Evoluţia ideilor despre libertatea de gândire. Abordare filozofico-juridică

Sergiu SUVAC, doctorand (ORCID: 0000-0003-1647-8431)

Recenzent: Ion POSTU, doctor în drept, conferențiar universitar

The Evolution of Ideas About Freedom of Thought. Philosophical-Legal Approach “Thought is free,“ said Marcus Tullius Cicero in the first century BC. The international society managed to give legal content to the famous quote only at the end of the 19th century, the beginning of the 20th century. Thanks to the titanic efforts of the notorious personalities of all time, philosophers and jurists, mankind has included freedom of thought in the list of fundamental freedoms and civil rights, which belong to every person from birth and which the state cannot deprive. Freedom of thought is an essential condition of a democratic society, of a rule of law. Moreover, this absolutely justified can be considered as the most important value of a prosperous society. Being fully exploited freedom of thought brings benefits only to the individual and to society as a whole. Keywords: freedom of thought, thought, fundamental freedoms, civil rights

„Gândirea este liberă“ afirma Marcus Tullius Cicero în secolul I î.e.n. Societatea internaţională a reuşit să dea conţinut juridic celebrului citat abia la sfârşitul secolului XIX, începutul secolului XX. Datorită eforturilor titanice ale personalităţilor notorii ale tuturor timpurilor, filozofi şi jurişti, omenirea a înscris libertatea de gândire în lista libertăţilor şi drepturilor civile fundamentale, care aparţin fiecărei persoane din momentul naşterii şi de care statul n-o poate priva. Libertatea de gândire este o condiţie esenţială a unei societăţi democratice, a unui stat de drept. Mai mult, aceasta absolut justificat poate fi considerată drept cea mai importantă valoare a unei societăţi prospere. Fiind valorificată plenar, libertatea de gândire aduce doar beneficii, atât individului, cât şi societăţii în ansamblu. Cuvinte-cheie: liberate de gândire, cuget, drepturi fundamentale, libertăți fundamentale

Gânditorii tuturor timpurilor au încercat să înţeleagă şi să definească facultatea desăvârşită a creierului omenesc care este gândirea. În lucrările filozofilor reuşim să găsim din cele mai variate răspunsuri la calitatea actului de gândire, fiind raportat la valorile împărtăşite de membrii unei societăţi la o anumită etapă de dezvoltare a omenirii. Tentativele nu se limitează la abordarea dialectică, în special, în antichitate descoperim o serie de abordări metafizice. Toate se prezintă ca fiind interesante şi merită să fie cercetate inclusiv de către mediul academic cu vocaţie în alte ştiinţe decât filozofia.

În prezentul demers ştiinţific, ce nu pretinde a fi exhaustiv, voi trasa principalele repere în evoluţia gândirii umane care, în opinia mea, au permis consacrarea juridică a libertăţii de gândire.

Întru a relata despre reflecţiile gânditorilor din Antichitate, voi apela în mod esenţial la opera lui Platon, străbătută integral de ideea că legătura dintre trup şi suflet este materializată prin gândire.

Primul motiv se întâlneşte, mergând până la amănunte, în India, în Katha Upanishad. Acolo, carul este trupul omenesc. Intelectul (buddhi) este cel care îl mână. Hăţurile bine întinse reprezintă organul gândirii (manas). Atelajul greu de strunit reprezintă simţurile. Sufletul adevărat, sinele (A- tman) călătoreşte în acest car. Să-i fi parvenit lui Platon această imagine din Orient?1

Întrebarea retorică: Ce este gândirea? o adresează Socrate lui Theaitetos, după cum o descrie Platon în lucrarea sa „Theaitetos“ apărută după 369 î.e.n. Şi tot el răspunde: „Discursul pe care sufletul însuşi îl poartă cu sine însuşi în legătură cu lucrurile pe care le cercetează. Ca unul cel puţin care nu cunoaşte răspunsul mă înfăţişez ţie. Într-adevăr, mie aşa mi se pare, că sufletul când gândeşte nu face altceva decât să dialogheze, el singur punându-şi întrebări şi dând răspunsuri, afirmând şi negând. Iar când ia o decizie, fie mai lent, fie dintr-o ţâşnire, şi afirmă acelaşi lucru şi nu mai are îndoieli, îi atribuim respectiva opinie. Încât eu numesc „a opina“ a face un discurs, iar opinia o numesc discurs rostit nu către un altul prin viu grai, ci în tăcere către sine“2

