Consideraţii cu privire la autorul infracţiunii ca purtător de informaţie cu semnificaţie criminalistică

Florin CIOBANU, doctorand, ULIM

Recenzent: Mihai SORBALA, doctor în drept, lector universitar

Considerations Regarding the Perpetrator as a Carrier of Information of Criminal Significance Based on a thorough analysis of various opinions from the specialized forensic literature and the judicial practice, the author of the present work puts forward the idea that the process of identifying the criminal must rely on the examination of the his/ her qualities and characteristics (social, psychological, biological) reflected by the material traces that remained at the crime scene and the testimony of the eyewitnesses and the victims. It is underlined that the information about the connection between these characteristics, which are reflected in the traces at the crime scene, became so specific and voluminous, that only people with specialized knowledge (judicial experts, specialists) can process them in order to identify and arrest the criminals. Keywords: criminal activity, material traces, forensic specialist, examination of the crime scene, technical–scientific resolution, judicial expertise, qualities and characteristics of the person.

În lucrare, în baza analizei diverselor opinii din literatura criminalistică de specialitate, a practicii judiciare, se argumentează ideia că căutarea autorului infracţiunii trebuie sprijinită pe analiza însuşirilor şi semnalmentelor (sociale, psihologice, biologice) persoanei, oglindite în urmele materiale rămase la faţa locului, dar şi în memoria martorilor oculari şi a victimelor. Se susţine că informaţia despre legătura dintre aceste însuşiri, reflectate în urmele de la faţa locului au devenit atât de specifice şi voluminoase, încât necesită procesarea lor doar de persoane ce deţin cunoştinţe specializate (experţi judiciari, specialişti) în vederea căutării şi reţinerii autorilor infracţiunii. Cuvinte-cheie: activitate infracţională, urme materiale, specialist criminalist, cercetarea la faţa locului, constatarea tehnico-ştiinţifică, expertiza judiciară, semnalmente ale persoanei

Descoperirea şi cercetarea infracţiunii presupune, întâi de toate, căutarea persoanei care a săvîrşit-o. Doar în prezenţa autorului infracţiunii procesul de investigare, în special probatoriul, capătă un caracter bine detereminat.

Autorul infracţiunii, în calitatea sa de fiinţă umană, prezintă un sistem complex, însuşirile şi caracteristicile căruia se află într-o strânsă legătură. Ca subiect al infracţiunii, el este obiect de cercetare a mai multor domenii juridice, inclusiv criminalistica. Aici, în această calitate, tradiţional, sunt examinate acele însuşiri şi caracteristici umane, care se reflectă în realitatea înconjurătoare prin urme materiale şi ideale. Caracteristicile şi însuşirile persoanei reflectate în astfel de urme sunt determinate de faptul că persoana respectivă se manifestă simultan ca fiinţă biologică şi socială totodată, adică sub două aspecte ale aceleiaşi realităţi.

Din perspectiva ştiinţei criminalistica, stabilirea persoanei autorului infracţiunii, prezintă, în esenţă, un sistem de acţiuni orientate spre colectarea informaţiei de căutare şi probantă despre individ, analiza şi examinarea ei în scopul determinării unei individualităţi umane ce poate fi caracterizată printr-o totalitate de caracteristici demografice, psihofiziologice, anatomo-morfologice1. Însă, examinării criminalistice sunt supuse acele însuşiri care deţin caracter informativ, adică după care se poate de imaginat persoana făptuitorului. În acest caz, dacă vorbim de făptuitor, în structura personalităţii acestuia se întrevede încă o componentă structurală — elementul legat de pericolul public al acestuia, înfăţişat de însuşirile lui sociale.

