Abordări asupra cazurilor de tragere la răspundere penala a stării de beției sau de ebrietate fie ca circumstanță atenuantă sau agravantă

Constantin BUJOR, doctorand, ULIM

Dumitru Marinel HОRTОPAN, doctorand, ULIM

Recenzent: Sergiu CERNOMOREŢ, doctor în drept, conferențiar universitar

Approaches to Criminal Responsibilities of Drunkness or Drunkness Either Atenuating or Aggravating Circumstances With the individualization of punishments, mitigating or aggravating circumstances also have a great importance. There are various circumstances, which do not depend on the achievement of the legal content of the offense in its basic form. Circumstances — both attenuating and aggravating — refer to deed or perpetrator, influencing the degree of concrete social danger of the act, aggravating or attenuating the original responsibility of the perpetrator. The court will only have to take into account those circumstances or facts that lead to a significant reduction or increase in the degree of concrete danger of the act as a whole and not taken alone. Keywords: criminal record, legal circumstances, judicial or optional circumstances, aggravating, mitigating circumstances, alcoholic beverages, narcotics, intoxication, voluntary intoxication, complete intoxication.

Odată cu individualizarea pedepselor, o mare importanță au și circumstanțele atenuante sau agravante. Sunt diverse împrejurări, care nu depind de realizarea conținutului juridic al infracțiunii în forma sa de bază. Circumstanțele — atât atenuante, cât și agravante — se referă la faptă sau făptuitor, influențând gradul de pericol social concret al faptei, agravând sau atenuând răspunderea inițială a făptuitorului. Instanța va trebui să țină seama doar de acele împrejurări sau fapte care conduc la o reducere sau creștere semnificativă a gradului de pericol concret al faptei în ansamblul ei și nu luată aparte. Cuvinte-cheie: antecedente ale infractorului, circumstanţe legale, circumstanţe judiciare sau facultative, agravante, atenuante, băuturi alcoolice, substanţe narcotice, starea de beţie, beţie voluntară, beţie completă.

Circumstanţele se clasifică după anumite criterii după cum se referă la faptă sau la făptuitor, circumstanţele sunt reale sau personale. Pornind de la efectul şi cunoaşterea lor, sunt atenuante şi agravante, cunoscute şi necunoscute unele dintre circumstanţe sunt prevăzute de lege, altele în teoria şi practica dreptului penal, şi pot fi anterioare, concomitente sau posterioare săvârşirii infracţiunii.

Sunt considerate circumstanţe anterioare săvârşirii infracţiunii: antecedentele infractorului, conduita bună a acestuia până la săvârşirea infracţiunii. Circumstanţele concomitente sunt: starea de provocare, desistarea, comiterea faptei în loc public, în timpul nopţii, uneori în participaţie, prin efracţie, cu ajutorul armelor, prin cruzimi etc. Posterioare acţiunii sau inacţiunii infracţionale sunt considerate: împiedicarea producerii rezultatului, prezentarea făptuitorului de bună voie la organele judiciare, recunoaşterea vinovăţiei de la începutul urmăririi penale, sustragerea de la urmărire, atitudinea faţă de victimă, repararea benevolă a prejudiciului cauzat prin acţiune sau inacţiune1.

În funcţie de infracţiunile cu privire la care au efecte circumstanţele sunt: generale şi speciale. Cele generale se extind asupra tuturor infracţiunilor şi sunt prevăzute în partea generală a Codului penal. Cele speciale sunt prevăzute în partea specială a Codului penal sau în legi speciale şi se aplică numai la o infracţiune (de exemplu, numărul victimelor face ca omorul să devină deosebit de grav, timpul sau locul săvârşirii furtului atrage agravarea acestuia, consecinţele deosebit de grave agravează fapta). Când aceeaşi împrejurare este prevăzută atât ca circumstanţă generală, cât şi ca circumstanţă specială, se va aplica circumstanţa specială.

Circumstanţele atenuante îmbracă şi ele mai multe aspecte. Astfel, în cadrul lor putem distinge circumstanţe legale sau obligatorii şi circumstanţe judiciare sau facultative. Potrivit art.73 din Codul penal al României, următoarele împrejurări constituie circumstanţe atenuante:

a) depăşirea limitelor legitimei apărări sau ale stării de necesitate;

b) săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinate de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă.

Pentru funcţionarea primei modalităţi atenuante este necesară îndeplinirea a două condiţii: una privitoare la atac şi cealaltă la reacţia făptuitorului. În legătură cu atacul, trebuie să existe o stare de legitimă apărare, respectiv de necesitate. Când făptuitorul nu s-a aflat în faţa unui atac de o anumită gravitate sau atacul a fost consumat fără posibilitatea revenirii lui sau apărarea s-a produs ulterior, noţiunea de depăşire cu efect scuzabil nu are aplicare. Atacul specific legitimei apărări trebuie să fie material direct, imediat, injust şi de o asemenea gravitate încât să pună în pericol viaţa celui atacat. Ca urmare a acestuia, făptuitorul depăşeşte în mod nepermis gravitatea acelui act. Totodată disproporţia dintre atac şi apărare trebuie să nu fi fost determinată de o puternică tulburare sau emoţie, deoarece într-un asemenea caz sunt îndeplinite cerinţele legitimei apărări asimilate (starea de legitimă apărare şi exces de apărare determinate de tulburarea sau temerea în care s-a aflat făptuitorul) şi deci, se pronunţă achitarea pentru o cauză care înlătură caracterul penal al faptei.

Depăşirea limitelor legitimei apărări este o circumstanţă atenuantă când infractorul se află în legitimă apărare, însă apărarea sa a depăşit limitele acesteia fără să se fi aflat într-o stare de tulburare sau temere. Depăşirea acestor limite constituie o circumstanţă atenuantă legală personală. Depăşirea în mod intenţionat a limitelor stării de necesitate constituie o circumstanţă atenuantă dacă fapta a fost comisă pentru înlăturarea unui pericol şi s-au cauzat urmări vădit mai grave decât cele ce s-ar fi produs prin neînlăturarea stării de pericol.