În notele formulate pe marginea operei „Theaitetos“ Cornea A. rezumă că sufletul are capacitatea să cunoască nu numai prin intermediul organelor de simţ, ci şi prin sine însuşi. De aici, rezultă cel puţin că nu orice ştiinţă este percepţie, sau percepţie în mod nemijlocit. Mai târziu alţi filozofi, de la Epicur la Locke se vor strădui să demonstreze că, deşi gândirea nu este percepţie, totuşi ea pleacă de la percepţie.3

Într-o altă lucrare a lui Platon, având la fel forma dialogului cu Socrate, numită „Phaidon“ (Despre suflet) datată cu anii 360-370 î.e.n. în cadrul argumentului reminiscenţei şi argumentului afinităţii, sufletul apare exclusiv ca gândire. Întregul dialog este dominat de ideea că între suflet şi trup ar exista o incompatibilitate structurală.4 Susţine Socrate adresându-se lui Simmias: „tare mă tem că, pentru obţinerea virtuţii, nu acesta este schimbul cel cinstit, să dai plăceri pentru plăceri, dureri pentru dureri, o teamă pentru altă teamă, una mai mare în schimbul uneia mai mici, de parcă ar fi vorba de schimbat monede. Cred, dimpotrivă, că în schimbul tuturor acestor lucruri, valoare are doar o singură monedă, şi aceea e gândirea. Şi cred că toate, când sunt preţuite astfel, când sunt cumpărate şi vândute cu asemenea preţ, cu cunoaştere deci, toate sunt cu-adevărat ceea ce sunt: curaj şi cumpătare şi dreptate, cu un cuvânt virtute autentică, fie că se adaugă, fie că lipsesc plăceri sau temeri sau orice altceva de acest fel.“5 În continuare, afirmă Socrate, în schimb, când cercetează lucrurile nemijlocit prin sine însuşi, sufletul ia calea către lumea unde tot ce este pur, etern, nemuritor, fără schimbare. Şi, fiind tot astfel şi natura sa, se duce în această lume ori de câte ori rămâne în de sine însuşi, ori de câte ori îi este cu putinţă, şi atunci rătăcirea lui ia sfârşit şi el rămâne acolo, neschimbat şi identic cu sine, căci neschimbătoare şi identice cu sine sunt şi cele cu care vine în contact. Gândire se numeşte experienţa aceasta a sufletului.6

În cele ce urmează, Platon reproducând dialogul dintre Socrate şi Cebes, descrie întrebarea pe care o pune Socrate: oare ce ne face să gândim: sângele, aerul, focul? Poate nici unul dintre acestea, ci creierul este acela care ne dă senzaţiile, auzul, văzul, mirosul, din care apoi ar proveni memoria şi opinia, care memorie şi opinie, dobândind stabilitate, ar constitui temeiul ştiinţei. Şi apoi, invers, cercetând eu nimicirea acestora şi, de asemenea, ce pătimesc cerul şi pământul, iată-mă în sfârşit ajuns la încheierea că, pentru o astfel de cercetare, nimeni, dar nimeni, nu este mai puţin făcut decât mine.7

Ne ajută să înţelegem opera lui Platon dna M. Tecuşan prin lămuririle aduse inclusiv „actului de a gândi“. Dânsa invocă accepţiunea dată de Burnet care traduce gândirea „prin calcul“, luând verbul logizomai în accepţiunea lui din matematică („a calcula“). Interpretarea sa întâmpină obiecţii din partea celor care consideră că logismos ar fi aici sinonim cu dianoia. Termenul logismos poartă însă o conotaţie matematică. Spre deosebire de dianoia, care prezintă gândirea ca pe o capacitate generală (infra), logismos se referă, cred, la mecanismul prin care este posibil acest proces sau la operaţiile implicate.8

