Instituţia consumatorului de resurse energetice în legislaţia şi practica judiciară a Republicii Moldova şi a Uniunii Europene

Evlampie DONOS, doctor în drept, conferenţiar universitar, ASEM (ORCID: 0000-0003-0925-4413)

Silvia STICI, doctorandă, Şcoala de Ştiinţe Juridice USM (ORCID: 0000-0002-7178-1276)

The Institution of the Consumer of Energy Resources in the Legislation and Judicial Practice of the Republic of Moldova and the European Union The scientific work addresses the issue of the institution of the consumer of energy resources in the legislation and judicial practice of the Republic of Moldova and the European Union. The presentation of the matter was made both in terms of the legislation of the Republic of Moldova and the norms of the European Union. Particular attention was paid to the legal relations governing the status of the consumer of energy resources, including the submission of legislative proposals to improve this status. Keywords: abusive clauses, consumer, electricity, thermal energy, clear and intelligible information, natural gas.

În lucrare este abordată tematica instituţiei consumatorului de resurse energetice în legislaţia şi practica judiciară a Republicii Moldova şi a Uniunii Europene. Expunerea materiei s-a efectuat atât prin prisma legislaţiei Republicii Moldova cât şi normelor Uniunii Europene. O atenţie deosebită s-a acordat raporturilor juridice ce reglementează statutul consumatorului de resurse energetice, inclusiv înaintării unor propuneri de lege ferenda în vederea îmbunătăţirii acestui statut. Cuvinte-cheie: clauze abuzive, consumator, energie electrică, energie termică, informaţii clare şi inteligibile, gaze naturale.

Abordarea instituţiei consumatorului în domeniul energetic în Republica Moldova, trebuie făcută prin prisma a mai mulţi factori, inclusiv noţiunea de consumator, istoricul, drepturile şi obligaţiile consumatorilor etc.

Noţiunea de consumator de resurse energetice. Pentru prima dată, după proclamarea independenţei Republicii Moldova noţiunea de consumator se regăsea în Legea nr. 1453/din 25.05.1993 privind protecţia consumatorilor potrivit căreia prin noţiunea de consumator se avea în vedere persoană fizică care dobândea, utiliza ori consuma, ca destinatar final, produse obţinute de la agenţi economici sau care beneficia de servicii prestate de aceştia1. Ulterior, prin art.1 din Legea nr. 105/din 13.03.2003 privind protecţia consumatorilor noţiunea de consumator a fost extinsă şi în cazul persoanelor fizice ce intenţionează să comande sau să procure produse, servicii pentru necesităţi nelegate de activitatea de întreprinzător sau profesională2. Această definiţie nu se înscrie cu prevederile art. 3 din Codul civil prin care se prezumă existenţa unui raport juridic civil. Până la încheierea raportului juridic civil persoana care intenţionează să comande sau să procure produse, servicii pentru necesităţi nelegate de activitatea de întreprinzător sau profesională nu poate avea calitatea de consumator, ci mai degrabă de un potenţial consumator.

În acelaşi context, noţiunea de consumator dată de Codul civil are un caracter deficitar în raport cu noţiunea de consumator prevăzută de Directivele europene în materie de protecţia consumatorilor. După cum prevede Codul civil, are calitatea de consumator orice persoană fizică care, în cadrul unui raport juridic civil, acţionează predominant în scopuri ce nu ţin de activitatea de întreprinzător sau profesională. Persoana fizică nu are calitatea de consumator dacă cealaltă parte a raportului juridic civil nu are calitatea de profesionist. Cât priveşte calitatea de profesionist, această calitate o are orice persoană fizică sau juridică de drept public sau de drept privat care, în cadrul unui raport juridic civil, acţionează în scopuri ce ţin de activitatea de întreprinzător sau profesională, chiar dacă persoana nu are scopul de a obţine un profit din această activitate3. În acest sens, Directivele europene nu stabilesc posibilitatea de a acţiona predominant în scopuri ce nu ţin de activitatea de întreprinzător sau profesionale. Redacţia în cauză este interpretabilă, presupunând că consumatorul poate acţiona chiar şi în scopuri cu caracter comercial. O astfel de abordare este una incorectă şi nu se înscrie cu conţinutul Directivelor. Pentru argumentare voi invoca doar unele prevederi din aceste Directive.

Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 mai 2005 prevede expres că prin noţiunea de „consumator“ se are în vedere orice persoană fizică ce acţionează, în legătură cu practicile comerciale reglementate de directiva menţionată, în scopuri care nu se încadrează în activitatea sa comercială, industrială, artizanală sau liberală, iar „comerciant“ înseamnă orice persoană fizică sau juridică ce acţionează, în legătură cu practicile comerciale reglementate de directivă, în scopuri care se încadrează în activitatea sa comercială, industrială, artizanală sau liberală şi orice persoană care acţionează în numele sau în beneficiul unui comerciant4. Din conţinutul acestei norme este indiscutabil că scopul activităţilor desfăşurate de consumator în toate situaţiile nu trebuie să conţină elemente specifice unei activităţi comerciale, industrială, artizanale sau liberale. La fel şi în cazul comercianţilor, în toate situaţiile scopul desfăşurării unor activităţi este cel de a obţine profit şi nu este admis contrariul — „chiar dacă persoana nu are scopul de a obţine un profit din această activitate“, aşa cum este stipulate în Codul civil.

Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii la art.2 prevede că „consumator“ înseamnă orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de directivă, acţionează în scopuri care se află în afara activităţii sale profesionale, iar „vânzător sau furnizor“ înseamnă orice persoană fizică sau juridică care, în cadrul contractelor reglementate de directive în cauză, acţionează în scopuri legate de activitatea sa profesională, publică sau privată. Spre deosebire de conţinutul de „consumator“ dat de Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 mai 2005 unde scopul activităţilor nu se încadrează în activitatea sa comercială, industrială, artizanală sau libera, Directiva 93/13/CEE nu mai enumeră tipurile de activităţi, utilizând o formulare mai concisă — „în scopuri care se află în afara activităţii sale profesionale“. Această nouă abordare reiese din obiectivele trasate de Directiva 93/13/CEE, şi în special:

— oportunitatea adoptării unor măsuri în vederea instituirii treptate a pieţei interne, întrucât piaţa internă cuprinde un teritoriu fără frontiere interne în care mărfurile, persoanele, serviciile şi capitalul circulă liber;

— diferenţele pe care le prezintă legislaţia statelor membre privind clauzele contractelor încheiate între vânzătorul de bunuri sau furnizorul de servicii, pe de o parte, şi consumatorul acestora, pe de altă parte, având ca efect posibilitatea apariţiei unor denaturări a concurenţei dintre vânzători şi furnizori, mai ales atunci când aceştia vând bunuri sau furnizează servicii în alte state membre;

— responsabilitatea statelor membre de a se asigura că contractele încheiate cu consumatorii nu conţin clauze abuzive;

— facilitarea instituirii pieţei interne în scopul protejării cetăţeanului, în rolul său de consumator, la achiziţionarea de bunuri şi servicii în temeiul unor contracte care sunt reglementate de legislaţia unui alt stat membru decât statul său membru, este esenţial să se elimine clauzele abuzive în aceste contracte;

— necesitatea protejării persoanelor care achiziţionează bunuri şi servicii împotriva abuzului de putere de către vânzător sau furnizor, mai ales împotriva contractelor de adeziune şi împotriva excluderii abuzive a unor drepturi esenţiale din contracte5.

Este indiscutabil că aceste obiective prevăzute de Directiva 93/13/CEE trebuie luate în considerare în procesul de armonizare a legislaţiei Republicii Moldova în materie de protejare a consumatorilor de resurse energetice.

