Obiectivele justiţiei în materie penală a Bosniei şi Herţegovinei în contextul punerii în aplicare a instituţiilor justiţiei tranziţionale ca factor al reconcilierii naţionale

Elena-Tatiana NĂVODARIU, doctorandă (ORCID: 0000-0002-3439-7144)

Recenzent: Nicolae OSMOCHESCU, doctor în drept, conferenţiar universitar

Objectives of Criminal Justice in Bosnia and Herzegovina in the Context of the Implementation of Transitional Justice Institutions as a Factor of National Reconciliation Transitional justice objectives in Bosnia and Herzegovina focus on both punitive and restorative justice. Referring to the criminal justice system implemented in Bosnia and Herzegovina in the post-conflict period, we note that this process took place in two ways – in the form of the International Criminal Tribunal for the former Yugoslavia and national, in the form of specialized territorial criminal tribunals. However, in the context of the objectives of transitional justice, territorial courts must also take into account the interests of victims, including their relatives, as well as witnesses to the atrocities committed during the active phase of the armed conflict in the Balkans in the mid-1990s. Keywords: criminal justice, territorial court, federal court, sanctions, transitional justice.

Obiectivele justiţiei tranziţionale în Bosnia şi Herţegovina sunt axate atât pe justiţia punitivă, cât şi cea restaurativă. Referindu-ne la justiţia în materie penală implementată în Bosnia şi Herţegovina în perioada post-conflict, remarcăm, că acest proces a avut loc pe două căi – internaţională, în formula Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie şi naţională, în formula tribunalelor penale specializate teritoriale. Or, în contextul obiectivelor justiţiei tranziţionale, tribunalele teritoriale trebuie să i-a în consideraţie şi interesele victimelor, inclusiv a rudelor sale, precum şi a martorilor atrocităţilor comise în perioada fazei active a conflictului armat din Balcani la mijlocul anilor 90 ai secolului XX. Cuvinte-cheie: justiţie penală, tribunale teritoriale, tribunal federal, sancţiuni, justiţie tranziţională.

Introducere

După ce a fost adoptat ultimul act de acuzare şi a început procesul de rediţionare a unor cazuri jurisdicţiilor naţionale ale fostei Iugoslavii, Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie (TPII) şi-a dublat eforturile pentru a consolida instituţiile judiciare din regiune. Pentru a pune capăt impunităţii, tribunalele naţionale ar trebui în mod imperativ să aibă puterea de a judeca eficient persoanele bănuite de comiterea crimelor de război.

Între 2002—2004, Consiliul de Securitate al ONU a făcut mai multe demersuri faţă de comunitatea internaţională şi ţările donatoare de a acorda ajutor instituţiilor judiciare ale statelor din fosta Iugoslavie, pentru ca acestea să poată gestiona bine procesele în materie de crime de război şi a solicitat Tribunalului să contribuie la consolidarea acestor instituţii prin medierea programului său de sensibilizare.

Ca urmare, eforturile Tribunalului şi ale comunităţii internaţionale, au permis crearea în Bosnia şi Herţegovina, Serbia şi Croaţia a organelor împuternicite să ancheteze crimele de război şi să judece autorii acestora.

Exemplul cel mai emblematic este crearea secţiei împuternicite pentru crime de război în cadrul Curţii de Stat şi a Parchetului Bosniei şi Herţegovinei. Aceste două organe se ocupă deja de unele cazuri care au fost aduse printre primele în faţa tribunalelor naţionale. Or, Tribunalul a jucat rolul-cheie în crearea acestor organe.

În Serbia, o cameră pentru crime de război din cadrul tribunalului din districtul Belgrad şi o subdiviziune a parchetului specializat au fost create în 2003 cu ajutorul şi susţinerea comunităţii internaţionale. În acelaşi an, în Croaţia noi camere au fost create în cadrul tribunalelor din cantoanele Zagreb, Osijek, Rijeka şi Split. Comunitatea internaţională a ajutat foarte mult, în special Serbia, la crearea acestor organe specializate.

