Evoluţia jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la cererile interstatale

Olga BENEŞ, master în drept, lector universitar (ORCID: 0000-0001-7853-9557)

Evolution of the Jurisprudence of the European Court of Human Rights on Interstate Requests Article 33 of the European Convention on Human Rights, entitled Interstate Cases, provides: „Any High Contracting Party may refer to the Court any violation of the provisions of the Convention and its Protocols by another High Contracting Party.“ To that end, the requesting State is acting rather to denounce one or more infringements alleged to have been suffered by private individuals who have been replaced in a certain way. Keywords: interstate demand, European public order, collective guarantee of rights and freedoms.

Articolul 33 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului întitulat Cauze interstatale dispune: „Orice Înaltă Parte contractantă poate sesiza Curtea asupra oricărei pretinse încălcări a prevederilor Convenţiei şi ale Protocoalelor sale de către o altă Înaltă Parte Contractantă„. În acest sens, statul reclamant acţionează mai degrabă pentru a denunţa una sau mai multe încălcări pretinse a fi suferite de către persoane particulare cărora li se substituie într-un fel anume. Cuvinte-cheie: cerere interstatală, ordine publică europeană, garanţie colectivă a drepturilor şi libertăţilor.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu poate să se sesizeze din oficiu, ea fiind competentă de a statua asupra plângerilor de încălcare a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi în acest scop trebuie să fie sesizată cu cereri individuale sau interstatale. Convenţia distinge două tipuri de cereri: cererile individuale depuse conform articolului 34 al Convenţiei şi cererile interstatale conform articolului 33 al Convenţiei.

Articolul 33 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului întitulat Cauze interstatale dispune: „Orice Înaltă Parte contractantă poate sesiza Curtea asupra oricărei pretinse încălcări a prevederilor Convenţiei şi ale Protocoalelor sale de către o altă Înaltă Parte Contractantă“1. Astfel, prin această dispoziţie, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului îi acordă Curţii Europene o competenţă în materie de diferende între state, competenţă exercitată pe parcursul timpului foarte rar.

La acest capitol Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a suferit o evoluţie foarte diferită de cea concepută de autorii săi, care la origini au decis instituirea unui caracter constrângător pentru statele care aveau deficienţe în materia protecţiei drepturilor omului, impunând prin aceasta obligaţia de a se supune Curţii Europene. „Recursul interstatal, prevăzut ca un instrument cheie de către autorii Convenţiei, în scopul de a împiedica un stat membru să admită dictatura, trebuia să constituie mecanismul principal. Protecţia drepturilor fundamentale, apărea într-un fel oarecare pe planul doi. Dar n-a fost cazul, recursul interstatal care la origini trebuia să constituie pivotul sistemului a fost de fapt abandonat pe parcurs de zece ani“2.

Majoritatea plângerilor care au apărut pe parcurs se referă la situaţiile de criză sau de conflict, printre care metodele de interogare folosite de autorităţile britanice în anii 1971—1975 pe parcursul tulburărilor din Irlanda de Nord, operaţiunile militare desfăşurate de Turcia în Ciprul de Nord în anul1974, conflictul armat dintre Georgia şi Rusia din 2008 şi mai recent, evenimentele din Crimeea şi Estul Ucrainei din 2014.

Încă în cauza Austria c. Italiei din 1963, Comisia a dispus în raportul său că „Orice Parte contractantă poate sesiza Comisia cu privire la orice încălcare a dispoziţiilor Convenţiei care crede că poate fi imputată unei alte Părţi contractante, că prin acest articol, Înaltele Părţi Contractante au autorizat, în consecinţă, oricare dintre ele să aducă în faţa Comisiei orice presupusă încălcare a dispoziţiilor Convenţiei, indiferent dacă victimele acestei încălcări sunt sau nu resortisanţi ai statului solicitant, fie că presupusa violare prejudiciază sau nu în special interesele acestui stat, că un stat contractant, atunci când sesizează Comisia în temeiul articolului 24 (33), nu trebuie, prin urmare, să fie considerat ca acţionând pentru a-şi asigura propriile drepturi, ci mai degrabă ca adresând Comisiei o întrebare care aduce atingere ordinii publice a europene“3.

În acest caz, statul reclamant acţionează mai puţin în apărarea drepturilor sale proprii, aşa cum este cazul în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie, dar are scopul de „a denunţa una sau mai multe încălcări pretinse a fi suferite de către persoane particulare cărora li se substituie într-un fel anume,“4 încălcări care aduc atingere ordinii publice europene.