În capitolul al treilea al lucrării „Despre minciună“ (De mendacio) scrisă în anul 394 (395) Sfântul Augustin din Hippo, cel mai mare dintre părinţii Bisericii latine, enunţă ceea ce va deveni definiţia clasică a mincinosului: ille mentitur, qui aliud habet in animo et aliud verbis vel quibuslibet significationibus enuntiat (trad. de minţit minte acela care una are în gând şi altceva redă prin cuvinte sau prin orice alte moduri de semnificare). Minciuna este, aşadar, denaturarea intenţionată a adevărului iar accentul cade pe nepotrivirea dintre gândire (animus) şi enunţarea ei (enuntiatio sau significatio). Cel care rosteşte un neadevăr, convins fiind că e un adevăr, nu este mincinos. În schimb, cel care rosteşte altceva decât gândeşte, chiar dacă nu o face pentru a înşela pe cineva, ci, dimpotrivă, pentru a-l ajuta, este totuşi mincinos9 Autorul afirmă: „ex animi enim sui sententia, non ex rerum ipsarum veritate vel falsitate mentiens aut non mentiens iudicandus est“ (trad. faptul că cineva minte sau nu minte trebuie judecat după modul său de a gândi, şi nu după adevărul sau falsitatea lucrurilor însele).10 Pentru antici, inima (duplex cor (literal) „inimă dublă“) era şi sediul gândirii, nu numai al afectelor, multitudinis autem credentium erat cor et anima una „iar mulţimea credincioşilor era o inimă şi un suflet“.11

În perioada Evului Mediu o serie de constrângeri a împovărat gânditorii. Acest răstimp nu a fost o perioadă a gândirii unice. Biserica veghea asupra respectării dogmelor.

Putea oare o persoană ce trăia în perioada medievală în Europa să-şi permită să comunice liber ideiile şi convingerile sale? Răspunsul „Nu“ este evident, or, intimidarea sistematică presupunea starea de angoasă şi formarea unui anumit mod de gândire.12

Cu toate acestea, în universităţi — centrele ştiinţifice ale acelor timpuri, exista loc pentru dezbateri. Mai mult, primele încercări de a proteja legal libertatea opiniilor, convingerilor, apar anume în această perioadă. Deşi conceptual libertatea de gândire, după cum va fi arătat în prezentul studiu, va apărea mai târziu, consider că anume personalităţile marcante ale Evului Mediu au determinat importanţa şi natura acestei libertăţi fundamentale, dar şi i-au conturat treptat locul în sistemul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Michel de Montaigne (1533—1592) promova insistent ideea libertăţii de gândire: „Oglinda veritabilă a modului nostru de a gândi este viaţa noastră“.13

În Declaraţia drepturilor14 (engl. Bill of Rights) adoptată de Parlamentul englez în anul 1689 este stipulat doar că libertatea de exprimare şi dezbaterile sau procedurile în parlament nu ar trebui să fie urmărite sau examinate în niciun tribunal sau loc din afara parlamentului.

În anul 1763 Voltaire scrie un pamflet „Tratat despre toleranţă“ despre executarea negustorului francez Jean Calas, care era protestant într-un stat catolic şi când fiul său s-a sinucis, negustorul a fost acuzat de omor, deoarece şi-ar fi împiedicat fiul să urmeze catolicismul. Calas a fost torturat şi executat. Până la ultima suflare, fiind supus crudelor tratamente cauzându-i suferinţe insuportabile, Jean Calas nu a recunoscut crima. Voltaire, profund marcat de partinitatea judecătorilor, demarează o campanie întru reabilitarea negustorului. Lucrarea „Tratat despre toleranţă“ demarează cu reflecţiile autorului despre libertatea gândirii şi toleranţa religioasă ca consecinţă a acestei libertăţi.15

Unii spun că toleranţa înseamnă libertatea de gândire, constată Voltaire, prin urmare aceasta va duce inevitabil la distrugerea moralităţii şi, prin urmare, pentru fericirea societăţii, intoleranţa este pur şi simplu necesară. De unde atâta calomnie la adresa naturii umane? Se pare că oamenii, după ce au început să gândească şi să reflecteze, vor deveni inevitabil depravaţi şi necinstiţi? Va dispărea virtutea odată ce oamenii vor fi liberi să critice sofismele? Faptele infirmă această opinie: majoritatea infractorilor sunt oameni credincioşi, gândirea liberă le este rareori caracteristică. Gândirea liberă este rezultatul efortului mintal16…

