Consideraţii juridico-procesuale privind utilizarea cunoştinţelor specializate la cercetarea la faţa locului

Ionuţ POPESCU, doctorand, ULIM

Recenzent: Mihai SORBALA, doctor în drept, conferenţiar universitar

Legal-Procedural Considerations Regarding the Use of Specialized Knowledge in Examination of the Crime Scene The present work contains the concept of the notion “specialized knowledge” which was formulated after a thorough analysis of various opinions from the specialized literature. The author reveals the main forms in which the specialized knowledge is used in the penal process putting forward a new form of its application at the situational expertise of the crime scene. He also brings arguments in favor of the suggestions of lege-ferenda. Keywords: forensic specialist, examination of the crime scene, technical-scientific resolution, situational expertise of the crime scene

În lucrare, în baza analizei diverselor opinii din literatura criminalistică de specialitate cu privire la noţiunea de ”cunoştinţe specializate”, este formulat conceptul a astfel de cunoştinţe. Sunt expuse formele principale de utilizare a cunoştinţelor specializate în procesul penal, argumentându-se o nouă formă de aplicare a acestora la efectuarea expertizei situaţionale a locului faptei. Se argumentează propuneri de lege-ferenda. Cuvinte-cheie: specialist criminalist, cercetarea la faţa locului, constatarea tehnico-ştiinţifică, expertiza situaţională a locului faptei

Realizarea obiectivului general al procesului penal privind descoperirea şi cercetarea rapidă a infracţiunilor în mare parte depinde de aplicarea eficientă şi la scară largă a cunoştinţelor specializate, a metodelor şi mijloacelor tehnico-ştiinţifice ceea ce, la rândul său, presupune o anumită organizare şi dirijare a acestui gen de activitate de către organele de urmărire penală. Se poate de afirmat cu certitudine că traseologia practică nu se poate lipsi de folosirea cunoştinţelor specializate ale persoanelor versate. Chiar dacă anchetatorul deţine un înalt nivel de instruire şi pregătire profesională, posedă cunoştinţe specializate în anumite varietăţii de expertize judiciare, el, conform legii, nu este în drept să efectueze careva cercetări ce ţin de utilizarea a astfel de cunoştinţe din domeniile ştiinţei, tehnicii, artei, meseriei sau altui domeniu.

Tocmai din acest considerent, în cadrul soluţionării chestiunilor ieşite din competenţa anchetatorului, se cere a valorifica sprijinul persoanelor versate — a specialiştilor şi experţilor judiciari. Cunoştinţele şi experienţa lor profesională, priceperea de a aplica metode şi mijloace tehnico-criminalistice în scopul descoperirii, fixării, ridicării şi cercetării materialelor de probă, stabilirea faptelor concrete, relevarea unor legături ascunse, însuşiri, caracteristici ale obiectelor supuse cercetării etc., ajutorează semnificativ ofiţerii de investigaţii, organele de urmărire penală în activitatea lor profesională de investigare a infracţiunilor şi de probare a circumstanţelor cauzei.

În literatura de specialitate criminalistică şi procesuală s-au făcut diverse încercări de a concretiza noţiunea de „cunoştinţe specializate“. În opinia unora dintre ei conoştinţele specializate prezintă „cunoştinţe profesionale din domeniul ştiinţei, tehnicii, artei, meşteşugului necesare pentru soluţionarea chestiunilor legate de investigarea infracţiunilor“1. După părerea altor autori, acestea „sunt cunoştinţe slab cunoscute în masă, inaccesibile pentru cercurile largi de populaţie, altfel spus, cunoştinţe ce sunt deţinute de un cerc îngust de specialişti“2. Tot în aceişi cheie se expune şi savantul procesualist Iu.K.Orlov, care declară că, cunoştinţe speciale sunt cele ieşite din cadrul pregătirii generale şi experienţei curente a omului, acestea fiind posedate de un cerc mai mult sau mai puţin restrâns de persoane“3.

De observat că această determinare nu conţine indicaţii cu privire la necesitatea unei pregătiri teoretice şi practice a persoanelor ce deţin cunoştinţe specializate. Mai mult, în această noţiune lipseşte şi alt element, important din punctul nostru de vedere, precum prezenţa la persoanele respective a deprinderilor de a aplica astfel de cunoştinţe în activităţile de rigoare.