Ca fiinţă socială, infractorul prezintă un ansamblu de calităţi ce se formează în condiţii istorice concrete şi în sfera relaţiilor sociale. Ca fiinţă biologică, acesta deţine însuşiri date de la natură şi dezvoltate în procesul de activitate vitală. În particular, astfel de însuşiri caracterizează: semnalmentele anatomice, sistemul nervos al omului, diferenţa de gen, metabilismul ş.a. Calităţile psihice şi biologice sunt strâns legate între ele, ceea ce permite a vorbi despre baza psihofiziologică a individului.

Este evident că toate însuşirile şi calităţile persoanei nu se pot reflecta în mediul material. Mai mult ca atât, pe criminalişti îi interesează nu atât procesul de manifestare a astfel de calităţi umane, cât produsul material final al reflectării. Spre exemplu, însuşirile biologice se oglindesc în miros, salivă, urină, în componentele organice (sânge, fire de păr, oase etc.). Particularităţile morfologice ale corpului se exteriorizează în urmele de mâni, de picioare, de buze etc. Acestea rămân oricând ca urmare a activităţii infracţionale, care totdeuna se desfăşoară într-un anumit mediu, anumite împrejurări, pe fundaluri concrete.

Totodată trebuie spus că, activitatea infracţională se deosebeşte de alte genuri de activitate umană prin faptul că ea se realizează în împrejurări încordate, frecvent în condiţii temporale limitate şi tensiuni neuropsihologice deosebite. În acelaşi timp, ca oricare altă activitate, ea se evidenţiază şi prin conştientizare, scop bine determinat, durată, caracter planificat.

Fiecare dintre aceste elemente deţine un anumit specific. Spre exemplu, scopul activităţilor în cauză poartă caracter antisocial, tinde spre a fi folosite rezultatele muncii altora2. Mai mult, şi structura activităţii infracţionale este similară oricărei preocupări sociale: subiectul infracţiunii, mijloacele activităţii infracţionale, obiectul atentării, urmele activităţii infracţionale3. De aceea, în cadrul studierii a însuşi infracţiunii, interesul criminaliştilor este focusat asupra diverselor conexiuni şi interacţiuni ale elementelor infracţiunii (genetice, structurale, funcţionale ş.a.). În rezultatul interacţiunii făptuitorului cu mediul ambiant, se produc reflectări reciproce ale obiectelor lumii materiale şi a câmpului infracţional, în ansamblu, în care infractorul ocupă o poziţie particulară, întrucât este înzestrat cu conştiinţă şi, în plus, este purtător de urme ideale.

Urmele care apar în rezultatul acestor interacţiunii, conţin informaţii despre autorul lor, fapt ce contribuie la identificarea ulterioară a acestuia. Trebuie menţionat însă că, orice activitate se produce în anumite condiţii şi prezintă rezultatul a careva raţiuni şi motive, deaceea este important a stabili legătura cauzală dintre efectele acestor acţiuni şi condiţiile în care s-au înfăptuit. Cunoaşterea legăturilor cauzale contribuie la determinarea esenţei evenimentului şi, ca urmare, a persoanelor implicate în el. Stabilirea legăturii cauzale, se poate manifesta ca etapă în soluţionarea multor sarcini inclusiv şi ca scop a unei cercetării de sinestătătoare.

Astfel, orice persoană nu se poate pomeni întâmplător într-o situaţie sau alta, spre aceasta îl induce tot lanţul de legături precedente aflate în desfăşurare. Mai mult ca atât, situaţia, refractându-se în psihica subiectului îl provoacă la comiterea faptei respective în funcţie de valorile etico-morale şi orientările personalităţii lui, precum şi de un rând întreg de factori biologici şi psihologici4.

Prin urmare, procesul apariţei urmelor evenimentului infracţional, se află într-o dependenţă directă de condiţiile şi situaţia în care acesta a avut loc.