Directiva 2011/83/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 octombrie 2011 privind drepturile consumatorilor la art.2 prevede că „consumator“ este orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de directivă, acţionează în scopuri care se află în afara activităţii sale comerciale, industriale, artizanale sau profesionale, iar „comerciant“ înseamnă orice persoană fizică sau juridică, indiferent dacă este publică sau privată, care acţionează,

inclusiv prin intermediul unei alte persoane care acţionează în numele sau în contul ei, în scopuri ce ţin de activitatea sa comercială, de afaceri, meşteşugărească sau profesională în legătură cu contractele care intră sub incidenţa directivei menţionate6.

Obiectivele Directivei menţionate sunt centrate pe astfel de obiective cum ar fi:

— piaţa internă este concepută să cuprindă un spaţiu fără frontiere interne, în care sunt garantate libera circulaţie a mărfurilor şi serviciilor, precum şi libertatea de stabilire. Armonizarea anumitor aspecte în materie de contracte cu consumatorii negociate la distanţă şi în afara spaţiilor comerciale este necesară pentru promovarea unei pieţe interne reale a consumatorilor care să menţină echilibrul corect între un nivel ridicat de protecţie a consumatorilor şi competitivitatea întreprinderilor, asigurând în acelaşi timp respectarea principiului subsidiarităţii7;

— anumite disparităţi creează bariere interne semnificative în cadrul pieţei interne, care afectează comercianţii şi consumatorii. Disparităţile respective cresc costurile de conformare suportate de comercianţii care doresc să se angajeze în activităţi de vânzare transfrontalieră de bunuri sau de prestare de servicii. Fragmentarea disproporţionată subminează de asemenea încrederea consumatorului în piaţa internă8;

— contractele legate de încălzirea centralizată ar trebui să facă obiectul directive menţionate, în mod similar contractelor de furnizare a apei, gazului şi electricităţii. Încălzirea centralizată înseamnă furnizarea energiei termice, printre altele sub formă de aburi sau apă fierbinte, de la o sursă centrală de producţie, printr-un sistem de transport şi distribuţie la mai multe clădiri, în scopul încălzirii9;

— comerciantul ar trebui să transmită consumatorului informaţii clare şi inteligibile înainte ca acesta din urmă să îşi asume obligaţii în temeiul unui contract la distanţă sau al unuia negociat în afara spaţiilor comerciale sau al oricărui contract, altul decât un contract la distanţă sau unul negociat în afara spaţiilor comerciale, sau al oricărei oferte similare. Atunci când furnizează informaţiile respective, comerciantul ar trebui să ţină seama de nevoile specifice ale consumatorilor care prezintă o vulnerabilitate deosebită ca urmare a infirmităţii psihice, fizice sau psihologice a acestora, a vârstei sau a credulităţii lor, într-un mod pe care comerciantul l-ar putea prevedea în mod rezonabil. Cu toate acestea, faptul că se ţine seama de astfel de nevoi specifice nu ar trebui să ducă la niveluri diferite de protecţie a consumatorului10;

— persoanele sau organizaţiile despre care se consideră, în baza legislaţiei interne, că ar avea un interes legitim cu privire la protecţia drepturilor contractuale ale consumatorilor ar trebui să aibă dreptul de a iniţia proceduri, fie în faţa unei instanţe judecătoreşti, fie a unei autorităţi administrative care are competenţa de a decide în cazul reclamaţiilor sau de a iniţia procedurile judiciare corespunzătoare11.

După cum vedem Directiva 2011/83/UE are ca obiect şi contractele legate de încălzirea centralizată, contractele de furnizare a apei, gazului şi electricităţii. În acest context trebuie să menţionăm că prevederile directivelor sectoriale (Directiva 2009/72/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 iulie 2009 privind normele comune pentru piaţa internă a energiei electrice, Directiva 2009/73/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 iulie 2009 privind normele comune pentru piaţa internă în sectorul gazelor naturale, Directiva din 25 octombrie 2012 privind eficienţa energetică, Directiva din 3 noiembrie 1998 privind calitatea apei destinate consumului uman) sunt corelate cu prevederile Directivei 2011/83/UE.

