Arhitectura juridică a interferenţei funcţionale a principiului echităţii cu principiul legalităţii

Ion RUSU, doctorand, lector universitar (ORCID: 0000-0002-0574-0732)

Legal Architecture of Functional Interference of the Principle of Equity With the Principle of Legality This scientific approach includes an analytical analysis on the link between the principle of equity and the principle of legality made through the prism of the degree of doctrinal recognition and their legal validation, which consequently reflects the diversity of theoretical concepts on those principles. The legal non-recognition of the principles of legality and equity in the modernized Civil Code was the causal support to make a doctrinal inventory regarding the identification of those principles in the realization and defence of civil rights. The conceptual support of this study focused on identifying legal and doctrinal landmarks that validate the interference of these principles and which was detached from their functional aspects and legal inaccuracies that suppress the applicative substitution of the magistrate for situations when the law is obscure or generates unfair situations. The elucidation of the bridges (interconnections) between the principle of equity and the principle of legality allowed the appreciation of the applicative value of each principle in the realization and defence of civil rights and their position in the hierarchy of the system of fundamental principles of law in general and civil law in particular. Keywords: principle of equity, principle of legality, principle of proportionality, principle of reasonableness, principle of good faith, fundamental principles, supreme value, rule of law.

Acest demers ştiinţific cuprinde o analiză analitică asupra legăturii dintre principiul echităţii şi principiul legalităţii realizată prin prisma gradului de recunoaştere doctrinară şi validarea lor legală, ceea ce în consecinţă vine să reflecte şi diversitatea conceptelor teoretice asupra principiilor respective. Nerecunoaşterea legală a principiilor legalităţii şi a echităţii în Codul civil modernizat a constituit suportul cauzalistic de a face o inventariere doctrinară în privinţa identificării principiilor respective la realizarea şi apărarea drepturilor civile. Suportul conceptual al acestui studiu a fost axat pe identificarea reperelor legale şi doctrinare ce vin să valideze interferenţa acestor principii şi care a fost desprinsă din aspectele lor funcţionale şi inadvertenţele legale care le suprimă substituirea aplicativă a magistratului pentru situaţiile când legea este obscură sau generează unele situaţii inechitabile. Elucidarea punţilor (punctelor, reperelor) de legătură între principiul echităţii şi principiul legalităţii a permis aprecierea valorii aplicative a fiecărui principiu în parte la realizarea şi apărarea drepturilor civile şi stabilirea poziţiei acestora în ierarhia sistemului principiilor fundamentale ale dreptului în general şi a dreptului civil în special. Cuvinte cheie: principiul echităţii, principiul legalităţii, principiul proporţionalităţii, principiul rezonabilităţii, principiul bunei-credinţe, principiile fundamentale, dreptul la apărare.

1. Consideraţiuni introductive

Printre premizele care vin să asigure realizarea funcţiilor dreptului într-un stat de drept un loc important le revin principiilor fundamentale ce prin valoarea lor juridică şi influenţa conceptuală ţin să asigure o unitate sistematică a dreptului, expunându-şi totodată şi menirea de a configura reglementările legale la orientărilor fundamentale pentru a asigura acea coerenţă conceptuală a normelor juridice la valorile supreme ale statului.

Realizarea prezentului studiu asupra naturii juridice a principiului echităţii în raport cu principiul legalităţii a fost condiţionată de vidul legal şi analitic ce se conţine în legislaţia şi doctrina naţională, însă care spre regret au fost ignorate, atât de legiuitor, cât şi de mediul academic îndosind astfel de la orizontul aplicativ al jurisprudenţei naţionale cele mai importate cerinţe care ar asigura realizarea dreptului la un proces echitabil.

Lipsa unor reglementări legale proprii prin care s-ar valida autonomia conceptuală a principiului echităţii a contribuit la formarea unei atitudini neglijente din partea mediului academic, deoarece în tezaurul doctrinar naţional nu întâlnim careva studii detaliate asupra elucidării valenţelor juridice ale principiului respectiv.

Întrucât principiul echităţii prin valoarea sa conceptuală reprezintă substanţa dreptului, este inscuzabilă această modestie analitică de aşi rezerva contribuţia în privinţa abordării dimensiunilor juridice ale acestuia în derularea raporturilor juridice civile, deoarece exigenţele de conţinut ale principiului echităţii se afirmă în calitate de valoare supremă a statului care la rândul său constituie pilonul de bază a ordinii juridice pe care trebuie să se sprijine toate îndeletnicirile publice şi private.

Prin elucidarea interferenţei principiului echităţii cu principiul legalităţii se aduce în discuţie problema implementării dreptăţii în calitate de valoare supremă a statului1 la formarea raţiunii juridice a legiuitorului naţional cărui îi revine misiunea să configureze prevederile legale la unele exigenţe de proporţionalitate, rezonabilitate.

Deoarece potrivit unei opinii, se consideră, că: „proporţia este calitatea relaţiilor dintre persoane, care numai în măsura în care răspunde acestei exigenţe semnifică justiţia ca principiu“2, este evident că implementarea acestei exigenţe în conţinutul actelor legislative va asigura acel echilibru social între membrii societăţii şi va menţine o coexistenţă a drepturilor şi libertăţilor civile în scopul realizării binelui comun.

Abordarea problemei referitoare la interferenţa principiului echităţii cu principiul legalităţii în aparenţă creează impresia, că se pretinde de a se suprapune aspectele conceptule ale principiilor în cauză pentru a se face o delimitare între elementele definitorii ale acestora, însă potrivit obiectivelor propuse se intenţionează de a strămuta accentul pe aspectele funcţionale ale acestora pentru a stabili modul de afirmare în realizarea şi apărarea drepturilor civile, fapt ce ar traversa câmpul teoretic al acestei probleme şi ar da valoarea corespunzătoare interesului practic.

Chiar dacă în doctrina civilă principiul legalităţii nu şi-a dobândit o recunoaştere unitară3, totuşi în virtutea caracterului fundamental constatăm că acesta îşi extinde exigenţele în cadrul dobândirii, realizării şi apărării drepturilor civile, motiv pentru care caracterul legal al raporturilor juridice civile vine să le determine geometria juridică al efectelor pe care acestea le generează.

Pentru diluarea caracterului abstract al acestui deziderat, s-a mai pretins, să se identifice punctele de legătură între principiile respective în funcţie de modul de afirmare a acestora la realizarea şi apărarea drepturilor civile pentru a se încerca de determinat dimensiunile juridice de intervenţie în derularea raporturilor juridice civile şi a stabilirii poziţiei fiecăruia în ierarhia sistemului de principii fundamentale ale orânduirii juridice naţionale.

Analizând unele soluţii jurisprudenţiale care au fost menţinute până la Înalta Curte de Justiţie, am constatat că, aplicarea strictă a prevederilor legale de către magistraţi nu ating acel nivel de dreptate ce ar asigura echitatea distributivă a justiţiabililor, datorită faptului că, normele juridice competente să reglementeze raportule juridice litigioase sunt inechitabile prin esenţa lor, iar această inadvertenţă jurisprudenţială este încătuşată de principiul legalităţii4 consfinţit de art. 114 din Constituţia Republicii Moldova, conţinutul cărui prevede, că: „justiţia se înfăptuieşte în numele legii“5.

Prin urmare, aplicarea strictă a unei prevederi legale inechitabile, afectează din autoritatea lucrului judecat al actelor de dispoziţie ale instanţelor judecătoreşti, deoarece justiţiabilii simţindu-se nedreptăţiţi prin soluţiile date de către instanţele de judecată încearcă să se opună acestor nedreptăţi prin tergiversarea proceselor de executare şi realizarea cu rea-credinţă a unor drepturi şi obligaţiuni procesuale.