Practica mărturiseşte că astfel de particularităţi situaţionale, determină şi specificul descoperirii şi cercetării infracţiunilor în etapa iniţială a investigaţiilor. Acest lucru se manifestă, în particular, în volumul şi caracterul informaţiei primare, de la care se pornesc cercetările infracţiunii depistate. De subliniat însă că, descoperirea infracţiunii comisă în condiţii evidente (situaţia când există informaţii maximale despre persoana care a comis fapta) nu provoacă, de regulă, careva impedimente spre deosebire de cercetarea faptei săvârşită în condiţii neevidente (situaţia când informaţii despre autorul faptei lipsesc).

Activitatea de stabilire a făptuitorului se sprijină pe un complex de teze metodologice importante, determinante fiind cele ce privesc individualitatea, stabilitatea relativă, reflectivitatea şi cognoscibilitatea fiecărui individ5.

În legătură cu aceasta, în criminalistică este obişnuit a se evidenţia sursele de informaţii despre persoana infractorului. La acestea se referă urmele apărute că urmare a comiterii infracţiunii. Dar, în contextul abordării a astfel de surse despre calităţile şi însuşirile unei persoane concrete, trebuie să pornim de la concepţia ştiinţifică a urmelor infracţionale, care pot exista, după cum am mai menţionat, în formă de imagini mentale, formate în conştiinţa martorilor oculari, a victimelor şi altor persoane în rezultatul percepţiei vizuale, dar şi în formă de reflectări materiale a calităţilor şi însuşirilor respective. Ele apar obligatoriu ca efecte „colaterale şi nedorite de infractor, scopul principal fiind satisfacerea unor necesităţi, dorinţe, pasiuni însoţite de pricinuirea daunelor fizice, materiale, morale valorilor protejate de lege“6.

Urmele în cauză indica asupra formei, genului şi altor însuşiri ale obiectelor ce cad în orbita infracţiunii, la interacţiunea dintre ele şi nu pot exista în afara purtătorilor materiali şi imaginilor psihofiziologice din conştiinţa omului. Anume aceste urme, fiind purtători de informaţie despre evenimentul infracţional, contribuie la aflarea adevărului obiectiv în cauzele penale.

În literatura criminalistică de specialitate s-au făcut multiple încercari de a clasifica urmele în cauză: — după caracterul obiectului creator (urme de mâni, picioare, transport, efracţie etc); după condiţiile şi mecanismul de formare (urme de adâncime, de suprafaţă, urme statice, dinamice, locale, periferice ş.a.); după gradul de percepţie (urme vizibile, slab vizibile, latente)7.

Savantul rus V.A. Jbankov propune a diviza urmele materiale în funcţie de: a) însuşirile persoanei făptuitorului; b) varietăţii de interacţiune în cadrul formării urmelor; c) legătura urmei cu persoana făptuitorului. În calitate de criteriu principal în activitatea de căutare a autorului cu identitate necuoscută autorul în cauză evidenţiază urmele ce reflectă calităţile biologice, psihologice şi sociale ale persoanei suspectate8.

În opinia noastră şi legat de cele menţionate, urmele ce reflectă însuşirile biologice urmează a fi subdivizate în: morfologice (reflectă structura exterioară a corpului şi membrelor acestuia — urme de mâni, picioare, dinţi etc) şi urme cu substrat biologic (oglindesc componentele organismului — sânge, spermă, salivă, sudoare, produse ale activităţii vitale etc). Calităţile biologice se reflectă la fel în urme ce apar ca rezultat al manifestării funcţiilor psihologice (cărarea de paşi, vocea omului, scrisul, vorbirea orală, alte fenomene apărute ca urmare a acţiunilor criminale).

Urmele ce reflectă însuşirile psihologice ale infractorului nu pot fi percepute nemijlocit, dar pot fi relevate doar din analiza fenomenelor materiale (din analiza vorbirii în scris şi orale, din consecinţele comportamentale ş.a.). O importanţă deosebită în acest sens o are analiza modului de comitere a infracţiunii, în care se exteriorizează experienţa, deprinderile, cunoştinţele, trăsăturlie de carater ale făptuitorului.

