Dreptul la apărare ca garanție complexă a dreptului de acces liber la justiție

Andrei SMOCHINĂ, doctor habilitat în drept., profesor universitar (ORCID: 0000-0002-9010-3489)

Eugeniu TROCIN, doctorand, Școala Doctorală Științe Juridice, USM

The Right to Defense as a Complex Guarantee of the Right of Free Access to Justice The defense in criminal proceedings is a right and not an obligation of the accused or defendant, while the state is obliged to ensure his right to defense, because a real defense is a guarantee of complete objective investigation of evidence, because only in this way a legal sentence may be issued. Thus, the initiated study consists in conducting a comprehensive analysis of the right to defense as a complex guarantee of the right of free access to justice, which includes a number of rights essential for the existence of a fair trial and effective access to justice. Keywords: defense, right to defense, legal aid, lawyer, procedural guarantee

Apărarea în cursul procesului penal este un drept şi nu o obligaţie a învinuitului sau inculpatului, pe când statul este obligat să-i asigure dreptul la apărare, deoarece asigurarea reală a apărării este o garanţie a cercetării obiective complete a probelor, fiindcă numai în acest mod poate fi emisă o sentinţă legală. Astfel, studiul inițiat constă în efectuarea unei ample analize asupra dreptului la apărare ca garanţie complexă a dreptului de acces liber la justiție, care cuprinde o serie de drepturi esenţiale pentru existenţa unui proces echitabil și acces efectiv la justiție. Cuvinte-cheie: apărare, dreptul la apărare, asistență juridică, avocat, garanție procesuală

Introducere. Profesorului Herbert L. Packer, creatorul teoriei critice moderne a sistemelor procesual-penale, distinge două sisteme de procedură penală care pot fi imaginate a funcţiona într-un stat de drept, şi anume1:

1. Sistemul procesului conform, unde eficienţa este condiţionată de viteza de desfăşurare a proceselor şi de atingere a finalului procedurii, care depind de existenţa unor proceduri informale şi uniforme, cu o libertate mare acordată organelor de represiune, îndeosebi în procedurile de obţinere a probelor (interogarea suspectului sau acuzatului fiind principalul instrument de aflare a adevărului), iar atingerea finalului urmărit implică existenţa unor cât mai puţine oportunităţi de contestare a procedurilor desfăşurate;

2. Sistemul controlului criminalităţii, reprezintă un aspru critic al instrumentelor de aflare a adevărului descris mai sus, pornind de la posibilitatea erorii în aceste proceduri informale, accentul este pus pe proceduri formale şi contradictorii, desfăşurate în faţa unui tribunal imparţial şi cu dreptul deplin al acuzatului de a contesta acuzaţiile existente şi de a face apel la garanţiile procedurale care îi sunt recunoscute cu generozitate. Mai mult, acest model contestă ideea de eficienţă propusă de modelul controlului criminalităţii. Pentru el, fiabilitatea soluţiilor este mai importantă, chiar dacă aceasta echivalează cu un număr redus de finalizări accelerate ale procesului penal, însă eficienţa procesului penal este dată de calitatea sa, de lipsa erorii, şi nu de rapiditatea cu care sistemul procesează cauzele penale.

Prin urmare, în cazul modelul controlului criminalităţii, represiunea comportamentului infracţional este de departe cea mai importantă funcţie pe care trebuie să o îndeplinească procesul penal, chiar cu riscul — asumat — al restrângerii sau eludării unor garanţii procedurale, pe când modelul procesului conform pune accentul pe protejarea drepturilor fundamentale ale suspectului şi acuzatului, subordonând ideea de justiţie celei de protecţie a garanţiilor fundamentale.

Finalitatea acestui principiu constă în necondamnarea nici a unei persoane nevinovate, dar şi ideea că nici un vinovat să nu suporte rigorile legii penale mai mult decât se cuvine. Prin urmare, acest principiu îşi găseşte fundamentul într-un alt principiu, şi anume, cel al contradictorialităţii, în sensul că, nici o persoana nu trebuie să fie lovită de sancţiunile penale fără a afla învinuirile ce i se aduc şi probele ce o acuză, sens în care este necesar sa fie ascultată pentru a se dezvinovăţi, iar rolul apărătorului în acest context, este acela de a preîntâmpina greşelile justiţiei represive, dar şi abuzurile organelor judiciare prin care s-ar viola drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei puse sub învinuire2.

Actualitatea problematicii abordate. Tematica studiului este una actuală având în vedere faptul că dreptul la apărare reprezintă un aspect important al dreptului la un proces echitabil, care se află în serviciul efectivităţii realizării dreptului constituţional al cetăţenilor de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime.

