Cauzele şi condiţiile criminalităţii în săvârşirea infracţiunii de omor asupra soţului, soţiei sau unei rude apropiate, scopurile şi motivele comiterii lor

Mihai MIZDRAN, doctorand, ULIM (ORCID: 0000-0002-1754-603X)

Cristina BĂLOI, doctorandă, USPEE „Constantin Stere“

Recenzent: Sergiu CERNOMOREŢ, doctor în drept, conferențiar universitar

Cases and Conditions of Criminality in the Committing of the Crime of the Murder of Killing on the Spouse, Wife or Close Relative, the Purposes and Reasons of Their Committee Discovering and analyzing the causes and conditions of crime in the commission of any category of crime is a complex, interdisciplinary and human resource involvement activity in institutions directly and indirectly involved in the fight against crime. And this is true for any state or region, so the problem is similar for both Romania and the Republic of Moldova. Regarding the family environment, there are some families that, although they are “organized” are characterized by accentuated conflict states that can be of different intensity and can extend over different periods of time (starting from relatively simpler forms such as: quarrels, misunderstandings, sharp contradictions, refusal of marital or family obligations, etc. and reaching more complex, serious forms, such as physical aggression, expulsion from home, the existence of adulterous relationships, etc.). Keywords: homicides, “parricidium”, “the curse of paricide”, uxoricide, familicide, filicide, infanticide, fratricide, sororicide, mariticide, uxoricide.

Descoperirea și analizarea cauzelor și condițiilor criminalității în săvârșirea oricărei categorii de infracțiuni este o activitate complexă, interdisciplinară și de implicare a resurselor umane în instituțiile implicate direct și indirect în lupta împotriva criminalității. Și acest lucru este valabil pentru orice stat sau regiune, așa că problema este similară atât pentru România, cât și pentru Republica Moldova. În ceea ce privește mediul familial, există unele familii care, deși sunt „organizate” se caracterizează prin stări conflictuale accentuate care pot fi de intensitate diferită și se pot extinde pe perioade diferite de timp (plecând de la forme relativ mai simple precum: certuri, neînțelegeri, neînțelegeri, dispute, neînțelegeri). contradicții tranșante, refuzul obligațiilor conjugale sau familiale etc. și ajungând la forme mai complexe, mai grave, precum agresiunea fizică, alungarea de acasă, existența unor relații adultere etc.). Cuvinte-cheie: omucideri, „parricidium“, „blestemul paricidului“, uxoricidul, familicidul, filicidul, infanticid, fratricid, sororicid, mariticid, uxoricid.

Abordarea cauzală a criminalităţii presupune relevarea (descoperirea) în măsura posibilităţilor a întregului ansamblu de circumstanţe externe şi interne care au un anumit impact asupra fenomenului antisocial. Modelul de abordare respectv nu se limitează numai la enumerarea factorilor, dar relevă mecanismul interacţiunii acestora asupra fenomenului cercetat. Astfel, pentru organizata luptei cu criminalitatea este important nu atât constatarea existenţei unei legături între o anumită circumstanţă şi comportamentul infracţional, cât stabilirea caracterului acestei legături, adică care manifestări ale acestei determinante, în ansamblu, cu care alţi factori şi în ce fel de situaţii, generează comportamentul criminal1.

În cadrul oricărei cercetări criminologice, între etapa cunoaşterii, aprecierii criminalităţii şi etapa organizării combaterii fenomenului studiat, este necesară etapa relevării determinării şi cauzalităţii criminalităţii. Uneori, se propune de a se începe cercetarea criminologică anume cu stabilirea cauzelor şi condiţiilor, dar în acest caz apare întrebarea: ale cui cauze şi condiţii, ale cărui anume tip infracţional, ale căror anume tendinţe ale criminalităţii? Cercetarea ştiinţifică a proceselor de determinare şi cauzalitate a criminalităţii este deosebit de importantă pentru modelarea şi previziunea fenomenului criminogen, elaborarea măsurilor de influenţă asupra acestuia. Aşadar, cercetarea determinării şi cauzalităţii criminalităţii este baza ştiinţifică pentru organizarea luptei cu acest fenomen socialmente periculos.

O noţiune mai generală care caracterizează apariţia fenomenelor cercetate este determinarea (derivă din latinescul „determinare“ — determina), în limba română „a determina“ înseamnă a pricinui apariţia sau dezvoltarea unui fenomen; a cauza2. Determinismul recunoaşte legătura generală firească dintre fenomene, adică consideră că orice fenomen este egat de alte fenomene care au loc în trecut, fiind determinat de ele. Determinarea este, deci, interconexiunea generală, interacţiunea intre obiecte, fenomene şi procese. Prin urmare, un anumit fenomen (de exemplu, criminalitatea) nu apare singur de la sine, în afara realităţii înconjurătoare, dar, dimpotrivă, este legat de aceasta, fiind generat de factor, şi circumstanţe concrete.

Studierea procesului de determinare a unui anumit fenomen constă în stabilirea factorilor concreţi care îl generează, îl condiţionează sau într-un alt mod influenţează asupra acestuia. Prin noţiunea de factor, se înţelege că fenomenul respectiv are o anumită importanţă, influenţă asupra desfăşurării sau asupra rezultatelor unui proces. Conceptul dat nu precizează însă în ce constă importanţa ori influenţa factorului. În cercetarea criminologică, noţiunea de factor este utilizată pentru descrierea (enumerarea) tuturor sau a mai multor fenomene care au influenţă asupra criminalităţii. Această noţiune este similară cu noţiunea de circumstanţă sau determinantă. Deci, factorii (circumstanţele sau determinantele) criminalităţii sunt fenomenele care influenţează asupra acesteia. În literatura criminologică, noţiunea de factori ai criminalităţii este concretizată fiind utilizat frecvent conceptul de cauze şi condiţii ale criminalităţii care este definit ca un sistem de fenomene sociale negative caracteristic unei anumite societăţi, care determină fenomenul antisocial ca efect al lor. Astfel, se subliniază că ştiinţa criminologiei studiază cauzele criminalităţii şi condiţiile care favorizează acest fenomen antisocial. Unii autori3 susţin că noţiunea de cauze şi condiţii ale criminalităţii este similară cu noţiunea de determinante criminogene.

Procesul determinării criminalităţii reprezintă prin sine o interacţiune complicată a diferitelor tipuri de legături: cauzale, funcţionale, statistice, legături ale stărilor etc.

Dependenţa funcţională reflectă concordanţa obiectivă, paralelismul în coexistenţa şi schimbarea a doi factori. De exemplu, sporirea şomajului generează concomitent atât creşterea furturilor cât şi reducerea nivelului capacităţii de cumpărare. Este clar că între reducerea nivelului capacităţii de cumpărare şi sporirea furturilor există o dependenţă, dar această dependenţă nu este cauzală ci funcţională, deoarece ambele fenomene sunt derivatele şomajului.

Pe de altă parte, legătura statistică reflectă schimbarea valorii unui anumit factor sau fenomen în funcţie de schimbarea altuia. De exemplu, creşterea numărului de infracţiuni în funcţie de sporirea numărului populaţiei, nivelului urbanizării etc. O formă particulară a legăturii statistice este dependenţa corelativă. În calitate de bază la stabilirea acesteia se ia valoarea medie a factorulului, fenomenului. Dacă se constată că distribuirea unui fenomen este direct porţională cu distribuirea altuia, atunci corelaţia poartă un caracter pozitiv, iar dacă este invers proporţională — atunci corelaţia are caracter negativ. Coeficientul de corelaţie variază de la 0 până la 1, şi cu cât valoarea acestuia este mai aproape de 1, cu atât este mai puternică legătura între fenomene.

Legătura stărilor se caracterizează prin aceea că o stare a unui anumit fenomen în momentul dat, în anumite condiţii va determina în mod necesar starea acestui fenomen în alt moment. De exemplu, criminalitatea în structura căreia o cotă-parte sporită revine infracţionalismului minorilor, în condiţiile unei lupte ineficiente cu acesta, va determina în mod sigur, peste 4—10 ani o astfel de stare a criminalităţii, în care greutatea specifică a recidivismului va fi sporită.