În Kosovo tribunalele compuse din judecători internaţionali sau mixte compuse din judecători internaţionali şi locali, care activează sub egida Misiunii de administrare interimară a Naţiunilor Unite (MINUK), au fost împuternicite cu examinarea cazurilor de crime de război.

Eforturile depuse de Tribunal au permis să sporească de o manieră importantă capacitatea instituţiilor judiciare naţionale în lupta contra impunităţii autorilor crimelor de război.

Preocupările comunităţii internaţionale în raport cu justiţia penală din Bosnia şi Herţegovina în urma conflictului armat din Balcani

Este evident faptul că crearea unui sistem naţional al justiţiei penale complet valabil, în mod normal independent şi imparţial, se impune pentru pornirea unei eficiente examinări a consecinţelor dure ale atentatelor la drepturile omului comise în timp de conflict armat în Bosnia şi Herţegovina. Până în prezent, mii de persoane bănuite de comiterea crimelor de război, crimelor contra umanităţii şi genocid, comise în timpul conflictului din Bosnia şi Herţegovina continue să beneficieze de impunitate. Se estimează că în jur de 150.000 de persoane şi-au pierdut viaţa în timpul conflictului, mulţi dintre care în urma unor executări extrajudiciare şi omoruri arbitrare. Numărul oficial al persoanelor considerate dispărute fără veste se ridică la aproximativ 16.000. Femei şi fete tinere au devenit victime ale violurilor şi ale serviciilor sexuale. În acelaşi timp, o bună parte a numărului mare de dosare care au fost pornite şi care au făcut obiectul anchetei din partea poliţiei bosniace şi a parchetului sunt stocate în arhivele sistemului justiţiei penale, în loc să antreneze urmăriri active şi efective în instanţele judiciare naţionale.

Justiţia trebuie să vizeze victimele acestor încălcări grave comise în masă, inclusiv familiile acestora, care trebuie să beneficieze de reparaţii complete, ce ar cuprinde indemnizare, restituţie, readaptare, reabilitare şi garantare a non-repetării. Adevărul despre aceste încălcări, care continue a fi discutate şi astăzi între foştii opozanţi, trebuie să fie stabilit în interesul major al reconcilierii şi integrării unei societăţi divizate. Mai mult, un sistem naţional de justiţie penală valabil va trebui să completeze şi să înlocuiască ulterior TPII în lucrul său extrem de important pe care la avut.

Sarcina pusă în faţa instanţelor judiciare este nu doar descurajarea comiterii unor astfel de acte din motiv de număr mare de astfel de încălcări şi autori prezumaţi, dar, în special, atenţionarea asupra complexităţii şi sensibilităţii dosarelor respective. Amnesty International este convinsă că orice sistem de justiţie penală trebuie ca consecinţă să i-a în mod proporţional în cont necesităţile specifice şi circumstanţele speciale ale ţării şi ale regiunii în ansamblul său, condiţie crucială pentru ca ea să fie viabilă pe termen lung.1

În orice caz, Amnesty International consideră că propunerea parvenită la acel moment din partea comunităţii internaţionale (crearea unei Camere pentru Crime de Război specializate în cadrul Curţii de Stat a Bosniei şi Herţegovinei implementată mai târziu) ar putea prezenta un prim efort pentru a îndeplini această sarcină dificilă, doar cu condiţia că ea va face parte dintr-o strategie comună aplicabilă întregului sistem judiciar penal bosniac în materie de genocid, crime contra umanităţii şi crime de război.2