Faptul că, judecătorii sunt încătuşaţi funcţional de a face răstălmăciri a legilor inechitabile duce la adoptarea prin inerţie a unor soluţii inechitabile ce în aparenţă corespund legislaţiei iar potrivită circumstanţelor de fapt ale litigiului nu îndreptăţesc aşteptările justiţiabililor.

Prin urmare, astfel de situaţii jurisprudenţiale ştirbează din autoritatea puterii judecătoreşti şi a autorităţilor statale şi abilitatea de a contribui în limita atribuţiilor funcţionale la asigurarea protecţiei drepturilor şi intereselor ocrotite de lege, ceea ce în consecinţă diluează din gradul de accesibilitate a legislaţiei şi stârneşte un sentiment de neîncredere şi ură faţă de justiţie.

Insuficienţa studiilor şi a reglementărilor asupra acestor principii îndepărtează la practică aplicarea corespunzătoare a legislaţiei şi motivarea soluţiilor adoptate de către judecători alunecă de la sarcina primordială a justiţiei, transformând echitatea într-o „iluzie socială“ pe care cetăţenii acestui stat au trăit-o până în prezent nimerind în prăpastia disperării faţă de acea dreptate decorativă.

2. Valenţele juridice ale principiului legalităţii în dreptul civil

2.1. Preliminări

Printre principiile fundamentale proprii oricărui sistem de drept democratic un loc deosebit îi revine principiului legalităţii, care prin finalităţile sale juridice pretinde să se impună, atât raporturilor juridice de drept public, cât şi celor din domeniul privat, dobândind astfel calitatea unui suport formalist de identificare a limitelor de realizare a drepturilor subiective şi facilitând totodată posibilitatea cetăţenilor de a reacţiona prin mijloacele legale la restabilirea drepturilor vătămate sau a intereselor contestate.

Prin vocaţia sa analitică, principiul legalităţii se studiază în cadrul cursurilor de teorie generală a dreptului în calitate de principiu fundamental6, însă aceste teorii n-au putut fi configurate în mod corespunzător la alte ramuri de drept ce ar trebui să-şi ajusteze obiectul de studiu la acele orientări fundamentale pentru a preveni apariţia unor contradicţii între normele speciale şi cele constituţionale. Spre regret această situaţie este similară şi pentru doctrina civilă7, deoarece până la etapa actuală acest principiu n-a reuşit să-şi dobândească o recunoaştere analitică şi să-şi identifice importanţa sa pentru prevenirea diferitor controverse legale sau incidente procedurale.

Chiar dacă, principiul legalităţii nu se regăseşte în categoria principiilor legislaţiei civile, aceasta nu ar însemna că principiul în cauză evită de a îşi impune exigenţele sale în dezvoltarea relaţiilor sociale ce alcătuiesc obiectul de reglementare al dreptului civil.

Principiul legalităţii alături de alte principii fundamentale ale dreptului reprezintă unul dintre pilonii de bază pe care se sprijină cadrul legal al societăţilor cu aspiraţii democratice, prin valoarea sa conceptuală are menirea de a corseta ordinea juridică şi a configura ramurile de drept public şi drept privat la acele valori supreme ale statului.

Un motiv relevant care îndoseşte principiile fundamentale de la orizontul aplicativ în cadrul ramurilor de drept public şi drept privat, constă în incertitudinea analitică care s-a creat în literatura de specialitate, deoarece cu regret constatăm, că atât în doctrina naţională, cât şi în cea străină nu există o abordare uniformă8 în privinţa identificării principiilor fundamentale ce ar trebui să fie analizate prin prisma particularităţilor raporturilor juridice ale fiecărei ramuri de drept în parte.

Chiar dacă legiuitorul naţional după modernizarea Codului civil prin Legea nr. 133 din 15 noiembrie 2018 a modificat titlul marginar9 al articolului 1 şi a completat norma respectivă cu unele principii suplimentare, lesne se observă, că principiile respective nu şi-au găsit o validare legală în calitate de principii distincte a legislaţiei civile, iar această situaţie atrofiază aplicarea lor atât la realizarea drepturilor civile, cât şi la soluţionarea litigiilor ce ţin de restabilirea drepturilor lezate.

Pentru a acoperi acest vid analitic, la identificarea dimensiunilor juridice ale principiului legalităţii în cadrul dreptului civil s-a pretins de a se evidenţia două aspecte pe care le considerăm mai importante pentru afirmarea acestuia la derularea raporturilor juridice civile: primul se referă la extinderea principiului legalităţii în cadrul realizării drepturilor civile (lato sensu), iar cel de-al doilea, se va axa pe extinderea legalităţii la apărarea drepturilor subiective în calitate prerogativă desprinsă din conţinutul drepturilor subiective.

În unele surse doctrinare10 din perioada postbelică, principiul legalităţii era numit „principiul exercitării drepturilor civile numai în scopurile în vederea cărora au fost recunoscute de lege“, accepţiune care era reprodusă din contextul Decretului nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice.

Potrivit art. 1 al Decretului, se prevedea, că: „drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul de a se satisface interesele personale, materiale şi culturale, în acord cu interesul obştesc, potrivit legii şi regulilor de convieţuire socialistă“, fapt care confirmă extinderea influenţei principiului legalităţii asupra realizării drepturilor civile.

2.2. Afirmarea principiului legalităţii la dobândirea drepturilor civile

Focusarea abordărilor asupra principiului legalităţii în privinţa drepturilor subiective, a fost condiţionată de o cugetare originară a ilustrului prof., Mircea I. Manolescu, prin care susţinea, că: „umanizarea dreptului se face ea însuşi cu ajutorul conceptului de om şi cu ajutorul drepturilor, considerate ca concepte şi cunoscute sub numele de drepturi subiective, iar ştiinţa juridică a acestui moment, este o ştiinţă logică a conceptelor juridice care mai este numită o ştiinţă a drepturilor subiective“11.

Esenţa acestei aprecieri, nu se reducea numai la proiectarea unor aspecte a caracterului individualist al dreptului civil, unde locul principal î-i revine omului în calitate de realitate finală fără de care acest drept n-ar mai avea nici un sens, dar mai nuanţează şi unele aspecte de extindere a principiului legalităţii asupra drepturilor subiective care se desprind din elanul personal al titularilor. Mai mult ca atât, prin această apreciere autorul a reliefat şi cele mai importante elemente ale dreptului civil, fără de care acesta n-ar putea să-şi menţină autonomia conceptuală, deoarece în lipsa omului în calitatea de subiect principal n-am putea vorbi despre careva drepturi subiective, întrucât potrivit art. 23 din Codul civil, numai omul privit individual este titular de drepturi şi obligaţii civile, iar afirmarea acestuia în societate se realizează prin intermediul drepturilor şi obligaţiunilor civile.

Întrucât în literatura de specialitate12 autohtonă principiul legalităţii n-a fost recunoscut în calitate de principiu distinct al dreptului civil, însă în viziunea autorilor citaţi cu referire la art. 9 Cod civil al Republicii Moldova în redacţia Legii din 2002, se menţionează, că, principiul legalităţii contribuie la exercitarea drepturilor subiective, susţinând în acest sens, că „titularul trebuie să-şi exercite drepturile civile astfel încât acţiunile sale să nu contravină legii“13 opinie care reduce influenţa principiului legalităţii numai la exercitarea drepturilor civile, însă la practică se întâlnesc numeroase situaţii când principiul legalităţii este încălcat chiar şi la momentul dobândirii drepturilor subiective, ceea ce ne confirmă că acesta are un conţinut mai complex ce ar trebui să acopere totalitatea relaţiilor sociale care-i revin dreptului obiectiv spre reglementare.