Cauzalitatea (legătura cauzală) este tipul principal de determinare, iar principiul cauzalităţii constituie nucleul doctrinei despre determinism. Aceasta se explică prin faptul că principiul cauzalităţii nu numai constată dependenţa dintre diferite fenomene, dar şi stabileşte caracterul acestei dependenţe care constă în aceea că un fenomen (cauza) în anumite condiţii generează alt fenomen (efectul). Se poate afirma că cauzalitatea este conţinutul intern al determinării, esenţa acesteia, deoarece numai raportul cauzal, spre deosebire de alte legături dintre fenomene, răspunde la întrebarea de ce şi cum s-a produs evenimentul. Aşadar, cauzalitatea este o formă a interacţiunii dintre fenomene şi procese, este tipul principal de determinare şi reprezintă prin sine legătura obiectivă, generică (adică acea legătură care generează, produce anumite fenomene din altele) dintre două fenomene: cauză şi efect. Cauzalitatea este studiată prin utilizarea următoarelor categorii conceptuale: „cauză“, „condiţie“, „efect“, raportul „cauză — efect“; lanţ cauzal; sistem cauzal; raportul între condiţie şi cauză, condiţie şi efect; legătura inversă între efect şi cauză sau intre efect şi condiţii.

În cadrul cercetării criminologice sunt mai întîi relevate toate dependenţele corelative între criminalitate (tipul infracţional) şi alte fenomene. Astfel, sunt stabiliţi toţi factorii (determinantele) care influenţează asupra criminalităţii. Acest lucru este util, dar insuficient, fiindcă nu determină în ce fel de raport se găsesc factorii cu criminalitatea, tipul infracţional sau infracţiunea concretă: sunt aceste determinante cauze sau numai condiţii etc. De aceea, după această etapă de cercetare, este necesar ca pe baza analizei cantitativ-calitative să fie relevate anume legăturile cauzale din toate aceste dependenţe corelative4.

Cauza este fenomenul care întotdeauna precedă şi produce sau generează alt fenomen — efectul. La cercetarea legăturii cauzale are loc diferenţierea verigii „cauză—efect“ într-un lanţ cauzal neîntrerupt. Astfel, cauza îşi are cauza sa, iar fiecare efect este în acelaşi timp drept cauză pentru alt efect. Astfel, cauzele criminalităţii sunt fenomenele social-psihologice care nemijlocit generează, reproduc criminalitatea şi infracţiunea. Acestea sunt tradiţiile, moravurile, deprinderile, interesele negative, motivaţia denaturată care sunt străine ideologiei, psihologiei şi sistemului de valori dominante în fiecare societate în parte. Cele mai frecvente cauze ale infracţiunilor sunt: lăcomia (aviditatea), parazitismul, agresivitatea antiumană, naţionalismul, neglijarea regulilor securităţii şi liniştii publice, nechibzuinţa şi iresponsabilitatea faţă de executarea anumitor obligaţii.

Cauza fenomenului criminalităţii nu este o însumare aritmetică simplă a motivelor tuturor infracţiunilor concrete. Ea reprezintă prin sine o calitate integrală nouă. Totodată, motivaţia infracţiunilor concrete nu poate fi opusă cauzelor fenomenului criminalităţii. Unii autori5 consideră ca o cauză a criminalităţii în ansamblu este fenomenul social-psihologic denumit motivaţie socială criminogenă. Alţi autori6 susţin că, în general, criminalitatea ca fenomen social este generată de cauze din domeniul existenţei sociale şi cauze din domeniul conştiinţei sociale care se găsesc într-o interacţiune complicată şi intensă. Astfel, determinante sunt cauzele din domeniul existenţei sociale şi anume baza economică.

O altă categorie de autori7 consideră că orice faptă este determinată de o anumită cauză, astfel că între faptă şi efect există o legătură atât de strânsă, încât nu poate exista una fără cealaltă. Condiţia nu este obligatorie. Ea poate doar să favorizeze sau să înlesnească producerea rezultatului. Chiar dacă lipseşte condiţia, rezultatul se produce întotdeauna când există o cauză. Transpusă în criminologie, această legătură dintre cauză şi efect, pe de o parte, dintre condiţii şi rezultat, pe de altă parte, poate contribui la explicarea comportamentului deviant al omului, pentru orice categorii de infracţiuni, inclusiv pentru infracţiunea de omor, chiar atunci când este comisă asupra soţului sau asupra unei rude apropiate.

Interacţiunea „cauză — efect“ este posibilă doar în prezenţa anumitor condiţii, adică a unui ansamblu de fenomene, circumstanţe care însoţesc şi favorizează sau dimpotrivă, frânează producerea efectului. Astfel, condiţiile criminalităţii sunt fenomenele care nu generează criminalitatea şi infracţiunea, dar contribuie, înlesnesc, intensifică apariţia şi realizarea cauzei acestora. După conţinutul lor, cauzele poartă un caracter predominat social-psihologic, iar condiţiile pot fi şi economice, politice, demografice idedologice, juridice, de dirijare, organizaţionale etc. De exemplu, scandalurile şi bătăile sistematice dintre părinţi favorizează formarea la copii a agresivităţii, cruzimii care pot deveni mai târziu cauza săvârşirii de către aceştia a infracţiunilor de violenţă. Subcultura la care aparţine individul poate să-i formeze acestui astfel de calităţi ca lăcomia, egoismul de grup, agresivitatea, nesocotinţa şi lipsa spiritului de răspundere de dragul unor satisfacţii de scurtă durată etc., care pot, de asemenea, deveni cauze ale comiterii infracţiunilor de către aceştia.

Determinantele criminogene constituie un sistem în cadrul căruia se pot distinge, după mecanismul acţiunii, două categorii de elemente: cauzele şi condiţiile care se manifestă atât la nivelul criminalităţii în ansamblu, cât şi la nivelurile anumitor tipuri infracţionale şi ale infracţiunii concrete. Cauzele şi condiţiile infracţiunilor concrete sunt elementul primar al sistemului criminogen. Trebuie să menţionăm că cauzele şi condiţiile se află într-o interacţiune complexă, iar condiţiile singure nu pot genera criminalitatea şi totodată, cauza fără condiţii nu poate nici să apară, nici să se realizeze.

Timp de peste 200 de ani, de când au fost făcute primele cercetări în criminologie, s-a căutat un răspuns la întrebarea fundamentală a criminologiei: de ce există persoane care au un comportament deviant, adică nu se conformează normelor generale de conduită impuse de organele legiuitoare, din ţara şi epoca istorică respectivă, în timp ce alte persoane (majoritatea) respectă aceste norme? Răspunsul la această întrebare este foarte greu de dat, deoarece criminalitatea este un fenomen complex.

De aceea, în rândurile următoare ne vom limita la descrierea celor mai importante cauze şi condiţii care favorizează comportamentul deviant al omului, în special în cazul faptelor de omor săvârşite asupra soţului, soţiei sau a unei rude apropiate, condiţii rezultate din analiza diverselor speţe extrase din culegerile de practică judiciară ale instanţelor din România şi Republica Moldova. Aceste condiţii le putem clasifica în două mari categorii: cauze şi condiţii obiective, respectiv cauze şi condiţii subiective.

A) Cauzele şi condiţiile obiective sunt cauze generice pentru o anumită societate. Cauzele sunt contradicţiile concrete ale existenţei sociale, din cadrul relaţiilor economice şi sociale care generează motivaţia antisocială. Aceste condiţii obiective sunt deficienţele organizaţionale, juridice şi tehnice care favorizează acţiunea cauzelor obiective şi subiective ale infracţiunilor8.

După conţinut, putem distinge următorii factori criminogeni:

• factorii economici;
• factorii sociali;
• factorii demografici;
• factorii politici şi juridici.

a) Factorii economici. În acest context, reprezentanţii şcolilor economice din criminologie consideră că deoarece relaţiile economice determină toate celelalte tipuri de relaţii în societate, atât pozitive cât şi negative, care sunt cauza care generează criminalitatea. Orice tip de relaţii economice, contradicţiile acestora generează criminalitatea. Totuşi, relaţiile economice de piaţă se caracterizează prin cel mai înalt nivel al criminalităţii, inclusiv în ţările cu o economie prosperă. Aceasta se explică prin faptul că relaţiile respective sunt bazate pe concurenţă, şomaj programat, stoarcerea unui profit cât mai mare, stratificarea materială şi socială a oamenilor.

Adepţii ideii că relaţiile economice sunt cauza de bază (primară) a criminalităţii susţin că anume raportul oamenilor faţă de mijloacele de producţie, rolul acestora în organizarea socială a muncii determină modul de repartizare a bunurilor sociale, adică determină inechitatea socială reală din societate. La rândul său, această inechitate socială generează contradicţii şi conflicte între grupurile sociale care deseori se manifestă prin diferitele fapte socialmente periculoase.