Dar şi cazul, în care autorii enumeră în definiţie toate elementele ce caracterizează cunoştinţele specializate, subliniind totodată că, ele „nu sunt general cunoscute“ că, ele sunt „restricţionat accesibile“, apar un rând de întrebări legitime. Astfel, conform opiniei autorilor „Enciclopediei criminalistice“, speciale sunt „cunoştinţele larg necunoscute în domeniul jurisprudenţei, obţinute ca urmare a pregătirii profesionale sau în cursul unor activităţi pe o anumită specialitate folosite în scopul soluţionării problemelor deosebite ce apar în cadrul urmăririi penale sau a dezbaterilor judiciare“4. În fond, la fel este interpretată această noţiune şi în unele teze de doctorat din spaţiul vorbitorilor de limbă română. Spre exemplu, E.Baltaga apreciază noţiunea în cauză că „sistem de cunoştinţe ştiinţifico-practice dintr-un domeniu sau altul al ştiinţei, tehnicii şi tehnologiilor moderne, artei sau meşteşugului şi deprinderile obţinute de o persoană concretă în rezultatul studiilor specializate şi antrenării profesionale5“.

Asemănător, dar cu mici modificări textuale conceptul este interpretat şi de un alt autor — I.N.Sorokateaghin, care prin „speciale“ înţelege „cunoştinţele ce oglindesc nivelul contemporan de dezvoltare a unei branşe a ştiinţei, tehnicii, artei, meseriei, obţinute pe parcursul unor pregătiri aparte sau în rezultatul unor experienţe profesionale care nu sunt general accesibile şi cunoscute, utilizate în scopul stabilirii adevărului în cauzele instrumentate şi în condiţiile statuate de lege“6.

Întrebarea este — ce înseamnă sintagma „nu sunt general accesibile şi cunoscute“ în jurisprudenţă? S-a avut oare în vedere că cunoştinţele expertului în ramurile expertizelor criminalistice tradiţionale nu sunt deţinute de anchetator, care efectuează urmărirea penală sau judecător care judecă cauza? Dacă este aşa, atunci cum rămâne cu aprecierea raportului expertului de către organul de urmărire penală şi judecător? Este de la sine înţeles că, în cazul unor genuri de expertiză, metodica efectuării cărora include metode şi tehnici instrumentale destul de complexe, anchetatorii pot aprecia doar partea formală a astfel de rapoarte. Este evident că, pentru a evalua, spre exemplu, aspectul fundamentării ştiinţifice a raportului respectiv, ei trebuie să posede un volum de cunoştinţe, aproape similar cu cel al expertului. Probabil, tocmai acest lucru l-au avut în vedere autorii, utilizând sintagma „nu sunt general accesibile şi cunoscute în jurisprudenţă“. Deci, luând în calcul cele menţionate, folosirea din această perspectivă a expresiei în cauză, o credem nu pe deplin corectă.

Cele menţionate au afinitate cu o altă problemă: dacă cunoştinţele juridice sunt sau nu specializate? Este justificată, în opinia noastră, obiecţia autorului V.Arseniev la unele opinii precum că conceptul de cunoştinţe specializate, nu a putut, chipurile, să cuprindă şi cele juridice7. De observat în acest context că, parte componentă a cunoştinţelor juridice sunt cele criminalistice, aplicarea cărora exteriorizându-se în forme la fel ca şi oricare alte cunoştinţe specializate: efectuarea expertizelor criminalistice, participarea specialistului-criminalist în activitatea de descoperire şi cercetare a infracţiunilor (depistarea, fixarea, ridicarea şi examinarea materialelor de probă). Aceasta însă nu înseamnă că, dacă expertul posedă cunoştinţe în aspectele juridice ale cazului penal sau civil el, în această bază, ar avea dreptul de a efectua expertize „juridice“. La fel ca şi ofiţerul de urmărire penală, procurorul sau judecătorul, care deţin cunoştinţe speciale (nejuridice), în conformitate cu legea, nu este în drept să înlocuească expertul, iar acesta din urmă nu se poate implica în activitatea organului de urmărire, întrucât va încălca legea, înbinând două funcţii procesuale — a expertului şi a ofiţerului respectiv. Oricum, dacă însă expertul, în cadrul soluţionării sarcinilor sale expertale, î-şi asumă funcţii ce ţin de activitatea anchetei sau a instanţei de judecată, atunci raportul acestuia î-şi pierde valoarea sa probantă. Expertiza nu interpretează legea.

