Dumitru Baltag, doctor habilitat, profesor universitar
|
|
În această lucrare, autorul discută problemele securităţii juridice în statul de drept. Configurația și conținutul securităţii juridic include următoarele componente: neretroactivitatea legii, accesibilitatea și previzibilitatea normei juridice și interpretarea unitară a legii. Toate aceste principii sunt încorporate lucrare, iar accentul se pune pe jurisprudența și doctrina națională și internațională. Cuvinte cheie: securitatea juridică, conţinutul securităţii juridice, neretroactivitatea legii, accesibilitate, previzibilitate, interpretare, interpretarea unitară a legii, exigenţele principiului securităţii, libertatea şi siguranţa persoanei. |
|
|
|
Mise en page et le contenu de la sécurité juridique dans l’État de droit Dans cet ouvrage l’auteur aborde les problèmes de la sécurité juridique des personnes dans l’état de droit. La configuration et le contenu de la sécurité juridique comprend les composantes suivantes: la non-rétroactivité de la loi, l’accessibilité et la prévisibilité de la norme de droit et l’interprétation unitaire de la loi. Tous ces principes sont matérialisés dans le contenu du rapport scientifique où l’accent est mis sur la jurisprudence et la doctrine nationale et internationale. |
|
Securitatea juridică desemnează acea stare de siguranţă a indivizilor şi a societăţilor conferită de normativitatea juridică prin respectarea prescripţiilor sale. Ea este rezultatul protecţiei juridice a valorilor sociale, a atributelor persoanei umane şi a acţiunilor sale legitime, a climatului social, care să permită „coexistenţa libertăţilor“ [1].
Această protecţie este incompletă, ea limitându-se la „teritoriul juridicităţii“ la acele relaţii sociale reglementate de normele juridice. Securitatea juridică este relativă, deoarece sistemul de interdicţii, obligaţii, acţiuni permisive instituite de normele juridice poate fi încălcat prin voinţa liberă a indivizilor, care, în acest caz, suportă, însă, sancţiunile juridice prevăzute de normele de drept. De siguranţă juridică se bucură, în primul rând, cel care respectă normativitatea juridică, având dreptul de a beneficia de relaţii sociale în care comportamentele altor indivizi se înscriu în „perimetrul“ prevăzut de normele juridice, în caz contrar, împotriva lor pot fi folosite proceduri, mecanisme, garanţii, care să apere şi să restabilească drepturile încălcate. Dar ea nu este anihilată — poate în mod paradoxal — nici în cazul indivizilor, care prin comportamentul lor antisocial sfidează, aceştea, având dreptul la un anumit tratament juridic, la apărare şi alte garanţii juridice, care permit estimarea unei anumite reacţii sociale a organelor care aplică normele juridice, proporţional cu fapta antisocială săvârşită.
Configuraţia şi conţinutul securităţii juridice sunt specifice, în funcţie de tipul de normativitate juridică, de la care emană. Ea poate fi sufocantă pentru persoana umană — ca în cazul societăţii totalitare, în măsura în care ea a existat — sau poate să constea într-un climat social, protejat juridic, care permite manifestarea liberă a indivizilor, creativitatea socială, protejând drepturile şi libertăţile fundamentale.
Securitatea juridică instituie condiţia minimă pentru realizarea justiţie în societate. Gradul de realizare a securităţii juridice — nici odată infailibilă — depinde de certitudinea dată de normele juridice, de precizia acestora, ea subliniind importanţa surselor juridice şi în special al legii, cât şi modul în care se asigură primatul dreptului şi efectivitatea acestuia în societate. Aşa cum remarca P. Roubier, securitatea juridică este o premisă a tuturor civilizaţiilor. Existenţa acesteia este născută dintr-o necesitate profundă ca şi aceia de lege în natură. Ea este „scutul juridic“ contra anarhiei [2].