Pentru prima dată Comisia a fost sesizată cu două cereri interstatale ale guvernului elen împotriva Regatului Unit. Aceste două cereri făceau referinţă la aplicarea Convenţiei în insula Cipru. Prin prima cerere nr. 176/56, depusă la 7 mai 1956, Guvernul elen susţinea că derogarea de la dispoziţiile Convenţiei notificate de către Guvernul britanic cu privire la Cipru în temeiul articolului 15 al Convenţiei, nu era conformă şi că condiţiile de fond cerute de acest articol nu erau îndeplinite în speţă. Prin cererea 299/57 din 17 iulie 1957, guvernul elen sesiza Comisia de 49 de cazuri de „tortură sau servicii asimilabile torturii“ produse în Cipru şi de care guvernul britanic se făcea responsabil. De asemenea, el a contestat compatibilitatea unei serii de legi şi regulamente de urgenţă în vigoare în Cipru cu dispoziţiile Convenţiei. În special, el a susţinut că legislaţia care prevedea impunerea pedepsei cu biciuirea şi anumite pedepse colective încălca articolul 3 din Convenţie, de la care articolul 15 interzice Părţilor contractante derogarea, chiar şi în caz de război sau alt „pericol public care ameninţă viaţa naţiunii“. La rândul său, Guvernul britanic a negat încălcarea Convenţiei bazându-se fie pe însăşi definiţia drepturilor şi libertăţilor recunoscute de Convenţie, alteori pe existenţa în Cipru a unui „pericol public care ameninţă viaţa naţiunii“ în sensul articolului 15 citat mai sus5.

În procedura din perioada respectivă s-a pus întrebarea de a şti care erau prerogativele Comisiei atunci când un stat invocând articolul 15, deroga de la obligaţiile prevăzute de Convenţie. În această situaţie, Comisia a considerat că era „competentă să se pronunţe cu privire la existenţa unui pericol public, care conform articolului 15 îi acordă statului dreptul de a deroga de la obligaţiile prevăzute de Convenţie“. De asemenea, Comisia a considerat că era „competentă să se pronunţe asupra faptului dacă măsurile luate de către o Parte conform articolului 15 al Convenţiei, au fost în strictă conformitate cu exigenţele situaţiei“. În acest sens, ea a precizat că „guvernul trebuie să păstreze o anumită marjă de apreciere cu privire la stricteţea măsurii cerută de situaţie“6. Deoarece în perioada dată nici Grecia, nici Regatul Unit nu acceptase competenţa obligatorie a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi odată cu reglementarea politică a problemei cipriote, Comisia a decis să pună capăt procedurii fără a se pronunţa pe fond în cauza dată.

În următoarea cauză Austria c. Italiei nr.788/60 din 11 iulie 1960, Austria a invocat încălcarea de către guvernul italian a dispoziţiilor articolului 6 al Convenţiei contestând procedurile care au adus la pedepsirea persoanelor în speţă, acestea fiind considerate ilegale şi contrare Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, şi anume dispoziţiilor care enunţă regulile cu privire la o bună administrare a justiţiei şi a articolului 14 care interzice orice discriminare în prevalarea drepturilor garantate de Convenţie7. Fiind chemată să se expună asupra obligaţiilor statelor părţi ce rezultă din textul Convenţiei, Comisia a enunţat că: „…rezultă că obligaţiile asumate de statele contractante prin Convenţie au, în esenţă un caracter obiectiv deoarece vizează protejarea drepturilor fundamentale ale indivizilor împotriva abuzurilor statelor contractante mai degrabă decât crearea unor drepturi subiective şi reciproce între acestea, că natura obiectivă a angajamentelor menţionate apare şi în mecanismul instituit de Convenţie, că acest mecanism se bazează pe conceptul de garanţie colectivă, de către statele contractante, a drepturilor şi libertăţilor definite în Convenţie“8. Prin decizia Comisiei în această cauză s-a instituit dreptul fiecărei Părţi contractante de a pune în aplicare mecanismul instituit prin articolul 24 al Convenţiei chiar şi pentru fapte anterioare ratificării sale de către statul reclamant, rolul acestui mecanism fiind protecţia „patrimoniului comun, de tradiţii politice, de idealuri, de libertate şi de preeminenţă a dreptului, astfel asigurând garanţia colectivă a unor drepturi enunţate în Declaraţia Universală9“.