Nu putem fi de acord întru totul cu această idee, deoarece considerăm că relaţiile economice, contradicţiile acestora sunt un factor criminogen important, dar nu unicul, şi de multe ori, nici măcar principalul. Este criticabilă, în opinia noastră, şi afirmaţia că relaţiile economice sunt cauza primară a fenomenului infracţional. Deoarece criminalitatea este un fenomen complicat şi complex, este necesară şi o analiză complexă a cauzelor şi condiţiilor care o determină. De asemenea, criminalitatea este caracteristică atât pentru regiunile cu un nivel economic redus, cât şi pentru regiunile prospere.

Din categoria factorilor economici consideraţi ca având un conţinut criminogen mai pronunţat fac parte crizele economice, nivelul de trai, şomajul, industrializarea. Criza economică care a cuprins România începând cu 1989, respectiv Republica Moldova începând cu 1992, şi apoi criza financiară globală din anii 2007—2009 care-şi face simţite efectele în ambele ţări, s-au caracterizat prin acutizarea contradicţiei obiective dintre necesităţile economice şi posibilităţile societăţii (ale anumitor grupuri sociale sau indivizi); printr-un nivel de trai mai redus decât nivelul de asigurare a unei supravieţuiri decente; prin polarizarea populaţiei pe nivelul de venituri, prin inflaţie, şomaj, integrare insuficicentă a economiei naţionale în economia mondială, printr-un nivel mai sporit al veniturilor din activităţii economice criminale organizate (aşa-numitele activităţi „subterane“) comparativ cu nivelul veniturilor obţinute prin activităţi legale; prin lipsa asigurării economice a priorităţii profilaxiei infracţiunilor faţă de aplicarea măsurilor răspunderii penale.

Aceşti factori economici au determinat creşteri bruşte ale criminalităţii în România, respectiv în Republica Moldova, în perioade diferite (comună fiind doar perioada 1992—1998, conform statisticilor), în special a infracţiunilor economice şi a celor săvârşite prin prin violenţă. Trebuie precizat că, în aceeaşi perioadă, situaţii criminogene asemănătoare au fost cunoscute în toate celelalte noi „democraţii“ din Europa Centrală şi de Est sau în ţările-membre din actuala Comunitate a Statelor Independente. În toate aceste ţări, numărul infracţiunilor de omor (inclusiv cele săvârşite asupra soţului, soţiei sau a unei rude apropiate) a crescut în anii ’90.

Scăderea nivelului de trai al oamenilor este unul din factorii care nemijlocit împinge individul la săvârşirea, în primul rând, a infracţiunilor patrimoniale (însă, se ştie, că multe din infracţiunile patrimoniale sunt săvârşite cu violenţă, iar aceasta se poate solda cu omoruri, chiar şi asupra unor victime-rude apropiate). Astfel, sărăcia caracteristică anumitor grupuri sociale determină reprezentanţii acestora la săvârşirea faptelor socialmente periculoase în scopul ameliorării situaţiei materiale. Acesta este doar un aspect al impactului produs de nivelul de trai asupra fenomenului infracţional. Cercetările criminologice realizate demonstrează că cele mai grave infracţiuni sunt săvârşite de către reprezentanţii păturilor sociale asigurate material (criminalitatea aşa-numitelor „gulere albe“ sau cea a persoanelor cu funcţii de răspundere). De aceea, sărăcia sau nivelul de trai redus trebuie analizate sub diferite aspecte: cum fiecare subiect îşi apreciază starea materială şi care nivel material şi financiar l-ar satisface. Aşadar, analizând rolul criminogen al nivelului de trai este important de a se ţine seama de două aspecte ale impactului acestuia: nivelul de trai redus (sărăcia) şi tendinţa abuzivă de a îmbogăţire rapidă, care îi împinge pe unii la săvârşirea infracţiunilor.

Caracterul criminogen al tendinţei abuzive de a deveni bogat este determinat, în primul rând, de particularităţile socio-psihologice ale persoanei, dar nu în ultimul rând şi de raportul dintre scopurile declarate de societate şi posibilităţile reale ale diferitelor grupuri sociale de a le realiza. Încă, Lambert Adolphe-Jacques Quetelet9 a stabilit că omul nu săvârşeşte infracţiuni datorită stării de sărăcie, ci ca o consecinţă a trecerii rapide de la o stare de relativ confort la una de mizerie.

Şomajul, de asemenea, are urmări criminogene. Aceasta se explică atât prin reducerea bruscă a nivelului de viaţă al unei anumite părţi din populaţie, cât şi prin crearea unei stări emoţionale instabile a acesteia ca urmare a şomajului. Fenomenul şomajului influenţează în mod serios echilibrul intern al individului, punându-l în situaţia când el nu poate să-şi realizeze intenţiile prin mijloace legale.

Industrializarea determină şi ea creşterea infracţionalităţii. Aceasta se explică prin următoarele efecte10:

• sporeşte intens mobilitatea teritorială a populaţiei rurale care migrează spre zonele industrializate (urbanizate); în urma schimbării mediului rural cu cel urban, au loc transformări în structura personalităţii originarilor de la sate, care frecvent sunt dominaţi de o stare de frustrare şi pot comite fapte socialmente periculoase;
• producţia mecanică (pe bandă rulantă) şi specializarea îngustă determină înstrăinarea individului şi îl lipsesc de posibilităţile de a-şi manifesta aptitudinile de creaţie;
• industria are o influenţă pronunţată asupra echilibrului ecologic din regiune (localitate) care determină, la rândul său, răspândirea stărilor de stres în mijlocul populaţiei;
• ritmurile sporite ale industrializării au, de asemenea, un impact criminogen, deoarece sunt însoţite, de regulă, de un nivel redus de dezvoltare a sferei de deservire a populaţiei.

b) Factorii sociali. Cauzele criminalităţii trebuie căutate în multiplele relaţii ale individului cu mediul extern, în conţinutul existenţei sociale a omului, în interdependenţele complicate şi contradicţiile acesteia. Relaţiile sociale ca şi cele economice sunt foarte variate după formă, conţinut şi niveluri. În general, relaţiile sociale în cadrul cărora persoana simte că nu este egală în drepturi cu alte persoane, i se încalcă interesele, este jignită, vor genera un comportament de protest şi, uneori, chiar unui deviant (infracţional).

Relaţiile sociale ale unei anumite persoane se realizează la macro- şi microniveluri. Macronivelul reprezintă prin sine relaţiile omului cu statul şi societatea în ansamblu, relaţiile de producere ale acestuia (inclusiv studiile, activitatea de muncă, activitatea publică etc.), precum şi statutul său ca personalitate. Cele mai vulnerabile probleme ale relaţiilor macrosociale sunt contradicţiile dintre interesele diferitelor grupuri sociale, relaţiile naţionale, problema egalităţii în drepturi, nemulţumirea persoanei de condiţia sa socială.

Un astfel de exemplu de relaţii sociale sunt relaţiile naţionale şi statutul etnic. Contradicţiile interetnice (şovinismul, duşmănia interetnică, naţionalismul etc.) sunt factori cu un pronunţat efect criminogen. Criminalitatea determinată de conflictele interetnice este deosebit de răspândită în ultimii ani în Europa de Est şi în spaţiul ex-sovietic, având un caracter politizat. Criminalitatea generată de conflictele interetnice se manifestă prin acte de terorism, omoruri de masă, atacuri armate, furturi, jafuri, tâlhării etc. Statutul etnic nu are, însă, o influenţă directă asupra criminalităţii. Totuşi, el se caracterizează printr-un anumit temperament naţional şi alte trăsături specifice socio-culturale şi etno-psihologice care trebuie luate în considerare la analiza criminalităţii. Astfel, este important de a prevedea care va fi tipul şi caracterul reacţiei naţionale în anumite condiţii economice, sociale şi politice.

Discriminarea (faţă de anumite grupuri sociale, de clasă, de sex, de vârstă, de etnie, de rasă, de religie, faţă de imigranţi etc.) generează o stare de frustrare care, de regulă, declanşează porniri agresive, precum şi dorinţe puternice de revanşă din partea celor care se consideră discriminaţi. Acesta este un caz tipic de conflict de cultură. Uneori, grupurile sociale se schimbă cu rolurile. Astfel, grupurile care se consideră discriminate, în acţiunile lor revendicative emit pretenţii atât de mari încât depăşesc drepturile şi libertăţile majoritarilor.