Vorbind despre realizarea principiului legalităţii în cadrul drepturilor subiective, putem preciza, că valoarea acestei reguli fundamentale reprezintă suportul formalist al tuturor drepturilor subiective, deoarece majoritatea elementelor definitorii ale drepturilor subiective sunt axate pe omologarea legală ale acestora dar nicidecum pe suportul creativ.

Sub acest aspect, ţinem să precizăm, că principul legalităţii îşi extinde efectele sale asupra apariţiei acestei relaţii sociale care leagă de persoanele fizice şi juridice avantajele patrimoniale şi personal nepatrimoniale, însă temeiul real de apariţie al acestora îl reprezintă necesităţile vitale care valorifică disponibilitatea de drepturi respective, întrucât dreptul obiectiv nu poate crea drepturi subiective chiar dacă acestea se dobândesc în baza unui text de lege.

Apreciind opinia unor autori14 asupra esenţei juridice a dreptului subiectiv, putem scoate în relief unele aspecte referitoare la realizarea principiului legalităţii care derivă chiar din elementele definitorii ale dreptului subiectiv, însă aceste afirmaţii doctrinare, nu depăşesc dimensiunile juridice de afirmare a principiului legalităţii în dobîndirea drepturilor subiective, întrucât embrionul conceptual al acestora îl reprezintă totuşi emanaţiile personale ale titularului.

Pe lângă aceste forme de realizare a principiului legalităţii, în viziunea unor autori15 se susţine că, „exercitarea unui drept subiectiv de către titularul său se împlineşte un scop licit indiferent de natura lui“, ceea ce ar însemna că, principiul legalităţii pe lângă omologarea drepturilor subiective civile mai reprezintă şi un suport cauzalistic al disponibilităţii civile, ceea ce n-ar putea fi agreat, întrucât lipseşte acea doză de verosimilitate.

Interesul practic al principiului legalităţii în realizarea drepturilor subiective se exprimă sub următoarele forme: consfinţeşte existenţa interesului juridic, determină limitele de realizare a conduitei titularului dreptului subiectiv, şi ultima formă de intervenţie a principiului legalităţii constă în facilitarea realizării şi protejării drepturilor subiective.

Pornind de la prima formă de realizare a principiului legalităţii, ţinem să precizăm, că în literatura de specialitate acest aspect al dreptului subiectiv nu este reflectat uniform, deoarece majoritatea autorilor16 susţin că, „legea este izvorul principal ce generează apariţia dreptului subiectiv“, convingeri care sunt desprinse din cuprinsul textelor legale, însă în opinia17 revoluţionarului civilist, Istrate Micescu, această concepţie este combătută, susţinându-se, că: „legea poate dobândi calitatea unei surse formale ale dreptului subiectiv, dar nu poate crea drepturi subiective“, afirmaţie care diluează din caracterul legal al drepturilor subiective.

În stabilirea modului de intervenţie a principiului legalităţii la dobândirea drepturilor civile, v-om analiza art. 9 alin. (1) Cod civil al Republicii Moldova în redacţia Legii nr. 133 din 15 noiembrie 2018, conţinutul căruia prevede, că: „drepturile şi obligaţiile civile apar în temeiul legii, precum şi în baza actelor persoanelor fizice şi juridice care, deşi nu sunt prevăzute de lege, dau naştere la drepturi şi obligaţii civile, pornind de la principiile legislaţiei civile“18.

Cât priveşte precizarea, legiuitorului referitoare la dobândirea drepturilor civile care nu sunt prevăzute de legislaţie dar sunt întemeiate pe principiile legislaţiei civile, nu dispune de o acoperire legală, întrucât conţinutul art. 1 alin. (1) din Codul civil, nu cuprinde careva principii ce ar putea servi drept temei de validare a modului de dobândire a drepturilor civile.

Revenind la temeiul legal de apariţie a drepturilor civile, considerăm că legiuitorul nu a ţinut cont de temeiul real care generează apariţia drepturilor civile, întrucât existenţa unui text de lege care omologhează anumite drepturi civile nu poate să atribuie în patrimoniul persoanei careva drepturi civile, întrucât această legătură juridică între avantajul dobîndit şi titularul dreptului se datorează disponibilităţii acestuia. Cu titlu de motivaţie asupra acestei afirmaţii am putea apela la unele argumente întâlnite în doctrină19 prin care se susţine, că: „legea prin sine însăşi nu creează drepturi dar le constată existenţa validându-le accesibilitatea de realizare şi apărare a lor“, ceea ce ar însemna că sursa principală în dobândirea drepturilor subiective derivă din disponibilitatea persoanei de-aşi valorifica un anumit interes desprins din emanaţiile personale ale acesteia.

În această ordine de idei, s-ar prezuma că, principiul legalităţii îşi afirmă influenţa prin caracterul legitim al drepturilor subiective, iar cu titlu de confirmare ne poate servi elementele definitorii expuse în contextul unei noţiuni doctrinare20, prin care se precizează, că: “…..că în scopul valorificării unui interes personal, direct, născut şi actual, legitim şi juridic protejat“, punând astfel accentul pe valorificarea interesului personal şi recunoscut de legislaţie.

La rândul său, aceste elemente definitorii ale drepturilor subiective nu reflectă în mod corespunzător substanţa conceptuală a acestei entităţi juridice, deoarece prin precizarea „în scopul valorificării unui interes“ s-ar prezuma că, interesul n-a fost materializat şi rămâne la nivel de preocupare de a dobândi un avantaj patrimonial sau personal nepatrimonial.

Ţinând cont de faptul, că interesul poate fi interpretat în mai multe accepţiuni, adică în calitate de embrion conceptual al dreptului subiectiv21, sau în calitate de componentă structurală a principiului disponibilităţii ca stimulator al voinţei, considerăm că prin legitimarea acestuia ar fi prematur de a se vorbi despre existenţa unui drept subiectiv.

Prin urmare, chiar dacă această particularitate a drepturilor subiective n-a reuşit să-şi dobândească o recunoaştere unanimă în literatura de specialitate, totuşi legalitatea îşi menţine influenţa sa la configurarea conduitei persoanelor care pretind să dobândească un drept subiectiv, sau să-l realizeze, stabilind astfel dimensiunile juridice ale acestei disponibilităţi pentru a asigura acea armonie de coexistenţă, însă aceasta se referă la proporţionalitatea şi rezonabilitatea avantajelor în calitate de substanţa conceptuală a drepturilor subiective, exigenţă pe care legiuitorul cu cea mai mare preciziune trebuie s-o reflecte în cuprinsul normelor juridice pentru a menţine acel spirit de echitate.

În motivarea acestei cerinţe impuse cadrului legal, vom face referinţă la o opinie doctrinară, prin care se susţine, că: „izvoarele formale răspund la necesitatea imperioasă a preciziunii şi a siguranţei, dreptul trebuie să fie cunoscut pentru ca să putem şti pe ce putem conta, ce putem face şi ce nu putem face, şi aceasta nu se poate obţine decât prin existenţa unor autorităţi al căror rol este de a ne indica în formule apropriate care ne sunt drepturile şi îndatoririle“22.

Deci prin „imperioasa preciziune“ trebuie de înţeles că, normele juridice urmează a fi ajustate la acel spirit de echitate care ar reflecta proporţionalitatea avantajelor ce-i revin titularului dreptului subiectiv pentru a nu aduce atingere altor drepturi şi libertăţi civile.