Una din principalele raţiuni ce ar justifica crearea unei Camere pentru Crimele de Război este faptul că instanţele create din diferite entităţi nu au asigurat echitatea proceselor în dosarele în materie de crime de război. În orice caz, propunerea de a depune eforturi mici pentru a repara neajunsurile care au fost semnalate şi care au dus la încercări afectate de erori la diferite niveluri ale sistemului judiciar a dus la aceea că nici o soluţie satisfăcătoare nu a fost propusă pentru a soluţiona această gravă problemă. Amnesty International recomandase introducea unei componente internaţionale în instanţele judiciare cantonale şi de district, specializate în examinarea crimelor de război în contextul stabilirii unui sistem de justiţie penală capabile să funcţioneze în mod veritabil şi durabil în ţară. Organizaţia este extrem de preocupată să vadă că persoanele însărcinate să creeze Camera pentru Crime de Război nu oferă atenţie şi resurse suficiente sistemului judiciar penal la nivel de diverse entităţi, ceea că demonstrează lipsa unei perspective ferme şi a unei viziuni clare din partea comunităţii internaţionale. O instanţă judiciară cu sediul în capitală nici nu va conştientiza doleanţele populaţiile locale de combatere a impunităţii, dar nici nu va ajunge la reconstruirea sistemului naţional de justiţie penală în ansamblul său.

Comunitatea internaţională s-a văzut foarte preocupată de faptul că propunerea din iunie 2003, care recunoscuse rolul pe care l-au avut tribunalele pentru entităţi ale Republicii Srpska, Federaţiei şi Districtului Brčko, nu a fost capabilă să repare insuficienţele semnalate şi care au ca consecinţă la acest nivel al sistemului judiciar procese caracterizate de erori. O astfel de sarcină riscă să fie contraproductivă, dat fiind că maniera este puţin satisfăcătoare, în felul în care tribunalele pentru entităţi s-au pronunţat asupra dosarelor pentru crime de război, a fost citată ca una din principalele raţiuni ce justifica crearea unei Camere pentru Crime de Război. Nici o soluţie satisfăcătoare nu a fost propusă pentru a soluţiona această gravă problemă. Drept argument aducem concluziile comune al Grupului de lucru al TPII şi al Biroului Înaltului Reprezentant pentru procedurile locale privind crimele de război în Bosnia şi Herţegovina, făcute la Haga, la 21 februarie 2003, care declară la pagina 1 că cele două organizaţii au luat în consideraţie în cadrul elaborării propunerilor sale “… faptul că procedura asupra Crimelor de Război angajată de tribunalele locale din Bosnia şi Herţegovina, se constată până la moment ineficace şi neconforme normelor internaţionale…“.3

Este poate mai important ca procedurile la moment ce erau în curs în faţa tribunalelor pentru entităţi să facă obiectul unei atenţii urmărite şi să acumuleze toată susţinerea necesară, pentru ca aceste tribunale să continue examinarea celei mai mari părţi a dosarelor. Conform estimărilor Amnesty International, doar în jur de 13 cazuri pe crime de război erau în proces pe lângă tribunalele pentru entităţi, majoritatea în cantoanele Hercegovačko-Neretvanski şi Zenica-Doboj. Conform însărcinatului bosniac pentru legătura cu tribunalul, în primii 6 ani tribunalele locale (ale Federaţiei) au recunoscut culpabili: 1 bosniac croat pentru crime de război comise împotriva bosniacilor, 10 sârbi pentru crime de război comise împotriva bosniacilor şi 40 bosniaci pentru crime de război comise împotriva sârbilor şi croaţilor.4 Camera pentru Crime de război trebuia să fie competentă pentru a examina (în principiu în timp de primii cinci ani de funcţionare) un total de 108-118 dosare pe cauze de genocid, crime contra umanităţii şi crime de război (în jur de 21-23 dosare per an). Aceste dosare trebuiau să cuprindă între 50-60 dosare „sensibile“ ce reflectă „Regulile de Parcurs“. De exemplu, a fost stabilit că „Unitatea Regulilor de Parcurs“ a examinat în jur de 500-600 de dosare care i-au fost transmise de magistraţii din parchetele locale.

