficul de stupefiante (art. 36 al Convenţiei unice asupra stupefiantelor din 1961) etc.
Crimele de război, ca şi cele contra păcii şi securităţii omenirii, potrivit legislaţiei interne a statelor, sunt judecate de instanţele militare, dacă acestea sunt instituite în statul respectiv, iar crimele de altă natură sunt judecate de instanţe civile ordinare sau de tribunale (curţi) specializate (pentru genocid sau pentru terorism, crime de război, etc.)
Aşadar, în timpul celui de-al doilea război mondial şi după această conflagraţie practica aplicării dreptului internaţional a constat în instituirea unor jurisdicţii ad-hoc şi a unor instanţe naţionale care au condamnat şi judecat, în baza legii naţionale, vinovaţii de săvârşirea crimelor de război sau de încălcarea legilor de purtare a războiului6.
Sancţionarea, potrivit jurisdicţiei naţionale, a infracţiunilor incriminate prin convenţii internaţionale constituia o modalitate juridică necesară în stadiul de dezvoltare a relaţiilor internaţionale de atunci, dar nu şi suficientă. Practica judiciară a dovedit că lipsa unei jurisdicţii internaţionale permanente şi imparţiale, competente să judece toate infracţiunile cu caracter internaţional, după cum acestea sunt definite şi caracterizate prin convenţiile respective, constituie o lacună majoră a dreptului internaţional actual, cu consecinţe extrem de defavorabile pentru comunitatea internaţională în efortul tot mai organizat al acesteia de a controla fenomenul infracţional şi a-i sancţiona pe cei ce încalcă legalitatea internaţională7.
În cazul infracţiunilor de drept penal internaţional săvârşite de persoane particulare, acest inconvenient este în parte limitat prin formele de colaborare internaţională instituţionalizate în cuprinsul convenţiilor (asistenţa judiciară, extrădarea, comisiile rogatorii etc.) şi judecat cu siguranţă.
În cazul celorlalte crime, grave şi extrem de grave, ce constituie cele mai grave încălcări ale dreptului internaţional (genocid, crime de război, terorism etc.), posibilitatea ca faptele să fie pedepsite de către tribunalele naţionale este redusă, dacă nu chiar iluzorie, deoarece asemenea infracţiuni sunt cel mai adesea inspirate sau ordonate de către guvernele statelor, adevăraţii lor autori nefiind persoane particulare.
În ceea ce priveşte crimele de război, s-a constatat că urmărirea efectivă a autorilor acestora, exceptând situaţiile din timpul celui de-al doilea război mondial, s-a făcut pe plan naţional numai în situaţii limitate. Crearea unei jurisdicţii penale internaţionale apare astfel ca indispensabilă pentru ca incriminarea infracţiunilor internaţionale să nu rămână un simplu demers teoretic şi pentru a se evita ca sancţionarea celora care încalcă legea internaţională să depindă în cea mai mare parte de guvernele unor state care inspiră sau patronează asemenea încălcări ori de interesele politice conjuncturale, exterioare actului de justiţie8.
1 Barbăneagră A. Esenţa juridică a mesajului de pace în gândirea filosofică din sec. al XVIII — lea. În: Revista ştiinţifico-populară „Legea şi Viaţa“, nr. VI/10, 2005, p. 34-38.
2 Aurescu B., Bolintineanu A., Năstase A. Drept Internaţional Contemporan. Bucureşti: All Beck, 2000. p. 69
3 Niciu M. Drept Internaţional Public. Iaşi: Chemarea, 1993. p. 54
4 Pivniceru M. Răspunderea penală în Dreptul Internaţional. Bucureşti : Polirom, 1999. p. 51
5 Coman D., Ponta V. Curtea Penală Internaţională. Bucureşti: Lumina Lex, 2004. p. 45
6 Barbăneagră A., Gamurari V. Crimele de Război. Chişinău: Tipografia Reclama SA, 2008. p. 133
7 Лукашук И. Международное право — особенная часть. Москва: изд. БЕК, 1997. c. 245
8 Angheni I. Curtea Penală Internaţională — istorie şi realitate. Bucureşti: Lumina Lex, 2000. p. 142