Oricine ar încerca să-i facă pe toţi oamenii să gândească la fel este un nebun. La urma urmei, este mult mai uşor cu armele în mână să subjugi întregul Univers decât să câştigi putere asupra minţilor oamenilor din cel puţin un singur oraş.17

În final, Voltaire cheamă spre ascultarea glasului naturii : „…Salvaţi-vă, susţineţi-vă reciproc dacă sunteţi slabi şi neajutoraţi. Iluminaţi-vă reciproc dacă sunteţi ignoranţi. Nu veţi gândi niciodată la fel, pentru că v-am creat atât de diferit. Prin urmare, chiar dacă o singură persoană are o părere diferită decât oricine altcineva, trebuie să o ierţi. Oare nu eu v-am dat mâinile ca să puteţi ara pământul, nu v-am luminat calea pe pământ cu o rază de raţiune? Eu am semănat compasiune în sufletele voastre, aşa că nu distrugeţi acest germene slab; amintiţi-vă: a fost trimis la voi de sus, astfel încât să vă susţineţi reciproc în drumul vostru. Ascultă-mi vocea şi nu o astupaţi cu vanitatea meschină şi ostilă.18

În cele din urmă, toate acuzaţiile aduse lui Jean Calas au fost retrase, dar aceasta nu avea să producă nici bine, nici rău familiei Calas, după cum o afirma însăşi autorul „Tratatului despre toleranţă“.

Din păcate libertatea de gândire nu avea contur precis în urma revoluţiei franceze, iar textul Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului din 178919 conţine nu protecţia forului interior, ci a celui exterior, astfel potrivit prevederilor articolului 10: „Nimeni nu poate fi tras la răspundere pentru opiniile sale, fie ele chiar religioase, dacă manifestarea lor nu tulbură ordinea publică stabilită prin lege.“ Iar în temeiul articolului 11: „Comunicarea liberă a gândurilor şi opiniilor este unul din drepturile cele mai de preţ ale omului; orice cetăţean poate deci să vorbească, să scrie şi să tipărească liber, în afara cazurilor prevăzute prin lege, în care va trebui să răspundă de folosirea abuzivă a acestei libertăţi.“

În lucrarea sa „Despre libertate“ (1859) John Stuart Mill dedică un capitol aparte (Capitolul II) analizei libertăţii gândirii şi a cuvântului.

Şi cum, pentru fiecare individ, afirma Mill, lumea nu înseamnă decât acea parte a ei cu care vine el în contact — partidul, grupul, biserica sau clasa căreia îi aparţine —, acela pentru care „lumea“ înseamnă ceva atât de cuprinzător cum ar fi ţara sau epoca sa poate fi considerat, comparativ vorbind, ca fiind aproape un liberal şi un om cu vederi largi. Responsabilitatea pentru faptul de a se afla în directă opoziţie cu „lumile“ având păreri diferite, ale altor oameni, el o trece asupra lumii sale; şi niciodată nu-l tulbură faptul că numai un simplu accident a hotărât care dintre aceste numeroase lumi să facă obiectul încrederii sale20

Judecata este dată omului ca să o poată folosi. Întrucât ea poate fi folosită greşit, să li se recomande oare oamenilor să n-o folosească deloc? A interzice ceea ce crezi că este periculos nu înseamnă a pretinde că eşti scutit de ori ce greşeală, ci a îndeplini datoria ce-ţi revine, datoria de a acţiona conform propriilor convingeri conştiente, chiar dacă eşti supus greşelii.21

Niciun om nu poate fi mare gânditor dacă nu recunoaşte că, în calitate de gânditor, prima sa datorie este de a urma drumul propriei sale raţiuni, indiferent la ce concluzii l-ar conduce aceasta. Adevărul are mai mult de câştigat chiar de pe urma erorilor făcute de un om care, pe baza studiilor şi a pregătirii cuvenite, gândeşte cu capul său, decât de pe urma opiniilor corecte ale acelora care le susţin doar pentru că nu pot gândi ei înşişi. Libertatea de gândire este necesară nu numai, şi nici în primul rând, pentru a crea mari gânditori. Dimpotrivă, ea este la fel de indispensabilă, sau chiar indispensabilă într-o măsură mai mare, pentru a da fiinţelor omeneşti obişnuite putinţa de a atinge dezvoltarea mintală de care sunt capabile.22

