Incursiuni generale privind aplicarea legii penale

Mihail SORBALA, doctor în drept, lector universitar (ORCID: 0000-0002-4055-6914)

General Incursions Regarding the Application of the Criminal Law Individual freedom and security of the person is one of the most sensitive and complex human values which, along with other fundamental rights, plays a primordial role in a democratic society. Legal relations are presented as legal norms in action. Both the interpretation and the application of legal norms must lead to the realization of law in social relations. The realization of the rule of law, in general, presupposes on the part of all the addressees of the law a conduct in accordance with the provisions of the law in order to a good development of the social relations. Thus, for the law to act promptly and effectively – either criminally or extra-criminally – this presupposes the possibility and necessity of its application. The application of the legal norm designates everything that is necessary for their transposition and for the protection of subjective rights. However, in order to be in the presence of the legal order, the state must be able not only to create rules, but also to determine their effective implementation, both through actions that stimulate subjects to voluntarily submit to the rules and by organizing an institutionalized effective constraint. Keywords: criminal law; active law; application of criminal law; the rules of criminal law; the prejudicial nature of the crime; time; space; persons; facts; criminal offence.

Raporturile juridice se prezintă ca norme juridice în acţiune. Atât interpretarea, cât şi aplicarea normelor juridice trebuie să ducă la realizarea dreptului în relaţiile sociale. Realizarea ordinii de drept, în general, presupune din partea tuturor destinătarilor legii o conduită conformă cu dispoziţiile legii în vederea unei bune desfăşurării a relaţilor sociale. Astfel, ca legea să acţioneze prompt şi efectiv — fie penal, fie extrapenal — aceasta presupune posibilitatea şi necesitatea aplicării ei. Aplicarea normei juridice desemneză tot ceeea ce este necesar pentru transpunerea în viaţă a acestora şi pentru protecţia drepturilor subiective. Însă, pentru a fi în prezenţa ordinii juridice, statul trebuie să fie capabil nu doar să creeze norme, dar şi să determine realizarea lor efectivă, atât prin acţiuni care să stimuleze subiecţii de a se supune voluntar normelor, cât şi prin organizarea unei constrângeri instituţionalizate efective. Cuvinte- cheie: legea penală; legea activă; aplicare al legii penale; normelor de drept penal; caracterul prejudiciabil al infracţiunii; timpul; spaţiul; persoanele; faptele; infracţiune.

Aplicarea legii penale este înţeleasă ca o problemă ce priveşte eficienţa reactivă a acesteia, adică de realizare prin constrângere a ordinii de drept ce are loc prin intermediul raporturilor juridice penale de conflict1. Principiul fundamental care domină întreaga materie privind aplicarea legii penale în timp este principiul legii active, eficientă şi obligatorie, pe tot timpul cât se găseşte în vigoare. Potrivit acestui principiu, răspunderea penală se stabileşte după legea în vigoare din momentul săvârşirii infracţiunii. Legea penală nu se aplică faptelor care la data săvârşirii lor nu erau prevăzute ca infracţiuni şi nici faptelor săvârşite după ieşirea ei din vigoare2. Aplicarea normei penale este condiţionată nu numai de poziţia obedientă a destinatarilor în raport cu norma (pe care o respectă de bunăvoie sau prin constrângere), dar este influenţată şi de o serie de factori exteriori care fixează, obiectiv, limitele de aplicare a normei penale, cum sunt: timpul, spaţiul, persoanele şi actele, fiecare dintre aceşti termeni fiind susceptibili de variaţii şi implicit de consecinţe juridice diferite.

Aşa de pildă, legea penală, ca orice fenomen, are o durată limitată în timp; este adoptată la un anumit moment dat, are o perioadă de aplicare şi un moment al ieşirii din vigoare. De asemenea, fapta concretă căreia i se aplică legea penală are o durată în timp, adică un moment al săvârşirii şi uneori multiple momente de continuitate ori de epuizare. Timpul influenţează aplicarea legii penale şi în cazul retroactivităţii sau ultraactivităţii legii penale, al aplicării legii mai favorabile, al dezincriminării (abolitio criminis), al introducerii de noi incriminări (incriminatio ex novo) şi al altor instituţii juridice penale.