Înţelegerea sa obligă la cunoaşterea celor două sensuri pe care le comportă ideea de apărare, şi anume:

1. material — care are în vedere un complex de drepturi şi garanţii cu caracter procesual, acesta fiind dreptul la apărare, în sens larg, sau cu alte cuvinte constituie totalitatea drepturilor şi regulilor procesuale care oferă persoanei posibilitatea de a se apăra împotriva acuzaţiilor care i se aduc, de a contesta învinuirile şi de a scoate la iveală nevinovăţia sa. În celelalte procese acest drept cuprinde totalitatea drepturilor şi regulilor procedurale care oferă părţilor posibilitatea de a-şi valorifica pretenţiile sau de a dovedi netemeinicia sau nelegalitatea pretenţiilor adversarului.

2. formal, ce se limitează la a defini dreptul părţii de a beneficia de un apărător specializat, acesta fiind dreptul la apărare, în sens restrâns.

Scopul studiului. Scopul prezentei investigaţii constă în efectuarea unui studiu asupra dreptului la apărare ca garanţie complexă a dreptului de acces liber la justiţie, care cuprinde o serie de drepturi esenţiale pentru existenţa unui proces echitabil şi acces efectiv la justiţie.

Atingerea scopului propus acoperă următoarele obiective:

— Analiza conţinutului dreptului la apărare;

— Identificarea principalelor condiţii de asigurare a efectivităţii dreptului la apărare;

— Elucidarea principalelor garanţii şi beneficii a dreptului la apărare pentru toate părţile din proces.

Dreptul la apărare, ca valoare socială, este necesar oricărui mediu sociouman, iar recunoaşterea acestui drept reprezintă un numitor comun în toate sistemele procedurale ale statelor democratice, lucru ce derivă şi din faptul că statele sunt semnatare ale documentelor internaţionale ce consacră în mod expres acest drept3.

Garantarea şi extinderea beneficiului dreptului la apărare la toate părţile din proces, nu numai în ceea ce priveşte inculpatul, ci şi persoana învinuitului care, deşi nu este parte în procesul penal, are interesul de a se apăra împotriva învinuirii penale şi a pretenţiilor civile, precum şi persoana vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente, reprezintă în mod categoric un pas considerabil în această materie. Aceste reflexii în legea de procedură penală au fost posibile datorită convertirii concepţiei specifice statului totalitar în ceea ce numim, generic, „stat de drept şi domnia legii“4.

Dreptul la apărare, astfel cum este reglementat în dispoziţiile legale, reprezintă un drept procesual garantat tuturor părţilor în tot cursul procesului penal, care se realizează prin multiple modalităţi precum ar fi: dispoziţiile procedurale, asistenţa juridică şi, nu în ultimul rând, prin modul de organizare şi funcţionare al instanţelor judecătoreşti5.

În scopul asigurării unei depline realizări, conţinutul dreptului la apărare a fost extins, atât pentru învinuit, cât şi pentru celelalte părţi din proces, dar şi în faza de urmărire, nu numai în faza de judecată, cuprinzînd garanţiile de bază ale acestor drepturi, dar şi o serie de obligaţii din partea organelor judiciare:

— să încunoştiinţeze pe învinuit sau inculpat, înainte de a se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnându-se aceasta în procesul verbal de ascultare;

— să ia măsuri pentru asigurarea asistenţei juridice a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu are apărător ales.6

Într-o altă opinie, conţinutul complex al dreptului la apărare se manifestă sub următoarele aspecte7:

1. Administrarea din oficiu de către organul judiciar a probelor în apărare;

2. Autoapărarea învinuitului şi inculpatului;

3. Asistenţa juridică acordată învinuitului sau inculpatului.

Totuşi, în exercitarea drepturilor, prerogativelor şi mijloacelor procesuale care asigură dreptul la apărare, partea interesată nu-şi poate desfăşura plenar activitatea şi de aceea este necesar să poată beneficia de asistenţă juridică calificată, prestată de cineva cu pregătire juridică corespunzătoare, respectiv de către avocat, care este tratat ca un profesionist abilitat să presteze cetăţenilor asistenţă juridică în faţa justiţiei şi a altor organe.

În viziunea unui alt grup de autori, dreptul de apărare presupune posibilitatea acordată părţilor de a-şi apăra singure interesele legale, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege, în care apărarea este obligatorie şi în care, independent de voinţa învinuitului sau inculpatului, acesta va fi apărat de o persoană cu calificarea corespunzătoare (avocat). În celelalte cauze, partea cunoscându-şi cel mai bine interesele, este lăsată să se apere singură, dacă doreşte astfel. Faptul că în anumite cazuri apărarea este obligatorie, reprezintă o garanţie pentru înfăptuirea în cele mai bune condiţii a justiţiei în cazurile respective8.

În cadrul unei societăţi libere, avocatul, ca exponent al apărării, nu este un oponent al sistemului de justiţie, un adversar al organelor statale, ci un participant esenţial la procesul penal, chiar şi atunci când îşi exercită activitatea prin a propune suspectului să refuze colaborarea cu organele statale, deoarece nu este o piedică nedorită în realizarea justiţiei, ci chiar o formă de realizare a justiţiei9, unde ambele părţi în faţa instanţelor au dreptul să deţină informaţia despre faptele şi argumentele părţii opuse şi, în acelaşi timp, fiecare parte trebuie să dispună de posibilitatea de a pregăti şi de a expune un răspuns pentru partea opusă10.