Cât priveşte starea de provocare, ea există atunci când infractorul a săvârşit fapte prevăzute de legea penală sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinate de o acţiune provocatoare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă. În asemenea cazuri, inculpatul în timpul luării hotărârii şi al comiterii acţiunii trebuie să fi fost într-o stare de puternică tulburare sau emoţie determinată de atitudinea provocatoare a victimei. Atenuarea răspunderii şi a pedepsei are loc tocmai datorită faptului că factorul intelectiv şi volutiv a celui provocat, în momentul luării hotărârii infracţionale, este influenţat de starea de puternică tulburare sau emoţie, iar pe de altă parte, luarea hotărârii a fost determinată de conduita intenţionat provocatoare a victimei2.

Referitor la circumstanţele atenuante judiciare sau facultative, cu caracter exemplificativ, legiuitorul enumeră în cuprinsul art. 74 C.Pen. împrejurări care mai pot fi considerate circumstanţe atenuante:

a) conduita bună a infractorului înainte de săvârşirea infracţiunii;

b) stăruinţa depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracţiunii sau a repara paguba pricinuită;

c) atitudinea infractorului după comiterea infracţiunii rezultând din prezentarea sa în faţa autorităţilor, comportarea sinceră în cursul procesului, înlesnirea descoperirii sau arestării participanţilor.

Instanţa are libertate de a considera ca având acelaşi caracter atenuant orice alte împrejurări, cum ar fi: starea de beţie voluntară completă (când din proprie iniţiativă, făptuitorul ingerează mari cantităţi de alcool, în raport cu starea psihofizică, acesta alterându-i capacitatea de a-şi dirija acţiunile) sau responsabilitatea atenuantă. Codul penal enumera numai exemplificativ circumstanţele facultative şi lasă la aprecierea instanţei de judecată constatarea şi aplicarea lor.

Caracterul judiciar şi bivalent al beţiei voluntare complete rezultă din dispoziţiile art. 49 alin. 2 C.Pen. potrivit cărora „starea de beţie voluntară completă produsă de alcool sau de alte substanţe, nu înlătură caracterul penal al faptei. Ea poate constitui, după caz, o circumstanţă atenuantă sau agravantă“. Beţia voluntară completă, este o circumstanţă judiciară, bivalentă, pentru că deşi unică, în raport de împrejurări poate avea fie caracter atenuant, fie caracter agravant3. Este circumstanţă judiciară pentru că stabilirea şi reţinerea ei, este lăsată la aprecierea instanţei judecătoreşti.

Condiţiile beţiei voluntare complete sunt următoarele4:

— făptuitorul să se fi găsit, în momentul săvârşirii faptei, în stare de beţie provocată de alcool sau de alte substanţe;

— starea de beţie să fie voluntară, adică să constea din ingerarea voită de băuturi alcoolice sau alte substanţe;

— starea de beţie să fie completă;

— fapta să fie prevăzută de legea penală şi să constituie infracţiune; numai în acest fel beţia completă va putea constitui, după caz, o circumstanţă atenuantă sau agravantă.

Dispoziţia din alin. 2 al art. 49 con­ţine, în raport cu dispoziţiile din capitolul V privitoare la cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, o normă negativă, în sensul că ea nu prevede o astfel de cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei, ci dispune excluderea stării de beţie voluntară din rândul acestor cauze. O astfel de normă negativă era necesară în special pentru ipoteza stării de beţie voluntară completă.

Pentru starea de beţie incompletă, excluderea acesteia dintre cau­zele de înlăturare a caracterului penal al faptei decurge din însăşi natura acestei beţii incomplete, care nu poate fi socotită ca o cauză de pierdere a capacităţii psihice de a înţelege şi voi, şi se impune a fortiori, faţă de dispoziţia cuprinsă în alin. 1 al art. 49 care nu admite înlăturarea carac­terului penal al faptei, nici chiar în cazul stării de beţie accidentală, dacă aceasta nu este completă5.

În cazul stării de beţie voluntară, dar completă, motivul pentru care această stare a fost exclusă dintre cauzele care înlătură caracterul penal al faptei este că persoana care s-a pus voluntar în această stare a avut posibilitatea, încă de la început şi apoi în tot timpul cât starea de beţie era încă incompletă, să-şi dea seama de eventualele urmări pe care le-ar putea avea starea de inconştienţă către care lunecă în mod voit. Ne găsim, deci, în faţa unui caz special de „acţiune sau inacţiune liberă în cauza ei“.

În starea de beţie voluntară completă, subiectul poate săvârşi fapte ilicite comisive cum ar fi insultă, ultraj sau fapte omisive prin neîndeplinirea obligaţiilor care îi reveneau în timpul cât s-a aflat în stare de beţie. Dacă agentul a consumat în mod voit băuturi alcoolice ajungând într-o stare de beţie completă nu are relevanţă faptul că starea de beţie s-a produs pe fondul unei boli psihice preexistente afectând capacitatea de apreciere critică a faptelor şi manifestările volutive ale inculpatului; în acest caz, s-ar putea, cel mult, recunoaşte existenţa unei circumstanţe atenuante. O soluţie similară s-ar putea concepe şi în cazul beţiei voluntare care a atins o treaptă foarte avansată, fără să fie completă6.

Starea de beţie voluntară, ca orice împrejurare care priveşte fapta săvârşită sau persoana făptuitorului, va fi ţinută în seamă la cântărirea vinovăţiei şi la individualizarea pedepsei. În raport cu natura faptei săvârşite şi cu complexul împrejurărilor acestei fapte, starea de beţie voluntară poate fi uneori o circumstanţă atenuantă (de exemplu: o persoană neobişnuită cu băuturile alcoolice s-a îmbătat ocazional la o petrecere şi în această stare părându-i-se că un altul îl zeflemiseşte l-a insultat şi lovit; sau de exemplu persoana care a fost vătămată prin fapta săvârşită de cel aflat în stare de beţie voluntară a contribuit ea însăşi la aducerea făptuitorului în această stare oferindu-i băutura şi insistând să mai bea); alteori, starea de beţie volun­tară poate constitui, dimpotrivă, o circumstanţă agravantă (de exemplu: făptuitorul s-a îmbătat anume pentru a săvârşi cu mai mult curaj fapta; sau fapta a fost săvârşită în exerciţiul profesiunii, făptuitorul aflându-se în stare de ebrietate). În genere, starea de beţie ocazională constituie o circumstanţă atenuantă, iar starea de beţie obişnuită a celor care au năravul de a se afla mereu în această stare constituie o circumstanţă agravantă. Starea de beţie accidentală dar necompletă constituie de regulă o circumstanţă atenuantă fiindcă există posibilitatea ca, fără să fi ajuns în această stare, independent de voinţa sa, făptuitorul nu ar fi săvârşit fapta.