În sistemul de drept al Republicii Moldova supremaţia Constituţiei şi a legilor a fost ridicată la rang de principiu constituţional, consacrat de art. 7 din Legea fundamentală, potrivit căruia „Constituţia Republicii Moldova este legea supremă. Nici, o lege şi nici un alt act juridic care contravine Constituţiei nu are putere juridică“. S-a instituit, astfel, o obligaţie generală, impusă tuturor subiectelor de drept, inclusiv autorităţii legiuitoare care trebuie să se asigure că activitatea de legiferare se realizează în limitele şi în concordanţă cu Legea fundamentală a ţării şi, totodată, să asigure calitatea legislaţiei. Aceasta, întru-cât, pentru a respecta legea, ea trebuie cunoscută şi înţeleasă, iar pentru a fi înţeleasă, trebuie să fie suficient de precisă şi previzibilă, aşa dar să ofere securitate juridică destinatarilor săi. S-a conturat, în acest sens, în strânsă legătură cu principiul legalităţii, un alt principiu, cel al securităţii juridice. Fără a fi consacrat expres de normele constituţionale, fiind mai degrabă o creaţie a jurisprudenţei, acesta constituie, deopotrivă, un principiu fundamental al statului de drept, stat care este apreciat, în bună măsură, în funcţie de calitatea legilor sale [3].
Preocuparea pentru asigurarea securităţii juridice este de actualitate în Republica Moldova, în condiţiile creşterii cantitative a legislaţiei, determinată de creşterea complexităţii dreptului ca urmare a dezvoltării noilor izvoare de drept, precum, şi apariţiei unor noi domenii de reglementare. Este evident că în prezent se legiferează mult, dar oare se legiferează bine? Iată de ce, considerăm utilă prezentarea principalelor exigenţe ale conţinutului securităţii juridice, însoţită de exemple din jurisprudenţa recentă, cu precădere a Curţii Constituţionale.
Sub acest din urmă aspect, conţinutul securităţii juridice cuprinde, în principal, următoarele exigenţe: neretroactivitatea legii, accesibilitatea şi previzibilitatea legii, asigurarea interpretării unitare a dreptului.
I. Neretroactivitatea legii. Instituit de Codul civil francez din 1804, principiul neretroactivităţii legii a fost preluat şi de legiuitorul moldovean, fiind consacrat în art. 22 din Constituţia Republicii Moldova din 1994, astfel încât, în prezent acesta are următoare redactare: „Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni , care la momentul comiterii, nu constituiau un act delictuos. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decât cea care era aplicabilă în momentul comiterii actului delictuos“.
Ca urmare a consacrării sale constituţionale acest principiu a devenit obligatoriu nu doar pentru judecătorul care aplică legea, ci şi pentru legiuitor, care este ţinut deopotrivă să-l respecte în procesul de legiferare, neretroactivitatea legii constituind o garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale, a libertăţii şi siguranţei persoanei.
Pof. M. Eliescu, arată în acest sens în mod sugestiv că, „… dacă ceea s-a făcut în conformitate cu legea în vigoare, ar putea fi necontenit stricat de legea nouă, orice prevedere în timp ar fi cu neputinţă şi ordinea juridică însă-şi ar fi ameninţată pe măsură ce s-ar slăbi încrederea în securitatea deputaţilor, în stabilitatea circuitului civil… dacă legea nouă nu ar respecta ceea ce a fost făcut în cadrul prevederilor legii vechi, încrederea ar dispărea şi, odată cu ea, ar fi atinsă autoritatea legii, căci voinţa de a da ascultare permisiunilor, poruncilor şi opiniilor legale, ar fi, desigur, în bună măsură demobilizată dacă cel ce s-a supus lor nu ar fi sigur că, procedând astfel, va sta sub scutul legii“ [4]. Analizând mai atent aceste dispoziţii legale, constatăm anumite inexactităţi în reglementarea constituţională dată de către legiuitorul moldav principiului respectiv, după cum urmează:
— în primul rând, în opinia noastră, există o neconcordanţă între denumirea articolului dat şi conţinutul acestuia. Astfel, dacă ţinem cont de faptul că Constituţia este Legea fundamentală a statului, denumirea articolului respectiv este în regulă, or, aceasta ne sugerează ideea că legea supremă a ţării consfinţeşte principiul potrivit căruia „legea dispune numai pentru viitor“. Titlul dat acestui articol „Neretroactivitatea legii“ ne mai arată că orice lege nu retroactivează, deoarece legiuitorul nu a specificat expres altceva. Din titlul articolului respectiv ar rezulta că nu retroactivează legea penală, civilă, familială, administrativă sau din oricare alt domeniu, rezultă, deci, o neretroactivitate a legilor, în general.