Acest spirit de echitate este condiţionat de finalitatea dreptului, care se poate legitima la nivel constituţional, ca exemplu ne poate servi art. 1 alin. (2) din Legea Fundamentală a Germaniei, ce prevede că, „poporul german recunoaşte că drepturile omului, inviolabile şi inalienabile reprezintă baza fiecărei comunităţi, a păcii şi a justiţiei în lume“23, ceea ce ar însemna, că drepturile subiective constituind moneda juridică pe care dreptul obiectiv i-a atribuit-o persoanei în funcţie de statutul acesteia şi contribuţia sa pentru aşi putea menţine existenţa socială.

O garanţie originară în legitimarea existenţei drepturilor civile, o întâlnim în cuprinsul art. 1 alin. (3) din Legea Fundamentală a Germaniei, unde se menţionează, că: „drepturile fundamentale sunt obligatorii pentru puterea legislativă, puterea executivă şi cea judecătorească ca drept aplicabil în mod nemijlocit“24, fapt ce ne confirmă, că constituantul german cu brio a reuşit să legitimeze vocaţia reală a drepturilor fundamentale, instituindu-le celor trei puteri, îndatorirea funcţională în limita competenţelor care le revin conform obiectivelor instituţionale de a respecta cu stricteţe dimensiunile fundamentale ale dreptului omului.

Prin urmare, realizarea principiului legalităţii la dobândirea drepturilor civile nu trebuie abstractilizată, deoarece potrivit unei aprecieri a prof. francez, Francois Geny, se susţinea, că: „din lege ne vin fireşte drepturile, dar aceasta nu înseamnă că legea le creează şi nici că în afară de lege n-ar mai exista drept. Legea este o mică sursă — şi încă formală nu reală a dreptului, adică o sursă prin care regula juridică doar se exprimă şi atât“25.

Cu titlu de argument doctrinar ce ar justifica esenţa acestui caracter al drepturilor subiective am putea face referinţă la precizarea ilustrului civilist, George Plastara, care la delimitarea între bunuri şi drepturi ca elemente structurale ale patrimoniului susţinea, că: „dreptul este formula juridică, după care bunurile sunt atribuite unei persoane“26, însă dacă ajustăm această idee la materia drepturilor subiective putem preciza, că caracterul legal este acea formulă juridică ce vine să omologheze existenţa avantajelor patrimoniale şi personal-nepatrimoniale cuprinse în drepturile subiective.

2.3. Extinderea principiului legalităţii la apărarea drepturilor civile

2.3.1. Precizări conceptuale

Următorul aspect referitor la realizarea principiului legalităţii în cadrul dreptului civil se referă la modul în care exigenţele acestuia intervin la apărarea drepturilor civile, deoarece apărarea prin valoarea sa juridică constituie o prerogativă ce se desprinde din conţinutul acestuia şi este recunoscută în unanimitate de doctrină27.

După cum se susţine în doctrină28, că: „un drept nu are valoare decât dacă titularul lui are posibilitatea de al face respectat atunci când altcineva l-ar împiedica în exerciţiul său“, ceea ce ar însemna că, apărarea reprezintă un element intersec al drepturilor subiective, iar în lipsa acestei facultăţi, drepturile subiective ar deveni sterile generând după sine o instabilitate în derularea raporturilor juridice civile.

În literatura de specialitate rusească unii autori consideră că: „dreptul la apărare constituie o componentă structurală a drepturilor subiective ce se afirmă prin libertatea titularului de a apela la forţa coercitivă a statului pentru situaţiile când dreptul său i-a fost încălcat“29, opinie care-şi justifică motivaţiile invocate de autor, deoarece prin configurarea drepturilor naturale în drepturi subiective legiuitorul a pus la dispoziţia titularului prerogativa de a reacţiona prin mijloace legale la tulburările ce pot fi aduse drepturilor sale.

Într-o altă viziune din doctrina rusă, se susţine, că: „dreptul la apărare constituie un drept subiectiv distinct ce apare din momentul când titularului i sa încălcat un drept ocrotit de lege“30, opinie ce nu poate fi agreată deoarece argumentele expuse de autor contravin logicii juridice, întrucât este neverosimil prin vătămarea unui drept subiectiv să dobândeşti un alt drept subiectiv ce se referă la apărarea dreptului subiectiv vătămat şi care prin substanţa sa este constituit din mijloacele legale procesuale ce nu conţin nici un avantaj patrimonial sau personal nepatrimonial.

În viziunea unui autor român31, se susţinea, că: „nu este destul să existe un subiect, un obiect şi posibilitatea unui act al subiectului, pentru a constitui un drept din punct de vedere juridic, este necesar ca acest raport trebuie să fie conform legii, iar din moment ce actul persoanei nu este contrar legii, atunci legea îl ocroteşte, adică asigură exerciţiul său prin puterea publică împotriva acelora ce se împotrivesc exerciţiului său“.

Prin urmare, din cuprinsul acestei opinii, putem deduce că, legalitatea vine să determine orizontul juridic al relaţiilor ce apar între subiectele dreptului civil, iar din momentul când aceştia respectă limitele legale al efectelor actului juridic la care se angajează, legea le îndreptăţeşte facultatea de a se apără contra vătămărilor ce pot fi aduse drepturilor şi obligaţiilor izvorâte dintr-un act juridic legal.

În virtutea acestei constatări, lesne se observă, că principiul legalităţii prin aspectul său formalist vine să cenzureze conduita participaţilor la raporturile juridice civile, să le determine limitele juridice de exercitare a drepturilor şi executare a obligaţiilor garantându-le astfel acea protecţie juridică ce ar trebui acordată pentru situaţiile când sunt tulburate efectele actului juridic civil legal încheiat.

Întrucât drepturile subiective civile reprezintă materia primă a dreptului civil şi sunt modelate prin voinţa titularilor în limitele stabilite de legislaţie, este evident, că la exercitarea lor nu întotdeauna titularii îşi manifestă o conduită de bună-credinţă, iar prin depăşirea limitelor admisibile la exercitarea lor poate aduce atingere drepturilor sau libertăţilor civile ale altor persoane creând astfel o inechitate civilă care la rândul său ar genera apariţia unui litigiu.

Analizând diversitatea noţiunilor întâlnite în literatura de specialitate asupra drepturilor subiective, putem preciza că, majoritatea autorilor32 axează elementele definitorii ale acestei entităţi juridice pe dreptul obiectiv, care ne justifică că exigenţele legale pe care le invocă principiul legalităţii sunt desprinse din dreptul obiectiv ce la rândul său reprezintă un element definitoriu al drepturilor subiective, dar pentru exercitarea lor este necesar de respectat acea echitate distributivă ce n-ar aduce atingeri altor drepturi.

2.3.2. Principiul legalităţii — garanţie formalistă în apărarea drepturilor civile.

Al doilea aspect ce ţine de realizarea principiului legalităţii în cadrul derulării raporturilor civile se referă în apărarea drepturilor subiective, care la rândul său poate fi analizat sub aspect material şi aspect procedural, primul consemnează posibilităţile oferite de legislaţia materială de a reacţiona la vătămările aduse drepturilor subiective, iar cel de al doilea aspect se referă la conturarea mijloacelor legale şi procesuale necesare pentru revendicarea dreptului cu concursul instanţei de judecată sau într-o altă formă prevăzută de legislaţie.