Apărătorul care asistă pe învinuit sau inculpat, pe lângă sfaturile pe care i le dă, exercită şi drepturile procesuale ale lui, în numele şi pentru acesta, astfel încât, pe parcursul urmăririi penale, apărarea poate activa numai în limitele prezenţei învinuitului sau inculpatului, care nu este una activă.

Pe parcursul urmăririi penale, apărătorul are dreptul de a asista la efectuarea actelor specifice urmăririi penale, fără însă a putea interveni în mod real, care constituie o garanţie importantă în sprijinul apărătorului şi o reacţie a sistemului penal cvasiinchizitorial la tendinţa atenuării progresive a necontradictorialităţii şi a lipsei de publicitate a cercetării şi a urmăririi penale, prin introducerea unor principii liberale — oralitate, publicitate, contradictorialitate, respectarea demnităţii, garantarea dreptului la apărare — specifice sistemului acuzatorial11. Respectiv, limitarea acestui drept constituie un pas înapoi în domeniul asigurării efectivităţii accesului liber la justiţie.

În acest context, susţinem opinia judecătorul Lopes Rocha, care afirma în urma examinării cauzei Imbrioscia contra Elveţiei12 precum că majoritatea codurilor europene moderne de procedură penală garantează persoanei acuzate dreptul la asistenţă juridică în toate etapele procedurale, iar acest drept este considerat ca fiind cea mai adecvată punere în practică a drepturilor apărării şi a cerinţei echităţii procedurilor prin care poziţia persoanei acuzate, ca parte la proces, devine mai puternică. Exercitarea acestui drept este îndeosebi justificată în fazele iniţiale, când cel acuzat se confruntă cu acuzatorii de pe poziţii inegale, iar ulterior, în timpul altor interogatorii, fiind asistat de un specialist în materie juridică, nu poate fi remediată eficient lipsa iniţială.

Este adevărat că în timpul procesului acuzatul are dreptul să respingă probele acuzării, inclusiv mărturisirile anterioare, dar experienţa demonstrează că în această etapă procedurală posibilitatea exercitării acestui drept este adesea insuficientă pentru contracararea opiniei formate pe baza declaraţiilor iniţiale luate în absenţa unui avocat.

În opinia prof. Ovidiu Predescu, jurisprudenţa Curţii Europene nu garantează avocatului acuzatului prezenţa la efectuarea tuturor actelor de urmărire penală, ci numai la cele ce implică participarea nemijlocită a clientului său13. De asemenea, instanţa nu va putea reţine situaţiile de fapt relatate de martor, expert sau orice altă persoană audiată în cursul urmăririi penale dacă învinuitul, inculpatul sau apărătorul său nu au avut posibilitatea de a formula întrebări persoanei audiate. Chiar şi în cazul în care inculpatul sau apărătorul său au participat la audierile efectuate de procuror în faza de urmărire penală, instanţa nu îşi poate întemeia, în mod exclusiv sau determinant, o hotărâre de condamnare pe aceste declaraţii date de persoane ce nu au putut fi audiate în faza cercetării judecătoreşti, datorită unor imposibilităţi obiective.

Probele administrate de procuror în faza de urmărire penală reprezintă, în principal, temeiul actului de trimitere în judecată, instanţa având obligaţia de a administra mijloacele de probă pe care urmează a le analiza în hotărâre în mod nemijlocit, cu respectarea principiilor contradictorialităţii şi egalităţii armelor, iar absenţa avocatului învinuitului sau inculpatului de la audierile din cursul urmăririi penale îl pune pe procuror în imposibilitatea de a folosi aceste declaraţii în susţinerea acuzării în faţa instanţei, în cazul în care persoana audiată în cursul urmăririi penale nu mai poate fi audiată în cursul cercetării judecătoreşti.

În literatura de specialitate s-a apreciat faptul că prin eliminarea interdicţiei cu privire la dreptul apărătorului de a lua legătura cu inculpatul arestat sau reţinut, dacă procurorul sau organul de cercetare penală propunea, o singură dată, pe o durată de maxim 5 zile, s-a pus capăt unei injuste restricţionări de comunicare a inculpatului arestat cu avocatul său, asigurându-se astfel dreptul persoanei arestate sau deţinute de a comunica şi furniza informaţiile necesare apărătorului, în vederea valorificării profesionale de către acesta a drepturilor procesuale recunoscute de lege14.

Pe lângă drepturile procesuale ale părţii, pe care le exercită — în locul ei, apărătorii au şi unele drepturi procesuale proprii, pe care le exercită în numele său: să ia cunoştinţă de dosarul cauzei, să asiste la şedinţele de judecată secrete, să pună întrebări părţii pe care o apără, cu ocazia ascultării sale, să exercite calea de atac pentru cheltuielile judiciare cuvenite ca apărător, să declare, ca substituit procesual, calea de atac în numele său, dar pentru partea pe care a asistat-o.