Cercetătorul Ş.N.Haziev consideră că în scopul stabilirii autorului necunoscut al infracţiunii, în primul rând urmează să cunoaştem caracteristicile fizice generale (genul, vârsta, corpolenţa, naţionalitatea), după care să examinăm semnalmentele funcţionale, anatomice, patologice, profesionale şi însoţitoare9. Totodată, nu poate fi trecut cu vederea şi faptul că, la locul faptei frecvent se descoperă şi se ridică o multitudine de urme, o parte din care nu deţin nici o legătură cu fapta cercetată.

O notă particulară se întrevede în clasificarea făcută de criminaliştii germani. Astfel, de rând cu urmele autentice reale, lăsate de făptuitor, ei evidenţiază urme false apărute până şi după comiterea infracţiunii; urme simulative — lăsate special de făptuitor pentru a duce în eroare organele de urmărire penală. Totodată, printre cele autentice ei remarcă: situaţionale (poziţia întrerupătorului electric, a uşilor, ferestrelor, încuietorilor, storelor etc.); urme-obiecte — lucruri uitate sau lăsate de autorii infracţiunii (mucuri de ţigară, nasturi, lanterne ş.a.)10.

Destul de semnificativă sursă de informaţii cu semnificaţie criminalistică constituie uneltele infraţionale — element indispensabil al modului de comitere a infracţiunii. Însăşi unealta infracţiunii şi urmele localizate pe ea deţin caracteristici care indică asupra posesorului ei, profesiei acestuia.

Tot în această ordine de idei, trebuie spus că spaţiul şi timpul primează în comparaţie cu alte noţiuni cuprinse de obiectul de cunoaştere al criminalisticii. Dacă nu obţinem răspuns la întrebarea când şi unde concret a avut loc evenimentul infracţional, este foarte greu, uneori imposibil, de stabilit alte împrejurări ale infracţiunii. Şi dinpotrivă, într-un rând de cazuri, determinarea exactă a locului infracţiunii, indică direct asupra persoanelor implicate în fapta cercetată. Deci, factorul timpului influenţează semnificativ procesul reflectării infractorului şi a infracţiunii în mediul material. Cu cât mai semnificativ ne vom îndepărta de la momentul comiterii faptei, cu atât mai multe „amprente“ ale evenimentului respectiv vor dispărea sau se vor „şterge“ din memoria martorilor oculari şi a părţii vătămate.

Practica mărturiseşte că, în cele mai multe cazuri răspunsul la întrebarea cine a comis infracţiunea, se află, într-un fel sau altul, în albia obţinerii şi utilizării informaţiei privind persoana împotriva căreia aceasta s-a săvărşit. În cauzele cu privire la infracţiunile săvîrşite contra vieţii şi sănătăţii persoanei, o importanţă deosebită se acordă studierii victimei infracţiunii ca purtător diversificat de informaţie, deosebit de importantă din punctul de vedere al soluţionării sarcinilor de căutare. Prof. V.Obrazşov scrie, pe drept că, victima infracţiunii urmează a fi studiată, „mai întâi, ca personalitate şi subiect al diferitor relaţii (sfera activităţilor de muncă, viaţa cotidiană etc.); în al doilea rând, ca participant al procesului de creare a urmelor, ca obiect creator şi, totodată, primitor de urmă“11.

Studierea caracteristicilor făptuitorului oglindite în urmele şi obiectele din scena infracţiunii, serveşte bază pentru aprecierea caracteristicilor de grup, apartenenţa la o anumită clasă de obiecte, ceea ce permite a stipula „punctele de pornire“ în activitatea de căutare a persoanei suspectate. Se are în vedere mai multe raţionamente:

1) Unele date de anchetă (nume, loc de naştere, loc de trai, de muncă etc.) oferite de însuşi făptuitor sau coparticipanţi în prezenţa victimei sau a martorului ocular ori din alte surse;

2) Informaţii despre semnalmentele exterioare ale persoanei căutate în forma unor „portrete vorbite“;