Chiar dacă principiul legalităţii nu şi-a regăsit o validare legală în contextul art. 1 alin.(1) Cod civil în redacţia Legii nr. 133 din 15 noiembrie 2018, dar a validat un alt principiu ce ţine de „garantarea restabilirii persoanei în drepturile în care a fost lezată şi de apărare a lor de către organele de jurisdicţie competente33, principiu care ne confirmă, că în mod direct se realizează principiul legalităţii în asigurarea dreptului la apărare, deoarece printr-o prevedere legală se validează facultatea persoanelor de a reacţiona la vătămările aduse drepturilor civile, având la bază valorificarea unei echităţi corective.

O altă validare legală a exigenţelor echităţii distributive o putem extrage din cuprinsul art. 13 alin. (2) Cod civil în redacţia Legii nr. 133 din 15 noiembrie 2018, conţinutul cărui prevede, că: „în cazul abuzului de drept, instanţa de judecată, ţinînd cont de natura şi consecinţele acestuia, refuză titularului în apărarea dreptului subiectiv exercitat abuziv sau, după caz, îl obligă la încetarea exercitării abuzive“34.

Chiar dacă prin conţinutul acestei dispoziţii legale, nu se face referinţă asupra unei inechităţi, totuşi suportul conceptual al alineatului respectiv în profunzimea raţionamentelor juridice pe care le-a implementat legiuitorul, putem deduce validarea legală indirectă acelei echităţi corective, întrucât prin exercitarea abuzivă a unui drept se creează o inechitate pentru persoanele ale căror drepturi au fost atinse un urma manifestării relei-credinţe de către titularul dreptului exercitat.

Prin inerţia acestei inechităţi corective, art. 13 alin. (3) Cod civil, vine să-i valideze facultatea persoanei lezate în drept de aşi revendica dreptul lezat prin repararea prejudiciului cauzat, ceea ce ne justifică că, raţionamentul juridic al acestei dispoziţii legale vine să asigure înlăturarea unor dificultăţi ce pot fi analizate sub două aspecte: primul se referă la legitimarea dreptului de apărare, iar cel de-al doilea la înlăturarea unor consecinţe nefavorabile ce derivă din exercitarea neechitabilă a drepturilor civile.

Ţinând cont de faptul că, printre formele de apărare a drepturilor civile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. d) Cod civil în redacţia Legii nr. 133 din 15 noiembrie 2018, legiuitorul legitimează posibilitatea titularului dreptului vătămat de a solicita declararea nulităţii actului administrativ emis de către o autoritate publică, ceea ce ne confirmă, că legalitatea se manifestă sub două aspecte: primul se referă la validarea dreptului de apărare, iar cel de-al doilea este condiţionat de particularităţile de realizare a dreptului la apărare prin cenzurarea legală a actului administrativ supus contestării.

O altă ilustrare prin care s-ar justifica intervenţia principiului legalităţii în apărarea drepturilor subiective poate fi desprins din contextul art. 26 a Codului civil român, conţinutul căru-i prevede, că: „drepturile şi libertăţile civile ale persoanelor fizice, precum şi drepturile persoanelor juridice sunt ocrotite şi garantate de lege“35, însă din conţinutul lapidar al acestei dispoziţii legale trebuie de precizat, că legea nu poate realiza careva măsuri de ocrotire a drepturilor subiective, dar prin consemnarea dreptului la apărare ea pune la dispoziţia titularului dreptului subiectiv mijloacele legale corespunzătoare necesare pentru apărarea dreptului vătămat, ceea ce ar însemna, că contribuţia principiului legalităţii la apărarea drepturilor subiective se manifestă nu prin ocrotirea efectivă a acestora dar prin consemnarea procedeelor şi metodelor de apărare ce poate să le aleagă titularul dreptului lezat.

În loc de concluzii

Analizând dimensiunile principiului legalităţii în calitate de principiu fundamental, putem concluziona, că componentele structurale ale acestui principiu vin să se afirme în relaţiile sociale ca o constantă formalistă a dreptului ce are menirea de a asigura acea normalitate juridică de realizare a drepturilor civile, însă care spre regret astăzi legalitatea sub influenţele aspiraţiilor moderne şi-a diminuat din valoarea sa socială, devenind un şablon formalist de ajustare a legislaţiei naţionale la cea internaţională sau la legislaţia civilă a altor state europene.

Întrucât principiul legalităţii reprezentând geometria juridică de aliniere a conduitei persoanelor fizice şi juridice în cazul beneficierii de avantajele patrimoniale şi personal nepatrimoniale pe care titularii drepturilor subiective le-au dobândit sau pretind să le dobândească conform emanaţilor personale, n-ar trebui să absolutizăm caracterul legitim în privinţa apariţiei drepturilor subiective, deoarece necesităţile personale ale omului sunt axate pe condiţiile ce trebuie să-i asigure existenţa sa în societate şi nu derivă din rigiditatea normelor juridice.

Ţinând cont de faptul, că legile nu creează drepturi subiective dar le validează existenţa lor şi le determină limitele de extindere a drepturilor respective întru asigurarea coexistenţei acestora, este evident că la baza raţionamentelor juridice se află cerinţa de echitate care vine să asigure acea armonie socială condiţionată de realizarea exigenţelor principiului binelui comun, care şi reprezintă finalitatea întregului sistem de drept.

3. Repere doctrinare şi motivaţii legale ce justifică interferenţa principiului echităţii cu principiul legalităţii.

3.1. Preludiu conceptual

Faptul că legalitatea prin intermediul normelor juridice nu acoperă în mod corespunzător acea stare de normalitate în reglementarea relaţiilor sociale, constatare ce o putem deduce şi din realităţile jurisprudenţiale pentru cazurile când legea se aplică în mod corespunzător însă în consecinţă justiţiabilii nu sunt îndreptăţiţi în pretenţiile invocate, ne confirmă că, principiul legalităţii prin rigiditatea sa mai generează şi situaţii juridice inechitabile, fapt care judecătorii evită să pună în valoare liberul arbitru şi să se expună riscului de a da soluţii echitabile prin ignorarea unei prevederi legale injuste.

Sensibilitatea acestei probleme ridică numeroase întrebări în privinţa modului de aplicare a unei legi injuste, existenţa căreia se datorează legiuitorului ce n-a reuşit să aprecieze efectele sale pentru diferite situaţii ce ar crea un dezechilibru social, iar o astfel de situaţie îşi găseşte soluţia în alinierea tehnicii legislative la principiul echităţii şi promovarea acestuia în jurisprudenţa naţională pentru a asigura realizarea dreptului la un proces echitabil.

Portalis, care şi-a adus o contribuţie considerabilă la elaborarea Codului civil francez, în prin discursul preliminar în prezentarea proiectului de cod în faţa legislativului declara, că: „legiuitorii — au o misiune, aceea de a descoperi, cu preocuparea dreptăţii, raţiunii şi adevărului, ceea ce convine oamenilor pentru care se legiferează“, cugetare care ar trebui să reprezinte temelia tehnicii legislative pentru a se evita adoptarea unor legi inechitabile, precum şi de a facilita accesibilitatea lor potrivit necesităţilor oamenilor.

Precizarea lui Portalis referitoare la „preocuparea dreptăţii“ pune în prim plan spiritul echităţii al actelor normative ce ar trebui să prevaleze asupra tuturor principiilor activităţii legislative, indiferent din partea cărei fracţiuni parlamentare survine iniţiativa legislativă, deoarece această exigenţă constituie miezul tehnicii legislative şi numai prin implementarea în raţionamentele juridice spiritul echităţii şi a adevărului am putea asigura adoptarea de legi drepte şi accesibile destinatarilor.