Prin urmare, efectivitatea dreptului la apărare ţine de esenţa dreptului la apărare, iar calitatea apărării în procesul penal este un element prioritar de analizat pentru a determina caracterul efectiv al apărării ce a fost asigurată suspectului sau acuzatului. Astfel, s-a stabilit regula că „acuzatul are posibilitate să obţină desfiinţarea soluţiei de condamnare pe motivul că apărarea inefectivă a avocatului a cauzat lipsirea sa de libertate fără a beneficia de un proces echitabil, această solicitare putând fi formulată chiar dacă avocatul avut a fost ales şi nu desemnat din oficiu“15.

Totodată, efectivitatea se manifestă şi prin faptul că apărătorul trebuie să-şi desfăşoare activitatea cu conştiinciozitate şi probitate, în sensul exercitării tuturor obligaţiilor procesuale prevăzute de legea, iar în caz contar vor fi aplicate atât sancţiunile disciplinare care, pentru fapte grave, incompatibile cu etica şi deontologia profesională, pot merge până la excluderea din profesie, cât şi sancţiuni penale, în cazul în care avocatul a folosit în mod conştient acte false, a instigat partea la mărturie mincinoasă sau a săvârşit vreo sustragere de acte din dosar16.

În vizunea prof. Selejan-Guţan Bianca, garanţia dreptului la apărare cuprinde o serie de drepturi esenţiale pentru existenţa unui proces echitabil în materie penală, printre care dreptul de a fi informat asupra naturii şi cauzei acuzaţiei, dreptul de a dispune de timpul şi facilităţile necesare apărării, dreptul de a se apăra în mod eficient, dreptul la martori şi dreptul la interpret17.

Exercitarea dreptului de a fi informat despre natura şi cauza acuzaţiei aduse împotriva sa, are în vizor valorificarea dreptului subiectiv al persoanei de a se apăra în faţa instanţelor naţionale de jurisdicţie, inclusiv prin organizarea unei apărări eficiente bazate pe contestarea faptelor incriminate în acuzaţie, acest drept fiind unul fundamental într-o societate edificată pe principiile democraţiei europene.

Dreptul la informare cu privire la natura şi cauza acuzaţiei este garantat prin prevederile art. 64 aln.2, art. 66 aln.2, art. 167 şi art. 282 a Codului de porcedură penală al Republicii Moldova. Reiterînd respectivele prevederi, constatăm faptul că orice bănuit are dreptul să ştie de ce este bănuit şi, imediat după ce a fost arestat(ă) sau reţinut(ă), sau după ce a fost informat cu privire la decizia de aplicare a măsurii preventive sau a fost recunoscut ca fiind bănuit, are dreptul să fie informat, în prezenţa unui avocat, în limba pe care o înţelege, despre conţinutul bănuielii şi calificarea juridică/natura acţiunilor penale de care este bănuit.

Mai mult ca atât, imediat după arestare sau după ce a fost informat cu privire la decizia de aplicare a măsurii preventive sau a fost recunoscut în calitate de bănuit, el/ea are dreptul de a primi o copie a deciziei respective sau a mandatului de arestare.

De asemenea, orice învinuit are dreptul de a fi informat cu privire la infracţiunea de care el/ea este învinuit şi atunci când este învinuit, precum şi imediat după arestare, sau după ce a fost informat cu privire la decizia de aplicare a măsurilor preventive, să primească de la organul de urmărire penală o copie a învinuirii. Odată ce rechizitoriul este întocmit de către procuror, acesta din urmă prezintă învinuitului şi reprezentantului său legal o copie a acesteia, în care este menţionată informaţia anexată la rechizitoriu.

Prin urmare, dreptul la informare cu privire la natura şi cauza acuzaţiei aduse este un drept absolut18. Învinuitul este informat verbal, dar trebuie să fie, de asemenea, prevăzut cu o copie a actului de procedură în cauză, unde sunt descrise pe scurt natura şi cauza acuzaţiei. Respectivele procese-verbale sunt semnate de către persoana care întocmeşte acte de procedură şi de învinuit, sau alternativ, o notă scrisă care să confirme faptul că o copie a actului prezentată învinuitului este anexată la dosarul cauzei. În cazul în care persoana (şi /sau reprezentantul său/avocatul) le-a semnat, s-ar putea presupune că i a fost explicată natura bănuielii.

Semnătura, la rîndul său, dovedeşte că procesul-verbal i-a fost adus la cunoştinţă şi i-a fost explicat învinuitului. Acesta este motivul pentru care organele de urmărire penală şi instanţa de judecată insistă la un avocat prezent pentru a asigura legitimitatea actului şi, în consecinţă, de a împiedica apărarea să pretindă o încălcare a dreptului la informare, afară de cazul când acest lucru se aplică la o altă etapă a procesului. În practică, organele de urmărire penală nu explică în mod clar sensul învinuirii, deoarece aceasta este mai degrabă o procedură formală şi simbolică decât una substanţială.