Deci, după cum observăm, în această perioadă se enunţă scopul recursului interstatal, şi anume, garantarea colectivă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, acesta fiind consolidat printr-o serie de cauze care au urmat depuse de Danemarca, Franţa, Germania, Suedia şi Ţările de Jos împotriva Turciei la 1 iulie 1982. Chiar dacă cetăţenii acestor state nu erau direct ameninţaţi de situaţia stabilită, aceste state totuşi au contestat în faţa Curţii Europene atingerile aduse drepturilor şi libertăţilor comise de către autorităţile turce în urma unei lovituri de stat militare intervenite în septembrie 1980. Se consideră că sub acest aspect cauza Irlanda c. Regatului Unit10 din 10 martie 1976, poate fi considerată un punct de încercare, anunţând un moment de cotitură deoarece a reprezentat o importanţă şi o semnificaţie particulară în măsura în care punea problema recurgerii la anumite metode de represiune, şi aceasta nu într-un regim dictatorial dar în cadrul unei democraţii. Această cauză este de o importanţă deosebită în definirea anumitor termeni cu privire la articolul 3 CEDO şi determinarea marjei pentru stabilirea diferenţei între calificativele tratamentului uman sau inuman, umilitor sau degradant, care trebuie să fie apreciate în condiţiile şi contextul cauzei. Astfel, regula de principiu care a fost stabilită enunţă că: „Aplicarea sistematică a metodelor în scopul de a instiga o persoană să dea informaţii prezintă similitudini clare cu metodele de tortură sistematică cunoscută pe parcursul secolelor. Chiar dacă cele cinci metode cunoscute drept metode de dezorientare sau de privare senzorială nu lasă în mod necesar urme grave, Comisia vede în aceasta un sistem modern de tortură care se află în aceiaşi categorie cu sistemele aplicate anterior pentru a obţine informaţii sau mărturii“11.

O altă hotărâre care a fost de o importanţă particulară în evoluţia jurisprudenţei este Cipru c. Turciei12, pronunţată de Marea Cameră la 12 mai 2014 şi vizează noţiunea de satisfacţie echitabilă în cadrul cererilor interstatale. Pentru prima dată Curtea impune statului pârât obligaţia să plătească despăgubiri altui stat, şi anume 90 milioane de Euro cu titlu de satisfacţie echitabilă în cadrul unei cauze interstatale, statul destinatar fiind şi el obligat să distribuie această sumă victimelor sub supravegherea Comitetului de Miniştri în termenul fixat de Curte. Referindu-se la caracterul satisfacţiei echitabile, Curtea reaminteşte că logica articolului 41 cu privire la satisfacţia echitabilă decurge direct din regulile şi principiile dreptului internaţional public cu privire la răspunderea statului pentru încălcarea unei obligaţii ce decurge dintr-un tratat şi trebuie interpretată în acest context. Având în vedere natura Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, anume individul şi nu statul este direct afectat prin încălcarea unuia sau mai multor drepturi garantate de Convenţie şi deci, o satisfacţie echitabilă într-o cauză interstatală trebuie să fie întotdeauna în beneficiul victimelor individuale.

În urma acestui precedent şi alte state membre ar putea invoca sume importante în baza încălcărilor repetate, continue sau multiple a drepturilor fundamentale mai ales având în vedere faptul că cererile interstatale sunt adesea izvorâte dintr-un context belicos între statele părţi. Astfel, exemplul acestei hotărâri poate aduce la creşterea numărului cererilor interstatale în cadrul cărora s-ar obţine o indemnizaţie globală pentru o multitudine de victime.

Exprimând opinia lor comună referitor la acest precedent, unii judecători au atras atenţia că: „Hotărârea Cipru c. Turciei (satisfacţia echitabilă) este cea mai importantă contribuţie la pacea în Europa în istoria Curţii Europene a Drepturilor Omului. Mesajul adresat satelor membre ale Consiliului Europei este clar: statele membre care fac război, invadează alte state membre sau susţin intervenţiile militare în alte state membre trebuie să plătească pentru actele lor ilegale şi consecinţele acestor acte, în timp ce victimele şi familiile lor cât şi statele ale căror sunt resortisanţi au un drept dobândit şi executoriu de a fi compensate în mod corespunzător şi pe deplin de către statul beligerant responsabil. Războiul şi consecinţele sale tragice nu mai pot fi tolerate în Europa, iar statele membre care nu respectă acest principiu trebuie să răspundă pentru actele lor în faţa justiţiei, fără alte consecinţe în plan politic“13.

Atenţionând asupra importanţei acestei hotărâri, 10 din cei 17 judecători ai Marii Camere au menţionat în opinia lor că: „Această hotărâre anunţă începutul unei noi ere în implementarea drepturilor omului protejate de Curte şi marchează o etapă importantă în ceea ce priveşte respectarea statului de drept în Europa. Este pentru prima dată în istoria Curţii când aceasta face o declaraţie specifică cu privire la scopul şi efectul uneia dintre hotărârile sale în contextul executării.“14