Religia este, în general, un factor moral-educativ important pentru formarea personalităţii umane, având o influenţă puternică asupra procesului de prevenire şi combatere a criminalităţii. Religia contribuie la corectarea şi la reeducarea condamnaţilor. Totodată, unele secte religioase practică o activitate criminală în scop de profit, iar uneori din cauza religiei se dezlănţuie conflicte politice, interetnice şi religioase.

În ceea ce priveşte nivelul de instruire şcolară, există mai multe păreri privitor la efectele acestui factor asupra criminalităţii. Unii autori11 menţionează că nivelul de instruire şcolară se reflectă prin alegerea unor forme infracţionale mai puţin primitive şi a unor modalităţi de săvârşire a acestora. Alţi autori12 consideră că instruirea şcolară are un impact dublu asupra criminalităţii: pe de o parte, ea contribuie la sporirea nivelului fenomenului socialmente periculos, iar pe de altă parte, la reducerea acestuia în societate. Rolul educaţiei şcolare este însă mai important pentru educarea şi socializarea copiilor, pentru depistarea celor inadaptaţi şi punerea în aplicare a unor programe de prevenire generală.

Dacă ne referim la profesie/meserie, datele statistice privind infracţiunile de omor relevă o rată extrem de diversă a delinvenţei corelative cu anumite profesii. Într-un grad diferit, majoritatea profesiilor/meseriilor practicate oferă condiţii pentru săvârşirea de infracţiuni de omor. De multe ori, însă, pentru cazurile de omor săvârşit asupra soţului, soţiei sau unei rude apropiate, făptuitorii din România şi Republica Moldova se află în categoria şomerilor sau a muncitorilor necalificaţi, existând un cumul de factori propice săvârşirii acestei infracţiuni.

Starea civilă este un alt factor social care contribuie la săvârşirea infracţiunilor de omor, iar cercetările criminologice au relevat anumite interconexiuni între starea civilă a oamenilor şi devianţa acestora. De exemplu, femeile necăsătorite şi celibatarii sunt mult mai predispuşi spre săvârşirea infracţiunilor sexuale, iar în urma diferitelor scandaluri domestice (de familie) frecvent se săvârşesc infracţiuni de violenţă, care pot degenera în omoruri. De regulă, făptuitorii şi victimele infracţiunilor grave de violenţă devin persoanele necăsătorite.

În situaţiile în care intensitatea, conţinutul, forma de manifestare şi frecvenţa conflictelor intra-conjugale şi intra-familiale cresc semnificativ, acestea capătă valenţe dezorganiatoare în microgrupul familial, devenind simptome ale „sindromului disfuncţional“ familial. Conflictul conjugal patogen se caracterizează prin capacitatea de penetraţie destructivă la nivelul personalităţii consorţilor, dezorganizând reacţiile, pattern-urile şi habitus-urile adaptive şi împiedicând realizarea funcţiilor fireşti ale cuplului conjugal şi parental.

Din constatările empirice13 asupra unei cazuistici extinse de cupluri cu ambii parteneri normali din punct de vedere psihic, cu un partener anormal din punct de vedere psihic (nevrotic, psihopat sau psihotic) şi cu ambii parteneri anormali din punct de vedere psihic (nevrotic, psihopat sau psihotic), precum şi din observaţiile asupra unor cupluri cu un partener bolnav somatic sau somato-psihic, s-au conturat următoarele specte ca fiind relevante:

— conflictul conjugal patogen este semnificativ frecvent în cuplurile asimetrice din punct de vedere al normalităţii psihice, respectiv, în cuplurile cu un partener nevrotic, psihopat sau psihotic (în ultimul caz, relaţia conjugală şi atmosfera familială fiind profund distorsionate şi angrenând consecutiv tulburări reactive de intensitate nevrotică sau dezvoltări dizarmonice ale personalităţii celuilalt soţ);

— în cuplurile conjugale asimetrice, cu ambii parteneri normali din punct de vedere psihic, conflictul conjugal continuă sa se manifeste afectând relaţiile interpersonale şi, în special, realizarea optimă a funcţiilor familiale; anumite cupluri cu parteneri normali din punct de vedere psihic evoluează după un model interacţional conflictual patogen, ceea ce în decursul timpului facilitează dezvoltarea reacţiilor şi comportamentelor nevrotice şi psihopatice la unul sau la ambii parteneri, constituind o sursă de stres psihopatogen continuu pentru toţi membrii familiei; aceste cupluri ajung de obicei la divorţ;

— în cuplurile cu ambii parteneri nevrotici se constată o tendinţă la perpetuarea unui model interacţional nevrotic, care menţine în mod paradoxal uniunea conjugală, modalitatea de interacţiune nevrotică mutuală aflându-se într-o relativă simbioză psihopatologică, în interiorul căreia procesele de intercompensare diminuează de cele mai multe ori potenţările reciproce patogene;

— în cuplurile cu ambii parteneri psihopaţi, gradul de instabilitate şi manifestările conflictuale sunt mult mai pregnant reprezentate deşi, în acest caz, existenţa unor cupluri sudate, menţinute pe parcursul unei durate mari de viaţă, nu permite o concluzie clară în acest sens; nucleele familiale constituite în jurul unei diode conjugale cu parteneri psihopaţi au efecte din cele mai nocive în dezvoltarea şi educarea copiilor, majoritatea acestora evoluând, la rândul lor, psihopatologic;

— cuplurile patologice mixte (un partener nevrotic — un partener psihopat sau psihotic) prezintă, de asemenea, o bogată simptomatologie, conflictele familiale angrenând disfuncţii de profunzime în nucleul psihocial familial.

Modul de relaţionare intraconjugală diferă desigur de la un cuplu la altul, ceea ce nu i-a împiedicat pe unii autori să încerce să realizeze unele clasificări ale acestora în funcţie de o serie de criterii. Astfel, s-a realizat o interesantă tipologie maritală, fiecare din cele 5 tipuri descrise fiind, de fapt, un mod diferit de acomodare maritală, desemnând, totodată, şi o anumită concepţie asupra căsătoriei. Este de semnalat faptul că „fizionomia“ particulară a relaţionării interpersonale se constituie într-o situaţie-stimul cu efecte puternice asupra psihologiei şi personalităţii copiilor. Astfel, în literatura de specialitate14, se diferenţiază următoarele cinci tipuri:

1. tipul căsniciei celor obişnuiţi cu conflictele

2. tipul căsniciei devitalizate

3. tipul căsniciei pasiv-cordiale (binevoitoare)

4. tipul căsniciei vitale

5. tipul căsniciei bazate pe relaţie totală

În fiecare din aceste tipuri de familie, copiii, datorită marii lor sensibilităţi, receptează şi trăiesc deosebit de intens orice „eveniment“ intervenit între părinţii lor. „Coparticiparea“ lor mai ales la certurile, neînţelegerile, conflictele, agresivităţile şi violenţele manifestate în cadrul familiei le este totalmente nefavorabilă. După cum demonstrează diferitele cercetări efectuate, efectul principal al relaţiilor interpersonale conflictuale din cadrul familiei asupra personalităţii copiilor îl constituie devalorizarea modelului parental şi, totodată, pierderea posibilităţii de identificare cu acest model. Mai mult, modelul parental, în asemenea situaţii, poate fi respins activ de către copii, devenind „model negativ“ care, treptat, poate conduce la stimularea şi dezvoltarea agresivităţii şi comportamentului antisocial.

Desigur, nu de puţine ori, copiii care resimt puternic influenţele climatului conflictual familial, fug de acasă şi caută să gasească diferite grupuri de apartenenţă care, la rândul lor, pot fi orientate antisocial.

Familiile caracterizate printr-un potenţial conflictogen ridicat şi puternic carenţate din punct de vedere psihoafectiv şi psihomoral afectează în cea mai mare măsură procesul de maturizare psihologică şi psihosocială a personalităţii copiilor, datorită mai ales dezechilibrelor şi dizarmoniilor resimţite în cadrul unor subcomponente ale personalităţii şi anume: atitudinal-relaţională şi motivaţional-afectivă. Fuga de acasă a copiilor, asociată deci cu lipsa de supraveghere parentală, îi determină să adere la unele medii şi grupuri extrafamiliale cu un mare potenţial delincvenţial.