Şi atunci, ce trebuie de înţeles prin „cunoştinţe specializate“?

Analizând şi sintetizând definiţiile acestui concept, expuse în literatura criminalistică şi procesuală de specialitate, trebuie spus că există două puncte de vedre asupra acestei probleme. Primul — că, cunoştinţele specializate sunt, în esenţă, cunoştinţe ştiinţifice. Al doilea că, cunoştinţele specializate sunt cunoştinţe dobândite în procesul unor instruiri şi activităţi profesionale. Adepţii primului punct de vedere î-şi întemeiază poziţia lor prin faptul că atât tehnica, cât şi arta sau meseria se bazează pe datele ştiinţei8. Oponenţii acesui punct de vedere consideră că, cunoştinţele ştiinţifice nu reprezintă unicul domeniu al cunoştinţelor specializate, aplicate în cadrul efectuării expertizelor judiciare, că astfel de cunoştinţe se acumulează şi în procesul de instruire şi activitate practică, confirmându-şi această concluzie cu exemple din practica efectuării expertizelor în cauzele de investigare a accidentelor rutiere, legate de expluatarea transportului auto şi diverselor mecanisme9. Altfel spus, tocmai activitatea practică, bazată pe cunoştinţe teoretice, într-o ramură sau alta a ştiinţei, tehnicii, artei, meseriei, permite subiectului să elaboreze volumul necesar de cunoştinţe specializate.

În opinia noastră, diferenţă substanţială între aceste două puncte de vedere, nu există. Unul complementează celălalt. Este de la sine înţeles că, experienţa acumulată în procesul activităţii practice joacă un rol important în definirea cunoştinţelor specializate. Însă, fără cunoştinţele ştiinţifice de rigoare, ce ar permite, spre exemplu, să sistematizăm rezultatele materialelor prelucrate în procesul activităţii practice în scopul perfecţionării de mai departe a nivelului său profesional, subiectul nu poate fi atribuit în sensul deplin a acestui termin la categoria specialiştilor, care deţin cunoştinţe specializate.

Strict vorbind, putem vorbi încă de un punct de vedere asupra acestei probleme, conform căruia, cunoştinţele specializate includ în sine nu numai datele ştiinţifice şi experienţa practică dar şi informaţii din domeniul tehnicii. Astfel, în opinia savantului V.G.Gruzkova, cunoştinţele specializate trebuie să înbine cunoştinţe ştiinţifice, care permit a descoperi natura şi esenţa fenomenelor studiate, pe de altă parte — şi experienţa de viaţă, adică cei mai raţionali şi eficienţi algoritmi de activitate practică. Tot aici, în rândul al treilea, trebuie incluse şi cunoştinţele din sfera tehnicii, în care se acumulează informaţia tehnico-ştiinţifică contemporană şi experienţa realizării practice a acesteia. Toate aceste elemente se manifestă într-o unitate dialectică10.

Este greu de acceptat o astfel de abordare, chiar şi din motivul că obţinerea datelor din domeniul tehnicii ce conservă informaţiile tehnico-ştiinţifice şi experienţa implementării lor practice este imposibil fără a deţine astfel de cunoştinţe ştiinţifice şi experienţă de activitate practică. Mai mult, operaţiunile tehnico-ştiinţifice înfăptuite de expert pentru realizarea sarcinilor expertale, nu pur şi simplu se sprijină pe cunoştinţe ştiinţifice şi experienţa practică, dar se află într-o interconexiune şi interdependenţă strânsă, încât este extrem de complicat să tragem o linie de hotar dintre ele. De aceea, în opinia noastră, nu este necesar a le evidenţia într-o formaţiune structurală aparte.