Cât priveşte Legile sectoriale naţionale ce stau la baza reglementării contractelor legate de încălzirea centralizată, contractele de furnizare a apei, gazului şi electricităţii, inclusiv statutul consumatorilor, şi în speţă cel al noţiunii de consumator, sub unele aspecte ele au un caracter deficitar şi nu întotdeauna sunt corelate cu directivele sectoriale.

Astfel, de exemplu, Legea cu privire la energia electrică nr. 107 din 27.05.2016 (Monitorul Oficial nr.193-203/413 din 08.07.2016) a fost armonizată cu Directiva 2009/72/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 iulie 2009 privind normele comune pentru piaţa internă a energiei electrice şi de abrogare a Directivei 2003/54/ CE12. A se menţiona că Directiva în cauză la art.2 utilizează astfel de noţiuni, cum ar fi: „client“ în loc de „consumator“, noţiune prevăzută de Legea nr.107/2016, „client eligibil“ în loc de „consumator eligibil“, „client final“ în loc de „consumator final“, „client necasnic“ în loc de „consumator“ noncasnic etc. Cu roate acestea, legiuitorul din Republica Moldova atât în raport cu persoanele fizice cât şi juridice care cumpără energie electrică a utilizat noţiunea de „consumator“, şi nu „client“ cum este prevăzut la art.2 din Directiva 2009/72/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 iulie 2009 privind normele comune pentru piaţa internă a energiei electrice şi de abrogare a Directivei 2003/54/ CE. Acelaşi concept a fost aplicat de legiuitor şi la adoptarea Legii cu privire la gazele naturale nr. 108 din 27.05.2016 (Monitorul Oficial nr.193-203/415 din 08.07.2016), lege care a fost armonizată cu Directiva 2009/73/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 iulie 2009 privind normele comune pentru piaţa internă în sectorul gazelor naturale şi de abrogare a Directivei 2003/55/CE13.

Considerăm că aplicarea acestui concept de legiuitorul moldovean nu este unul îndreptăţit. În acest sens, pentru a argumenta poziţia data voi invoca următoarele argumente.

În primul rând, la adoptarea atât a Legii cu privire la energia electrică nr. 107 din 27.05.2016 cât şi Legii cu privire la gazele naturale nr. 108 din 27.05.2016 urma să luăm în considerare normele generale în materie de protecţie a consumatorului prevăzute de legislaţia naţională aplicabilă în domeniu. Astfel, în corespundere cu art.1 din Legea privind protecţia consumatorilor nr. 105-XV din 13.03.2003 prin noţiunea de „consumator“ se are în vedere orice persoană fizică ce intenţionează să comande sau să procure ori care comandă, procură sau foloseşte produse, servicii pentru necesităţi nelegate de activitatea de întreprinzător sau profesională. Deci, „consumator“ este orice persoană fizică ce intenţionează să comande sau să procure ori care comandă, procură sau foloseşte produse, servicii pentru necesităţi nelegate de activitatea de întreprinzător sau profesională. Din noţiunea data se desprind mai multe elemente, inclusiv:

— consumatorul în calitatea sa de persoană fizică, este persoana, privită individual, ca titular de drepturi şi de obligaţii;

— dreptul persoanei fizice de a comanda, se referă la cererea din partea unui consumator privind un serviciu sau produs care urmează a fi confecţionat sau distribuit de un agent economic;

— dreptul persoanei fizice „de a procura“, este un drept care înglobează în sine dreptul de a procura anumite bunuri (ex: contractul de vânzare — cumpărare), cât şi servicii (exemplu, contractul de furnizare a energiei electrice şi gaze naturale).

— dreptul persoanei fizice „de a folosi“, este un drept care se referă atât la utilizarea bunurilor, cât şi utilizarea serviciilor.