Altă cauză care consolidează jurisprudenţa Curţii în materie de satisfacţie echitabilă în cazurile interstatale este Georgia c. Rusiei (I)15, cu privire la expulzarea colectivă a resortisanţilor georgieni de către autorităţile ruse începând cu luna octombrie 2006 şi până în ianuarie 2007. În hotărârea sa asupra fondului cauzei din 3 iulie 2014, Curtea a stabilit aplicarea de către Federaţia Rusă a unei a politici coordonate de arestare, detenţie şi expulzare a resortisanţilor georgieni care a constituit o practică administrativă, în sensul jurisprudenţei Curţii, astfel încălcându-se articolul 4 din Protocolul nr.4, articolele 3 şi 13 combinat cu articolele 5§1 şi 3. În această hotărâre Curtea a enumerat cele trei condiţii necesare de a fi reunite pentru ca să stabilească dacă se justifică acordarea unei satisfacţii echitabile în cadrul cauzelor interstatale: capătul de acuzare formulat de guvernul reclamant care trebuie să se refere la încălcarea drepturilor fundamentale a resortisanţilor săi sau a altor persoane, posibilitatea de identificare a victimelor şi obiectivul principal al procedurii. Astfel, Curtea a hotărât în hotărârea cu privire la satisfacţie echitabilă, că Rusia trebuie să plătească Georgiei 10 milioane de Euro pentru prejudiciul moral, care să fie repartizat unui grup de victime de circa 1500 de resortisanţi georgieni16.

În prezent pe rolul Curţii sunt opt cereri pendinte dintre care o cerere Slovenia c.Croatiei, două cereri Georgia c. Rusiei şi 5 cereri depuse de Ucraina c. Rusiei.

Cauza Slovenia c. Croaţiei17 nr. 54155/16 se referă la lipsa de echitate, la parţialitatea şi discriminarea din partea instanţelor croate în cadrul procedurilor iniţiate de o bancă slovenă Ljubljanska banka d.d., pentru încasarea datoriilor de la companiile croate.

La rândul său Georgia a depus două plângeri împotriva Rusiei, în anul 2008 cu privire la conflictul armat dintre Georgia şi Rusia din 2008 şi consecinţele sale, care se află pe rolul Marii Camere, şi în 2018 cu privire la pretinsele deteriorări ale situaţiei drepturilor omului de-a lungul frontierei administrative dintre teritoriul controlat de Georgia, Abhazia şi Osetia de Sud.

Începând cu anul 2014, Ucraina depune mai multe cereri împotriva Federaţiei Ruse şi în prezent pe rolul Curţii regăsim cinci cereri pendinte: două în faţa Marii Camere, una cu privire la situaţia din Crimeea şi alta la cea din partea de Est a Ucrainei. Alte trei cereri sunt pendinte în faţa unei camere: una cu privire la presupusa răpire de copii din estul Ucrainei şi transferul lor temporar în Rusia în 2014, alta referitor la detenţia şi acuzarea resortisanţilor ucraineni pentru diferite infracţiuni şi una privind incidentul din strâmtoarea Kerch din noiembrie 2018, care a dus la capturarea a trei nave de război ucrainene şi a echipajului lor.

Este interesantă abordarea Curţii în cererea Ucraina c. Federaţiei Ruse din 13 martie 2014, cu privire la măsurile provizorii cerute de guvernul ucrainean referitor la obligarea imediată a Federaţiei Ruse să se abţină de la orice intervenţie care ar constitui ameninţări la viaţa şi sănătatea populaţiilor civile de pe teritoriul lor, în special în Crimeea. Curtea Europeană a acceptat să ia măsuri provizorii conform articolului 39 al Regulamentului său, dar în acelaşi timp ea s-a adresat ambelor părţi contractante, atât Ucrainei cât şi Rusiei „să se abţină de a lua orice măsură şi, în special de natură militară, care ar putea implica pentru populaţia civilă, încălcări ale drepturilor garantate de Convenţie, inclusiv cele care ar putea pune în pericol viaţa şi sănătatea populaţiei civile“18. Pentru o gestionare mai eficientă a cazurilor interstatale rezultate din cererile formulate de Ucraina împotriva Federaţiei Ruse, Curtea a decis anul trecut să soluţioneze toate plângerile referitoare la evenimentele din Crimeea în contextul cauzei nr. 20958/14 şi toate reclamaţiile referitoare la evenimentele din estul Ucrainei şi la Donbass în contextul cauzei Ucraina v. Rusia (V), nr. 8019/16.

Aflându-ne deci în câmpul recursului interstatal, putem spune că respectarea drepturilor omului este o bază esenţială a existenţei societăţilor democratice care sunt mai bine plasate decât alte regimuri pentru a evita conflictele în cadrul statelor Consiliului Europei, acestea având legături strânse între ele prin acorduri de ordin politic, economic şi social astfel încât să se asigure o veritabilă ordine europeană.