Dacă inculpatul, deşi ştia că fiind bolnav, îi este interzisă consumarea băuturilor alcoolice, a ingerat, totuşi, astfel de băuturi, ajungând prin voinţa sa într-o stare de beţie datorită căreia a devenit agresiv şi a săvârşit o tentativă de omor el nu poate invoca circumstanţa atenuantă a beţiei voluntare complete. În acest caz,deşi ştia că-i este interzisă consumarea alcoolului, a încălcat interdicţia medicală, cu consecinţa pierderii controlului şi a săvârşirii unei infracţiuni. El a avut posibilitatea, înainte şi pe parcursul consumului de alcool să-şi dea seama de consecinţele pe care le va avea pierderea controlului asupra actelor sale, îndreptându-se voit şi conştient spre o asemenea finalitate. Un astfel de proces are loc întotdeauna în cazul beţiei voluntare complete, răspunderea autorului fiind legitimată tocmai de existenţa unei aşa zise acţiuni sau inacţiuni libere în cauza ei. E vorba de un proces de alunecare treptată spre o stare de inconştienţă, pe care subiectul îl declanşează cunoscând că astfel, poate săvârşi fapte prevăzute de legea penală7. Deci, în speţă, s-ar putea pune eventual problema existenţei agravantei reglementate de art. 49 alin. 2 C.Pen.; chestiunea va fi lăsată la aprecierea instanţei de judecată.

Într-o altă hotărâre în mod corect s-a decis ca apărarea inculpatului — condamnat pentru violarea de domiciliu şi tentativă de furt — care susţinea că, întrucât era beat, nu şi-a dat seama că pătrunde fără drept în curtea locuinţei persoanei vătămate, fiind încredinţată că intră în domiciliul său, nu poate pune în evidenţă existenţa unei erori de fapt în sensul art. 51 C.Pen. El ar fi putut beneficia — în cazul în care s-ar fi dovedit existenţa unei stări de beţie voluntară completă — doar de circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 49 C.Pen.

Admiţând că beţia voluntară completă se află în mod obiectiv la limita stării de iresponsabilitate, dacă totuşi ea nu duce la înlăturarea caracterului penal al faptei, aceasta se datorează împrejurării că mai înainte de a fi ajuns în această stare făptuitorul şi-a putut da seama de urmările pe care le-ar putea avea pierderea conştiinţei către care el se îndreaptă şi, totuşi nu a pus capăt consumului de alcool, acceptând producerea acelor urmări.

Făcându-se o paralelă între un nebun şi un om beat din punctul de vedere al dreptului penal s-a făcut următoarea remarcă8: oricât de aspru am pedepsi pe nebuni, aceasta nu va împiedica pe oameni de a înnebuni, nici pe nebuni de a comite fapte penale, pe când pedeapsa infractorilor care au comis infracţiuni în timpul beţiei va fi un mijloc salutar de a îndemna pe oameni să nu se mai îmbete.

În legătură cu infracţiunile comise în stare de ebrietate, în literatura juridică s-a concluzionat că, atunci când omul s-a îmbătat cu voinţă sau din imprudenţă, infracţiunile comise nu pot fi considerate ca susceptibile de a cădea sub incidenţa legii penale, cum ar fi căzut dacă ar fi fost comise de un om treaz. În schimb aceste infracţiuni pot fi imputate cu titlu de culpă, autorului lor, fiindcă culpa s-a produs mai înainte de a ajunge în stare de beţie în momentul când a început să bea sau când a văzut că ar fi posibil să se îmbete, deci atunci când încă era responsabil.

Cu toate că nu există niciun criteriu prestabilit care să orienteze instanţele în determinarea caracterului atenuant sau agravant al stării de beţie voluntară completă într-o cauză concretă supusă judecăţii, ele trebuie să precizeze motivat ce relevanţă atribuie în speţă stării de beţie voluntară completă.

Săvârşirea infracţiunii în stare de ebrietate a fost abordată tradiţional în legislaţia şi în doctrina penală din Republica Moldova prin prisma problematicii responsabilităţii şi iresponsabilităţii de a purta răspundere penală. Lucrurile nu s-au schimbat nici în noua lege penală: art. 24, care vizează răspunderea pentru infracţiunea săvârşită în stare de ebrietate, încheie reglementările legii penale referitoare la subiectul infracţiunii, urmând prevederile despre responsabilitatea şi irespon­sabilitatea individului.

Consumul de alcool sau de substanţe narcotice cu efect puternic constituie un factor care însoţeşte des săvârşirea de infracţiuni. Alcoolul, care, datorită accesibilităţii, are o pondere superioară faţă de celelalte substanţe menţionate în ceea ce priveşte cauzele comiterii infracţiunilor, afectează sistemul nervos central, atacând conştiinţa şi voinţa persoanei. Codul Penal al Republicii Moldova dispune, în art. 24, că „persoana care a săvârşit o infracţiune în stare de ebrietate, produsă de alcool sau de alte sub­stanţe, nu este scutită de răspundere penală“. În acest context, un aspect important care urmează a fi clarificat în continuare este înţelesul stării de ebrietate. Se deosebesc două forme de ebrietate calitativ diferite, starea de ebrietate fiziologică şi cea patologică, pri­ma fiind cea vizată de art. 24, care nu exclude răspunderea penală.