Precizăm că nu numai pentru Legea privind protecţia consumatorilor nr. 105-XV din 13.03.2003 este caracteristic acest concept, ci şi pentru alte Legi generale adoptate de Parlamentul Republicii Moldova. În acest sens, conform art.3 din Legea privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii nr. 256 din 09.12.2011 (Monitorul Oficial nr.38-41/115 din 24.02.2012 — abrogată), prin noţiunea de „consumator“ la fel se avea în vedere, orice persoană fizică ce intenţionează să comande sau să procure ori care comandă, procură sau foloseşte produse, servicii pentru necesităţi nelegate de activitatea sa de întreprinzător sau de activitatea sa profesională. Scopul acestei legi era de a crea un cadru legal corespunzător în vederea asigurării protecţiei intereselor economice ale consumatorilor prin interzicerea şi prevenirea utilizării de clauze abuzive în contractele încheiate între comercianţi şi consumatori. Prin clauză abuzivă se are în vedere clauză contractuală care, nefiind negociată în mod individual cu consumatorul, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului, contrar cerinţelor de bună-credinţă, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract.

Prezintă interes şi legislaţia României, care este armonizată cu Directiva 2009/72/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 iulie 2009 privind normele comune pentru piaţa internă a energiei electrice şi de abrogare a Directivei 2003/54/ CE şi respectiv Directiva 2009/73/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 iulie 2009 privind normele comune pentru piaţa internă în sectorul gazelor naturale şi de abrogare a Directivei 2003/55/CE. În speţă se are în vedere Legea Nr. 123/2012 energiei electrice şi a gazelor naturale (M.Of. nr. 485 din 16.7.2012) care la art. 3 stipulează că prin noţiunea de „client“ se are în vedere clientul angro sau final de energie electrică. Acelaşi articol cuprinde şi alte noţiuni, inclusiv:

— client angro — persoana fizică sau juridică ce cumpără energie electrică în vederea revânzării în interiorul sau în exteriorul sistemului în cadrul căruia este stabilită;

— client eligibil — clientul care este liber să îşi aleagă furnizorul de energie electrică de la care cumpără energie electrică, în sensul art. 33 din Directiva 2009/72/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 iulie 2009 privind normele comune pentru piaţa internă a energiei electrice şi de abrogare a Directivei 2003/54/CE;

— client final — orice persoană fizică sau juridică ce cumpără energie electrică pentru consum propriu; în cuprinsul legii noţiunile de „client final“ şi „consumator“ sunt echivalente;

— client noncasnic — orice persoană fizică sau juridică ce cumpără energie electrică ce nu este pentru propriul consum casnic; această categorie include şi producători de energie electrică, operatori de reţea şi clienţi angro;

— client casnic — clientul care cumpără energie electrică pentru propriul consum casnic, excluzând consumul pentru activităţi comerciale sau profesionale;

— client vulnerabil — clientul final aparţinând unei categorii de clienţi casnici care, din motive de vârstă, sănătate sau venituri reduse, se află în risc de marginalizare socială şi care, pentru prevenirea acestui risc, beneficiază de măsuri de protecţie socială, inclusiv de natură financiară. Măsurile de protecţie socială, precum şi criteriile de eligibilitate pentru acestea se stabilesc prin acte normative.

După cum vedem, legiuitorul român a precizat că doar în cazul noţiunii de „client final“, noţiunea dată este echivalentă cu noţiunea de consumator.

A se menţiona că Legea cu privire la energia electrică nr. 107 din 27.05.2016 şi Legea cu privire la gazele naturale nr. 108 din 27.05.2016 reglementează doar raporturile ce ţin de drepturile, obligaţiile şi răspunderea consumatorului final, nu şi a celorlalte categorii de consumatori. În speţă, la art.65 din Legea cu privire la energia electrică nr. 107 din 27.05.2016 sunt prevăzute drepturile consumatorilor finali, inclusiv:

— să respecte condiţiile contractuale, să instaleze doar receptoare electrice, utilaje şi echipamente care corespund documentelor normativ-tehnice şi să utilizeze energia electrică doar prin receptoare electrice omologate, în mod raţional, inofensiv, eficient şi fără fraude;

— să achite integral plata datorată pentru energia electrică furnizată şi penalităţile calculate, conform condiţiilor contractuale şi în termenele stabilite în factura de plată;