De remarcat, de asemenea, influenţa teritoriului asupra aplicării legii penale. Se ştie că legea penală se aplică pe un teritoriu determinat supus suveranităţii statului a cărui voinţă stă la baza adoptării legii penale. Pe de altă parte, faptele concrete cărora li se aplică legea penală se săvârşesc într-un spaţiu determinat în raport cu care pot să rezulte diferite consecinţe, cum ar fi aplicarea legii penale pentru faptele săvârşite în ţări care fac parte din Uniunea Europeană sau în afară de acest cadru, ori în cazul extrădării, sau în alte situaţii de impact al legii penale cu legislaţiile străine şi cu convenţiile internaţionale etc.3.

Legea penală devine activă chiar din momentul intrării ei în vigoare, normele sale constituind reguli de conduită obligatorie şi de imediată aplicare în sfera relaţiilor de apărare împotriva criminalităţii. Pe cale de consecinţă, indiferent dacă dispoziţiile legii penale sunt duse la îndeplinire de destinatarii ei prin respectarea regulilor impuse — situaţie în care eficienţa acesteia se realizează prin conformare (eficienţa activă), sau prin constrângere — situaţie în care eficienţa legii penale se realizează prin mijlocirea unor raporturi juridice penale de conflict (eficienţa reactivă), în ambele ipoteze, ordinea de drept penal se realizează prin activitatea aceleiaşi legi, în funcţie de anumite elemente, care privesc spaţiul (teritoriul) timpul, persoanele şi faptele.

Aceste elemente reprezintă de fapt, însăşi coordonatele fireşti în raport de care legea penală poate deveni activă conţinând, pe cale de consecinţă, şi limitele ei de aplicare. Datorită importanţei deosebite a acestor elemente în procesul aplicării legii penale şi a reperelor cadru pe care acesta le conturează întinderii activităţii sale, majoritatea legiuirilor penale moderne tratează problematica lor în texte de debut a părţii generale din codurile penale4.

Stabilirea exactă a limitelor acţiunii actelor normative figurează ca prima condiţie obligatorie a reglementării juridice. Aceasta pentru că fiecare act normativ cândva a fost emis şi la un anumit moment iese din vigoare, funcţionează pe un anumit teritoriu, este adresat unui sau altui cerc de subiecte. Cu alte cuvinte, stabilirea exactă a limitelor acţiunii actelor normative permite a determina cercul de relaţii sociale, reglementate de normele juridice la acel timp, în acel spaţiu şi pentru acele persoane (fizice sau juridice).

De aceste trei criterii depinde într-o oarecare măsură şi eficacitatea normelor juridice, a dreptului în general, gradul de atingere a scopului reglementării juridice, de influenţă social-politică a dreptului etc. Neconcordanţa între aceste criterii, punerea urgentă în aplicare a unor acte normative de importanţă majoră şi voluminoase poate crea multiple dificultăţi în activitatea organelor de stat, în soluţionarea problemelor practice, situaţii nefavorabile pentru unele subiecte de drept ş.a.m.d.5.

Legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele pe care acestea le atrag, instanţele având obligaţia de a stabili dacă în momentul în care s-a comis fapta exista o dispoziţie legală care prevedea pedepsirea faptei şi dacă pedeapsa impusă nu depăşeşte limitele fixate prin acea dispoziţie. În această ordine de idei, este de menţiont, că principiul aplicării legii penale în timp constituie o continuitate logică a principiului legalităţii. În materia discutată, legalitatea impune aplicarea principiului activităţii legii penale6.

Conţinutul principiului activităţii legii penale, conceput în mod riguros, rezidă în aplicarea imediată, obligatorie, integrală şi continuă, pe toată durata existenţei sale, a legii penale. Dacă legea penală nu se aplică trecutului, ea se aplică de îndată viitorului, adică tuturor faptelor pe care le reglementează, ivite după intrarea sa în vigoare şi până la ieşirea din vigoare. În legea adoptată şi neabrogată trebuie să caute judecătorul reglementarea faptului supus judecăţii.