Starea de ebrietate fiziologică nu exclude caracterul medical al irespon­sabilităţii. Această stare survine treptat prin consumul conştient de băuturi alcoolice. De aceea, responsabilitatea nu se exclude atunci când infracţiunea este comisă de o persoană aflată în stare de ebrietate fiziologică, dat fiind fap­tul că consumul de astfel de substanţe este conştient şi ea îşi dă bine seama de starea care poate să survină în urma acestui fapt. În stare de ebrietate fi­ziologică recepţionarea realităţii obiective nu este complet denaturată; are loc o oarecare dereglare temporară a proceselor psihice, care se poate manifesta prin frânarea gândirii şi reacţiei, a controlului asupra actelor sale. Or, într-o astfel de stare nu se pierde contactul cu realitatea, iar faptele poartă, ca şi în cazul unui om treaz, un caracter motivat. În practica psihiatrică, în funcţie de cantitatea şi de caracterul băuturilor consumate, se disting 3 grade de ebrietate (simplă sau fiziologică): uşoară, medie şi gravă. Cu cât gradul este mai avansat, cu atât mai mult se reduce atenţia şi reacţia, recepţionarea realităţii obiective, se reduce activitatea intelectivă, apare o dispoziţie instabilă9.

În cazul ebrietăţii fiziologice, indiferent de gradul de ebrietate al persoa­nei, nu poate fi vorba de prezenţa criteriului medical şi, de regulă, nici a celui juridic (deoarece nu se pierde total controlul asupra conştiinţei şi stăpânirea actelor). În consecinţă, persoana care a săvârşit o faptă în stare de ebrietate fiziologică de orice grad, cu toate că au loc anumite dereglări ale proceselor psihice ale creierului, rămâne a fi subiect al infracţiunii şi urmează a fi supusă răspunderii penale — spre deosebire de starea de ebrietate patologică. Faţă de aceste persoane pot fi aplicate şi măsuri de constrângere cu caracter medical, în ordinea prevăzută de art. 103 din Codul Penal al Republicii Moldova.

Starea de ebrietate patologică se deosebeşte de cea fiziologică nu din punct de vedere cantitativ (în funcţie de cantitatea băuturilor consumate), ci sub aspect calitativ. În psihiatrie aceasta este privită ca o tulburare psihică tem­porară, care poate apărea şi în cazul consumării unor cantităţi mici de alcool. Starea de ebrietate patologică apare pe neaşteptate, este însoţită de o denatu­rare în recepţionarea realităţii, iar faptele comise nu reprezintă o reacţie la anumite evenimente ce au loc. Din aceste considerente, în practica psihiatrică, aceste manifestări sunt privite ca psihoze de scurtă durată, iar persoanele care au săvârşit fapte în astfel de stare sunt recunoscute iresponsabile, datorită cu­mulării ambelor criterii ale iresponsabilităţii (medical şi juridic).

Un aspect nou şi pozitiv faţă de legea penală anterioară este acela că art. 24 se referă nu doar la situaţiile în care starea de ebrietate este produsă de alcool, ci şi la cele când aceasta este rezultatul consumării „de alte substanţe“, cu toate că termenul „stare de ebrietate“ nu este cel mai potrivit în acest context. Se au în vedere drogurile, al căror efect asupra conştiinţei din punct de vedere juridico-penal este de aceeaşi natură cu cel al băuturilor alcoolice. Conform Legii10 Republicii Moldova cu privire la circulaţia substanţelor narcotice, psihotrope şi a precursori­lor, prin drog se înţelege o „substanţă narcotică (stupefiant) sau psihotropă de origine naturală sau sintetică, preparat care conţine o astfel de substanţă, altă substanţă, preparat medicinal sau inhalant chimic cu efecte narcotice sau psihotrope“. Substanţele narcotice (stupefiantele) sau psihotrope provoacă de­reglări psihice şi dependenţă fizică la consumul lor abuziv.

Starea de ebrietate produsă de substanţe narcotice rezultă din consumarea unor atare substanţe sub formă de pastile, prafuri, injecţii, fumat etc. Ele pot fi cu destinaţie medicală (morfina) sau folosite în alte scopuri decât cele medici­nale (heroina), de provenienţă naturală (cânepa) sau sintetică (LSD). În funcţie de efectul drogurilor asupra sistemului nervos central, acestea se clasifică în depresive (care încetinesc activitatea sistemului nervos central), stimulente (care accelerează activitatea sistemului nervos central) şi perturbatorii (care perturbă activitatea sistemului nervos central şi provoacă alterări ale percep­ţiei vizuale, temporale şi spaţiale ale consumatorului).

Substanţele psihotrope sau cu efect puternic sunt alt tip de substanţe care pot provoca starea de ebrietate, care acţionează negativ asupra psihicului şi nu exclud răspunderea penală, în conformitate cu art. 24 din Codul Penal al Republicii Moldova. Astfel de substanţe pot fi unele preparate medicale, care nu intră în lista drogurilor (eleniu, dimedrol, cloroform etc.), sau unele substanţe toxice, de uz casnic (benzina, acetona etc.).

Art. 24 din CP al RM dispune în final că „cauzele ebrietăţii, gradul şi influenţa ei asupra săvârşirii infracţiunii se iau în considerare la stabilirea pedepsei“. Articolul dat nu diferenţiază expres răspunderea penală în funcţie de di­feritele situaţii şi cauze care au provocat starea de ebrietate, acestea din urmă având efect doar asupra pedepsei şi fiind rezervate discreţiei judecătorului. În această ordine de idei, art. 78 include săvârşirea infracţiunii în stare de ebrieta­te în lista circumstanţelor agravante, de care instanţa de judecată poate să şi nu ţină cont, ceea ce ar putea determina involuntar instanţa de judecată să reţină starea de ebrietate doar în sensul agravării răspunderii.

Este indubitabil faptul că situaţiile în care indivizii consumă alcool sau alte substanţe pentru a-şi da curaj în scopul săvârşirii infracţiunii, fără de care, fiind cu conştiinţa trează, ei poate că nu ar fi săvârşit-o, ar trebui apreciate în sensul agravării pedepsei. Însă atunci când infracţiunea a fost săvârşită în stare de ebri­etate de către un minor, la îndemnul sau sub influenţa altor persoane (mature), sau când efectul acestor substanţe nu le era cunoscut din start, aceste situaţii, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, ar putea fi apreciate drept ate­nuante ori, cel puţin, să nu fie luate în considerare la stabilirea pedepsei11.