Puţin contează după care criterii un dosar va fi clasat „foarte sensibil“ sau „dificil“, este evident că tribunalele pentru entităţi vor trebui să continue să se axeze dosare complexe, abordând probleme sensibile, chiar dacă şi există o voinţă politică de punere în aplicare a urmăririlor şi procedurilor penale.5 Este la fel evident că în multe din aceste dosare, odată ce un lucru serios de anchetă ar fi început, elucidarea unei crime va furniza cu siguranţă probe împotriva multor altor suspecţi, fie în cadrul dosarului în curs, fie în alte dosare, care vor trebui, în principiu, examinate separat. Mai mult, majoritatea acestor dosare — chiar dacă autorii prezumaţi vor fi probabil consideraţi ca fiind nesemnificativ — vor fi legate într-o formă complexă sau vor fi îmbinate cu alte dosare care erau în proces de a fi examinate de către Tribunal sau care vor fi pre3zentate Camerei pentru Crime de Război de la Sarajevo.

Ca exemplu, procedurile judiciare pornite pe cazul decesului în timpul conflictului armat a familiei Motanović de Tribunalul din Districtul Banya Luka au dat dovadă de multe dificultăţi cu care s-au confruntat persoanele ce activează în cadrul sistemului judiciar penal local în materie de crime de război. Ancheta poliţiei pornită la începutul anului 2000 — bine că foarte atent fiind supervizată şi examinată de observatorii poliţiei internaţionale şi de experţii juridici al Misiunii Naţiunilor Unite în Bosnia şi Herţegovina (MINUBH) până la finele mandatului său în decembrie 2002 — a fost în permanenţă împiedicată prin obstrucţiuni venite din interior.6 MINUBH regretase la fel, că ancheta ajunsă la acest punct, nu se concentrase asupra identificării unei sau mai multor persoane care au ordonat omorurile, în contextul în care au existat careva informaţii, prin care anchetatorii au admis că responsabilitatea îi revine în exclusivitate directorului fostei poliţii sârbo-bosniace din Prijedor în timpul conflictului, care a fost împuşcat de forţele IFOR în timpul unei tentative de arest în 1997. La finele lui ianuarie 2003, procurorul districtului Laka Banja a inculpat definitiv 11 bărbaţi de origine sârbo-bosniacă (toţi foşti membri ai forţelor de poliţie) pentru crime de război comise împotriva populaţiei civile şi participarea la arestări ilegale a familiilor de origine croato-bosniacă. Procesul împotriva celor acuzaţi a început la 30 iunie 2003, dar imediat a fost stopat, unul din asociaţii apărării cerând ca cazul să fie transferat unui alt tribunal. Curtea Supremă a Republicii Srpska a respins această cerere la începutul lui iulie. Printre altele, ancheta poliţiei în cazul dat a permis adunarea unor probe suplimentare asupra unor infracţiuni similare de drept internaţional în timp de război comise împotriva populaţiei non-sârbe în regiunea Prijedor. Rapoartele penale fondate pe aceste noi fapte au fost transferate de aceiaşi manieră procurorului local.

Procedurile judiciare pornite pe lângă tribunalul cantonal Zenica împotriva croatului bosniac Dominik Ilijašević demonstrează câte criterii de sensibilitate este artificial şi dificil de pus în practică. În timpul războiului, în special în timpul conflictului bosniaco-croat, HVO (Hrvatsko Vijece Obrane), cunoscută sub numele de Maturice, a fost prezumată de asasinarea în masă a civililor bosniaci în timpul unui atac asupra localităţii Stupni Do în centrul Bosniei în octombrie 1993. Superiorul ierarhic al acestei structuri Ivica Rajić, a fost adus în faţa tribunalului, fiind acuzat de ordonarea comiterii crimelor de război împotriva populaţiei non-croate, în special de masacrul de la Stupni Do.7 Procedurile judiciare împotriva lui Dominik Ilijašević şi Ivica Rajić au fost pornite în decembrie 2002. Ambii erau bănuiţi că ar fi participat la comiterea acestor crime, probele acumulate şi examinate de biroul procurorului Tribunalului putea fi utilizate de procurorul cantonului Zeneca în afacerea pe care o gestiona. Între timp, dat fiind că procurorul Tribunalului expediase elementele de probă din arhivele sale procurorului din Zeneca la începutul lunii iulie, judecătorul ce prezida avea să declare că aceste documente nu puteau fi admisibile din punct de vedere al actualei legi de procedură penală a Federaţiei şi ameninţase că va lua măsuri disciplinare împotriva procurorului adjunct de canton în cazul în care acesta continua procedurile judiciare.