Dar dacă, analizăm conţinutul art. 22 vom constata că legiuitorul s-a referit numai la legea penală sau contravenţională, nu şi la cele din alte domenii ale dreptului, deoarece, în prima parte a acesteia reglementează expres doar imposibilitatea condamnării unor persoane pentru acţiuni sau omisiuni care, în momentul comiterii, nu constituiau acte delictuoase. Legiuitorul, probabil, ea scăpat faptul că la noi în ţară, marea majoritate, a celor cărora le sunt destinate actele normative, sunt indivizi care nu au conflicte cu organele statului, nu sunt delincvenţi, ci sunt persoane care participă paşnic la circuitul civil, întră în diferite raporturi juridice civile, familiale, administrative fără ca să încalce legile ţării. Întrebarea la care se cere răspuns este următoarea: În conformitate cu dispoziţiile primei fraze a art. 22 al Constituţiei, nu retroactivează numai legea penală sau contravenţională, sau şi cea civilă, familială, de dreptul muncii, locativă, funciară etc.? Din câte vedem legiuitorul moldav a instituit, printr-o dispoziţii constituţională expresă, principiul neretroactivităţii legii în materie penală sau, represivă, în general, iar în celelalte domenii, în lipsa unei norme constituţionale exprese, se pare că ar fi posibilă aplicarea retroactivă a legii, dacă normele speciale nu vor dispune contrar.
— în al doilea rând, fraza a doua a aceluia-şi articol conţine o normă legală care, după părerea noastră, nu se referă la principiul neretroactivităţii legii, ci la principiul aplicării legii penale, sau contravenţionale mai favorabile, după cum urmează: „…De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decît cea care era aplicabilă în momentul comiterii actului delictuos“. Această normă ne întăreşte convingerea că legiuitorul nostru a instituit printr-o dispoziţie constituţională expresă principiul neretroactivităţii legii în materie represivă, în general. În acest caz, considerăm că era indicat ca denumirea art. 22 din Constituţie să fie „Neretroactivitatea legii penale“ sau „Neretroactivitatea legii represive“, pentru a fi în consonanţă deplină cu ceea ce a dorit să reglementeze şi a reglementat, de fapt, legiuitorul prin această normă constituţională, ca să nu existe divergenţe între denumirea şi conţinutul ei.
Art. 15 alin. (2) din Constituţia României stipulează că: „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile“, prin aceasta asigurând stabilitatea drepturilor legal câştigate. Este o formulare mai concisă, şi în acelaşi timp, mai clară. Considerăm mai clară, deoarece se subînţeleg toatele legile, nu numai legea penală.
Ce ne asigură nouă principiu neretroactivităţii legii referitor la securitatea juridică a persoanelor?
— în primul rând, stabilitatea dreptului legal câştigat, care nu poate fi suprimat printr-o nouă lege;
— în al doilea rând, previne abuzul de drept, prin modificarea legilor, în cazul rotirii la putere;
— în al treilea rând, asigură legitimitatea legii, recunoaşterea acesteia ca obligatorie şi justă, nu se poate pretinde respectarea unei legi inexistente, respectiv până la intrarea în vigoare a acesteia.
II. Accesibilitatea şi previzibilitatea legii. Accesibilitatea legii priveşte, în principal, aducerea la cunoştinţă publică a acesteia, care se realizează prin publicarea actelor normative. Pentru ca o lege lato sensu să producă efecte juridice, trebuie să fie cunoscută de destinatarii săi; efectele legii se produc, prin urmare, după aducerea sa la cunoştinţă publică şi după intrarea sa în vigoare. În dreptul intern regulile privind intrarea în vigoare a actelor normative sunt prevăzute de art. 76 din Constituţie [5]. Există, însă, şi o altă semnificaţie a noţiunii de accesibilitate, asociată existenţei previzibilităţii legii, şi anume, aceia care priveşte modul de receptare a conţinutului actelor normative de către corpul social, în sensul de înţelegere a acestuia. Norma juridică trebuie să fie clară, inteligibilă, întrucât, cei cărora se adresează, trebuie nu doar să fie informaţi, în avans asupra consecinţelor actelor şi faptelor lor, ci şi să înţeleagă consecinţele legale ale acestora. În caz contrar, principiul, nemo censetur ignorare legem nu ar putea fi aplicat, ceia ce ar avea, grave consecinţe asupra securităţii raporturilor sociale, a existenţei societăţii în general.