Domeniul propriu de aplicare al legii penale este deci ţărmurit la un capăt, de domeniul opririi acţiunii acesteia asupra trecutului — neretroactivitatea —, iar la celălalt capăt, de domeniul neaplicării ei după ieşirea din vigoare — nesupravieţuirea (Non si estendendo dltri i casi e tempi in esse espressis — legile penale şi cele care restrâng liberul exerciţiu al dreptului, nu pot fi întinse peste cazurile şi timpul prevăzut în ele).

Fiecare din cele două legi se aplică cu stricteţe în domeniul său. Legea nouă respectă ceea ce s-a făcut în trecut, dar guvernează singură de la data intrării sale în vigoare7.

Materia aplicării legii penale reprezintă un domeniu de analiză care poate fi abordat din perspectiva mai multor coordonate, respectiv: timpul; spaţiul; persoanele; faptele. Fiecare dintre aceste dimensiuni ale fenomenului aplicării legii penale prezintă particularităţi proprii, specifice, precum şi laturi care se întrepătrund (în special în dinamica practicii judiciare, căci orice aplicare a legii penale implică, deopotrivă, toate aceste coordonate)8.

Legalitatea incriminării, exprimată prin regula „Nu există infracţiune fără lege“ (Nullum crimen sine lege), presupune că nicio persoană nu poate fi trasă la răspundere penală pentru o faptă care, la momentul săvârşirii ei, nu era prevăzută de lege ca infracţiune. În acest caz, principiul legalităţii este privit ca o garanţie juridică fundamentală pentru respectarea drepturilor, intereselor legitime şi libertăţilor persoanei. Reieşind din principiul legalităţii, se concluzionează că numai legea penală (Codul Penal al R. M.) prevede ce fapte constituie infracţiuni. Incriminarea/dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracţiuni, precum şi utilizarea unor noţiuni mai largi în cadrul normelor penale ţin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de prevederile constituţionale (HCC 22/2017, § 64). Curtea Constituţională a Republicii Moldova a reţinut că, în timp ce caracterul prejudiciabil al infracţiunii este determinat de obiectul juridic protejat, constituind semnul calitativ al infracţiunii, gradul prejudiciabil depinde de gravitatea faptei săvârşite (valoarea daunei, forma vinovăţiei, motivul, scopul etc.), fiind un semn cantitativ (HCC 22/2017, § 69)9.

Legea penală — aşa cum se configurează aceasta la un anumit moment de timp — se aplică cu privire la o persoană care, într-un anumit spaţiu, a comis o faptă incriminată. În plus, de la momentul comiterii acestei fapte şi până la data aplicării definitive a legii penale (precum şi — uneori — chiar ulterior acestui moment, până la încheierea completă a raportului juridic penal de conflict), este posibil să apară modificări în reglementarea penală, cu potenţiale efecte corespunzătoare asupra aplicării legii penale (în timp), în privinţa cazului concret de referinţă10.

Astfel, orice lege este elaborată şi adoptată pentru a fi aplicată, iar legea penală nu numai că nu face excepţie de la această regulă, dar, dimpotrivă, are ca trăsătură specifică faptul că devine activă, eficientă şi deci aplicabilă din însuşi momentul intrării ei în vigoare. Ea se aplică, adică se impune în reglementarea relaţiilor de apărare socială, fie prin respectarea nesilită a comandamentelor sale, fie silit, în cazul săvârşirii faptelor interzise de ea, iar această aplicare are loc atâta vreme cât legea se află în vigoare. Aşa fiind, este firesc ca, printre principiile aplicării legii penale în timp, locul principal să-l ocupe principiul aplicării legii penale active, adică al aplicării legii penale în vigoare în momentul săvârşirii infracţiunii. Potrivit acestui principiu, legea penală incidenţă în raport cu o anumită infracţiune trebuie să fie legea în vigoare la acea dată, fiindcă însăşi raţiunea legii penale este aceea de a reglementa în exclusivitate relaţiile de apărare socială existente sau născute în timpul cât ea se află în vigoare.