Vorbind despre beţie ca circumstanţă agravantă atestăm că în sistemul român drept penal infractorul nu este cercetat izolat de fapta săvârşită şi invers. Trăsăturile subiective şi cele obiective care caracterizează infracţiunea se influenţează reciproc. Ceva mai mult pentru a se putea stabili cu mai multă certitudine gradul de pericol social pe care îl prezintă făptuitorul şi fapta comisă trebuie avute în vedere nu numai trăsăturile care caracterizează în mod obligatoriu conţinutul infracţiunii, dar şi celelalte împrejurări anterioare, concomitente şi posterioare săvârşirii faptei. De aceea o pedeapsă nu poate fi corect individualizată fără o analiză temeinică a împrejurărilor în care a fost săvârşită infracţiunea. Numai ţinând seama de diversitatea acestor împrejurări se poate justifica de ce într-un caz a fost aplicată suspendarea condiţionată a executării pedepsei, iar în altul nu a fost luată această măsură, de ce unui infractor i-a fost aplicată o pedeapsă şi nu alta.

În ceea ce priveşte circumstanţele agravante, legiuitorul a înţeles să le prevadă în mod expres, aplicarea lor de către organul judiciar fiind obligatorie. Acestea ar fi următoarele12:

— săvârşirea unei fapte penale de trei sau mai multe persoane împreună;

— săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime sau prin metode ori mijloace care prezintă pericol public;

— săvârşirea aceleiaşi infracţiuni de către un infractor major împreună cu un minor,

— săvârşirea infracţiunii din motive josnice;

— săvârşirea infracţiunii în stare de beţie, anume provocată în vederea comiterii faptei;

— săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de o situaţie prilejuită de o calamitate.

Pe lângă împrejurările ce stau la baza circumstanţelor prevăzute de art. 75 C.Pen., sunt şi altele cuprinse în norme speciale. în acest caz ele sunt considerate circumstanţe agravante legale speciale. În literatura juridică se apreciază de către unii autori că în acest caz, în mod greşit aceste împrejurări sunt considerate ca fiind circumstanţe agravante prevăzute în norme speciale sau respectiv în partea specială a Codului Penal şi că, de fapt, acestea sunt elemente de agravare ale infracţiunii, caracterizând aceeaşi infracţiune la care se referă dar în forma agravantă prevăzută şi incriminată astfel de legiuitor.

În alte lucrări, împrejurările menţionate chiar şi atunci când sunt prevăzute în normele de incriminare îşi păstrează caracterul de circumstanţe, conţinutul constitutiv al infracţiunii fiind stabilit în norma de incriminare a faptei cipice. Este propriu să vorbim de un conţinut „agravat“ sau „calificat“ al infracţiunii ca despre ceva autonom faţă de conţinutul propriu-zis al infracţiunii.

În cazul unor modalităţi normative agravante în care se pot săvârşi anumite infracţiuni nu este vorba de un nou conţinut al infracţiunii, ci este vorba de conţinutul simplu, propriu-zis al infracţiunii tipice la care se adaugă o împrejurare care măreşte gradul de pericol social al faptei şi, implicit, determină agravarea răspunderii penale13. Pentru a argumenta această opinie, se invocă prevederile art. 72 C.Pen. Acest text de lege enumeră, printre criteriile de individualizare şi împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea. Potrivit aceluiaşi text, de aceste criterii se va ţine cont atât în aplicarea pedepsei cât şi în stabilirea ei.

În cazul circumstanţelor agravante legale speciale, legiuitorul a avut în vedere împrejurările ce privesc la stabilirea pedepsei, în vreme ce circumstanţele agravante generale sunt elemente de care ţine cont judecătorul în momentul aplicării pedepsei (sfera circumstanţelor legale speciale de agravare au în vedere locul săvârşirii infracţiunii, timpul sau alte împrejurări care ţin de faptă sau de făptuitor).

În unele situaţii, legiuitorul a constituit din aceeaşi împrejurare agravantă atât o circumstanţă legală cu caracter general, prevăzând-o expres şi exemplificativ prin prevederile art. 75 C.Pen., cât şi o circumstanţă de agravare cu caracter special, prevăzând-o tot expres în conţinutul circumstanţial al unor infracţiuni determi­nate. În asemenea situaţii, împrejurarea agravantă are o dublă semnificaţie juridică, pe de o parte ca circumstanţă de aplicabilitate generală, iar pe de alta, ca element agravant circumstanţial al conţinutului juridic al unei anumite infracţiuni.

Se consideră, de principiu, că în cazurile în care pentru infracţiunea săvârşită este incidentă aplicarea aceleiaşi împrejurări şi în calitate de circumstanţă agravantă legală generală şi în calitate de circumstanţă legală specială (sau individuală, cum mai sunt calificate), conflictul sau coincidenţa se rezolvă prin reţinerea şi aplicarea numai a celei din urmă.

S-a apreciat că, potrivit principiului legalităţii penale, coexistenţa celor două categorii de agravante, trebuie să se regăsească în planul încadrării juridice a faptei, nicio raţiune de ordin tehnic sau practic neputând elimina obligativitatea incidenţei unei norme cu caracter penal incriminator, decât în caz de derogare expresă a specialului de la general. Când însă, coincidenţa nu este deplină, invederând atât raţiuni distincte cât şi regimuri de agravare inegală, se crede că în lipsa unei derogări exprese a specialului de la general, se vor reţine ambele agravante, atât pe planul încadrării juridice a faptei cât şi în cel al stabilirii în concret a răspunderii penale.

Spre deosebire de circumstanţele agravante legale prevăzute expres de art. 75 alin.1 lit. a-f C.Pen., care odată constatate atrag şi o aplicare obligatorie, celelalte circumstanţe de agravare care pot fi considerate ca atare de instanţa de judecată, pe baza unei libere evaluări de ansamblu a cauzei, sunt lăsate la libera apreciere a instanţei, purtând denumirea de circumstanţe de agravare judiciare. În acest sens, dispoziţia art. 75, alin.2 C.Pen. conţine următoarea formulare: „Instanţa poate reţine ca circumstanţe agravante şi alte împrejurări care imprimă faptei un caracter grav“.