— să păstreze intacte echipamentul de măsurare şi sigiliile aplicate, să nu întreprindă acţiuni menite să sustragă energie electrică prin ocolirea echipamentului de măsurare sau prin denaturarea indicaţiilor acestuia şi să sesizeze imediat furnizorul în cazul în care depistează defecţiuni în funcţionarea echipamentului de măsurare sau violarea sigiliilor operatorului de sistem;

— dacă nu mai doreşte să achiziţioneze energie electrică de la furnizorul respectiv, să rezilieze contractul de furnizare a energiei electrice şi să achite integral furnizorului plata pentru energia electrică consumată şi, după caz, penalităţile aferente, în conformitate cu contractul de furnizare a energiei electrice;

— să asigure, în conformitate cu condiţiile stipulate în Regulamentul privind măsurarea energiei electrice în scopuri comerciale, acces personalului operatorului de sistem pentru controlul şi pentru citirea indicaţiilor echipamentului de măsurare, precum şi pentru controlul, deservirea şi reparaţia instalaţiilor electrice care aparţin operatorului de sistem şi sunt amplasate pe proprietatea consumatorului final;

— să nu intervină şi să nu permită altor persoane să intervină în utilajul reţelelor electrice ale operatorului de sistem amplasate pe proprietatea consumatorului final;

— să nu utilizeze receptoarele electrice în situaţia în care acestea provoacă deranjamente în funcţionarea utilajului operatorului de sistem sau influenţează negativ parametrii de calitate a energiei electrice furnizate altor consumatori finali;

— să respecte cerinţele privind securitatea la exploatarea instalaţiilor electrice.

În Directiva 2012/27/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 octombrie 2012 privind eficienţa energetică găsim o altă abordare a noţiunii de „consumator final“ în care se specifică că prin această noţiune se are în vedere atât o persoană fizică cât şi o persoană juridică care achiziţionează energie pentru propriul său consum final14. În opinia noastră, în cazul dat, nu ne aflăm în prezenţa unui nou concept de abordare a noţiunii de consumator, aşa cum este prevăzut în Directiva 2011/83, prin care este stipulat că consumator este doar o persoană fizică. Voi argumenta poziţia data prin următoarele:

În primul rând, Directiva 2012/27/UE în cazul persoanelor juridice face referire la destinaţia consumului de energie — „pentru propriul său consum final“ şi nu în alte scopuri;

În al doilea rând, pentru a valorifica potenţialul de economisire a energiei în anumite segmente ale pieţei unde auditurile energetice nu sunt în general oferite cu titlu comercial (cum ar fi întreprinderile mici şi mijlocii (IMM), statele membre ar trebui să elaboreze programe care să încurajeze IMM-urile să se supună unor audituri energetice. Auditurile energetice ar trebui să aibă un caracter obligatoriu şi periodic pentru întreprinderile mari, întrucât economiile de energie pot fi semnificative. Auditurile energetice ar trebui să ţină seama de standardele europene sau internaţionale relevante, precum EN ISO 50001 (sisteme de gestionare a energiei) sau EN 16247-1 (audituri energetice) sau EN ISO 14000 (sisteme de gestionare a mediului) în cazul în care includ un audit energetic, fiind astfel în conformitate cu dispoziţiile anexei VI la prezenta directivă deoarece aceste dispoziţii nu depăşesc cerinţele prevăzute în standardele relevante respective. În prezent se află în curs de elaborare un standard european specific privind auditurile energetice15.