Friedrich Nietzsche în opera sa „Dincolo de bine şi de rău. Prolog la o filozofie a viitorului“ (1886) afirma că gândirea este activitatea şi efectul unei fiinţe concepute drept cauză.23 Filozoful se găseşte astfel în faţa unei serii de întrebări metafizice, adevărate întrebări de conştiinţă ale intelectului, de tipul: „De unde iau conceptul de gândire? De ce cred în cauză şi efect? Ce-mi dă dreptul să vorbesc despre un „eu“, şi chiar despre un „eu“, înţeles ca fiind cauză, iar până la urmă şi despre un „eu“ care constituie cauza gândirii?“24 După cum trebuie să recunoaştem că simţământul — de fapt, simţământul multiplu — este un ingredient al voinţei, tot aşa trebuie să admitem, în al doilea rând, şi gândirea ca ingredient: în orice act de voinţă există un gând care comandă; şi să nu credem că putem separa acest gând de „voliţiune“, ca şi cum după aceea ar rămâne numai voinţa! În al treilea rând, voinţa nu este doar un ansamblu de simţăminte şi gânduri, ci, înainte de toate, şi un afect; şi anume acel afect al comenzii. Ceea ce se numeşte „libertatea voinţei“ este, în esenţă, afectul superiorităţii cu privire la cel ce trebuie să dea ascultare: „eu sunt liber, „el“ trebuie să asculte“ — în orice voinţă se găseşte această conştiinţă, precum şi tensiunea concentrării, privirea directă, fixată asupra unui singur lucru, acea evaluare necondiţionată potrivit căreia „acum este nevoie de asta, iar nu de altceva“, certitudinea intimă că vom fi ascultaţi şi tot ce mai ţine de starea celui care ordonă. Un om care vrea ceva — acela ordonă cuiva dinlăuntrul lui, cuiva care ascultă sau despre care el crede că este obedient. Dar acum să luăm aminte la cel mai straniu aspect al voinţei — acest lucru atât de complex, pentru care mulţimea are la dispoziţie un singur cuvânt: dacă, în cazul dat, suntem deopotrivă cei ce dau ordine şi cei ce le ascultă, iar în această ultimă calitate cunoaştem constrângeri, presiuni, oprimări, împotriviri şi determinări, sentimente care se manifestă în genere imediat după actul de voinţă, şi dacă, pe de altă parte, obişnuim să ignorăm această dualitate şi să ne înşelăm escamotând-o în virtutea conceptului sintetic de „eu“, este posibil ca voliţiunii să-i fie ataşat un întreg lanţ de concluzii greşite şi, prin urmare, de evaluări false ale voinţei înseşi — astfel încât cel ce vrea va crede sincer că voliţiunea e suficientă pentru acţiune.25

„Gândirea este o activitate; pentru orice activitate e nevoie de cineva care să acţioneze…“26 afirma Nietzsche, iar ceva timp mai târziu Martin Bollert în lucrarea sa din anul 1919 „Gedanken über Macht und Recht“ constată că după război acţiunea de a face trebuie trecută pe locul acţiunii de a gândi, ceea ce nu înseamnă o denigrare inofensivă a celor mai înalte principii în ordinea cosmica si morala a lucrurilor. Autorul se întreabă: De care tip sunt atunci relaţiile dintre gândire şi acţiune pe lumea aceasta? Şi tot el răspunde: Mi se pare că pretutindeni acţiunea merge de la gândire. Raportând constatarea la scară interstatală, Bollert consideră că prin acţiune statul îşi modifica drepturile. Acţiunea creşte, creşte şi statul. Acţiunea slăbeşte, slăbeşte şi statul. Comportamentul manifestat prin acţiune al oamenilor schimbă conducătorii şi domnitorii statului, şi conducătorul respectiv devine stăpânul legii până vine cineva mai puternic decât el, şi la rândul său, devine stăpân al legii. 27