3) Date faptice care permit a judeca despre forţa fizică, profeie, deprinderi, obişnuinţe, nivelul de cultură, pasiune ş.a.;

4) Urmele (în sensul traseologic îngust şi înţelesul medico-legal) lăsate de infractor. Aici se referă, întâi de toate, urmele de mâni, picioare, dinţi, încălţăminte, urme ale mijloacelor de transport, urme de spargere, sânge, spermă, salivă, sudoare şi alte fluide ale organismului uman, precum şi urmele de miros;

5) Informaţii despre lucrurile care aparţin infractorului, inclusiv uneletele cu care a fost comisă infracţiunea, mijloacele de transport utilizate etc.;

6) Urme care au apărut (sau ar fi putut să rămână) pe corpul, vestimentaţia, încălţămintea făptuitorului sau pe obiectele din preajmă în rezultatul săvîrşirii infracţiunii — deteriorări pe corp şi îmbrăcăminte, urme de sânge provenite de la victimă, microparticule de la configuraţia materială a locului faptei ş.a.;

7) Informaţii cu privire la acţiunile făptuitorului în scopul pregătirii către infracţiune, comiterii nemijlocite şi camuflării acesteia, ştergerii urmelor. Toate aceste urme, informaţii, date faptice, luate izolat dar mai ales în totalitatea lor, permit a elabora versiuni cu privire la cercul de persoane, printre care trebuie căutat infractorul (cunoscuţi, persoane apropiate victimei, persoane străine necunoscute victimei, minori, recidivişti, persoane alienate mental etc.), a planifica măsuri de căutare concrete, alteori ajută la stabilirea persoanei după modul specific de comitere a infracţiunii.

Trebuie aceptată şi poziţia acelor savanţi, care subliniază importanţa dobândirii de către ofiţerii de investigaţii şi de urmărire penală a cunoştinţelor despre dependenţele corelative dintre acţiunile făptuitorului şi configuraţia materială a ambiantei, în care s-au reflectat aceste activităţi, dintre însuşirile personalităţii şi condiţiile în care acestea s-au dezvoltat şi format, dintre însuşirile sociale, psihologice, biologice ale individului, precum şi proprietăţile dintre cele trei componente susindicate12.

Prima varietate de legătură dintre cele susindicate, se stabileşte cu ajutorul metodelor logice de cunoaştere. Astfel, în cazul descoperirii urmelor de spargere, având în vedere starea de fapt şi localizarea urmelor, se poate de judecat despre grupa vârstnică, capacităţile fizice şi înălţimea orientativă a făptuitorului. În cazul urmelor de încălţăminte putem stabili numărul infractorilor, talia aproximativă, genul, existenţa unor deficienţe fizice sau particularităţi ale încălţămintei ori ale plantei piciorului13 ş.a.

Al doilea tip de legătură se determină în baza legăturilor scoase în evidenţă dintre personalitate şi mediul în care aceasta a locuit şi s-a format. Astfel, s-a constatat că particularităţile vorbirii în scris şi orale ce se manifestă în abaterile de la limba literară naţională, poartă informaţie despre un anumit mediu, loc de formare a caracteristicilor lingvistice; analiza ritmicii vorbirii orale permite a diagnostica purtătorii de limbi străine, care vorbesc în limba română; caracteristicile timbrului vocii vorbitorului indică asupra naţionalităţii lui ş.a.