În al treilea rând, noţiunea de „consumator final“ care poate fi „atât o persoană fizică cât şi o persoană juridică care achiziţionează energie pentru propriul său consum final“ prevăzută de Directiva 2012/27/UE, trebuie abordată prin prisma Directivei 2009/72/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 iulie 2009 privind normele comune pentru piaţa internă a energiei electrice şi de abrogare a Directivei 2003/54/CE prin care au fost statuate drepturi de a beneficia de un nivel înalt de protecţie atât pentru clienţii casnici, precum şi pentru întreprinderile mici, atunci când statele membre consideră oportun acest lucru16. Situaţia data este condiţionată de posibilitatea de a beneficia de garanţii specifice serviciului public, în special în ceea ce priveşte siguranţa alimentării şi tarifele rezonabile, din motive de echitate, competitivitate şi, indirect, pentru crearea de locuri de muncă. Clienţii în cauză ar trebui să beneficieze, de asemenea, de posibilitatea de a alege, de echitate, de reprezentare şi de mecanisme de soluţionare a litigiilor. În acelaşi context şi Legea nr.107/2016 prevede că consumatorii casnici şi societăţile comerciale mici au dreptul de a fi aprovizionaţi cu energie electrică de către furnizorul serviciului universal la parametrii de calitate stabiliţi, la preţuri reglementate, transparente, nediscriminatorii şi uşor de comparat17.

Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ lărgit al Curţii Supreme de Justiţie obligaţiile de serviciu public urmează a fi îndeplinite în mod transparent, nediscriminatoriu şi uşor de verificat şi trebuie să garanteze accesul egal şi pe bază de reciprocitate al întreprinderilor electroenergetice din ţările părţi ale Comunităţii Energetice la consumatorii finali din Republica Moldova. Orice forme de retribuire financiară sau de alt gen, precum şi drepturile exclusive care pot fi acordate pentru îndeplinirea obligaţiilor de serviciu public se impun şi se realizează în mod transparent şi nediscriminatoriu18.

Obligaţia asigurării continuităţii în livrării energiei termice către consumatori, pe criterii de transparenţă şi nediscriminare aprobate de autoritatea de reglementare în scopul garantării transportului şi distribuţiei energiei electrice produse în regim de cogenerare de înaltă eficienţă în baza contractelor încheiate între participanţii la piaţa energiei electrice este prevăzută şi prin normele Legii nr. 92/ 29.05.2014 cu privire la energia termică şi promovarea cogenerării19. Prin Legea menţionată în afara de noţiunea de „consumator“ care este persoana fizică sau juridică care utilizează energie termică pe bază de contract, prin racordarea instalaţiei sale de utilizare a energiei termice la reţeaua termică a distribuitorului, a fost introdusă noţiunea de „subconsumator“ calitate ce o are persoană fizică sau juridică ale cărei instalaţii termice sînt racordate la instalaţiile de utilizare a energiei termice ale unui alt consumator cu care are încheiat un contract. Această noţiune este discutabilă întrucât Directiva 2012/27/UE prevede doar noţiunea „consumator final“ (înseamnă o persoană fizică sau juridică care achiziţionează energie pentru propriul său consum final), dar nu şi pe cea de „subconsumator“20.

În domeniul apei potabile, Directiva (UE) 2020/2184 a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 decembrie 2020 privind calitatea apei destinate consumului uman nu este centrată pe statutul calităţii de consumator ci pe destinaţia apei pentru consumul uman care înseamnă:

— orice tip de apă, fie în starea sa iniţială, fie după tratare, destinată băutului, gătitului, preparării de alimente sau oricărui alt scop casnic atât în spaţii publice, cât şi în spaţii private, indiferent de originea acesteia şi indiferent dacă este furnizată dintr-o reţea de distribuţie, sau dintr-o cisternă ori este îmbuteliată în sticle sau recipiente, inclusiv ape de izvor;

— orice tip de apă folosită în orice întreprindere cu profil alimentar pentru producerea, prelucrarea, conservarea sau comercializarea produselor sau a substanţelor destinate consumului uman21. Directiva face referire doar la noţiunea de „sistem de distribuţie casnică“ care înseamnă conductele, fitingurile şi dispozitivele instalate între robinetele care sunt folosite în mod normal pentru apa destinată consumului uman atât în spaţii publice, cât şi în spaţii private şi reţeaua de distribuţie, dar numai dacă acestea nu constituie responsabilitatea furnizorului de apă, în calitatea acestuia de furnizor de apă, în temeiul dreptului intern aplicabil22.