Pe de altă parte, o atitudine hiperautoritară manifestată în cadrul familiei poate fi adoptată de unul dintre părinţi (cel mai frecvent de către tată) sau de către ambii. Pe de altă parte, trebuie diferenţiată situaţia în care părinţii hiperautoritari sunt „bine intenţionaţi“, în sensul că au o anumită „concepţie pedagogică“ de cea în care autoritarismul este asociat cu agresivitatea, inclusiv fizică şi cu un înalt potenţial conflictual/familial.

Severitatea excesivă, cu multe rigidităţi, cu interdicţii nu lipsite uneori de brutalitate, cu comenzi pline de ameninţări, cu privaţiuni de tot felul îşi lasă puternic amprenta asupra procesului de formare a personalităţii copilului. Părinţii hiperseveri impun un regim de muncă pentru copiii lor, care depăşeşte limitele de toleranţă psihologică şi psihofiziologică ale acestora. Copiii sunt puşi mereu în faţa unui volum mare de sarcini pentru a putea realiza cât mai repede acele achiziţii care să corespundă întru totul aspiraţiilor părinţilor. Aceşti părinţi se conduc după formula: „facem totul ca să scoatem din el un om deosebit“, ceea ce nu este deloc rau ca intenţie, dar, după maniera concretă în care procedează, rezultatele contradictorii nu întârzie să apară. Menţinerea copilului într-un climat hipersever determină, treptat, modificări serioase în una dintre cele mai importante dimensiuni ale personalităţii (este vorba de cea atitudinal-relaţională) traduse în fenomene de apatie şi indifeenţă accentuată faţă de ceea ce trebuie să întreprindă sau în ce priveşte relaţionarea cu cei din jur, atitudini de protest şi revoltă chiar faţă de noile influenţe exercitate asupra sa, toate acestea ca urmare a unei suite de frustraţii acumulate în timp.

Din alţi factori criminogeni macro-sociali merită menţionaţi următorii:

— impactul mijloacelor de informare în masă care se manifestă prin propagarea violenţei, modelelor de comportament negativ, pornografiei;

— influenţele criminogene internaţionale — favorizează internaţionalizarea criminalităţii, penetrarea infracţionalităţii organizate pe plan internaţional (traficul ilicit de arme şi droguri, fabricarea şi punerea în circulaţie a banilor falşi, spălarea banilor, escrocheriile din domeniul contrabandei şi imigraţiei, traficul de femei şi copii, terorismul, jafurile, tâlhăriile, furturile de automobile etc.).

Criminalitatea este determinată şi de relaţiile subiectului, contradicţiile sale la nivel microsocial, adică relaţiile microsociale şi interpersonale (conflictele) din familie, între rude, prieteni şi cunoscuţi sau apărute jitîmplător în anumite situaţii concrete. Studiile realizate confirmă că o parte considerabilă a criminalităţii de violenţă este produsul ciocnirilor iiterpersonale. Astfel, în baza cercetării victimologice15 a infracţiunilor de vătămare intenţionată gravă a integrităţii corporale s-a stabilit că o parte considerabilă din victime (39,3%) au fost vătămate în sfera familială sau în relaţiile cu alte rude, iar în urma conflictelor cu vecinii şi cunoştinţele apropiate sau prietenii (respectiv 11,3% şi 9,0%).

În ceea ce ne interesează (analiza infracţiunilor de omor săvârşite asupra soţului, soţiei sau a unei rude apropiate), putem găsi mai multe influenţe negative ale relaţiilor intrafamiliale. Astfel, orice tulburări care se produc în familie se reflectă asupra procesului de socializare a copilului şi al formării personalităţii acestuia. Destabilizarea structurii familiei este determinată, de regulă, de următorii factori: numărul de membri ai familiei, capacitatea educativă a părinţilor, mobilitatea socială şi imigraţia familiei.

Cercetările criminologice referitoare la influenţa relaţiilor intra-familiale asupra delincvenţei juvenile au constatat că un număr important de copii delincvenţi şi-au schimbat reşedinţa în timpul copilăriei; sunt prost întreţinuţi din punct de vedere material şi igienic; au părinţi despărţiţi ori necăsătoriţi; sunt privaţi de beneficiul culturalizării. Personalitatea copiilor delincvenţi este amorfă şi lipsită de ambiţie în faţa exigenţelor vieţii, normele lor de conduită sunt mai puţin numeroase şi lipsite de conţinut. În mod frecvent, ei sunt stresaţi datorită coeziunii reduse a familiilor lor, a stării de încordare dintre părinţi, a atmosferei familiale nefavorabile, a lipsei de supraveghere şi chiar de interes din partea părinţilor. Trebuie să menţionăm, de asemenea, că familiile delincvente îşi implică copiii în activităţi infracţionale ori îi influenţează pe calea imitaţiei, împrumutându-le percepte morale contrare eticii societăţii.

O parte considerabilă a cazurilor de violenţă este determinată de relaţiile tensionate şi complicate din familie. În urma studiului dosarelor penale, intentate pe cazuri de omor intenţionat şi vătămare corporală gravă relevă faptul că atât în România, cât şi în Republica Moldova este foarte răspândită violenţa în familie.

Impactul activităţilor din timpul liber este un factor ce are o importanţă deosebită la explicarea cauzelor şi condiţiilor criminalităţii şi adică crearea micro-mediilor sociale în care oamenii îşi petrec timpul liber, caracterul relaţiilor cu prietenii şi cunoscuţii, precum şi tipurile de activităţi desfăşurate. Astfel, s-a stabilit că o parte considerabilă a victimelor violului, în primul rând, minorele, din cauza inactivităţii, trândăviei, plictiselii în procesul petrecerii timpului liber, precum şi din motivul lipsei unei supravegheri a activităţilor respective din partea părinţilor, au avut un comportament preinfracţional negativ, care a uşurat săvârşirea faptei infracţionale. De aceea, la reducerea victimizării faţă de viol va contribui şi realizarea unor aşa măsuri sociale generale ca organizarea corespunzătoare a odihnei cetăţenilor, în special, a minorelor şi femeile tinere, atragerea lor în activitatea diferitelor secţii sportive, cercuri artistice, societăţi, asociaţii etc.

În plus, criza moral-psihologică care domină societatea umană din România şi din Republica Moldova se caracterizează printr-o serie de condiţii cu efect criminogen:

• decăderea moralităţii;
• pierderea de către o parte considerabilă a populaţiei a idealurilor umane recunoscute în sfera comunităţii sociale;
• nivelul redus al solidarităţii populaţiei cu legislaţia penală;
• pierderea încrederii populaţiei în organele de drept care luptă cu criminalitatea;
• procentul sporit al populaţiei cu o responsabilitate limitată;
• intoleranţa etnică;
• intoleranţa religioasă;
• beţia şi alcoolismul; narcotismul, toxicomania;
• nihilismul juridic etc.

c) Factorii demografici care influenţează săvârşirea infracţiunilor (deci, şi a omorurilor), sunt următorii: sporul natural, explozii în rata natalităţii, structura după vârstă şi sex şi migraţiile populaţiei, sunt factori criminogeni principali. Cercetările empirice au dovedit că infracţiunile sunt săvârşite mai frecvent de către indivizii de vârstă între 18 şi 30 ani cu un maxim de intensitate în jurul vârstei de 25 ani. De aceea, în urma sporului natural pozitiv şi în special al exploziei în rata natalităţii se înregistrează creşteri semnificative ale delincvenţei juvenile. Trebuie să precizăm că relaţia dintre sporul natural, natalitatea populaţiei şi criminalitate poartă un caracter indirect.