Consecinţa în cazul în care organul de urmărire penală nu a informat învinuitul despre natura acuzaţiei, este anularea procesului-verbal de reţinere, decizie prin care persoana este recunoscută drept bănuit, sau ordonanţa de punere sub învinuire în conformitate cu prevederile art. 251 a Codului de procedură penală al Republicii Moldova.

În asemenea circumstanţe, toate celelalte acţiuni procesuale întreprinse cu privire la bănuit sau învinuit ar fi, de asemenea, nule. Cu toate acestea, deoarece această încălcare poate fi reparată la o etapă ulterioară şi nu este inclusă în tipurile de erori procesuale, care nu pot fi corectate, organul de urmărire penală ar putea emite din nou documentele enumerate şi repeta alte acţiuni procesuale. Drept rezultat, foarte puţini avocaţi semnalează încălcări referitoare la dreptul la informare.

Liberul exerciţiu al dreptului de apărare al învinuitului este condiţionat de chemarea acestuia spre a i se aduce la cunoştinţă materialul probator, care stă la baza învinuirii sale. Or, dacă procurorul are numai latitudinea, iar nu şi obligaţia chemării învinuitului înseamnă că, cel mai important moment al urmăririi penale — trimiterea în judecată — se poate realiza fără ca învinuitul să fie înştiinţat asupra învinuirii care i se aduce. În aceste condiţii învinuitul nu are posibilitatea să fie asistat de către un apărător şi nici să dispună de timpul necesar pentru a-şi pregăti apărarea neavând cunoştinţă de soluţia dată de procuror în urma examinării materialului primit de la organul de cercetare penală19.

Astfel, prin prisma dreptului la apărare efectivă se asigură şi dreptul de a fi informat asupra naturii şi cauzei acuzaţiei, care trebuie să fie detaliată, şi efectuată în cel mai scurt timp posibil şi într-o limbă înţeleasă de persoana în cauză fie în formă scrisă sau orală, important este ca ea să fie realizată efectiv20.

O informare precisă şi completă cu privire la faptele ce se reproşează acuzatului şi a calificării lor juridice reprezintă o condiţia esenţială a unui proces echitabil, iar, pe de altă parte, acest drept al acuzatului de a fi informat trebuie privit în lumina dreptului recunoscut acuzatului de a-şi pregăti apărarea21.

Dreptul acuzatului de a fi informat despre cauza şi natura acuzării ce i se aduce, presupune şi acordarea unei atenţii speciale notificării acuzaţiei în adresa persoanei, actul acuzaţiei având un rol crucial în procesul penal, începînd cu data notificării, persoana este oficial avizată despre baza faptică şi de drept a învinuirii înaintate împotriva sa22.

În cazul modificării acuzaţiei aduse unei persoane, adică recalificarea infracţiunii de comiterea căreia persoana este bănuită, Curtea Europeană a specificat că acuzatul trebuie informat de o manieră promptă şi completă despre modificarea acuzaţiei, inclusiv schimbarea cauzei acesteia, cu asigurarea perioadei de timp şi facilităţilor necesare răspunsului la ele şi organizării apărării sale, ţinînd cont de multitudinea noilor informaţii şi învinuri23.

Informarea trebuie realizată într-o limbă pe care cel interesat o înţelege, limbaj inteligibil pentru o persoană cu capacitate intelectuală normală, iar la persoanele alienate, informarea ar trebui realizată prin reprezentanţii lor. Realizarea garanţiei cere o informare detaliată, fără a impune o formă specifică a modului în care acuzatul are să fie informat, fie chiar şi în cazul modificării acuzaţiei sau în caz de schimbare a încadrării juridice a faptelor24.

De asemenea, informarea trebuie să fie făcută „în cel mai scurt timp“, din considerentul că acest drept are ca scop oferirea celui acuzat a timpului şi înlesnirilor necesare pregătirii apărării. Astfel în doctrină s-a arătat că raportarea la intervalul de timp dintre data emiterii actului de acuzare şi data comunicării acestuia este lipsită de interes practic. Însă, în fapt, prezintă importanţă de cât timp a dispus acuzatul între data comunicării acuzaţiei şi data începerii procesului sau între data schimbării încadrării juridice şi data pledoariilor finale în cauză. Prin raportare la această perioadă de timp se poate stabili dacă acuzaţia a fost comunicată în cel mai scurt timp25.

În această ordine de ideii, în diverse decizi ale sale Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit:

— că autorităţile trebuie să adopte o abordare activă în vederea informării bănuiţilor despre dreptul lor la o asistenţă juridică26;

— autorităţile au o obligaţie pozitivă de a oferi informaţie bănuiţilor despre dreptul la asistenţa juridică şi la servicii juridice gratuite şi despre faptul dacă condiţiile referitoare la aceste drepturi au fost îndeplinite. Nu este suficient ca această informaţie să fie adusă doar în scris. Curtea a accentuat faptul că autorităţile trebuie să întreprindă toate măsurile rezonabile pentru a se asigura că bănuitul este pe deplin conştient despre dreptul său la apărare şi, în măsura în care este posibil, înţelege implicaţiile conduitei sale în timpul interogatoriului27.