De aici şi concluzia: cunoştinţe specializate constituie datele sistematizate, obţinute în procesul activităţii practice şi ştiinţifice în diversele sfere, şi care sunt bazate pe cunoaşterea elaborărilor ştiinţifice din domeniile respective de cunoaştere, folosite în scopul soluţionării chestiunilor ce apar în cadrul investigării infracţiunilor şi judecării cauzelor judiciare concrete.

Nu întâmplător în definiţia noastră nu amintim domeniile concrete de cunoştinţe specializate, întrucât chiar şi alin (1) al art.142 a CPP al R.Moldova le enumeră şi interpretează foarte larg:“ştiinţă, tehnică, artă, meşteşug sau alte domenii“11 (sublinierea ne aparţine — P.I.). După cum ne mărturiseşte practica, este imposibil de adus o listă exhaustivă ale domeniilor de cunoştinţe specializate. Alin (3) al aceluiaşi articol al CPP stabileşte că „în calitate de expert poate fi numită orice persoană care posedă cunoştinţele necesare pentru a prezenta concluzii care se referă la circumstanţele apărute în legătură cu cauza penală şi care pot avea importanţă probatorie pentru cauza penală“.

Considerăm puţin probabilă necesitatea de a aduce aici şi alte definiţii, deoarece acestea în redacţiile diverşilor autori, cu unele detalizări, se repetă. Acest lucru, exemplificativ, îl putem observa chiar din definiţia cercetătorilor Gh. Golubenco, Dr.Chiotici: „cunoştinţe specializate sunt oricare cunoştinţe din ştiinţă, tehnică, artă, meşteşug, alte sfere ale activităţii umane (exceptând domeniul dreptului material şi procesual), obţinute în rezultatul unor pregătiri şi experienţe profesionale sau ca urmare a unor îndeletniciri şi experimente practice, aplicate în scopul soluţionării problemelor, apărute în cadrul înfăptuirii justiţiei“12.

În altă ordine de idei menţionăm că, aplicarea cunoştinţelor specializate se manifestă pe parcursul tuturor stadiilor procesului probator: colectarea, examinarea, evaluarea şi utilizarea materialelor de probă. Însă, cele mai palpabile rezultate în utilizarea a astfel de cunoştinţe se ating în stadia colectării şi cercetării probelor.

Deja, în etapa iniţială a investigării cauzelor penale, în cadrul realizării majorităţii acţiunilor de urmărire penală efectuate cu ocazia recoltării probelor, apare necesitatea în utilizarea diverselor genuri de cunoştinţe specializate. Chiar în prima acţiune de urmărire penală, care mai des este efectuată de către organul de urmărire penală — cercetarea la faţa locului — acţiune, care incontestabil, deţine importanţă primordială în cercetarea faptelor penale.

În cadrul înfăptuirii cercetării locului faptei se depistează şi se colectează un mare volum de informaţie criminalistică autentică, servind drept bază de cercetare a majorităţii covîrşitoare a dosarelor penale. Practica mărturiseşte că specialistul criminalist este antrenat de către organul de urmărire penală preponderent pentru al ajuta la examinarea caracterului şi localizării urmelor materiale, în stabilirea mecanismului formării lor, în aprecierea unor sau altor circumstanţe ale cauzei, în determinarea prezumtivelor itinerare ale făptuitorului şi desprinderii informaţiei din aceste urme despre personalitatea lui.

Legea procesual penală, în alin (1) al art.87 CPP RM determină specialistul ca „persoana chemată pentru a participa la efectuarea unei acţiuni procesuale în cazurile prevăzute de prezentul cod, care nu este interesată în rezultatele procesului penal“13. Tot aici, sunt stipulate obligaţiile şi drepturile specialistului. În alin (5), p.5-6 se statuează că specialistul are obligaţia „să aplice toate cunoştinţele şi deprinderile sale speciale pentru acordarea de ajutor organului care efectuează acţiunea procesuală la descoperirea, fixarea sau excluderea probelor (cursivul nostru — P.I.), la aplicarea mijloacelor tehnice şi a programelor computerizate, la formularea întrebărilor pentru expert, să dea explicaţii referitor la problemele ce ţin de competenţa sa profesională“.