Migraţia populaţiei este determinată cel mai adesea de urbanizare şi are consecinţe criminogene certe:

• schimbările calitative în relaţiile interumane, în structurarea şi restructurarea grupurilor şi în dezvoltarea personalităţii individului;
• schimbările negative în familie: sporeşte rata divorţurilor, despărţirile şi abandonul de familie, diminuarea autorităţii părinteşti, angajarea în muncă a ambilor soţi, şcolarizarea prelungită a copiilor etc.;
• creşterea rapidă a mediului urban nu a permis amenajarea la nivel satisfăcător a cartierelor, a habitatului;
• eterogenitatea socială în oraşe are drept consecinţă eterogenitatea culturală; normele fiecărui grup îşi pierd din vigoare, devin ambigue, facându-se simţită prezenţa unui pluralism cultural, a unei suprapuneri de norme şi valori care ghidează conduitele umane; aşadar, este o situaţie favorabilă pentru manifestarea conflictului de culturi;
• transformările rapide socio-culturale din mediul urban influenţează negativ unele persoane care devin dominate de o stare de diferite sentimente de frustrare şi pot comite infracţiuni.

d) Factorii politici. Criza politică din România, dar mai ales cea din Republica Moldova, în perioadele considerate de tranziţie În România, se consideră că această perioadă s-a încheiat în anul 2005 în care România a semnat Tratatul de aderare la Uniunea Europeană şi a primit titlul de „economie de piaţă“ 16 se manifestă printr-un şir de influenţe criminogene:

• instabilitatea regimului politic;
• instabilitatea politicii penale;
• serviciile statului sunt dominate de corupţie;
• înstrăinarea majorităţii populaţiei de la dirijarea statului;
• instabilitatea geopolitică (de exemplu, descompunerea statelor din fosta U.R.S.S.);
• nedesăvârşirea frontierelor de stat, în special frontiera de est a Republicii Moldova (unde se află Regiunea Transnistria);
• înstrăinarea populaţiei de controlul asupra sistemului de măsuri de luptă cu criminalitatea organizată.

e) Dintre factorii juridici care au influenţe criminogene pronunţate pot fi menţionaţi:

— anomia, adică starea societăţii caracterizată prin lipsa de legi, de norme sau prin existenţa unor norme contradictorii care fac dificilă orientarea individului şi integrarea sa în colectivitate;

— inactivitatea legilor;

— instabilitatea legislaţiei, modificarea permanentă a acesteia (valabilă atât pentru România, cât şi pentru Republica Moldova);

— lacunele în aprecierea juridico-penală a faptelor socialmente periculoase;

— lobbismul ilicit;

— subaprecierea legislativă a pericolului social al unor anumite categorii de infracţiuni etc.

Fenomenul criminalităţii este determinat şi de influenţele negative ale factorilor de organizare jurisdicţională, în sensul că:

• sistemul justiţiei penale este supraîncărcat;
• nivelul redus de descoperire a infracţiunilor;
• necorespunderea sistemului de măsuri de luptă cu criminalitatea scopurilor acesteia;
• lipsa interpretărilor oficiale ale legislaţiei penale;
• contradicţiile de competenţă între organele care luptă cu criminalitatea;
• lipsa prognozelor criminologice;
• lipsa sistemului de expertiză criminologică a legislaţiei;
• nivelul redus al profesionalismului în sistemul organelor de luptă cu criminalitatea etc.

B) Cauzele şi condiţiile subiective sunt cauze specifice indivizilor violenţi. Aceste cauze sunt anumite elemente ale psihologiei sociale care se exprimă prin necesităţile, interesele, scopurile, motivele, valorile morale şi conştiinţa juridică denaturată a persoanelor care comit infracţiuni. Condiţiile subiective sunt particularităţile demografice şi social-psihologice ale populaţiei (trăsături de caracter, temperamentul, vârsta, sexul etc.) 17.

a) Consmul de alcool. Acest viciu, al consumului de băuturi alcoolice nu poate fi considerat o cauză în sine a săvârşirii infracţiunilor de omor, deoarece săvârşesc astfel de fapte şi persoanele care consumă băuturi alcoolice, la data comiterii infracţiunii, şi persoanele care nu consumă astfel de băuturi, în general, şi, cu atât mai puţin, în ziua când s-a săvârşit fapta. De asemenea, trebuie avut în vedere şi faptul că unele persoane, care se află sub influenţa băuturilor alcoolice, au comportări violente şi sunt predispuse să provoace scandal fără nici un motiv. Alteori, aceste persoane au o atitudine provocatoare faţă de cei din jur şi determină acţiuni de respingere din partea acestora, mergându-se până la a le produce vătămări corporale grave şi chiar a-i omorî.

Când ne referim la consumul de alcool care poate fi considerat drept cauză a săvârşirii omorurilor, ne referm în principal la consmul excesiv de băuturi alcoolice, şi astfel avem în vedere persoanele care îşi fac din acest viciu principala şi, poate, singura lor preocupare. Cazurile pe care le-au analizat autorităţile din România şi Republica Moldova sunt edificatoare în acest sens.

În fiecare an, consumul excesiv de alcool devine pentru România şi pentru Republica Moldova o problemă socială din ce în ce mai stringentă. Tot mai multe persoane devin victime ale acestui viciu social. Astfel, oamenii se distrug pe sine însuşi sau unul pe altul (prin violenţe) din cauza alcoolului. Copiii, în principal, cei din mediul rural din cele două ţări, sunt crescuţi într-o familie unde vinul, ţuica sau ţuica sunt prezente tot timpul, şi trăind într-un mediu, în care toţi practică acest consum, iar când se maturizează, copii experimentează şi ei beţia (consumul exagerat de alcool).

În cultura popoarelor român şi moldovean, a bea un pahar cu cineva înseamnă a-l respecta şi a nu bea cu cineva care vrea să te „cinstească“ înseamnă a nu respecta persoana. Apoi, mulţi chiar folosesc aceasta ca să lege practica consumului de alcool cu creştinismul, zicând că „acesta-i sângele Domnului, se poate, chiar şi mai mult dacă poţi“. Vinul nu este sângele Domnului, ci simbolizează sângele Domnului doar atunci, când cineva îşi aduce aminte de sângele lui Hristos, care a fost vărsat (nu turnat) pentru păcatele noastre, nu în jurul polobocului cu tot felul de cuvinte necenzurate în gură. La început, aproape fiecare este învăţat de altcineva (de obicei, o rudă apropiată) cum se bea, luând doar un păhărel. Apoi, îndemnat de alţii, mai bea un păhărel. Apoi, se repetă situaţia şi cu alte ocazii, şi aşa, una după alta, pahar după pahar, până se îmbată pentru prima dată. Apoi, persoana încearcă mai multe păhărele, ca să arate că este „bărbat“. Apoi, se încep petreceri cu băutură de fiecare dată. Apoi, într-un necaz începe să recurgă la băutură, ca să uite puţin de probleme. Şi, ca rezultat, ajunge omul să bea vin în loc de apă, să se îmbete de câteva ori pe zi, să vândă tot ce are pe lângă casă pentru a obţine alcool.

Multe dintre familiile din România şi Republica Moldova, mai ales din mediul rural, au cel puţin câte unul din membri dependenţi de alcool, care au ajuns să vândă tot din casă pentru băutură sau să-şi bată joc de alţii sau să-şi bea întreg salariul/venitul etc. Şi, aici este o legătură foarte mare dintre felul cum acceptă întreaga familie băutura (alcoolul). Dacă familia nu petrece nici o sărbătoare fără băuturi alcoolice, aceasta pentru unii din membrii ei nu poate avea efect negativ, dar pentru alţii numaidecât are un efect distrugător. Mai mult, fiecare nuntă sau aniversare, oriunde, oricând, este motiv de consum al diferitelor băuturi alcoolice.

De cele mai multe ori, consumul de alcool în coroborare cu o simplă discuţie în contradictoriu poate duce la violenţe grave şi la omoruri. Iar de cele mai multe ori, victima este soţul sau o rudă apropiată În concluzie, consumul de alcool poate provoca atât moartea celui ce-l consumă, cât şi a celor ce pot fi afectaţi de comportamentul celui ce consumă.

b) Dorinţa de răzbunare. Această cauză a săvârşirii omorurilor asupra soţului, soţiei sau a unei rude apropiate intervine în cazurile în care inculpatul săvârşeşte fapta pentru a se răzbuna pe un comportament anterior al victimei. Astfel, avem în vedere aici nu starea de provocare la care se referă prevederile art. 73 lit. b Cod Penal al României, ci comportarea generală a victimei, într-o perioadă mai îndelungată de timp şi nu doar la data săvârşirii infracţiunii. Renumitul criminolog american Hans von Hentig a numit această categorie de victime ca fiind „chinuitori“,18 ale căror fapte succesive nu rămân fără efect în cadrul familiei.

c) Gelozia. Suspiciunile că soţul sau soţia are relaţii extra-conjugale sau cunoaşterea certă a existenţei unor astfel de relaţii, induce partenerului de viaţă legal o stare de gelozie, care poate umbri modul de gândire obişnuit al acestuia. Gelozia este o trăsătura de caracter ce are o frecvenţă ridicată în faptele săvârşite în România şi Republica Moldova. De gelozie nu este vorba doar în relaţiile conjugale, ci o întâlnim în toate celelalte relaţii umane, îndeosebi în copilărie, când unul dintre copii, spre a se ridica deasupra fraţilor şi surorilor sale, concomitent cu ambiţia îşi va manifesta şi gelozia, atestând cu aceasta o poziţie ostilă. Astfel, sentimentul de a fi desconsiderat, neglijat, se dezvoltă într-o altă formă a ambiţiei, gelozia, trăsătură care adesea persistă la omul respectiv de-a lungul întregii sale vieţi.