Culturile tradiţionale au tolerat întotdeauna — vrând nevrând — un anumit grad de libertate de exprimare. Totodată, societatea modernă, caracterizată prin libertatea moravurilor şi ideilor, „încă“ cunoaşte cenzura, chiar dacă oficial o practică fără tragere de inimă şi numai împotriva abuzurilor faţă de libertate de gândire. Prin urmare, în termeni extrem de generali, putem afirma că în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea au fost puse în aplicare mecanismele care ar duce la descalificarea cenzurii operelor intelectuale şi la legitimarea libertăţii de examinare, de opinie şi de exprimare.28

Libertatea de a examina textele revelate şi sacre, afirmată împotriva pretenţiilor tradiţionale ale autorităţii religioase: am văzut apariţia acestui lucru odată cu naşterea exegezei biblice. Libertatea de opinie şi de gândire: am văzut anumite elemente afirmate în timpul studiului de către Arnauld a drepturilor inalienabile de intimă convingere şi conştiinţă individuală. Acum este important să aruncăm o privire mai atentă asupra evoluţiilor din Europa Iluminismului a ideii libertăţii de gândire şi de exprimare, afirmată împotriva pretenţiilor ortodoxiei religioase şi a autorităţii politice. O luptă ideologică care va culmina cu proclamarea Declaraţiei Drepturilor Omului.29

Ioan Paul al II-lea a fost cel care, în scrisoarea adresată episcopilor „Fides et ratio“ publicată la 14 septembrie 1998, a dorit să facă bilanţul a o mie de ani din istoria gândirii.30 Supremul Pontif, îşi începe scrisoarea cu un mesaj aparent nobil şi extrem de tolerant: „Credinţa şi raţiunea sunt ca două aripi pe care spiritul uman se ridică spre contemplarea adevărului …“31 În cele ce urmează, autorul promovează un mesaj puternic, şi anume, puterea credinţei care se amprentează asupra tuturor sferelor vieţii umane. Or, scrie Pontiful, există o unitate profundă şi indisolubilă între cunoaşterea raţiunii şi cunoaşterea credinţei.

Începând cu sec. XX în dreptul internaţional al drepturilor omului, în constituţiile statelor libertatea de gândire este înscrisă în calitate de drept natural al persoanei, ce presupune corelativ obligaţia negativă a statului de a nu comite ingerinţe în acest proces lăuntric de formare a propriilor aprecieri despre fenomenele şi evenimentele din lumea externă. Mai mult, datorită creaţiei jurisprudenţiale a forului de la Strasbourg, profesioniştii în domeniul dreptului disting în prezent clar libertatea forului intern de cea a exteriorizării opiniilor, convingerilor, ideilor, gândurilor.

Astăzi libertatea de gândire este consacrată în Carta internaţională a drepturilor omului, în tratatele internaţionale ce instituie mecanisme regionale de protecţie a drepturilor omului, în numeroase convenţii care protejează anumite categorii de persoane, dar şi în sursele soft law.

Rezumând cele expuse supra, constatăm că deşi procesul cognitiv de cunoaştere, numit gândire, este capabil să inducă în eroare, prin procesarea greşită a evenimentelor, legităţilor naturii, conceptelor ştiinţifice, inclusiv a raţionamentelor juridice, libertatea de gândire este absolut necesară în vederea evoluţiei progresive a persoanelor la scară individuală şi cea civilizaţională. Oare nu datorită numeroaselor erori oamenii de ştiinţă au ajuns la valoroase descoperiri ştiinţifice menite să sporească calitatea vieţii umane? Cuiusvis hominis est errare, nullius nisi insipientis in errore perseverare“(trad. orice om poate greşi, numai prostul stăruie în greşeală), citatul aparţinând lui Cicero, nu şi-a pierdut nicicând justeţea şi actualitatea.

Misiunea liderilor de state, funcţionarilor internaţionali, mediului academic, juriştilor contemporani este de a consolida caracterul absolut al acestei libertăţi, condamnând anticipat în baza scenariilor reale sau ipotetice orice imixtiune a autorităţilor de stat în realizarea plenară a libertăţii de gândire.