Conform informaţiei obţinute în timpul procesului, martorii, familiile acestora, precum şi persoanele care i-au susţinut, nu au fost suficient protejaţi de către instanţa de judecată contra intimidărilor şi a tratamentelor ofensatoare din partea acuzării.8 Trebuie de mai adăugat la aceasta că un alt subcomandant al Maturice, care fusese anterior judecat şi achitat de un tribunal din Croaţia, a făcut o depoziţie în faţa judecătorului de instrucţie şi a tribunalului, care putea fi utilizată pentru a repune în cauză alibi lui Dominik Ilijašević.9

Amnesty International, în Memoriul său din mai 2002 adresat Înaltului Reprezentant, a recomandat, în scopul instaurării unui sistem de justiţie penală capabil să funcţioneze durabil în ţară, să introducă un element internaţional în tribunalele din Canton şi din District, familiarizat cu crimele de război. Aşa cum am atenţionat anterior, nu a fost primit nici un răspuns. În acelaşi timp, Amnesty International este conştientă că la moment nu exista voinţa politică la nivel internaţional pentru a accepta participarea internaţională la procesele pentru crime de război în faţa tribunalelor pentru entităţi. Organizaţia este extrem de preocupată să vadă că persoanele însărcinate să pună în aplicare Camera pentru Crime de Război nu acordă atenţia şi resursele suficiente sistemului judiciar penal la nivel de diferite entităţi, ceea ce mărturiseşte despre o lipsă fundamentală de perspectivă şi clarviziune din partea comunităţii internaţionale. Un tribunal situat la Sarajevo, instituit şi obligat să funcţioneze practic independent de munca depusă de restul sistemului judiciar penal al ţării, nu poate constitui în final o instituţie viabilă, capabilă să facă faţă problemelor cu care se va confrunta. Acest tribunal nu are capacitatea să ancheteze şi, în cazul în care există suficiente probe, ar putea exercita urmăriri doar în raport cu un număr foarte mic din miile de persoane suspectate că ar fi comis acte de genocid, crime contra umanităţii şi crime de război în Bosnia şi Herţegovina în prima jumătate a ultimului deceniu al secolului XX. Majoritatea problemelor cu care se confruntă Tribunalul se reproduce la nivel naţional. Un tribunal cu sediul în capitală nu va fi credibil în faţa populaţiei locale conştiente de necesitatea combaterii impunităţii, dar nici nu va putea ajuta la reconstruirea sistemului naţional de justiţie penală în ansamblul său.

Trebuie să admitem că amploarea acestor probleme este de aşa natură că nici o soluţie la zi (nici o soluţie sub rezerva termenilor limită riguroase, dar şi consideraţiuni bugetare) nu pot fi nici eficiente pentru a pune în aplicare la toate nivelurile ţării bazele pe care s-ar putea fonda restaurarea justiţiei post-război. Mai mult, reamintim, că luând în consideraţie gravitatea lor, aceste crime nu au termen de prescripţie — acest aspect legal specific s-a regăsit expres în alte ţări care aveau să lupte contra consecinţelor atentatelor la drepturile omului, a căror responsabili nu au putut fi aduşi în faţa justiţiei timp de mai mulţi ani din cauza situaţiei politice, este cazul Argentinei, Chili sau Peru.

Cooperarea regională

După cum a fost constatat, pentru funcţionarea normală a Tribunalului este necesar de timp şi resurse pentru ca anchetele efective să poată fi pornite şi ca procesele împotriva autorilor prezumaţi de crime să respecte normele internaţionale de echitate şi imparţialitate. Adevărat că parţial justificat prin numărul mare şi complexitatea documentelor, audierile martorilor şi alte materiale prezentate şi examinate în calitate de probe, tergiversarea proceselor, este principial argumentată prin lipsa, constatată de fiecare dată, a unei cooperări eficiente şi necondiţionate din partea autorităţilor regionale locale, practic pe majoritatea dosarelor pornite. Drept argument poate servi comunicatul de presă CC/P.I.S./727 din 14.02.2003, care citează Procurorul Tribunalului, declarând că sarcina biroului era din ce în ce mai complexă“ şi că o deplină cooperare este necesară pentru a pune în termen întregul program de anchete ce se află la limită…“. Ea regretă lipsa unei cooperări din partea Croaţiei, Serbiei şi a Muntenegrului şi a declarat că avea tot timpul nevoie „de a avea acces deplin la probe şi la documente“.10