Gelozia se manifestă în forme din cele mai diferite. O putem recunoaşte în trăsături de caracter ca suspiciunea, înclinaţia de a spiona, de a se lua la întrecere, precum şi în permanenta teamă de a nu se vedea desconsiderat. Care formă va predomina, depinde de pregătirea de care s-a beneficiat până atunci în ceea ce priveşte viaţa socială. Poate exista o gelozie care se mistuie pe sine sau una care se revarsă într-un comportament temerar, energic. La femei, înclinaţia să joace „tare“ se poate manifesta în încercarea de a-şi doborî rivalul sau în stăruinţa de a-l încătuşa, de a-i îngrădi libertatea, de a-i impune dominaţia ei. O metodă preferată de cei geloşi este aceea de a le fixa reguli de conduită partenerilor. Urmând o linie psihică proprie, ei le impun celorlalţi o lege a iubirii, de exemplu, izolându-i de lume, prescriindu-le unde şi ce să privească, ce şi cum să facă, orientându-le întreaga gândire. Gelozia poate, de asemenea, să-şi servească scopul denigrându-l pe celălalt, făcându-i reproşuri dese etc.

Gelozia este, prin urmare, o forma particulara a aspiraţiei spre putere. Iar când persoana asupra căreia acest sentiment este revărsat iese din tiparul comportamental stabilit (sau nu) de acord între partenerii de viaţă (de cele mai multe ori soţ şi soţie), gelozia poate duce la violenţe de o gravitate nebănuită, culminând din nefericire uneori şi cu săvârşirea unui omor.

d) Neînţelegerile la împărţirea succesiunii (moştenirii). Explicaţia acestor fapte trebuie căutată în redescoperirea simţului de proprietate al locuitorilor din mediul rural (în principal), după anul 1990, când au fost desfiinţate cooperativele agricole şi, prin beneficiul Legii fondului funciar, şi-au redobândit dreptul deplin asupra bunurilor imobile (pământ, casă etc.), în principal a celor părinteşti. Astfel, pământul a revenit titularului dreptului de proprietate, iar neînţelegerile s-au ivit între urmaşii acestuia, care nu au căzut prea uşor de acord asupra cotei ce i se cuvine fiecăruia19.

De aceea, în perioada în care autorităţile locale au încercat distribuirea terenurilor agricole ce au aparţinut fostelor cooperative agricole de stat, s-au săvârşit fapte de violenţă şi chiar de omor, din cauza neînţelegerilor apărute la împărţirea moştenirii, această cauză fiind practic o raritate înainte de anul 1990 pentru practica penală din România şi Republica Moldova.

e) Scopul iniţial de jaf. De multe ori, victima infracţiunii de omor (soţul, soţia sau o rudă apropiată) sunt iniţial doar victimele unei infracţiuni de furt (de cele mai multe ori în variantă calificată). Însă, în cazul în care victima pune opoziţie făptuitorului, infracţiunea se poate transforma în tâlhărie sau chiar omor. Astfel, în toate situaţiile, intenţia pentru jaf (furt) nu poate fi decât directă, datorită scopului special cerut pentru existenţa infracţiunii: însuşirea pe nedrept a bunului altei persoane, însă în cazul se ajunge la omucidere, fapta este praeterintenţionată, deoarece scopul făptuitorului a fost jaful şi nu omorul. Aceste fapte au ca sorginte inegalitatea financiară între diferiţii membri ai unei familii. Aceste cazuri se întâlnesc mai rar între soţ şi soţie, în România şi Republica Moldova, care se presupune că şi-au pus laolaltă averea, ci între diferite rude apropiate (între fraţi, între nepoţi şi bunici etc.).

f) Provocarea făptuitorului. Fapta prevăzută de legea penală comisă pentru respingerea unui atac verbal este infracţiune, săvârşită eventual în circumstanţe atenuante a provocării prevăzută în art. 73 lit. b Cod Penal al Româniai, respectiv în art. 76 lit. i din Codul Penal al Republicii Moldova. Aşadar, disputele din mediul familial sunt de multe ori tratate ca fiind provocări din partea victimei la adresa făptuitorului unei fapte de violenţă. Din fericire, aceste cazuri sunt izolate şi se încheie rareori cu fapte de omor.

g) Legitima apărare apare ca o ripostă pe care o dă o persoană împotriva unui atac ce pune în pericol grav persoana, drepturile acesteia ori interesul public, ripostă determinată de necesitatea apărării valorilor sociale periclitate. Cel ce ripostează împotriva atacului pentru a salva valorile sociale periclitate săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală. Această faptă nu este săvârşită cu vinovăţie, doarece făptuitorul nu a acţionat cu voinţă liberă ci constrâns de necesitatea apărării valorilor sociale ameninţate grav prin atacul periculos. Acesta este şi temeiul înlăturării vinovăţiei şi al caracterului penal al faptei săvârşită în legitimă apărare.

Legitima apărare este o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, conform art. 44 Cod Penal al României, respectiv art. 36 din Codul Penal al Republicii Moldova. Este cunoscut faptul că agresiunea, atacul, este prin definiţie o faptă care prezintă pericol social întrucât tinde să lezeze în mod injust valorile ocrotite de lege. Pe de altă parte, apărarea, din contră, ţine să ocrotească ceea ce însăşi legea protejează prin întreaga ordine de drept, apărare care în condiţiile date nu poate fi făcută altfel fără vătămarea agresorului. Necesitatea care determină recurgerea la apărare învederează că riposta celui atacat nu urmăreşte prejudicierea unor valori proteguite de lege. Mobilul acestei acţiuni în măsura în care este necesar pentru salvarea dreptului ameninţat, împrejurarea că apărarea are drept urmare şi vătămarea agresorului este consecinţa unei necesităţi izvorâte dintr-o stare de fapt creată de însăşi fapta injustă a agresorului ce constrânge pe cel atacat să reacţioneze în faţa pericolului iminent. Actul de apărare împotriva agresorului nu trezeşte dezaprobare în conştiinţa socială, pentru că nu aduce atingere relaţiilor sociale existente, el corespunzând sentimentului de dreptate al colectivităţii pe baza căruia se definesc exigenţele, ce se transpun în norme obligatorii de conduită.

h) Boala psihică de care suferă făptuitorul. O primă generaţie de studii asupra periculozităţii sociale a persoanelor cu tulburări psihice, făcute de către psihiatrii americani în anii ‘70, ca urmare a solicitării F.B.I. (după asasinarea preşedintelui J.F. Kennedy) de a i se indica bolnavii psihici cu risc de a comite atentate, a ajuns la concluzia că periculozitatea este repartizată statistic uniform la populaţia generală şi la cei cu tulburări psihice. Studii mai recente au stabilit, însă, o asociere statistic semnificativă între boala psihică şi violenţă (periculozitate), dar care nu este de magnitudinea celorlalte cauzelor sociale care rămân dominante în determinarea violenţei în general (nu numai în familie).

De obicei, bolnavii psihici devin violenţi atunci când sunt „ajutaţi“ de familie sau de societate prin variate mijloace: stigmatizare şi rele tratamente, rejectare — provocare de către cei din anturajul imediat, neglijare terapeutică, abandon şi marginalizare socială cu „alunecarea“ în medii subculturale deviante, în care violenţa este frecventă, când se asociază, datorită oricăreia dintre situaţiile mai sus citate, cu consumul de alcool sau de stupefiante.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte entităţile (bolile/tulburările) psihiatrice cel mai frecvent asociate cu faptele de violenţă, acestea trebuie considerate ca diagnostice de risc şi nu obligatorii generatoare de violenţă. Nu toţi cei diagnosticaţi cu tulburare antisocială de personalitate săvârşesc crime de violenţă, şi nu toţi criminalii suferă de tulburare antisocială de personalitate. Cea mai frecvent întâlnită tulburare psihică în populaţia de delincvenţi referiţi expertizei psihiatrice judiciare, sunt cei cu tulburare antisocială de personalitate. Alte tulburări de personalitate care se pot însoţi episodic de acte violente sunt: tulburarea explozivă intermitentă, tulburarea de tip borderline, tulburarea de comportament. Afecţiuni psihiatrice psihotice întâlnite în practica judiciară sau care predispun la acte violente fără consecinţe medico-legale sunt schizofrenia şi episoadele maniacale. Alcoolismul însoţeşte sau constituie cauza primară a cca 50—75% din infracţiunile prezentate expertizei psihiatrice judiciare, acţionând prin efectul de dezinhibare şi exteriorizare a comportamentului violent căruia îi augmentează caracterul vătămător.