Prin urmare, raţionamentele juridice ce sunt concepute în proiectele de legi, frecvent diluează din vocaţia principiului echităţii ce a stat la baza drepturilor naturale, iar această trufie legislativă derapează de la valorile fundamentale ce au menirea de a asigura coexistenţa indivizilor în societate şi a menţine pacea socială, iar cuprinsul legilor adoptate în fine vin să reflecte o echitate formală ce este degradată de la ideea principiului binelui comun care şi reprezintă finalitatea întregului sistem de drept36.

Pornind de la o opinie a unui autor francez prin care se susţine, că: „desfăşurând o activitate raţională, legiuitorul este obligat să descifreze sensul şi semnificaţiile principiilor, aşa încât să elimine contradicţiile şi ambiguităţile normelor juridice şi să le dea coerenţa necesară“37, constatăm că, tehnica legislativă naţională rămâne restantă la acest capitol, deoarece printre principiile activităţii de legiferare care sunt expuse la alin. (1) art. 3 din Legea nr. 100 cu privire la actele normative38 n-a fost recunoscută echitatea în calitate de principiu distinct, ceia ce prin valoarea sa juridică previne adversităţile aplicative ale actelor legislative în practică.

Prin urmare, nu în-zadar într-un studiu asupra crizei legii contemporane, autorul susţinea, că „printre principalele cauze ce duc la inflaţia legislaţiei este ignoranţa de către legiuitor a principiilor fundamentale ale dreptului“39, apreciere care-şi justifică oportunitatea şi pentru tehnica legislativă din Republica Moldova.

Echitatea ar trebui să-şi ocupe locul în capul mesei legiuitorului, deoarece majoritatea reformelor care au fost realizate în Republica Moldova nu şi-au atins scopurile scontate datorită faptului că cadrul legal n-a corespuns principiilor fundamentale a dreptului care urmau să asigure coerenţa şi ordonarea relaţiilor în domeniul vizat, precum şi n-au corespuns culturii juridice naţionale40.

Aşa dar, de pildă jurisconsultul german, Hachenburg, caracterizând spiritul noii legiuiri civile germane (Geist des bürgerlichen Gezetzbuchs) a precizat printre altele următoarele, că: „principiul echităţii pătrunde prin întregul cod civil, iar ca un corolar necesar al său, apare acea formulare generală a mai tuturor dispoziţiilor codului41.

Modestia doctrinară în rezervarea unor studii detaliate asupra principiului echităţii se datorează şi faptului, că în majoritatea codurilor civile acest principiu nu şi-a găsit o validare legală prin cuprinsul căreia s-ar contura exigenţele de conţinut şi s-ar stabili dimensiunile juridice de aplicare a echităţii în cadrul disponibilităţii materiale a drepturilor şi libertăţilor civile.

Acest vid legislativ uneori creează o falsă impresie asupra esenţei juridice a principiului echităţii, fapt pentru care unii autori42 î-l consideră ca valoare morală, ceea ce ar însemna respectarea drepturilor fiecăruia sau îndeplinirea îndatoririi de a da fiecăruia ceea ce merită, ar dobândi o interpretare iluzorie de către jurisprudenţă.

Faptul că legiuitorul român şi cel din Republica Moldova a evitat să-i contureze principiului echităţii o reglementare proprie prin care i s-ar legitima exigenţele de conţinut ne-ar putea crea o falsă impresie asupra inexistenţei unui astfel de principiu, sau asupra unei analogii legislative în privinţa justificării exigenţelor de conţinut, deoarece prin vocaţia sa acest principiu vine să-şi impună cerinţele sale la realizarea diferitor categorii de raporturi juridice civile şi se regăsesc în raţionamentele juridice ale dispoziţiilor legale din codul civil.

Chiar dacă esenţa principiului echităţii îşi marchează existenţa sa legală în contextul unor prevederi ale codului civil, sau a altor legi, constatăm, că atât în doctrina civilă din România, cât şi cea din Republica Moldova n-a fost agreată echitatea ca principiu distinct al dreptului civil, iar acest vid analitic a îndosit abordarea detaliată a principului echităţii, cu excepţia unor autori43 care-i recunosc calitatea de principiu distinct al dreptului civil, sau în viziunea altora44 acestei reguli generale î-i este atribuită interferenţa asupra materiei contractelor civile în raport cu alte entităţi juridice cum ar fi buna-credinţă.

Potrivit unei opinii45 din doctrina română prin care recunoaşte în mod indirect existenţa principiului echităţii, se susţine, că: „echitatea este cea ceea ce dă sens dreptului şi ceea ce permite rezolvarea paşnică sau prevenirea conflictelor sociale, adică este principiul înalt, imaterial şi relativ incognoscibil care dă consistenţa sistemului şi face din el o valoare distinctă de elemente sale componente“.

În viziunea autorului citat, echitatea poate să fie chiar un izvor tacit de drept. În litigiile arbitrale, pe baza convenţiei părţilor litigante, arbitrul poate aplica echitatea, pronunţând hotărâri obligatorii în baza unor principii de echitate care, la rigoare ar putea fi şi contra legem.

Pe lângă faptul, că efectele principiului echităţii sunt considerate ca izvoare tacite de drept, unii autori46 consideră, că: „obligaţiunea mai poate lua naştere pe cale de consecinţă a altui principiu de echitate, care opreşte ca cineva să realizeze un folos nemotivat ….., o îmbogăţire fără cauză“, ceea ce ar însemna, că echitatea prin exigenţele sale ar dobândi calitatea unei surse a obligaţiunilor civile.

Din contextul opiniei citate, lesne se observă, că autorul a extins influenţa principiului echităţii în calitate de sursă distinctă în apariţia obligaţiunilor civile, însă în realitate aceasta ar reprezenta o exigenţă în revendicarea echitabilă a unui drept de creanţă pentru a evita abuzul de drept şi a menţine echilibrul dintre avantajele ce derivă dintru raport juridic obligaţional.

Potrivit unei opinii din doctrina franceză47, se susţine, că: echitatea se manifestă sub două aspecte: obiectiv — denumind principiul exactei compensaţii cu implicarea egalităţii de tratament, — şi subiectiv, însemnând luarea în considerare a unei situaţii particulare, de regulă o slăbiciune a unei părţi contractante“.

Referindu-ne la prima formă de exprimare a echităţii în cadrul dreptului obiectiv, am putea menţiona că această modalitate de manifestare a echităţii vine să asigure previzibilitatea normelor juridice ca condiţie esenţială de fond a acestora care dă eficacitate dreptului şi vine să asigure realizarea principiului binelui comun.

În viziunea unui ilustru prof. român, Ion Deleanu se susţinea, că, „O regulă introdusă spontan în viaţa socială, de multe ori, poate fi mai dăunătoare decât însăşi lipsa acesteia. Motivul este unul banal, căci o normă care nu există nu poate antrena răspunderea juridică, pe când una care există, dar neînţeleasă cum s-ar cuveni, rămâne un mijloc perfid, oficializat de a face rău destinatarilor ei“48, însă obscuritatea normei nu acoperă toate situaţiile care ar afecta previzibilitatea normei juridice, deoarece cel mai grav49 credem că, este vicierea fondului prin inechitatea ei, întrucât o astfel de viciere afectează însăşi finalitatea întregului sistem de drept, declinând totodată şi autoritatea legislativului.

3.2. Corelaţia principiului legalităţii cu principiul echităţii în realizarea drepturilor civile

Legalitatea, reprezentând substratul formalist50 al dreptului, şi suportul principal de ordonare a relaţiilor sociale al cărui obiectiv este de a asigura acea stare de normalitate a relaţiilor sociale, este evident că acesteia îi revine rolul primordial întru menţinerea coexistenţei dintre drepturile civile şi a stăpâni pacea în societate.