Prin urmare, se poate afirma că, rolul de bază în procesul stabilirii naturii şi stării obiectelor materiale legate de evenimentul infracţional (căruia, într-un anumit sens, îi aparţine şi infractorul) cu scopul de a obţine informaţie cu semnificaţie criminalistică, îl joacă caracteristicile diagnosticatoare. Acest lucru este legitim, deoarece la fundamentul metodei dialectice universale de cunoaştere stă gândirea abstractă, adică posibilitatea de a formula noţiuni şi a opera cu ele în formă de raţionamente. Acestea sunt înlesnite de faptul că, generalul, existent în însăşi realitatea obiectivă şi comun tuturor obiectelor se manifestă doar prin fenomene izolate, singulare. Unitatea şi legătura reciprocă a procesului diagnostic de cunoaştere şi de elaborare a versiunilor în vederea stabilirii persoanei făptuitorului se exprimă în natura şi conţinutul lor primar. Esenţa în cazul dat constă în studierea unui fapt, fenomen necunoscut în baza analizei şi examinării comparative cu informaţia relevantă determinată deja anterior de ştiinţă şi efectele activităţii practice.

Rezultatele diagnosticării criminalistice permit a formula presupuneri întemeiate ştiinţific. Astfel, despre unele caracteristici ale persoanei necunoscute, date în cautare pentru comiterea unei infracţiuni (apartenenţă de gen, profesie, vârstă, talie orientativă, semnalmente anatomice, funcţionale etc.) ne putem face închipuire, spre exemplu, după urmele depistate în cadrul cercetării la faţa locului — de mâni, picioare, încălţăminte, dinţi, fluide ale organismului uman etc. Şi această pentru că, sunt cunoscute dependenţele apartenenţei individului la o rasă, etnie, pe de o parte, şi componentele sângelui, tipurile şi varietăţile de desene papilare ale mânilor, picioarelor construcţia aparatului dental, mirosul — pe de altă parte.

Informaţia privind însuşirile de rasă, etnie, profesie, alte calităţi sociale se poate conţine în scrisul persoanei, vorbirea în scris, textele printate.

Relevarea, colectarea şi fixarea urmelor infracţiunii (infractorului) prezintă o garanţie fermă în depistarea şi reţinerea persoanei suspectate în comiterea infracţiunii, în realizarea unei cercetări obiective şi depline a tuturor circumstanţelor cauzei. Conţinutul informaţiei, desprinse din aceste activităţi este diversă şi depinde de genul infracţiunii, împrejurările descoperirii şi investigării ei.

De regulă, în cuprinsul informaţiilor sunt incluse date despre timpul, locul, motivul, modul săvărşirii infracţiunii, semnalmentele autorului necunoscut care a părăsit locul faptei, posibilele urme rămase pe corpul şi vestimentaţia lui, direcţiile de retragere a acestuia din acest loc, caracteristicile bunurilor furate şi altor urme ale infracţiunii.

Prin urmare, în concluzie la cele spuse, trebuie observat că, determinarea persoanei care a comis o infracţiune iminent este legată de soluţionarea unor sarcini de stabilirea a:

1) însuşirilor şi caracteristicilor biologice, psihologice, sociale ale persoanei;

2) anumitor calităţi şi semne ale uneltelor, instrumentelor ce s-au reflectat în urmele şi configuraţia locului faptei;

3) mecanismul infracţiunii, timpul, modul de comitere a faptei şi alte asemenea caracteristici oglindite în starea de fapt, unele obiecte şi urme izolate.

Bazele teoretice de soluţionare a astfel de sarcini ţin de tezele dialecticii materialiste privind individualitatea, modificările situaţionale şi totodată, unitatea materială a însuşirilor umane. Realizarea practică a acestor teze caracterizează tot procesul de descoperire şi cercetare al infracţiunilor, căutarea şi stabilirea persoanei vinovate în comitera infracţiunii.

Însă în astfel de cazuri, posibilităţi deosebite oferă efectuarea diverselor expertize judiciare14 şi constatări tehnico-ştiinţifice, legate de examinarea urmelor materiale şi ideale de natură umană, dar şi a altor reflectări ale persoanelor implicate în fapte penale. Tocmai astfel de forme de aplicare a cunoştinţelor specializate permit a studia multilateral şi profund însuşirile şi caracteristicile persoanei necunoscute după urmele materiale în scop de căutare, reţinere şi identificare ulterioară.