i) Lipsa de pregătire pentru viaţa de familie. Printre alte condiţii care favorizează sau înlesnesc comportarea violentă a soţului, soţiei sau a unei rude apropiate, care pot degenera până la săvârşirea infracţiunii de omor, au legătură cu lipsa de pregătire a viitorilor soţi, de exemplu, pentru viaţa de familie. Ne referim aici la uşurinţa cu care este tratată chestiunea privind alegerea viitorului soţ (soţie), precum şi la incapacitatea tinerilor (băieţi sau fete) de a deosebi între o relaţie întâmplătoare, de scurtă durată, şi aceea de viitorii soţi.

j) Intervenţia dăunătoare a părinţilor în viaţa celor ce urmează să întemeieze o familie. În România şi în Republica Moldova, intervenţia părinţilor în viaţa de familie a viitorilor soţi se explică atât prin tradiţie, cât şi prin influenţa legislaţiei de inspiraţie bizantină, aplicată pe aceste meleaguri încă din Evul Mediu. Deşi intervenţia părinţilor, constând în acordarea consimţământului la încheierea căsătoriei, în special în cazul fetelor, a scăzut foarte mult, există încă suficiente cazuri, mai ales în mediul rural, în care părinţii au o influenţă negativă în ceea ce priveşte întemeierea unei familii. De aceea, probabil, a fost (şi încă mai este) răspândită practica denumită „furtul miresei“.

k) Nivelul scăzut de cultură al făptuitorului. Dacă avem în vedere nivelul general de pregătire şcolară al făptuitorilor infracţiunilor de omor săvârşit asupra soţului, soţiei sau asupra unei rude apropiate, acesta reflectă numărul mare de analfabeţi, precum şi de persoane care au absolvit doar două-patru clase primare. În acelaşi timp, modul de comportare a făptuitorilor din această categorie de persoane are legătură directă cu gradul de şcolarizare şi prin aceea că săvârşesc fapte grave în împrejurări dintre cele mai banale, în care o persoană cu un nivel de cultură mediu (de exemplu, cei care au absolvit liceul) s-ar fi comportat în mod radical diferit.

Conform unor studii recente, România ocupă penultimul loc în privinţa participării la toate nivelurile de educaţie, doar 50,5% dintre tinerii români urmând toate nivelurile de şcolarizare, faţă de aproape 60%, cât este media în Uniunea Europeană. În ceea ce priveşte Republica Moldova, aici situaţia este şi mai gravă, numai cca 44,5% dintre tineri urmând toate nivelurile de şcolarizare. Principalii factori răspunzători de lipsa de performanţă a sistemelor educaţionale din cele două ţări sunt slaba calitate a actului didactic şi metodologia de predare depăşită. Dar, şi influenţele mediului familial sunt majore în alegerea nivelurilor de şcolarizare ce urmează a fi parcurse de către tinerii din cele două ţări.

Nu de puţine ori, lipsa de educaţie şi culturalizare, lipsa de conştientizare a urmărilor faptelor proprii, duc la săvârşirea de fapte antisociale de către tinerii din România şi Republica Moldova, de cele mai multe ori cu o violenţă nebănuită.

Vorbind în continuare despre cauzele şi motivele omorurilor la comandă comise din interes material săvârșit asupra soţului soţiei sau a unei rude apropiate atesăm că majoritatea omorurilor la comandă, spre deosebire de celalalte omoruri, se săvîrşeşte din motiv (interes20) de acaparare21, îmbinat cu violenţa egoistă. Chiar şi acele puţine cazuri de omor camandat comise în urma relaţiilor ostile din sfera familială au la bază interese materiale. Stabilirea cauzelor acestor crime este, o problemă destul de complicată, dovadă ar putea fi majoritatea dosarelor panale de pînă la 1999, care n-au depăşit nici ancheta preliminară, fiind în mare parte suspendate şi doar 1/3 aflîndu-se la etape dezbaterilor judiciare. Analizînd minuţios procesul penal din instanţele judiciare, precum şi materialele din dosarele suspendate sau aflate în procedură, inclusiv versiunile anchetei penal, am relevat cauzele probabile ce stau la baza omorurilor comandate:

− Împărţirea sferelor de influenţă între rude;

− Răsplata pentru tăinuirea de parteneri a venitului obţinut în urma tranzacţiilor ilegale bazate pe un capital iniţial comun între soţ soţiei sau a unei rude apropiate

− Lichidarea persoanelor ce dispun de informaţii cu privire la activitatea economică ilegală a unui familii, fiind periculoase pentru cei din urmă22;

− Răfuiala în cazul conflictelor existente între familii, ce se ocupă cu activitate economică (exemplu: vînzarea-cumpărarea pietrelor preţioase, a bijuteriilor, operelor de artă- furate, drogurile ş.a.);

− Lichidarea reprezentanţilor presei, publicaţiile cărora poartă un caracter dictrugător şi periculos pentru funcţionarii corupţi, membrii grupurilor activităţilor economoce criminale23;

− Lichidarea persoanelor moştenitoare de mari sume băneşti, şi obiecte preţioase;

− Lupta pentru influenţă în mediul criminal reuniuni de familii;

− Conflictele generate de sustragerile, maşinaţiile sau lupta pentru putere în interiorul structurilor private ale familiilor, inclusiv criminale;

− Nerespectarea acordurilor şi obligaţiilor contractuale de către grupurile comerciale, structurile bancare legate între membii familiilor sau a comunităţilor familiale ş.a.;

− Extorcarea şi surprinderea controlului din partea grupurilor de familie sau a comunităţilor familiale a activităţii antreprenorilor;

− Lupta familiilor sau a comunităţilor familiale pentru dreptul controlului vistieriei între rude;

− Conflictele generale de relaţiile intime dezordonate ale victimei;

− Răzbunarea apărută ca rezultat în urma neclarităţilor cu privire la dreptul de proprietate între rude 24;

− Un omor la comandă poate fi săvîrşit fără a fi orientat spre primirea unei recompense băneşti, de exemplu: paznicul unei structuri private îndeplineşte „ordinul“ şefului de a înlătura un concurent neloial, nepreprimind pentru acest serviciu vre-o recompensă, acest fapt fiind înţeles ca o „datoriei de serviciu“ sau ca un motiv al solidarităţii25;

− Din gelozie;

− Împărţirea sferelor de influenţă între rude;26

− Obligaţia de plăti regulat o parte din venituri (exemplu: nerambursarea datoriei) între rude etc.

− De cele mai multe ori, victime ale omorurilor la comandă devin rudele proprietarii diverselor întreprinderi (aproximativ în jumătate din totalitatea cazurilor), şi liderii sferelor criminale (38%).

Omuciderile întreprenzătorilor se săvîrşesc, de regulă, în scopul obţinerii avantajelor din sfera businessului, iar cele ale reprezentanţilor lumii criminale sunt legate atît de lupta pentru influenţă între familiilor sau a comunităţilor familiale, cît şi de agravarea relaţiilor în interiorul acestor grupuri.

Fiecare din cauzele enumerate mai sus au servit atît ca motiv independent între rude, cît şi intrau în complexul pretextelor pentru săvîrşirea omorului la comandă.

Pentru existenţa omorului în interes material este suficient să se constate că făptuitorul a ucis din interes material, indiferent dacă a obţinut sau nu satisfacerea acestui interes; este suficient ca acest interes să fi existat în momentul săvîrşirii infracţiunii, dar nicidecum după săvîrşirea ei.

Potrivit p.10 al Hotărîrii plenului Curţii Supreme de Justiţie din 15 noiembrie 1993 Cu privire la practica judiciară pe dosarele despre omorurile intenţionate, drept omor săvîrşit în interes material urmează a fi calificat omorul intenţionat, săvîrşit cu scopuri de a primi un venit material pentru vinovat sau pentru alte persoane (bani, bunuri sau drepturi la primirea lor, drepturi la spaţiu locativ, remunerarea din partea unor terţe persoane etc.) sau cu intenţia de a fi scutit de cheltuieli materiale (restituirea bunurilor, datoriei, plătirea serviciilor, îndeplinirea obligaţiunilor patrimoniale, plătirea pensiei alimentare etc.) 27.