Dacă cooperarea regională cu Tribunalul s-a arătat departe a fi perfectă, cooperarea la nivel internaţional între diferite ţări care cândva constituiau fosta Iugoslavie, este catastrofală. Cel mai des, fie că ţările refuză să coopereze direct sau indirect, fie că noile acordurile de cooperare care avertizează să aibă ca ultim obiectiv de a sufoca complet urmăririle, fiecare ţară garantând acestor violări care sunt resortisanţii săi, o impunitate definitivă.

Ca de exemplu, o iniţiativă alarmantă din partea miniştrilor justiţiei Croaţiei şi a Serbiei, care au propus de comun acord să consolideze cele două ţări în refuzul permanent de a transfera, inclusiv între ele, cele ale resortisanţilor săi bănuiţi de crime de război altor jurisdicţii,11 Vladan Batić, ministrul sârb al justiţiei, susţine că acordul în practică presupune crearea grupurilor de lucru care vor fi împuternicite să transmită extrasele de naştere pentru persoanele ce au părăsit ţara în timp de război şi să întocmească lista tuturor persoanelor inculpate sau în raport cu care sunt pornite anchete, astfel ca să nu mai existe „rapoarte, anchete, inculpări sau procese judiciare secrete“. Cele două state vor fi împuternicite să pună sub urmărire „proprii cetăţeni“, care în caz de condamnare, ar trebui să-şi ispăşească pedeapsa acolo. El a subliniat că Serbia nu poate extrăda proprii cetăţeni şi că ea are doar obligaţia de ai preda Curţii Penale Internaţionale în baza Statutului de la Roma (1998).12 Aceste declaraţii sunt între timp în opoziţie directă cu principiile internaţionale recunoscute, cum sunt principiile ONU privind cooperarea internaţională în anchetă, arestare, extrădare şi condamnare a persoanelor culpabile de crime de război şi crime contra umanităţii, adoptate de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluţia nr. 3074 (XXVIII) din 03.12.1973.13 Această rezoluţie prezintă o listă importantă de obligaţii ale statelor de a coopera în anchetele şi procedurile ce vizează crimele de război. Această obligaţie pe care o au statele de a coopera în anchetele şi procedurile pe astfel de crime, este inclusă în Preambulul Statutului de la Roma al CPI (1998), care dispune „… că crimele cele mai grave care preocupă comunitatea internaţională în ansamblul său, nu trebuie să rămână nepedepsite şi că pregătirea lor efectivă trebuie să fie garantată prin măsuri luate la nivel naţional, precum şi printr-o cooperare internaţională profundă“.14

Amnesty International menţionează în special principiul fundamental conform căruia statele nu trebuie să ajute persoanele suspectate de crime de drept internaţional să evite justiţia şi că ele sunt obligate fie să ancheteze aceste persoane şi să le predea justiţiei, fie să le extrădeze statelor care sunt în stare să le judece şi au competenţa respectivă.15