Din cele menţionate observăm că în lista activităţilor de recoltare a materialelor de probă, evidenţiată mai sus, nu sunt incluse acţiunile de examinare preliminară şi ridicare a probelor, în care specialiştii oferă un ajutor semnificativ organului de urmărire penală în interpretarea urmelor în condiţii de teren şi desprinderea informaţiei de căutare. La acest capitol s-au mai făcut referiri în acest sens pe paginile literaturii de specialitate14. Ne alăturăm poziţiei acelor autori care consideră că lanţul logic al activităţilor dispuse de lege specialistului cu urmele la faţa locului, trebuie să includă şi elementele susindicate. Prin urmare, se impune completarea punctului 5) al alin (5) al art 87 CPP RM în următoarea redacţie: „să aplice toate cunoştinţele şi deprinderile sale speciale pentru acordarea de ajutor organului care efectuează acţiunea procesuală la descoperirea, fixarea, examinarea, ridicarea sau excluderea probelor, la aplicarea mijloacelor tehnice şi a programelor computerizate, la formularea întrebărilor pentru expert, să dea explicaţii referitor la problemele ce ţin de comptenţa sa profesională“.

De menţionat că şi Regulamentul Centrului Tehnico-criminalistic şi Expertize judiciare (CTCEJ) al IGP15 MAI RM nu reglementează activitatea de examinare preliminară a urmelor la faţa locului de către specialist. Regulamentul în cauză stipulează doar realizarea examinărilor de teren a locului faptei de către CTCEJ în situaţiile de crime grave şi deosebit de grave, cu rezonanţă social sporită şi efectuarea constatărilor tehnico-ştiinţifice ca răspuns la demersurile organelor de urmărire penală. Credem că, întrucât CPP RM prin art.87 impune un rol activ al specialistului în ajutorarea anchetatorului la efectuarea procedeelor probatorii, astfel de examinări urmează a fi realizate în toate cazurile de cercetare la faţa locului, acestea fiind specificate expres în acest Regulament.

Analiza art.87 al CPP RM arată că specialistul în activităţile de teren, are obligaţia să folosească cunoştinţele sale specializate la formularea de concluzii de constatare tehnico-ştiiţifică sau medico-legală16. Prin urmare, cadrul procesual al Republicii Moldova oferă posibilitatea ca rezultatele examinărilor preliminare de interpretare a urmelor materiale să fie fixate de specialist într-un raport de constatare tehnico-ştiinţifică aparte, sau după caz, dacă acest specialist participă nemijlocit în examinarea locului faptei, să fie incluse în procesul-verbal al acţiunii procesuale respective, aşa cum prevede alin (3) al art.141 CPP RM.

Efectele a astfel de examinări realizate mai frecvent până la pornirea urmăririi penale17, posedă forţă probantă, în conformitate cu p.4, 7 alin (2) al art.93 CPP RM în vigoare18. Dar, legat de acest fapt, putem admite pericolul că, uneori anchetatorul din motive de supraîncărcare pe dimensiunea serviciului ori insuficienţă de experienţă şi profesionalism, se va limita la raportul de constatare tehnico-ştiinţifică, fără ca să mai dispună expertiza judiciară necesară după pornirea urmăririi penale.

Acest pericol este legat de faptul că, constatarea tehnico-ştiinţifică a specialistului, manifestându-se ca o explicare a unor fapte sau circumstanţe ale cauzei, nu totdeauna sunt suficient de depline, uneori din motive obiective se deosebesc semnificativ de rezultatele cercetării expertale. De aici şi concluzia că, legalizarea rezultatelor examinărilor preliminare a urmelor în condiţii de teren şi acordarea forţei probante concluziilor acestora, nicicum nu trebuie recunoscută de valoare echivalentă conceptului efectuării expertizei în stadia pornirii urmăririi penale.

Esenţa expertizei judiciare poate fi dedusă din alin (1) al art.142 CPP RM care statuează că ea „se dispune în cazurile în care pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea circumstanţelor ce pot avea importanţă probatorie pentru cauza penală sunt necesare cunoştinţe specializate în domeniul ştiinţei, tehnicii, artei, meşteşugului sau în alte domenii“19. Deci, este vorba de cercetarea împrejurărilor cauzei în baza cunoştinţelor specializate. Deţinerea de către o anumită persoană a astfel de cunoştinţe prezintă principala condiţie de o antrena la efectuarea expertizei. Tocmai pe baza a astfel de cunoştinţe se formează genurile şi tipurile de expertiză prevăzute de Nomenclatorul expertizelor judiciare a R.Moldova20.