Legea penală nu defineşte circumstanţa agravantă judiciară şi spre deosebire de circumstanţele agravante judiciare care cel puţin sunt exemplificate, nu nominalizează nicio astfel de circumstanţă. Acest sistem este cunoscut şi de legislaţia penală a majorităţii statelor care conţin prevederi similare. Singura condiţie care se impune a fi reţinută de către instanţă este aceea că împrejurarea pe care o reţine ca circumstanţă agravantă, să imprime faptei un caracter grav, adică un grad de pericol social ridicat14.

Deşi legea nu indică explicit cu titlu de exemplu împrejurările care pot constitui circumstanţe agravante, implicit trebuie socotite ca exemple împrejurările prevăzute în art. 75 C.Pen. Pot fi deci, reţinute împrejurări care au asemănare cu cele din acest articol, de exemplu: împrejurarea că infractorul s-a folosit la săvârşirea faptei de un iresponsabil, sau împrejurări asemănătoare cu unele din circumstanţele agravante (vătămarea mai multor persoane, starea de beţie a făptuitorului).

Deşi facultativă, constatarea circumstanţelor agravante nu este lăsată la discreţia judecătorului, în sensul că aceştia nu au posibilitatea de a ignora prezenţa şi acţiunea lor în cadrul procesului penal. Conform dispoziţiilor art. 79 din Codul penal şi 350 din Codul de procedură penală, judecătorul are obligaţia să arate în cuprinsul hotărârii, în mod concret, orice împrejurare reţinută ca circumstanţă agravantă şi să motiveze constatarea lor sau nereţinerea unor împrejurări ca şi circumstanţe agravante. Odată calificate şi reţinute ca atare, aceste împrejurări obligă la stabilirea cuantumului pedepsei aplicate infractorului sau infracţiunii la care se referă în funcţie de efectele prevăzute de art. 73 C.Pen.

Într-o speţă, inculpatul fiind cunoscut ca scandalagiu, un element stăpânit de viciul băuturii, inspirând celor din jur o teamă permanentă, şi-a ucis concubina cu care avea un copil minor, aplicându-i numeroase lovituri de cuţit chiar şi după ce aceasta s-a prăbuşit, pentru ca apoi, după intervenţia martorilor să fugă de la locul faptei, încercând să se sustragă urmăririi penale şi cu ocazia cercetării penale a dat declaraţii contradictorii. S-a apreciat că, dată fiind periculozitatea infractorului, era incidentă în cauză prevederea dispoziţiilor art. 75 alin. final C.Pen.

În art. 75, lit. e C.Pen. se prevede de asemenea, ca o circumstanţă agravantă generală, împrejurarea prin care săvârşirea infracţiunii s-a produs în timpul cât făptuitorul se afla în stare de beţie anume provocată în vederea comiterii faptei. În dispoziţiile art. 49, alin. 2 C.Pen. se precizează că beţia voluntară, chiar atunci când este completă, nu înlătură răspunderea penală pentru fapta săvârşită în această stare, dar poate constitui, după caz, o circumstanţă agravantă sau o circumstanţă atenuantă. Potrivit acestor dispoziţii, starea de beţie voluntară provocată în mod întâmplător se inserează printre acele împrejurări care pot constitui circumstanţe atenuante sau agravante. Aşadar, starea de beţie ocazională este o circumstanţă cu caracter bivalent, caracterul şi influenţa ei asupra pedepsei neputând fi determinate decât în fiecare caz concret, în funcţie de împrejurările de fapt ale cauzei15.

Spre deosebire de această circumstanţă, împrejurarea prin care infracţiunea a fost săvârşită în starea de beţie pe care infractorul şi-a provocat-o anume pentru a dobândi mai mult curaj în vederea săvârşirii faptei sau pentru a beneficia, eventual, de o circumstanţă atenuantă, nu mai are caracter bivalent, ci constituie în toate cazurile o circumstanţă cu caracter agravant. Starea de periculozitate deosebită a infractorului rezultă, în acest caz, pe de o parte, din săvârşirea infracţiunii cu premeditare, dovedită prin însăşi provocarea stării de beţie în scopul săvârşirii infracţiunii, iar pe de altă parte, din procedeul folosit în vederea realizării infracţiunii şi pentru a obţine, even­tual, o pedeapsă mai blândă decât cea cuvenită în realitate.

Existenţa premeditării în condiţiile în care beţia a fost completă este explicată în ştiinţa dreptului penal prin referire la aşa-numitele actiones liberae in causa, fapta infracţională fiind gândită şi voită anterior, chiar dacă în momentul săvârşirii ei făptuitorul se afla în stare de inconştienţă, stare care, dacă n-ar fi fost deliberat indusă, ar fi putut duce cel puţin la atenuarea pedepsei de aplicat.

Pe de altă parte, starea de beţie anume provocată poate afecta şi responsabilitatea, cu riscul ca în coroborare cu alte împrejurări starea de beţie să prezinte o stare de pericol ce poate împinge consecinţele actului infracţional peste limitele pe care şi le-a fixat infractorul iniţial. Majoritatea autorilor sunt de părere că, în realitate, beţia, în astfel de cazuri, nu este completă deoarece însuşi faptul săvârşirii dovedeşte că infractorul în momentul când a declanşat procesul cauzal care a dus la producerea rezultatului ilicit nu era inconştient, adică complet beat.

Circumstanţa agravantă operează pe baza existenţei efective a intenţiei cu premeditare în săvârşirea infracţiunii. Esenţial este să se dovedească faptul că starea de beţie a fost anume provocată în vederea săvârşirii infracţiunii.

Beţia voluntară preordinată constituie întotdeauna o circumstanţă agravantă, caracterizată ca atare de legiuitor, pentru că relevă periculozitatea sporită a infractorului. Premeditarea asupra modului de săvârşire a faptei, pregătirea acesteia cu minuţiozitate şi sânge rece, dovedeşte perseverenţa infracţională şi fermitatea deciziei sale antisociale16.

Starea de beţie poate fi provocată prin consumarea de alcool sau alte substanţe. Alcoolul, substanţele stupefiante etc., în general au efect puternic energizant, de scurtă durată, şi prin urmare, persoanele care se găsesc în această stare dovedesc multă îndrăzneală, se eliberează de complexe având mai multe şanse de reuşită în săvârşirea infracţiunii. Acesta este unul dintre motivele pentru care cel ce şi-a produs această stare anume pentru a săvârşi infracţiunea apare într-o lumină mult mai periculoasă.