Dat fiind că urmăririle pentru genocid, crime contra umanităţii şi crime de război faţă de cetăţenii sârbi au constituit mai degrabă o excepţie decât o regulă în actualul sistem penal sârb, este puternic dubios că în această ţară numeroase urmăriri efective sunt mai degrabă pornite împotriva responsabililor prezumaţi de astfel de crime comise contra victimelor de origine non-sârbă. Aşa, Amnesty International a ajuns la această concluzie în urma proceselor ce au avut loc în cadrul tribunalelor de la Podgorica şi Belgrad şi care au condamnat cinci bărbaţi sârbi şi sârbo-bosniaci pentru crime contra populaţiei civile comise pe teritoriul sârbo-bosniac, cunoscut sub termenul de cazuri din Štrpci şi Sjeverin. În acelaşi timp, Organizaţia şi-a exprimat temerile referitor la faptul că persoanele responsabile de aceste crime continue să se afle la libertate.16 Totodată, în Bosnia şi Herţegovina, precum şi în Croaţia, magistraţii din cadrul parchetului au acumulat probe împotriva autorilor prezumaţi, care se aflau la moment în Serbia şi Muntenegru, doar că solicitările de extrădare a persoanelor suspecte nu au fost examinate. Trebuie să menţionăm că majoritatea responsabililor bănuiţi au plecat în Serbia sau Muntenegru din considerente de a scăpa de urmăriri judiciare pentru crime de război, obţinând cetăţenia acestor ţări în baza apartenenţei etnice. În egală măsură, această regulă se aplică şi în cazul suspecţilor bosniacilor croaţi, indiferent de locul de naştere sau de reşedinţă, pot obţine cetăţenia Republicii Croate, iar autorităţile locale nu sunt dispuse să le transmită unei alte jurisdicţii. Un exemplu al unei astfel de situaţii este urmărirea unui sârb bosniac, Veselin Čančar, căutat de tribunalul cantonal din Sarajevo pentru crime de război comise în Foča. După ce poliţia locală din Republica Srpska nu a putut să-l aresteze în baza mandatului de arest eliberat de tribunalul din Sarajevo, suspectul a plecat în Serbia sau în Muntenegru în noiembrie 2002, astfel rămânând în aşteptare să fie pus sub jurisdicţia tribunalului.17 Veselin Čančar fusese deja recunoscut culpabil de acelaşi tribunal pentru alte crime de război în 1998, apoi a fost transferat în Republica Srpska pentru a-şi ispăşi pedeapsa, dar puţin mai târziu, a fost eliberat, după ce Preşedintele Republicii Srpska l-a amnistiat.

Un alt dosar care a fost tergiversat mai mult timp ţine de solicitarea de extrădare a fostului sârb bosniac Vleselin Vlatković, cunoscut sub numele de Batko. Ministrul justiţiei al Federaţiei încă în 1999 solicitase autorităţilor Iugoslaviei federale extrădarea acestuia, astfel ca el să poată fi judecat de tribunalul cantonal din Sarajevo pentru participarea sa prezumată la răpiri, violuri şi omoruri unui număr impunător de civili în Sarajevo, în suburbiile din Grbavica în 1992. Prealabil acestei solicitări, Procurorul Tribunalului examinase dosarul conform procedurii „Regulilor de Drum“ şi găsind probe suficiente, l-a transmis tribunalului cantonal din Sarajevo pentru a porni urmăririle. Între timp, autorităţile din Muntenegru au refuzat să predea suspectul, sub pretextul imposibilităţii extrădării propriilor resortisanţi.18

Mai mult, intenţia exprimată de autorităţile sârbe şi croate de a judeca proprii cetăţeni prezumaţi responsabili pentru crime de război care nu cad sub jurisdicţia lor, conform principiului jurisdicţiei universale, necesita în asemenea situaţie acorduri de cooperare mai ample, la fel ca şi o mai strânsă cooperare la nivel de autorităţi regionale, în special a poliţiei pe aspecte de schimb de informaţii sau de protecţie a martorilor. Circumstanţele particulare care predomină în regiune au ca consecinţă faptul că majoritatea tribunalelor locale competente de a judeca crimele de război au acumulat un mare număr de probe în raport cu crimele comise, a căror victimele aparţinea la tabăra lor. Între timp, autorii prezumaţi de aceste crime, au reşedinţa în alte ţări, urmăririle împotriva lor fiind în competenţa unui tribunal local, care în mod normal dispune de foarte puţină informaţie în raport cu crimele comise şi în faţa căruia numeroase victime şi martori vor fi reticenţi de a da mărturii.