Într-o bogată jurisprudenţă, Curtea Europeană a drepturilor Omului, a subliniat importanţa asigurării accesibilităţii şi previzibilităţii legii, instituind o serie de repere pe care legiuitorul trebuie să le aibă în vedere pentru asigurarea acestor exigenţe. Astfel, în cauze precum Sunday Times contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (1979), Reikvenyi contra Ungariei (1999), Rotaru împotriva României în 2000, Damman împotriva Elveţiei în 2005, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că: „Nu poate fi considerată „lege“ o normă enunţată cu suficientă precizie pentru a permite individului să-şi regleze conduita. Individul, trebuie să fie în măsură să prevadă consecinţele ce pot decurge dintr-un act determinat“, “ o normă este previzibilă numai atunci, când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel, încât să permită oricărei persoane — care, la nevoie, poate apela la consultanţa de specialitate — să-şi regleze conduita“, „în special, o normă este previzibilă atunci când oferă o anume garanţie contra atingerilor arbitrare ale puterii publice“. Sub acest aspect principiul securităţii juridice se corelează cu un alt principiu, dezvoltat în dreptul comunitar, şi anume, principiul încrederii legitime. Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene (de exemplu, cauzele Facini, Dori, v Recre, (1994), [6], Foto — Frost v Hauptzolent Lubeck, ost, (1987) [7]), principiul încrederii legitime impune ca legislaţia să fie clară şi predictibilă, unitară şi coerentă [8]; de asemenea, impune limitarea posibilităţilor de modificare a normelor juridice, stabilitatea regulilor instituite prin acestea.
Şi în doctrină s-a afirmat, în acelaşi sens, că prima dintre condiţiile ce asigură aplicabilitatea dreptului o constituie suficienta s-a definire [9], care vizează asigurarea rigorii atât în planul conceptualizării dreptului, a noţiunilor juridice, cât şi în planul redactării actelor normative. Aşa cum s-a remarcat „elaborarea legilor nu este numai o artă, ci este, în egală măsură, o ştiinţă sau mai exact o tehnică şi, în plus, o tehnică dificilă“ [10].
Rigoriile legiferării îşi găsesc expresia în normele de tehnică legislativă, care trebuie respectate de legiuitorul moldovean în elaborarea oricărui act normativ. Legea nr. 780 -XV din 27.12. 2001 privind actele legislative [11] prevede în acest sens o serie de reguli, respectiv, „la elaborarea actului legislativ se aplică principiile… transparenţei, publicităţii şi accesibilităţii (art. 4 alin. (3) lit. C)“, “ să fie întocmit conform tehnicii legislative şi normelor limbii literare (art. 5 alin. 82) lit. B)“, „fraza se construieşte conform normelor gramaticale, astfel, încât să exprime corect, concis şi fără echivoc ideea, să fie înţeleasă uşor de orice subiect interesat (art. 19 punct a)“ şi altele.
Lipsa de accesibilitate şi previzibilitate a dispoziţiilor legale este din ce mai des invocată şi în faţa Curţii Constituţionale a Republicii Moldova, care s-a pronunţat, într-o serie de cauze, asupra încălcării acestor exigenţe. Astfel, prin Hotărârea nr. 12 din 07.06.2011 [12], constatând neconstituţionalitatea Legii nr. 152 din 08. 07.2011 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative, Curtea a reţinut că modificarea art. 22 alin. (1) lit. p din Legea nr. 544-XIII din 20.07.1995 “ cu privire la statutul judecătorului“, în redacţia Legii nr. 152 din 08. 07.2011 este neconstituţională, deoarece prin norma legală contestată Parlamentul a stipulat angajarea răspunderii disciplinare a judecătorilor fără a prevedea mecanismul şi limitele de aplicare, încălcând astfel, principiul accesibilităţii actului legislativ, ceea ce permite aplicarea discreţionară a acestei norme de către Consiliul Superior al Magistraturii.