Beţia voluntară completă este exclusă explicit, potrivit art. 49 alin.2 C.Pen., dintre cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, deoarece în această situaţie subiectul s-a pus în mod voit în această stare dându-şi seama, încă de la început şi apoi în tot timpul cât starea de beţie era incompletă, de eventualele urmări negative pe care le-ar putea avea consumul de alcool. Nu are nicio relevanţă dacă agentul a consumat băuturile alcoolice cu intenţia de a se îmbăta sau nu.

Această formă a beţiei poate constitui fie o circumstanţă atenuantă când este întâmplătoare, fără vreo legătură preconcepută cu fapta săvârşită, fie o circumstanţă agravantă, când aceasta este preordinată (anume provocată în scopul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală).

În stare de beţie voluntară completă subiectul poate comite unele fapte ilicite comisive cum ar fi insulta, ultrajul sau fapte omisive prin neîndeplinirea obligaţiilor legale care i-ar fi revenit pe timpul cât s-a aflat în starea de beţie. Nu are relevanţă dacă subiectul a consumat băuturi alcoolice deşi era suferind de o boală psihică care afecta capacitatea sa de apreciere critică a faptelor; în acest caz instanţa va putea reţine cel mult existenţa unei circumstanţe atenuante17.

Persoana care comite o faptă prevăzută de legea penală în stare de beţie voluntară, completă, răspunde pentru infracţiunea comisă. Dacă însă ulterior beţia voluntară se converteşte într-o beţie accidentală completă (de exemplu, o persoană după ce consumă o cantitate de vin este solicitată de prietenii săi să consume o băutură inofensivă; convins că băutura nu este alcoolică agentul o consumă deşi în realitate era o băutură alcoolică foarte puternică) în acest caz eroarea în care s-a aflat subiectul face să opereze prevederile art. 49 alin.1 C.Pen.

În situaţia în care starea de ebrietate reprezintă un element constitutiv sau circumstanţial al unei infracţiuni, prevederile art. 49 alin. 2 C.Pen. nu se mai aplică18. Astfel, de exemplu, în cazul infracţiunii de ucidere din culpă, starea de ebrietate constituie o circumstanţă agravantă a acesteia (art. 178 alin. 3 C.Pen. în ipoteza când fapta este săvârşită de un conducător de vehicul cu tracţiune mecanică).

Starea de ebrietate poate fi uneori şi o condiţie a elementului material al laturii obiective a unei infracţiuni. De exemplu constituie infracţiunea prevăzută de art. 275 C.Pen. (părăsirea postului şi prezenţa la serviciu în stare de ebrietate) „exercitarea atribuţiilor de serviciu în stare de ebrietate de către angajaţii care asigură direct siguranţa circulaţiei mijloacelor de transport ale căilor ferate“.

Stării de beţie voluntară i se pot suprapune unele cauze justificative (ex. legitima apărare, starea de necesitate) sau alte cauze care înlătură caracterul penal al faptei (ex. constrângerea fizică sau morală ori eroarea de fapt).

Prin natura sa, beţia preordinată este o circumstanţă personală care, de principiu, atrage agravarea pedepsei doar pentru persoana care se află în această stare, însă, în literatura de specialitate, s-a generalizat opinia că, în situaţia în care o asemenea stare a fost cunoscută şi de ceilalţi participanţi, circumstanţa se obiectivează şi produce efectele unei circumstanţe reale, deci asupra tuturor participanţilor care îşi însuşesc scopul urmărit prin provocarea stării de beţie.

S-a mai apreciat că interpretarea acestei opinii, având un caracter extensiv, nu poate fi aplicată unei norme instituite în defavoarea infractorului, care prin caracterul ei trebuie supuse unei interpretări stricte.

Când legea prevede circumstanţa agravantă specială a premeditării, dacă se constată că făptuitorul şi-a provocat anume starea de beţie, în vederea săvârşirii infracţiunii, această împrejurare constituie dovada premeditării, astfel că se va reţine o singură agravantă, şi anume premeditarea.

Existenţa unor împrejurări care determină un mai mare grad de pericol social al faptei sau al făptuitorului relevă, de regulă, necesitatea unei reacţii mai severe, deci a unei pedepse mai grave ce trebuie aplicate făptuitorului. În complexul de împrejurări concrete în care are loc săvârşirea unei fapte apar însă mai totdeauna şi alte împrejurări, stări sau situaţii care pot acţiona în sens contrar, determinând, dimpotrivă, un grad de pericol social mai scăzut. La determinarea efectului pe care circumstanţele, în gen­eral, şi deci şi circumstanţele agravante, îl au asupra pedepsei, trebuie să se ţină seama de ansamblul circumstanţelor. De aceea, deşi circumstanţele agravante constatate în realitate trebuie să fie avute în vedere la determinarea concretă a pedepsei, efectul lor urmează să fie stabilit totdeauna în mod concret, adică ţinându-se seama de toate circumstanţele19.

Ca şi în cazul circumstanţelor atenuante, nici în cazul circumstanţelor agravante legiuitorul nu se limitează la caracterizarea şi enumerarea împrejurărilor ce constituie astfel de circumstanţe şi la orientarea instanţei în reţinerea ca atare a altor asemenea împrejurări, ce prevede totodată modul şi măsura în care pedeapsa concretă poate fi sporită sub influenţa lor.

Legea prevede limitele generale ale influenţei pe care o pot avea asupra pedepselor, stabilind cadrul în care are loc individualizarea în prezenţa circumstanţelor agravante. Efectele circumstanţelor agravante sunt prevăzute prin dispoziţiile din art. 78 C.Pen. Astfel, din analizarea acestor dispoziţii, se constată că, spre deosebire de cazul în care sunt reţinute circumstanţele atenuante (legale sau judiciare), pentru care s-a prevăzut o atenuare obligatorie a pedepsei, în cazul reţinerii circumstanţelor agravante legiuitorul a consacrat principiul agravării facultative a pedepsei sub influenţa acestora.