Se poate afirma că, cunoştinţele specializate prezintă o bază teoretică şi practică particulară în vederea soluţionării sarcinilor unui anumit gen de expertiză ce îngloabă în sine cunoştinţele fundamentale ale acestei specialităţi, desprinse din adâncul vastelor ramuri ştiinţifice, metode şi mijloace necesare realizării cercetărilor. Pe de altă parte, cunoştinţele specializate constituie bază pentru formarea comptenţelor şi competenţei expertului judiciar. Prin competenţele acestuia este obişnuit a se înţelege volumul de cunoştinţe specializate ale expertului necesare pentru realizarea sarcinilor unui anumit gen de expertiză.

Această determinare concordă cu definiţia formulată de cunoscutul criminalist rus R.Belkin:“ Competenţele expertului — ansamblu de cunoştinţe în domeniul teoriei, metodologiei şi practicii unui anumit gen, tip de expertiză“21. Dar, legat de aceasta, credem binevenită complementarea acestei noţiuni cu cunoştinţe şi din legislaţia procesual-penală ce ţin de instituţia expertizei judiciare la general, drepturile şi obligaţiile expertului, în special. În ce priveşte competenţa expertului trebuie spus că acestei noţiuni i se imprimă gradul de însuşire de către subiectul în cauză a acestor cunoştinţe, a teoriei şi metodicilor expertale.

Activitatea expertului este orientată, întâi de toate, spre soluţionarea acelor sarcini care au fost formulate în faţa lui de către organele de urmărire penală şi instanţele de judecată. Însă elucidarea acestor sarcini în mare măsură depinde de comptenţele şi competenţa expertului judiciar care permit determinarea căilor de relevare şi studiere a însuşirilor şi caracteristicilor obiectelor prezentate la expertiză şi care conţin în sine anumite informaţii despre evenimentul investigat. În rezultatul cercetărilor sale, expertul stabileşte un anumit fenomen, fragment al realităţii care anterior prezenta obiect al activităţii umane. În aşa fel, expertul, posedând cunoştinţe specializate şi folosind diverse metode şi mijloace ştiinţifice, stabileşte fapte obiective sau îşi exprimă opiniile sale despre aceste fapte care, în fond constituie obiectul probatoriului şi care, uneori pot coincide cu obiectul expertizei.

Stabilirea unor fapte şi obţinerea de probe în dosarele administrate se realizează pe parcursul tuturor stadiilor urmăririi penale şi cercetărilor de judecată. Însă de etapa constatării acestor fapte într-o măsură foarte mare depinde şi momentul descoperirii infracţiunii, inclusiv pe urme proaspete, demascarea făptuitorului, stabilirea adevărului judiciar etc. Mai mult, de obţinerea informaţiei necesare la momentul oportun prin efectuarea expertizei nu rareori depinde soluţionarea chestiunii de a accepta sau a refuza cererea de pornire a urmăririi penale. Tocmai de aceea, susţinem opinia unor specialişti din domeniul criminalisticii şi nu numai, care argumentează necesitatea reglementării dispunerii expertizei în etapa intentării dosarului penal22.

Aceste propuneri, în contextul studiului nostru, le considerăm actuale, întrucât fixarea normativ-procesuală a efectuării expertizei până la pornirea procesului penal va permite a soluţiona şi o altă problemă — aprobarea posibilităţii principiale de a efectua expertize la locul faptei, inclusiv şi şansa efectuării a astfel de expertize, numite situaţionale, în paralel cu efectuarea cercetării la faţa locului. Obiectul expertizelor în cauză pot fi nu numai urmele şi obiectele izolate dar şi însuşi locul faptei în ansamblul lui cu totalitatea de urme, obiecte, substanţe etc.