Principiul accesibilităţii este strâns legat de o altă exigenţă a securităţii juridice, previzibilitatea. Acest principiu impune ca autoritatea legislativă să reglementeze relaţiile sociale prin adoptarea de acte normative, care să între în vigoare după trecerea unei anumite perioade de timp, astfel, încât, să permită oricărei persoane să poată recurge la consultanţa de specialitate şi să îşi corecteze conduita [13]. Lipsa acestei exigenţe a normei juridice determină o nesiguranţă a raporturilor juridice, care au ca efect vătămarea cetăţenilor în drepturile şi interese lor legitime.
Respectarea principiului previzibilităţii (predictibilităţii) normelor juridice conferă coerenţă sistemului normativ, fiind de natură să asigure o lină şi amiabilă relaţionare între autorităţi şi cetăţeni, pentru ca aceştea din urmă să nu fie surprinşi de acte normative inopinare, (deci,abuzive), care să le prejudicieze interesele.
Cele arătate conduc către o altă exigenţă a conţinutului principiului securităţii juridice, care priveşte interpretarea legii, întrucît, dacă elementul de interpretare a dispoziţiilor legale este inevitabil, principiul securităţii juridice impune şi în această privinţă anumite limite şi rigorii.
III. Asigurarea interpretării unitare a legii. Este o altă parte componentă a conţinutului securităţii juridice. Chiar dacă aparent, acest element al securităţii juridice aduce în prim plan rolul instanţelor judecătoreşti, în realitate exigenţa priveşte tot activitatea legislativă, întrucât de modul în care sunt reglementate, corelate, sistematizate actele normative, depinde unitatea interpretării acestora.
După intrarea în vigoare a actului normativ, la elaborarea căruia se presupune că au fost respectate regulile de tehnică legislativă, la care ne-am referit pe durata existenţei acestuia, pot interveni diferite evenimente legislative, cum sunt: modificarea sau completarea,abrogarea, republicare, suspendarea sau altele asemenea, în toate aceste cazuri revenind tot legiuitorului asigurarea clarităţii şi coerenţei reglementării, precum şi integrarea armonioasă a acestuia în sistemul de drept pentru eliminarea , pe cât posibil, a divergenţelor de interpretare.
Legea este unică. Prin urmare şi interpretarea trebuie să fie unică, astfel, ca în cazuri similare se vor obţine soluţii identice. Interpretarea legii poate fi făcută oficial, de către emitentul actului normativ sau cazuistic, de către instanţa de judecată.
Asigurarea caracterului unitar al practicii judecătoreşti este impus şi de principiul constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi implicit a autorităţii judecătoreşti. De asemenea, practica judiciară unitară este esenţială pentru creşterea încrederii în actul de justiţie. De altfel, literatura juridică apreciază, şi noi susţinem această opinie în ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti, care au intrat în puterea lucrului judecat, ca fiind izvor secundar de drept.
Principiul supunerii judecătorului numai faţă de lege, nu are şi nu poate să aibă semnificaţia aplicării deferite şi chiar contradictorii a aceleia-şi dispoziţii legate în funcţie, exclusiv, de subiectivitatea interpretării atribuită şi aparţinând unor judecători diferiţi. Astfel, o asemenea concepţie, ar duce la consacrarea, chiar pe temeiul independenţei judecătorilor a unor soluţii care ar putea reprezenta o încălcare a legii ceea ce este inadmisibil, întru-cât legea fiind aceeaşi, aplicarea ei nu poate fi diferită, iar intima convingere a judecătorului nu poate justifica o asemenea consecinţă.
În vederea înlăturării tendinţelor de interpretare contradictorie asupra situaţiilor diverse deduse judecătorii instanţelor judecătoreşti trebuie să pornească, în opinia noastră, cel puţin de la:
— un proces coerent şi sistematic de legiferare;
— cunoaşterea suficientă a considerentelor ce au determinat elaborarea unui anumit act normativ şi a implicaţiilor sale reale;
— creşterea exigenţei instanţelor de control judiciar, dublată de asigurarea concomitentă a unui riguros autocontrol asupra propriei activităţi a instanţelor judecătoreşti.
Concluzii.
Importanţa respectării principiului securităţii juridice pentru existenţa statului de drept impune o mai mare atenţie acordată calităţii legii. Ca urmare, chiar dacă creşterea exponenţială a numărului de acte normative şi complexităţii acestora poate fi justificată prin factori de natură istorică, sociologică, politică, economică este necesar un efort de disciplinare a excesului normativ şi de supunere a normelor edictate rigorilor securităţii juridice.