În acest context prevederile din Legea nr. 303 din 13.12.2013 privind serviciul public de alimentare cu apă şi de canalizare potrivit cărora consumatorul este persoana fizică sau juridică care beneficiază, direct ori indirect, individual sau colectiv, de serviciile de alimentare cu apă şi de canalizare, iar calitatea de consumator casnic — persoana fizică care utilizează serviciul public de alimentare cu apă şi de canalizare furnizat/prestat de operator, în bază de contract, pentru necesităţi casnice nelegate de activitatea de întreprinzător sau de cea profesională sunt deficitare.

În primul rând, potrivit Directivei 2011/83/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 octombrie 2011 privind drepturile consumatorilor, calitatea de consumator o are orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de directivă, acţionează în scopuri care se află în afara activităţii sale comerciale, industriale, artizanale sau profesionale23; În al doilea rând, contractele încheiate dintre consumatorii din domeniul apei potabile şi prestatorii de servicii după natura lor juridică nu întrunesc elementele unui contract de prestări servicii. În sensul Directivei 2011/83/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 octombrie 2011 privind drepturile consumatorilor, „contractul de prestări de servicii“ este orice contract, altul decât un contract de vânzare, în temeiul căruia comerciantul furnizează sau se angajează să furnizeze un serviciu consumatorului, iar acesta plăteşte sau se angajează să plătească preţul acestuia. Deci, în cazul dat e vorba de preţul unui serviciu. Directiva face referire la noţiunea de „bunuri“ ceea ce înseamnă orice obiect corporal mobil, cu excepţia obiectelor vândute prin executare silită sau altfel, prin autoritatea legii; apa, gazul şi energia electrică sunt considerate „bunuri“ în sensul directivei atunci când acestea sunt puse în vânzare în volum limitat sau în cantitate fixă25. Consumatorul prin contractele de furnizare a apei potabile se oblige să achite prestatorului de servicii volumele de apă achiziţionate şi nicidecum serviciul prestat.

Prin prisma practicii europene din domeniul jurisprudenţei noţiunea de „consumator“ este interpretată în spiritul normelor Directivelor europene şi legislaţiilor naţionale.

Cu referire la noţiunea de consumator în procesul de examinare a unei cereri de decizie preliminare formulate de Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă, Austria), în cauza C 498/16 Maximilian Schrems împotriva Facebook Ireland Limited s-a făcut referire la interpretarea obiectul contractului: profesional sau personal. Demersul de interpretare a articolului 15 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001 pare să decurgă dintr o orientare jurisprudenţială constantă a Curţii. În trecut, Curtea a respins o abordare a calităţii de consumator care este legată de o percepţie generală asupra activităţilor sau a cunoştinţelor unei anumite persoane. Determinarea calităţii de consumator trebuie să fie făcută prin raportare la poziţia persoanei respective în cadrul unui anumit contract, având în vedere natura şi scopul contractului respectiv. Prin urmare, astfel cum au explicat cu luciditate mai mulţi avocaţi generali şi astfel cum a confirmat Curtea, noţiunea „consumator“ are „un caracter obiectiv şi este independentă de cunoştinţele concrete pe care persoana în cauză le poate avea sau de informaţiile de care această persoană dispune în mod real“. Aceasta înseamnă că aceeaşi persoană poate, chiar în aceeaşi zi, să aibă atât calitatea de profesionist, cât şi pe cea de consumator, în funcţie de natura şi de obiectivul contractului care a fost încheiat. De exemplu, un avocat specializat în protecţia consumatorilor poate fi totuşi consumator, în pofida activităţii sale profesionale şi a cunoştinţelor pe care le deţine, ori de câte ori intră într- un raport contractual în scopuri personale.

În scopul îmbunătăţirii statutului consumatorului de resurse energetice e necesar de a revizui cadrul legal primar în materie de protecţie a consumatorilor, inclusiv normele ce ţin de statutul lor, drepturile şi obligaţiunile.