Actualmente, recomandarea nr.38 din 23.04.2013 a CSJ RM23 statuează că, din momentul sesizării sau autosesizării până la darea ordonanţei de începere a urmăririi penale, înăuntrul acestui termen de 30 de zile, organul de urmărire penală, pentru a verifica bănuiala rezonabilă că a fost comisă o infracţiune, poate efectua, pe lângă audierea martorilor, cecetarea la faţa locului, prezentarea spre recunoaştere, experimentul, examinarea corporală, examinarea cadavrului — şi constatarea tehnico-ştiinţifică şi medico-legală. Prin urmare, în acest răstimp, adică până la pornirea urmăririi penale, contrar unor recomandări24, nu poate fi dispusă şi efectuată expertiza, ci doar o constatare.

Cu toate acestea, urmează de subliniat că, tendinţa practicii de urmărire penală actuală este de a realiza oricare acţiune procesuală, dacă aceasta nu impune obţinerea autorizaţiei judecătorului de instrucţie. Printre acestea poate fi cuprinsă şi expertiza criminalistică situaţională a locului faptei. Acest lucru poate fi dedus din Instrucţiunea metodică aprobată de Consiliul consultativ al DGUP a IGP al MAI RM din 03.09.2013 care recomandă că, dacă pentru ordonarea expertizei nu este necesară autorizaţia judecătorului de instrucţie este posibil a o efectua atât până la începerea urmăririi penale, cât şi în cadrul procesului penal, cu condiţia că a fost înregistrată sesizarea cu privire la infracţiune25. Deci, în cazul în care ofiţerul de urmărire penală adoptă hotărârea de a dispune expertiza situaţională complexă nemijlocit în cadrul efectuării cercetării la faţa locului, emite ordonanţa care va cuprinde pe lângă motivele ordonării şi experţii concreţi, cărora li se va pune în sarcină soluţionarea problemelor indicate în ordonanţă. În astfel de situaţie, cercetarea tabloului material al locului faptei, realizat de specialişti va coincide cu prima etapă a investigaţiilor expertale — etapa examinării de expertiză.

Cercetătorul Dr. Chiotici scrie, pe drept că „astfel de expertize se impun cu preponderenţă la cercetarea diverselor incidente (avarii, catastrofe, explozii tehnogene şi criminale, omoruri, incendii devastatoare de proporţii, accidente rutiere etc.), adică a unor evenimente, în care intervine nu pur şi simplu subiectul infracţiunii dar un sistem de elemente (agresor-jertfa; şofer-pieton ş.a.) ceea ce necesită şi o abordare sistemică“26.

Este de la sine înţeles că cercetarea stării de fapt a locului infracţiunii nu se va termina nemijlocit la locul faptei, dar se vor perpetua şi în cadrul laboratorului — a urmelor şi altor materiale de probă ridicate din scena infracţiunii ceea ce, de fapt, este deja un obiectiv expertal. Este greu de negat şi faptul că cercetările înfăptuite nemijlocit la faţa locului sunt deosebit de preţioase, deoarece permit a cuprinde şi a descoperi o diversitate mult mai mare de caracteristici criminalistice relevante a obiectelor din perimetrul locului faptei şi a câmpului infracţional în ansamblul. Şi aceasta pentru că obiectele se examinează nemijlocit în mediul unde acestea sunt localizate, în conexiunea lor cu alte obiecte şi fenomene.

Determinarea acestor legături corelative şi a interdependenţelor dintre obiectele stării materiale de fapt va facilita, fără îndoială, şi stabilirea legăturii acestor lucruri cu evenimentul infracţional. În baza acestor rezultate se va soluţiona şi întrebarea dispunerii a altor expertize judiciare efectuate în condiţii de laborator. Mai mult, tocmai rezultatele cercetărilor expertale nemijlocit la faţa locului permit a descoperi la momentul oportun anumite urme care uşor pot fi alterate de anumiţi factori obiectivi ai locului respectiv. Nu în ultimul rând, expertizele situaţionale efectuate la locul faptei permit a elabora operativ ansambluri de măsuri procesual criminalistice de descoperire pe urme proaspete a infracţiunii comise.

Acestea sunt opiniile noastre cu privire la noţiunea de „cunoştinţe specializate“, problemele aplicării lor la faţa locului, rolul specialistului în cadrul cercetării la faţa locului şi utilizarea rezultatelor expertizelor efectuate în condiţii de teren în vederea descoperirii pe urme proaspete a infracţiunilor.