În viziunea prof. Ed Cape, cercetarea efectuată în ultimii ani arată că modul şi măsura în care persoanele bănuite şi învinuite sunt informate despre drepturile sale procesuale variază în mod considerabil în jurisdicţiile Europene şi că în majoritatea dintre ele informaţia despre drepturile procesuale este oferită doar pe cale orală, ceea ce duce la scăderea eficienţei informaţiei şi face monitorizarea mult mai dificilă28.

Prezentarea de informaţii cu privire la drepturi este menţionată în procesul-verbal de reţinere şi este confirmată prin semnăturile învinuitului şi a organelor relevante de urmărire penală. Însă şi această procedură de prezentare a informaţiilor cu privire la drepturile procesuale este una formală, de obicei, realizată în grabă de către organul de urmărire penală. Informaţia este scrisă cu litere mici, identic cu cel din Codul de procedură penală care trebuie să includă cel puţin informaţia despre: dreptul de a avea acces la un avocat, gratuit dacă este cazul, dreptul de a fi informat despre învinuirea adusă şi, acolo unde este cazul, să aibă acces la materialele dosarului, dreptul la interpretare şi traducere, dreptul de a fi adus în mod prompt în faţa instanţei, în cazul în care este arestat(ă).

Dreptul de a dispune de timpul şi facilităţile necesare apărării este o garanţie care îşi începe aplicabilitatea din momentul în care persoana devine obiectul unei acuzaţii în materie penală. Durata necesară apărării se apreciază în funcţie de factorii particulari ai fiecărui caz în parte: complexitatea, modul de lucru al avocatului apărării, stadiul procedural etc. De asemenea, poate fi luat în considerare şi comportamentul acuzatului, iar o neglijenţă din partea sa nu va putea fi utilizată de către acesta în numele principiilor art. 6 a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului29.

Punctul de la care se consideră că începe să curgă termenul în care se poate pregăti apărarea îl constituie momentul de la care o persoană este subiectul unei acuzaţii penale, ca, de exemplu, data arestării sau data de la care o persoană este afectată în mod substanţial de o acuzaţie penală.

Fără înaintarea acuzării, urmărirea penală nu poate fi terminată, şi învinuitul nu poate fi judecat. Termenul de 48 de ore este un termen de recomandare şi urmează a fi respectat de către procuror în funcţie de asigurarea prezenţei învinuitului şi apărătorului la această acţiune procesuală. În cazul când învinuitul a fost atras în calitate de bănuit anterior, termenul de 48 de ore este determinat de termenele 10, 13 zile sau 3 luni în funcţie de măsura procesuală de constrângere aplicată acestuia30.

Ţinând seama de faptul că înaintarea acuzării se face în prezenţa obligatorie a avocatului, procurorul este obligat să înştiinţeze avocatul ales sau numit, dacă acesta a fost admis în procesul penal sau să înştiinţeze din timp învinuitul să-şi invite un avocat ori să asigure prezenţa unui avocat din oficiu. Lipsa apărătorului la înaintarea acuzării atrage nulitatea acestui act.

Acuzatul se bucură de o mare libertate în alegerea avocatului care să îi asigure apărarea, bineînţeles cu respectarea anumitor condiţii, impuse de normele naţionale cu privire la desfăşurarea profesiei de avocat: avocatul respectiv să se bucure de drept de practică în faţa instanţei respective, să respecte etica şi deontologia profesională, solemnitatea şedinţei şi autoritatea judecătorului sau orice alte reguli de procedură.

Dacă acuzatului nu îi este oferită posibilitatea de a-şi susţine cauza, chiar când a fost asistat de un apărător, care însă nu a avut nici el posibilitatea de a lua cuvântul, ci doar de a depune concluzii scrise, cerinţa dreptului la apărare (alături de cea a echităţii procedurii, a egalităţii armelor şi a contradictorialităţii) este încălcată.

În această ordinei de ideii, ar mai fi de remacat faptul că bănuitul/învinuitul sau inculptul nu are însă şi dreptul, în virtutea prevederilor legale, de a fi apărat de un număr nelimitat de avocaţi31.

Cu toate acestea, „acuzaţia“ nu marchează începutul perioadei în raport cu care se apreciază respectarea dreptului la apărare şi acordarea asistenţei juridice în corelaţie cu prevederile art.6, par. 1 a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului32.