Analizând opinia unui autor51 care consideră, că: „fundamentul dreptului subiectiv îl constituie atât dreptul obiectiv, al cărui rol poate fi discutat sub aspectul creării sau al recunoaşterii, sancţionării dreptului subiectiv, cât şi dreptul natural înţeles ca drept raţional“ putem concluziona, că prin substanţa sa conceptuală, această ambianţă dintre dreptul obiectiv şi dreptul natural, vine să ne valideze prin finalitatea lor acea legătură conceptuală între principiul legalităţii prescris de dreptul obiectiv şi principul echităţii care derivă din idealul dreptului natural.

Agreând parţial argumentele autorului sub rezerva, că dreptul obiectiv nu poate fi atribuit la fundamentul dreptului subiectiv, deoarece s-ar prezuma că, dobândirea oricărui drept subiectiv este condiţionată de suportul legal care-i omologhează existenţa, însă în realitate nucleul conceptual al drepturilor subiective îl reprezintă interesul materializat ce se afirmă prin avantajele patrimoniale sau personal nepatrimoniale pe care le beneficiază titularul, chiar dacă în unele situaţii formalismul prescris de legislaţie determină existenţa dreptului, spre exemplu: dobândirea dreptului de proprietate asupra unui imobil este legată de tabularea acestuia în registrul cadastral şi nu de actul juridic în temeiul cărui acesta a fost dobândit.

Ţinând cont de aprecierile date de jurisconsultul german, Hachenburg, care considera, că codul civil este împânzit de principiul echităţii, este evident, că raţionamentele juridice ce stau la baza legislaţiei civile trebuie să fie axate pe echitate pentru a asigura coexistenţa drepturilor civile, în caz contrar legea ar genera efecte nefavorabile pentru destinatari, iar în unele cazuri ar suscita invocarea excepţiilor de neconstituţionalitate pentru a fi cenzurată orientărilor fundamentale.

Afirmarea principiului echităţii în legislaţia civilă se realizează prin modul în care legiuitorul a reuşit să ajusteze prin imaginaţia sa acel echilibru la dobândirea drepturilor, realizarea acestora prin intermediul diferitor acte juridice şi stingerea lor prin efectul echitabil.

Potrivit unei aprecieri doctrinare se susţine, că: „Echitatea în contracte nu este luată în sens aristotelic de egalitate matematică, de egalitate perfectă între prestaţiuni contractuale. O astfel de egalitate este imposibilă în drept deoarece, în acest caz, contractul ar fi inutil. Nimeni nu ar mai contracta dacă ar şti, că primeşte o valoare exactă a celor ce dă, că nu realizează nici un beneficiu. Echitatea trebuie luată în sensul de echivalenţă între prestaţiunile contractuale, sau după cu se exprimă Fracois Geny: Echitatea trebuie luată în sensul unui echilibru al intereselor private în balanţă“52.

Deoarece drepturile subiective prin substanţa lor conceptuală derivă din emanaţiile personale ale omului, este evident că dobândirea, realizarea şi încetarea lor depinde de conduita subiectivă a titularului, iar pentru ca acesta să nu abuzeze de drepturile sale, legiuitorul prin art. 11 Cod civil în redacţia Legii nr. 133 a omologat în mod expres, ca principiu distinct „buna-credinţă“, care prin elementele sale definitorii consemnează următoarele aspecte structurale: corectitudinea, onestitatea şi luarea în cont a intereselor celeilalte părţi, componente ce prin esenţa lor juridică vin să asigure realizarea echitabilă a drepturilor civile.

O situaţie ce ar servi drept reper în menţinerea spiritului de echitate la realizarea drepturilor de creanţă se poate ilustra cu o reglementare vrednică de a fi preluată de legislaţia civilă naţională întru garantarea asigurării armoniei dintre avantajele pe care le pretind subiectele unui raport juridic obligaţional, deoarece după cum susţinea un radicalist prof. roman, Istrati Micescu, că dreptul civil este ştiinţa drepturilor subiective şi tehnica obligaţiilor.

O ilustrare relevantă acestei afirmaţii o putem extrage din cuprinsul alin. (1) art. 2 cap. 1 Cartea VI Codul civil olandez, conţinutul căru-i prevede, că: „creditorul şi debitorul trebuie să respecte rezonabilitatea şi echitatea cerinţelor ce derivă din relaţiile lor reciproce“53, reglementare care ne confirmă că, legiuitorul olandez a stabilit un reper legal axat pe echitate la care trebuie să fie aliniată la conduită părţilor.

Din contextul acestei prevederi, lesne se observă, că legiuitorul olandez a axat substanţa conceptuală a acestei reglementări pe două criterii legale: rezonabilitatea şi echitatea prestaţiilor ce le revin creditorului şi debitorului, care prin valoarea lor aplicativă lasă loc liberului arbitru al judecătorului de a aprecia potrivit împrejurărilor de fapt ale litigiului dacă subiectele raportului juridic obligaţional şi-au manifestat o atitudine corespunzătoare faţă de aceste criterii legale, care face obiectul unui alt principiu fundamental, cum ar fi buna-credinţă.

Prin urmare, o astfel de situaţie ne atestă, că respectarea bunei-credinţe a subiectelor raporturilor juridice obligaţionale nu întotdeauna îşi poate atinge efectele scontate, deoarece dacă subiectele raportului juridic obligaţional au un comportament diligent şi acţionează cu bună-credinţă, însă coraportorul dintre avantajele la care s-au angajat nu sunt rezonabile şi echitabile, diligenţa şi buna-credinţă a acestora se compromite prin inechitatea efectelor juridice ale raportului obligaţional.

Cât priveşte al doilea criteriu referitor la echitatea relaţiilor dintre creditor şi debitor prin esenţa sa juridică vine să cizeleze primul aspect al acestei reglementări, deoarece rezonabilitatea unui raport juridic obligaţional poate să existe numai în cazul când avantajele urmărite de subiecte sunt echitabile, iar ignorarea acestei cerinţe ar duce la un dezechilibru de prestaţii la care au pretins subiectele raportului juridic obligaţional, sau cel puţin unul dintre ele la momentul manifestării voinţei de a se antrena în această legătură juridică.

Cu toate că, echitatea reprezentând idealul unei norme juridice pe care legiuitorul trebuie s-o aducă la desăvârşire prin raţionamentele sale juridice, însă la practică se întâlnesc anumite situaţii când datorită unor circumstanţe obiective sau subiective, acest echilibru sau proporţionalitate al avantajelor contractuale nu poate fi respectat datorită naturii juridice a contractului, dobândind astfel calitatea unor excepţii admisibile pentru libertăţile şi emanaţiile personale ale omului. Cu titlu de ilustrare asupra excepţiei invocate ne poate servi contractul de donaţie, testamentul, jocurile de noroc şi pariuri, pe care legiuitorul conceptual le-a admis datorită libertăţii subiectului de a dispune de bunurile sale în timpul vieţii, sau pentru cauză de moarte.

Prin urmare, interferenţa principiului echităţii cu principiul legalităţii poate fi examinată sub două aspecte, primul aspect obiectiv poate fi desprins însăşi din esenţa normei juridice care vine să reglementeze raportul juridic obligaţional, iar cel de al doilea aspect — subiectiv se referă la atitudinea pe care şi-o manifestă titularii de drepturi subiective sau de obligaţiuni civile în conduita prezumată54 de buna-credinţă a subiectelor raportului juridic obligaţional care trebuie să fie ajustată la prevederile legale pentru a menţine acest echilibrul patrimonial.