Potrivit dispoziţiei cuprinse în art. 78 alin. 1 C.Pen., în cazul în care s-a constat existenţa unei circumstanţe agravante, se poate aplica o pedeapsă până la maximul special al acesteia, iar dacă acesta apare ca fiind neîndestulător, legea prevede că instanţa poate agrava pedeapsa, aplicând un spor de până la circi ani, în cazul închisorii. Singura condiţie impusă de legiuitor, pentru a nu lăsa loc unor pedepse rezultante exagerat de mari faţă de maximul special prevăzut în Partea specială a Codului penal pentru infracţiunea săvârşită, este aceea ca sporul aplicat (de până la 5 ani), stabilit în concret, să nu depăşească o treime din maximul special.

În cazul în care se aplică o pedeapsă cu amenda, de asemenea, se poate spori pedeapsa până la maximul special prevăzut în Codul penal, iar sporul ce se poate aplica peste acest maxim, când el nu pare îndestulător, este limitat la o jumătate din maximul special prevăzut pentru infracţiunea săvârşită de infractor. Deci, legiuitorul a lăsat la atitudinea instanţei posibilitatea aplicării unei pedepse peste maximul special, prin adăugarea. unui spor variabil în funcţie de gravitatea pedepsei prevăzut de lege sau chiar înlocuirea pedepsei amenzii cu închisoarea20.

Deşi legea nu prevede o agravare obligatorie a pedepsei, instanţa care a constatat existenţa unor circumstanţe agravante şi lipsa unor circumstanţe atenuante, trebuie să dea eficienţă agravantelor constatate. Pentru aceasta este suficient ca instanţa să stabilească o pedeapsă către maximul special fără să fie necesară atingerea şi depăşirea acestuia.

Aplicarea unei pedepse superioară maximului special este posibilă numai dacă instanţa apreciază că maximul special este neîndestulător. Această apreciere a instanţei se poate întemeia fie pe greutatea specifică a unei circumstanţe agravante în determinarea gradului de pericol social sporit al faptei sau al făptuitorului (de exemplu săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime deosebită sau prin folosirea unor mijloace de mare pericol public, cu posibilitatea unor urmări extrem de grave), fie numărul circumstanţelor agravante care trebuie apreciate laolaltă şi stabilită influenţa lor comună asupra gradului de pericol social al faptei21.

Şi în cazul în care datorită modului de săvârşire a infracţiunii instanţa va reţine în sarcina inculpatului mai multe circumstanţe agravante, stabilirea pedepsei se face după aceleaşi reguli, respectiv, în cazul închisorii se aplică o pedeapsă până la maximul ei special care, dacă nu este îndestulător, poate fi sporită cu până la 5 ani, fără însă a se depăşi o treime din acest maxim, iar, în cazul amenzii, de asemenea, se poate aplica un spor de până la jumătate din maximul acesteia.

Desigur, în aceste cazuri, pedeapsa aplicată va reflecta gradul de pericol social al faptei şi periculozitatea făptuitorului prin cuantumul sporului aplicat, având în vedere că, uneori, există legături, de ordin medical, între comportamentul antisocial al unor infractori — cu referire ia comportamentul infracţional — şi anumite trăsături ale persoanei ca: impulsivitatea, opoziţia şi scepticismul, prezente cu o frecvenţă mult mai mare în rândul infractorilor, ceea ce nu poate însă opera în favoarea acestor făptuitori, ci, mai degrabă, în defavoarea lor.

Consacrarea sistemului agravării facultative a pedepselor este în deplină concordanţă cu principiul individualizării pedepsei. În primul rând, agravarea nu va avea loc decât atunci când ea se va dovedi necesară faţă de ansamblul împrejurărilor concrete. În al doilea rând, această agravare poate corespunde totdeauna gradului de pericol social al faptei şi stării de periculozitate a făptuitorului, prin limitele largi în care pedeapsa poate fi agravată. Legea permite, într-adevăr, aplicarea unei pedepse peste maximul special prevăzut pentru infracţiunea săvârşită. În felul acesta, circumstanţele agravante pot îndeplini un rol important în realizarea politicii penale.

Potrivit art. 24 din Codul penal al Republicii Moldova, persoana care a săvârşit o infracţiune în stare de ebrietate nu este liberată de răspunderea penală. Norma citată are în vedere starea de ebrietate obişnuită (simplă, fiziologică) în care a ajuns persoana ca efect al folosirii alcoolului, substanţelor narcotice sau toxice, ori a altor substanţe cu efect ebriant sau narcotizant. O astfel de stare de ebrietate, indiferent de gradul ei de gravitate, nu poate fi considerată stare de iresponsabilitate, deoarece lipseşte criteriul medical al ei (boala psihică cronică, tulburarea psihică temporară sau starea patologică, despre care se vorbeşte în art. 23).

Cauzele ebrietăţii, gradul şi influenţa ei asupra săvârşirii infracţiunii trebuiesc stabilite, or, conform art. 24 C.Pen. al Republicii Moldova, ele se iau în consideraţie la stabilirea pedepsei. Aceste dispoziţii ale art. 24 C.Pen. al Republicii Moldova au importanţă juridico-penală în practica judiciară. Astfel, săvârşirea infracţiunii în stare de ebrietate este o circumstanţă care agravează pedeapsa făptuitorului22. În funcţie de cauzele ebrietăţii şi de influenţa ei asupra săvârşirii infracţiunii, instanţa de judecată este în drept a nu o considera drept circumstanţă agravantă (art. 77 C.Pen. al Republicii Moldova).

De obicei, starea de ebrietate se consideră de către instanţele judecătoreşti ca circumstanţă agravantă în cazurile în care această stare a contribuit la săvârşirea infracţiunii de către cel ce a consumat alcool sau substanţe ebriante. Însă în cazul în care făptuitorul a ajuns la starea de ebrietate independent de voinţa sa (prin înşelăciune i se dă persoanei o băutură în care s-a introdus o substanţă narcotică sau este constrâns să consume substanţe toxice etc.) sau starea de ebri­etate nu se află în legătură cu infracţiunea, instanţa de judecată poate să nu recunoască această stare ca circumstanţă agravantă.