În conformitate cu prevederile naţionale, calitatea procesuală de bănuit apare numai după pornirea urmăririi penale, iar acestuia îi se recunoaşte dreptul de a fi informat în prezenţa apărătorului, în limba pe care o înţelege, despre conţinutul bănuielii şi despre încadrarea juridică a faptelor infracţionale de săvârşirea cărora este suspectat, iar imediat după reţinere sau după recunoaşterea în calitate de bănuit, să primească de la persoana care l-a reţinut informaţie în scris despre drepturile de care dispune, inclusiv dreptul de a tăcea şi de a nu mărturisi împotriva sa, precum şi să primească de la organul de urmărire penală explicaţii asupra tuturor drepturilor sale.

Ulterior, imediat după reţinere sau după ce i s-a adus la cunoştinţă hotărârea de aplicare a măsurii preventive ori de recunoaştere în calitate de bănuit, să primească de la organul de urmărire penală copia de pe hotărârea respectivă sau copia de pe procesul-verbal privitor la reţinerea sa şi să primească consultaţie juridică, în condiţii confidenţiale, din partea apărătorului până la începutul primei audieri în calitate de bănuit.

Din momentul când i s-a adus la cunoştinţă actul procedural de recunoaştere în calitate de bănuit, acesta este în drept să dispună de asistenţa unui apărător ales de el, iar dacă nu are mijloace de a plăti apărătorul, să fie asistat în mod gratuit de către un avocat din oficiu, precum şi, în cazurile admise de lege, să renunţe la apărător şi să se apere el însuşi.

Atât la etapa consultărilor juridice, cât şi acea a asistenţei juridice propriu — zise, dreptul la apărare presupune posibilitatea acuzatului de a comunica cu avocatul său, în vederea pregătirii apărării. Orice restrângere a acestui drept trebuie să fie justificată de un scop legitim de interes public.

În jurisprundeţa CEDO, s-a apreciat precum că un termen de 3 săptămâni a fost considerat suficient pentru ca un avocat să formuleze un răspuns la un document de 49 de pagini33, iar într-o altă cauză a fost considerat că dreptul prevăzut de art. 6 par. 3 lit. b) a fost încălcat în condiţiile în care avocaţii apărării au beneficiat de numai 2 săptămâni pentru a pregăti apărarea într-un dosar cu 17.000 de pagini34.

În ceea ce priveşte dreptul la informaţii detaliate cu privire la probe/ materiale relevante disponibile, adică dreptul de acces la dosar, sau la copii ale dosarului, este limitat la faza prejudiciară. Inculpatul şi avocatul văd dosarul complet abia la sfârşitul anchetei penale.

Însăşi, confidenţialitatea urmăririi penale presupune că materialele de urmărire penală nu pot fi făcute publice, cu excepţia cazului în care există autorizarea persoanei care conduce urmărirea penală şi doar în măsura în care această persoană consideră că este posibil.

Anume din acest considerent, în practică, confidenţialitatea urmăririi penale, de obicei, este strict urmată de către ofiţeri, astfel că accesul limitat la dosarul cauzei este unul din principalele motive pentru care avocaţii nu sunt deosebit de activi în timpul procedurilor la etapa prejudiciară.

Dreptul de a se apăra în mod eficient presupune că orice acuzat are dreptul de a se apăra el însuşi sau de a beneficia de asistenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu. În cazul în care acuzatul se apără singur, el trebuie să dispună de toate facilităţile necesare pentru a-şi organiza apărarea. Cu toate acestea, datorită dificultăţilor unei autoapărări a acuzaţilor, judecătorii cer de cele mai multe ori intervenţia unui avocat, cu atât mai mult cu cât aceasta poate fi asigurată în mod gratuit.

Curtea Europeană subliniază necesitatea respectării principiului liberei alegeri a apărătorului de către acuzat. Din momentul în care avocatul este ales, autorităţile trebuie să asigure libera comunicare a acestuia cu clientul, iar avocatului să i se permită participarea la toate momentele procedurii, inclusiv în faza instrucţiei preliminare conduse de poliţie..

Ar fi de remarcat că art. 6 par. 3 lit. c) impune şi o obligaţie pozitivă a statelor în privinţa asigurării dreptului la asistenţă judiciară gratuită, atunci când acuzatul nu îşi poate permite un avocat ales. În acest caz, statul nu poate fi însă considerat responsabil de eventualele greşeli sau neglijenţe ale avocatului, datorită independenţei acestei profesii. Totuşi, în cazul unei incompetenţe evidente a avocatului desemnat din oficiu, autorităţile judiciare nu pot ignora acest fapt, altfel riscând să nu îşi îndeplinească obligaţia de a asigura o apărare eficientă.

Pentru a facilita decizia statelor în aceasta privinţă, Curtea Europeană a identificat o serie de criterii relevante pentru identificarea interesului bunei administrări a justiţiei:

— complexitatea cauzei: cu cât cauza este mai complicată, cu atât mai necesară este asistenţa judiciară;

— posibilitatea acuzatului de a se apăra singur;

— impactul pe care l-ar putea avea soluţionarea cauzei asupra acuzatului, dedus din gravitatea acuzării şi posibila sancţiune aplicabilă35.