Cu titlu de ilustrare ne poate servi prevederile art. 942 din Codul civil în redacţia Legii nr. 133 din 15 noiembrie 2018, conţinutul cărui impune părţilor din contractul de împrumut de a stabili o dobândă într-o măsură rezonabilă cu rata de refinanţare a Băncii Naţionale a Moldovei, reper legal care vine să valideze într-un mod indirect armonizarea raporturilor contractuale la exigenţele principiului echităţii pentru a nu permite creditorilor să abuzeze de caracterul adeziv şi să prevină prejudicierea sau falimentarea debitorului.

Deci prin urmare, acest reper legal consemnat de Codul civil în privinţa stabilirii cuantumului dobânzii contractuale are ca scop de a preveni stipularea sau menţinerea unor clauze neechitabile în contractele de creditare pentru a asigura acel echilibrul contractual şi a evita abuzul de prerogativele creditorului.

Prin urmare, din contextul acestei dispoziţii legale, lesne se observă că, legiuitorul a pretins de a pune în funcţiune exigenţele principiului legalităţii care vin să cenzureze raporturile juridice civile la o doză de echitate distributivă, rezervându-i totodată facultatea de a invoca nulitatea absolută a clauzelor care contravin cerinţelor legale, situaţie care ne ilustrează dublarea intensităţii principiului legalităţii în configurarea raporturilor contractuale la echitatea distributivă, iar în cazul ignorării acestei prescripţii să intervină acea echitate corectivă.

Pornind de la primul aspect, este evident că corelaţia între principiul echităţii şi principiul legalităţii derivă însăşi din conţinutul normei juridice, care potrivit exigenţelor de tehnică legislativă din majoritatea statelor cu tradiţii democratice, infiltrează în substratul conceptual al normelor juridice acea doză de echitate pentru a asigura eficacitatea acesteia şi a preveni dezechilibrul între drepturile civile.

O punte de legătură între aceste două principii poate fi dedusă din valoarea lor juridică care a fost recunoscută de doctrină55, deoarece atât principiul echităţii, cât şi principiul legalităţii au dobândit calitatea de principii fundamentale ale sistemului de drept naţional, însă acestea n-au reuşit să fie recunoscute în mod corespuzător de către legiuitor, fapt care şi îndoseşte valoarea lor aplicativă în raporturile juridice civile.

Esenţa principiului echităţii în materia obligaţiunilor civile mai poate fi desprinsă şi din suportul cauzalistic care stă la baza exercitării acţiunii pauliene, deoarece potrivit unei opinii doctrinare56, se consemnează, că „dacă acţiunea pauliană a fostă creată pe baza unui principiu de dreptate, nu se poate ca tocmai prin intentarea ei, să se contravină acestui principiu dar, tocmai aceasta s-ar întâmpla dacă condiţiunea fraudei n-ar fi cerută. Inechitatea în acest caz, ar fi cu mult mai mare, ar fi inadmisibilă“.

Sub acest aspect, ţinem să precizăm, că substanţa acţiunii pauliene (revocatorii) este axată pe echitatea corectivă (calificare aristotelică) ce a fost condiţionată de conduita debitorului manifestată cu rea-credinţă în scopul fraudării creditorului, iar la înlăturarea acestei fraude pauliene este necesar să se menţină spiritul de echitate pentru care această categorie de acţiune a fost instituită de către legiuitor.

Concluzii

Ajungând la finele acestei investigaţii am constatat, că atât principiul echităţii cât şi principiul legalităţii sunt constantele de bază a unui stat de drept, deoarece dominaţia legislativă asupra raporturilor juridice ce apar între persoanele fizice şi juridice trebuie să fie axată pe acea echitate socială, pentru a putea îndreptăţi autoritatea statului şi finalitatea dreptului în faţa membrilor societăţii.

Rezumând asupra aprecierilor şi constatărilor expuse supra şi analizând dimensiunile juridice ale principiului echităţii în raport cu principiul legalităţii considerăm că, legalitatea formală întruchipată în raţionamentele juridice pe care legiuitorul o expune în textele de lege nu conţine o suficientă doză de echitate ce ar face previzibilă şi accesibilă legea respectivă, fapt care ar fi mai favorabil pentru destinatari, ca o astfel de reglementare să nu vadă lumina zilei în scopul de a preveni unele nedreptăţi sociale.

Prin urmare, am putea conchide, că dacă principiul echităţii reprezintă esenţa dreptului, pe care trebuie să fie axat fondul tuturor normelor juridice, atunci principiul legalităţii, care reprezintă sursa formală a dreptului, trebuie să asimileze exigenţele de conţinut ale echităţii distributive şi celei corective pentru a pune în valoarea finalitatea dreptului.

Deoarece echitatea distributivă constituie măsura ideală de dobândire, realizare şi încetare a drepturilor subiective, ajungem la concluzia, că principiul echităţii ar trebui să constituie fundamentul tehnicei legislative în prevenirea elaborării unor acte normative inechitabile pentru a asigura coexistenţa drepturilor şi libertăţilor civile, constituind totodată şi etalon conceptual în executarea obligaţiunilor civile.

În virtutea acestei afirmaţii şi înlăturării vidului legal din cuprinsul unor texte de lege, cu titlu de lege ferenda considerăm necesar de a introduce în cuprinsul art. 1 din Codul civil al Republicii Moldova, principiul echităţii şi principiul legalităţii în calitate de principii de bază ale legislaţiei civile, ceea ce în consecinţă ulterior ar putea duce la omologarea analitică a acestor două principii şi la facilitarea implementării lor în jurisprudenţa naţională.

Ţinând cont, de o opinie a unui înrăit promotor al echităţii, care susţinea, că: „indiferent de perfecţiunea şi eficacitatea legilor sau a instituţiilor dacă acestea sunt neechitabile, atunci ele necesită de a fi reformate sau lichidate“, ne confirmă preeminenţa principiului echităţii asupra principiului legalităţii.

În scopul prevenii adoptării unor acte normative injuste sau inechitabile, cu titlu de lege ferenda, considerăm necesar ca în cuprinsul art. 3 alin. (1) din Legea nr. 100 cu privire la actele normative de a include în prima poziţie, principiul echităţii, modificare care-şi cerşeşte necesitatea pentru a alinia activitatea legislativă la adevăratul spirit al dreptăţii şi ar mai servi drept reper de bază pentru tehnica legislativă de a cenzura obiectul de reglementare al actelor normative prin prisma principiului echităţii.

Ţinând cont, că echitatea corectivă este principalul etalon în restabilirea şi apărarea drepturilor civile şi a intereselor ocrotite de lege, cu titlu de lege ferenda considerăm necesar de a substitui din cuprinsul art. 4 al CPC RM sintagma de „examinare justă“ cu sintagma „examinarea echitabilă“ deoarece aceasta ar putea descătuşa liberul arbitru al judecătorului de a răstălmăci unele prevederi legale neechitabile pentru satisfacerea efectivă şi echitabilă a solicitărilor invocate de justiţiabili.

În final am menţiona, că intervenţia excesivă a principiului legalităţii în tehnica legislativă prin conturarea unor prevederi ce potrivit condiţiilor sociale n-ar putea fi răstălmăcite în spiritul aplicării echitabile a legislaţiei, privite prin prisma unei aprecieri date de Henr D. Thoreau, care susţinea, că „legile în niciodată n-a făcut oamenii cât de cât mai echitabili şi din respectul faţă de legii chiar oamenii cinstiţi zilnic devin o armă a nedreptăţii“57 am crea un climat al nedreptăţii unde liberul arbitru al magistratului n-ar fi în stare să înlăture acea inechitate socială, iar în consecinţă această situaţie ar ştirba considerabil din finalitatea dreptului.