Principiul aplicării legii penale active poate fi susţinut cu numeroase argumente. Poate fi invocat în sprijinul său principiul legalităţii incriminării, răspunderii penale şi sancţiunilor de drept penal; se poate afirma că gravitatea faptei săvârşite este aceea evaluată de legea penală în vigoare în momentul săvârşirii ei; că făptuitorul a cunoscut legea penală din momentul săvârşirii faptei şi deci este drept ca el să răspundă potrivit legii pe care a încălcat-o etc. Valabilitatea acestui principiu nu este în genere contestată.

Principiul aplicării legii penale active prevede că legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare. Pentru a se cunoaşte deci care este legea penală aplicabilă într-un caz dat, este suficient, potrivit acestui principiu, să se determine legea penală în vigoare în momentul săvârşirii infracţiunii, această lege fiind singura aplicabilă11.

Aplicarea legii penale înseamnă executarea sau îndeplinirea îndatoririlor pe care ea le prevede şi poate avea loc fie de bunăvoie, ca în cazul conformării, fie silit în cazul săvârşirii faptei interzise. Aplicarea legii penale este înţeleasă în general ca folosire a acesteia la realizarea prin constrângere a ordinii de drept penal, adică la soluţionarea raporturilor juridice penale de conflict, prin folosirea legii penale ca temei pentru tragerea la răspundere penală şi pentru sancţionarea făptuitorului. Trebuie subliniat însă că realizarea prin constrângere a ordinii de drept penal constituie o cale excepţională de realizare a ordinii de drept penal, calea normală, obişnuită, fiind aceea a respectării de bunăvoie a obligaţiei de conformare12.

Aplicarea legii penale constă în executarea (transpunerea în practică) normelor de drept penal prin intermediul raporturilor penale de conformare (cooperare, supunere, obedienţă) şi a celor de conflict (răspundere, contradicţie).

Legea penală este obligatorie din momentul intrării sale în vigoare, pentru că de la această dată ea trebuie respectată de către destinatari. Rolul determinant în ceea ce priveşte aplicarea legii penale aparţine organelor judiciare, care, potrivit competenţei atribuite, vor aduce la îndeplinire prevederile legii penale atunci când acestea sunt încălcate.

Legile penale se aplică pe un anumit teritoriu, într-o anumită perioadă şi privesc faptele comise de anumite persoane fizice sau juridice, ceea ce înseamnă că spaţiul, timpul, faptele şi persoanele sunt elementele în funcţie de care se stabileşte sfera aplicării legii penale (limitele acesteia)13.

Aplicarea legii penale are loc şi este reglementată în raport cu anumite elemente de care sunt legate fenomenele juridice penale şi care îi determină sfera de incidenţă sau limitele de aplicare. Aceste elemente sunt: timpul, teritoriul, persoanele şi faptele.

a) Timpul. Este un element determinant al limitelor incidenţei legii penale, fiindcă aceasta, ca expresie a voinţei organului legiuitor, are o durată determinată, în sensul că ea are forţă obligatorie din momentul intrării în vigoare şi până în momentul când este scoasă din vigoare. Totodată, este ştiut că relaţiile de apărare socială, pe care legea penală le reglementează, au şi ele o durată determinată, astfel încât trebuie să se stabilească legea care reglementează acele relaţii de apărare socială, în momentul respectiv. Deci, în mod firesc legea penală trebuie să fie studiată sub raportul limitelor aplicării sale în timp14.