De asemenea, un acuzat nu poate invoca încălcarea art. 6 par. 3 lit. c) dacă nu a cerut recurgerea la sistemul de asistenţă judiciară. Statul nu este obligat însă să ofere posibilitatea acuzatului de a alege avocatul din oficiu. Cu toate acestea, simpla desemnare a unui avocat din oficiu nu este suficientă pentru a asigura o apărare concretă şi efectivă.

Instanţa nu poate obliga un acuzat să se apere singur. Dacă acuzatul decide să se apere singur (şi instanţa admite aceasta), lui îi sunt recunoscute toate drepturile unui avocat, dar trebuie să manifeste diligenţa specifică unui avocat (de exemplu, cu privire la termenele procedurale), neputând invoca în favoarea sa faptul că nu are avocat şi nu a ştiut cum să se apere.

Prin urmare, dreptul la apărare nu trebuie confundat cu asistenţa apărătorului sau asistenţa judiciară, deoarece, dreptul la apărare constă din totalitatea prerogativelor, facultăţilor şi posibilităţilor pe care potrivit legii le au părţile pentru apărarea intereselor lor, iar asistenţa juridică, prin natura sa, reprezintă o garanţie a asigurării principiilor fundamentale ale răspunderii juridice şi a dreptului de apărare, fiind numită şi apărarea tehnică sau profesională, deoarece se efectuează de o persoană cu studii juridice şi funcţionează alături de autoapărarea, care se efectuează de fiecare parte din proces .

Totodată, dreptul de apărare este unul dintre elementele fundamentale ale unui proces echitabil, astfel că inculpatul nu poate pierde beneficiul dreptului de a fi asistat de un apărător numai prin faptul că este absent de la dezbateri36.

Din cele expuse reiese că37:

1. Partea are dreptul să-şi apere singură interesele legale, astfel, învinuitul sau inculpatul beneficiază de o serie de drepturi procesuale care le dau posibilitatea de a-şi asigura singuri apărarea: învinuitul sau inculpatul are dreptul de a cunoaşte învinuirea şi de a o combate prin probe, învinuitul sau inculpatul are posibilitatea să participe direct le efectuarea actelor de urmărire penală şi la actele de judecată, învinuitul sau inculpatul are dreptul să i se prezinte materialul de urmărire penală, părţile pot exercita dreptul de apărare în cadrul dezbaterilor, pot exercita căi ordinare de atac sau în unele condiţii căi extraordinare de atac.

2. Organul judiciar este obligat să aibă în vedere din oficiu toate aspectele care sunt în favoarea părţii. Având în vedere că tot potrivit unui principiu fundamental al procesului penal, orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă, asigurându-se protecţia juridico-procesuală a persoanei, în calitatea ei de subiect al raportului juridic procesual penal, în administrarea probelor, organele judiciare trebuie să ţină seama şi de probele care prezintă aspecte favorabile părţilor.

3. Partea are dreptul la asistenţă juridică38. Atunci când partea consideră necesar, poate cere sprijinul unui avocat care poate acorda asistenţă juridică. Apărarea trebuie să se refere la cauză în complexitatea ei, atât în fapt, cât şi în drept şi trebuie să se desfăşoare prin actele şi îndeplinită după formele procesuale prescrise de lege, ea neputând fi îndeplinită în mod temeinic şi în toată amploarea decât de un apărător cu pregătire juridică, de un avocat.

În ordinea celor expuse, concluzionăm următoarele:

Spre deosebire de procedura penală, caracterul principiul dreptului la apărare ca valoare socială, în cadrul procedurii civile este mai redus, fiind aici esenţialmente facultativ, iar prin prisma caracterului său formal, asistenţa judiciară nu este obligatorie, părţile fiind libere să aprecieze cum pot fi mai bine apărate interesele lor legitime. Însă, în condiţiile în care partea nu poate suporta cheltuielile unei apărări specializate, poate primi, la cerere, asistenţă judiciară gratuită, aceasta fiind asimilată asistenţei judiciare din oficiu acordată în procesul penal.

Participarea avocatului în proces penal ţine de dorinţa învinuitului sau inculpatului, fiind facultativă. Totuşi în condiţiile şi în cazurile prevăzute de lege, organele judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea asistenţei juridice a învinuitului şi inculpatului dacă acesta nu are apărător ales.

Dreptul de a se apăra singur poate suferi limitări şi ca urmare a intervenţiei instanţei naţionale, care are o marjă largă de apreciere a dreptului acuzatului de a-şi prezenta propria apărare. Dacă instanţa va considera că acuzatul nu se poate apăra singur în mod eficient, aceasta ar trebui să dispună numirea unui avocat din oficiu.

Dreptul la apărare nu este absolut, astfel că poate suferi limitări, mai ales în privinţa căilor de atac, unde reglementarea internă poate prevedea faptul că reprezentarea de către avocat este obligatorie. Dacă în aceste cazuri persoana acuzată nu dispune de mijloacele financiare pentru a-şi angaja un avocat, asistenţa judiciară din oficiu este de principiu obligatorie.