În unele cazuri, persoanele prezumate responsabile de aceleaşi crime, care în mod normal ar fi trebuit să fie judecate împreună, au făcut ulterior obiectul urmăririlor pentru aceleaşi crime în diferite ţări. La începutul anului 2001, în cadrul procesului asupra crimelor de război din Zenica, un alt membru al Maturice fusese achitat de crime de război de tribunalul din Split. Această persoană avea să declare judecătorului de instrucţie că atacul asupra Sputni Do a fost condus de trei comandanţi ai HVO, a căror comandant era el însuşi şi Dominik Ilijasević, ceea ce contrazice direct alibi ultimului conform căruia el nu a participat la această operaţiune. Între timp, nici una din probele acumulate pe acest dosar de tribunalul din Split nu a fost transmis tribunalului din Zenica, sesizat pentru aceeaşi cauză, iar o solicitare de extrădare a fost emisă de interpolul croat.19

Printre altele, un alt obstacol pentru anchetele şi urmăririle eficace ţine de faptul că un mare număr de documente importante şi dosare oficiale asupra războiului sunt inaccesibile pentru anchetatori, magistraţii parchetului şi tribunalele locale, în timp ce ele sunt conservate pe teritoriul altor state, astfel aparţinând unei alte jurisdicţii. Luând în consideraţie că totalitatea arhivelor ale HVO a fost transferată la Zagreb, unde se află şi astăzi, o situaţie imposibil de a gestiona s-a dezvoltat în cazul a câteva situaţii care implică croaţii bosniaci prezumaţi a fi responsabili de crime comise pe teritoriul Federaţiei. Aceste arhive conţin informaţii preţioase care au constituit probe pentru Tribunal. Între timp, conform informaţiilor obţinute de Amnesty International, nici o iniţiativă nu a fost întreprinsă pentru a restitui arhivele Ministerului Apărării al Federaţiei, în contextul în care HVO a fost în mod oficial integrată în armata Federaţiei.20 Aşa cum au arătat exemplele recente, cooperarea între diferiţi magistraţi din cadrul parchetelor Bosniei şi Herţegovinei, Serbiei şi Croaţiei, a cuprins un număr foarte mic de dosare, această cooperare fiind caracterizată prin amânări şi obstrucţiuni datorate unei lipse mutuale de încredere şi a lipsei unor acorduri oficiale de cooperare judiciară, care ar trebui să stea la baza unei colaborări eficiente şi adecvate.

Încheiere

Studiul efectuat ne permite să considerăm că orice modificare a sistemului de justiţie penală legată de infracţiunile comise în Bosnia şi Herţegovina prevăzute de dreptul internaţional, altfel spus — crimele internaţionale, trebuie să garanteze aducerea în faţa unei autorităţi juridice a miilor de responsabili bănuiţi de crime comise în masă pe perioada conflictului armat. Fiecare crimă trebuie să fie examinată în mod minuţios, independent şi imparţial şi să permită pornirea urmăririlor în cazurile în care există probe suficiente şi admisibile. Trebuie să pornim de la ideea că genocidul, crimele contra umanităţii şi crimele de război comise în Bosnia şi Herţegovina nu constituie crime doar contra locuitorilor ţării, dar constituie în egală măsură crime contra comunităţii internaţionale în ansamblul său.

Ca consecinţă, comunitatea internaţională are, împreună cu Bosnia şi Herţegovina, datoria să aducă responsabilii bănuiţi în faţa unei autorităţi judiciare naţionale sau internaţionale. Astfel, orice soluţie trebuie să i-a în consideraţie necesităţile specifice ale ţării, provocate de urmările crimelor nesoluţionate exacerbate de situaţia actuală a ţării în care încrederea poporului în sistemul judiciar penal este la un nivel destul de scăzut şi unde este imensă armura generală născută din incapacitatea de a se sprijini în raport cu abuzurile din trecut. Pe lângă cele menţionate, procesul nu trebuie să fie condiţionat prin factori bugetari internaţionali şi politici sau determinat de un proiect irealist pe scurt timp.