Întrucât legea penală este activă pe toată perioada de timp în care ea este în vigoare, determinarea legii penale incidente se face prin stabilirea datei la care ea intră în vigoare şi a celei la care iese din vigoare15. În ceea ce priveşte data ieşirii din vigoare a legii penale, aceasta este data intrării în vigoare a legii care o abrogă, iar în cazul legilor temporare sau excepţionale, data ajungerii la termen, în cazul celor dintâi, sau data încetării situaţiilor excepţionale care le-au determinat, în cazul celor din urmă. În intervalul dintre cele două date, legea penală este în vigoare, iar infracţiunea săvârşită înăuntrul acestui interval de timp cade sub incidenţa ei.

b) Teritoriul (spaţiul). Este element de referinţă obligatoriu în determinarea limitelor aplicării legii penale, în primul rând pentru că legea penală, ca expresie a voinţei de stat suverane, are forţă obligatorie pe întreg teritoriul pe care statul îşi exercită suveranitatea, iar în al doilea rând pentru că relaţiile sociale reglementate de dreptul penal, ca şi conduita oamenilor în cadrul acestor relaţii, se desfăşoară pe un anumit teritoriu. Pentru aplicarea legii penale trebuie să se stabilească aşadar o anumită corespondenţă între ea şi relaţiile pe care le reglementează în raport cu teritoriul pe care acestea se desfăşoară.

c) Persoanele. Întrucât legea penală reglementează relaţii dintre oameni, ea se adresează, cu prescripţiile sale, oamenilor, care sunt destinatarii şi totodată beneficiarii reglementărilor sale. De aceea, studiind aplicarea legii penale, nu se poate face abstracţie de persoanele cărora li se adresează sau ale căror interese le ocroteşte prin reglementarea relaţiilor de apărare socială. Limitele aplicării legii penale sunt determinate, aşadar, şi de sfera persoanelor care pot fi subiecte ale relaţiilor sociale reglementate prin normele de drept penal.

d) Faptele. Reglementând relaţiile de apărare socială, legea penală interzice, aşa cum s-a arătat, faptele periculoase pentru valorile sociale, fie că sunt acţiuni, fie că sunt omisiuni. De aceea aplicarea legii penale se raportează la fapte. Însă, în cazul relaţiilor de conformare, raportarea se face la faptele prevăzute în lege şi interzise sub sancţiune penală, iar în cazul raporturilor de conflict raportarea se face la fapta concretă generatoare de astfel de conflicte16.

Timpul delimitează, din punct de vedere cronologic, aplicarea legii penale şi împreună cu spaţiul reprezintă cadrul spaţio-temporal al fenomenelor juridice penale.

Spaţiul este teritoriul pe care legea penală este activă.

Persoanele sunt subiectele de drept, respectiv persoanele fizice sau juridice între care se derulează raporturile juridice penale.

Faptele sunt actele de conduită (acţiunile sau inacţiunile) ale persoanelor care încalcă normele de incriminare17.

În definitiv, este a sublinia că, condiţia eficienţii legii penale se exteriorizează în aplicarea ei. Reliefant este că prin normele penale privind aplicarea legii penale se înţelege ansamblu de norme juridico-penale prin care se reglementează aplicarea legii penale în raport cu săvârşirea faptelor social periculoase în calitate de infracţiuni incriminate în conţinutul acesteia, dar şi momentul tragerii la răspundere penală a celor care au săvârşit asemenea fapte, ce constituie infracţiuni incriminate în conţinutul legii penale.

Este de menţionat că, aplicarea legii penale presupune executarea normelor de drept penal, adică transpunerea în practică a acestora, prin intermediul raporturilor penale de conformare, dar şi a celor de conflict. În acest mod, realizarea dispoziţiilor legii penale are loc, fie printr-o atitudine de conformare, de bunăvoie, de către cei îndatoraţi să o respete, fie prin exercitarea constrângerii şi a sancţiunilor penale de către organele de stat abilitate şi obligate să aplice legea faţă de cei care intră în conflict cu legea penală, prin săvârşirea faptelor infracţionale. Realizarea prin constrângere a ordinii de drept penal constituie o cale excepţională de realizare a ordinii de drept penal, calea normală, obişnuită, fiind aceea a respectării de bunăvoie a obligaţiei de conformare.

Însă, pentru a fi corect aplicată, legea penală în vigoare trebuie să fie clară, accesibilă destinatarilor ei. Iar, pentru aceasta subliniem şi importanţa care trebuie acordată de legiuitor exprimării voinţei sale în mod clar, fără echivoc, într-un limbaj accesibil destinatarilor pentru a fi înţeles, iar legea respectată.