Este vorba de un efort, care priveşte legiuitorul — primar sau delegat şi care presupune diagnosticarea problemelor, identificarea de remedii adecvate, în sensul, organizării activităţii de legiferare prin fundamentarea riguroasă a acesteia de principiile tehnicii legislative şi a creşterii accesibilităţii şi previzibilităţii normelor juridice. Să ne amintim că „[…] limbajul legilor trebuie să fie simplu … Când legea este scrisă într-un stil pompos, ea nu mai este socotită decât un obiect de paradă … Legile nu trebuie să fie subtile; ele sunt concepute pentru oameni cu posibilităţi modeste de înţelegere. Când excepţiile, limitările, amendamentele la o lege nu sunt necesare, este mai bine să nu existe. Asemenea detalii trimit mereu spre noi detalii. Nu trebuie aduse modificări la o lege fără un motiv întemeiat. În conceperea legilor trebuie avut în vedere că acestea să nu tulbure firea lucrurilor“ [14]. Nu în ultimul rând trebuie subliniată şi necesitatea creării unui Consiliu Legislativ pe lângă Parlament, format nu numai din jurişti, dar şi de oameni de ştiinţă, savanţi în domeniul elaborării legilor, care ca organ consultativ de specialitate a Parlamentului, ar aviza proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării şi coordonării întregii legislaţii.
Având în vedere cele arătate şi faţă de jurisprudenţa la care am făcut referire, ni se pare potrivită, drept concluzie invocarea unei recomandări a Consiliului de Stat Francez [15] determinată de constatarea agravării problemelor legate de securitatea juridică oferită de legislaţia franceză: „să legiferăm mai puţin, dar să legiferăm mai bine“ [16].
Note:
1. A se vedea: I. Craiovan. Finalităţile dreptului. Bucureşti: Continent-XXI, 1995. p. 120.
2. A se vedea: P. Roubier. Teorie generale du droit. Paris, 1946. p. 267-279.
3. A se vedea: S. Popescu, C. Ciora, V. Ţindăreanu. Aspecte practice de tehnică şi evidenţă legislativă. Bucureşti: Ed. Monitorul Oficial, 2008. p. 7.
4. A se vedea: M. Eliescu. Aplicarea legii civile în timp şi spaţiu, conflictele de legi. În: Tratat de drept civil, Vol. I, Partea generală de T. R. Ionaşcu şi alţ. Bucureşti: Ed. Academică, 1967. p. 80.
5. Legea se publică în Monitorul Oficial al republicii Moldova şi întră în vigoare la data publicării sau la data prevăzută în textul ei. Nepublicarea legii atrage inexistenţa acesteia.
6. Cauza C-91/92, în Takis Tridimas „The General Principles ef EU Law“, Oxford EC LawLibrrary. p. 244.
7. Cauza 314/85, idem. p. 248.
8. A se vedea: şi TC Hartley, “ The fondations of European Community Law“, Oxford, University Press, 2007. p. 146.
9. A se vedea: J. Dabin Teorie generale du Droit. Paris: Dalloz, 1969. p. 268.
10. I. C. Pisis. Union europeenne: comment rediger unee legislation de qualite dans 20 langues et pour 25 Etats members: În. Revie du droit public. Nr. 2, 2005. p.476.
11. Legea nr. 780 din 27.12.2001 privind actele legislative. În. M.O. al R. Moldova nr. 36-38 din 14.03.2002.
12. M.O. al R. Moldova nr. 102 din 18.06.2011.
13. În acest sens este una din Hotărârile CEDO în cauza Rotaru împotriva României, publicată în M. O. al României, nr. 19 din 11.01.2001.
14. A se vedea: Ch.-L. Montesquieu. Spiritul legilor. În: Philippe Malaurie. Antologia gândirii juridice. Bucureşti: Humanitas, 2007 p. 120.
15. Conseil d’Etat. Raport public annuel 1991 [2006]. De la sececurite juridique la documetation francaise. Pe larg S. Popescu. V. Ţîndăreanu. Securitatea juridică şi complexitatea dreptului în atenţia Consiliului de Stat Francez. În. Buletin de informare legislative, nr. 1, 2007.
16. „Legiferons moins, legiferons mieux“.
