Aplicarea pedepsei la încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei în Republica Moldova

Gheorghe SULT, doctor în drept, conferenţiar universitar, Universitatea de Stat din Comrat
(ORCID: 0000-0002-5993-8250)

Application of the Penalty to the Conclusion of the Criminal Recognition Agreement in the Republic of Moldova The purpose of this paper is to contribute to the correct interpretation and application of the provisions of Article 80 of the Penal Code of the R. Moldova by the law enforcement bodies as well as to the elucidation of the essence of the institution of the agreement on the recognition of guilt and its effects both for justice and for offender. The academic novelty of the work is determined in particular by the novelty and importance of the institution of the agreement on the recognition of guilt. This paper attempts to answer to some of the issues that might arise in the application of the institution of the agreement on the recognition of guilt, as well as the application of the punishment in case of the conclusion of the agreement on the recognition of guilt. The applicative value of the paper is, in its turn, to explain all the important aspects of the subject in the analysis, the interpretation of the appropriate legal norms, the analysis of the law, which is to identify the solutions and to contribute to the interpretation and application of the analyzed norm in a correct manner, without causing legal errors in the application of those rules. Keywords: court, offense, criminal trial, prosecutor, court, agreement on the recognition of guilt

Scopul acestei lucrări este contribuirea la interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor art. 80 din Codul Penal al R. Moldova de către organele de aplicare a normelor de drept, cât şi la elucidarea atât a esenţei instituţiei acordului de recunoaştere a vinovăţiei, cât şi a efectelor acestuia pentru justiţie, şi pentru infractor.Noutatea ştiinţifică a lucrării este determinată î de noutatea şi importanţa instituţiei acordului de recunoaştere a vinovăţiei. În studiul efectuat au fost sintetizate cele mai recente opinii şi concepţii expuse în doctrină.În lucrarea respectivă s-a încercat să se dea răspuns la unele din problemele ce ar putea apărea la aplicarea instituţiei acordului de recunoaştere a vinovăţiei, precum şi la aplicarea pedepsei în cadrul încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei. Valoarea aplicativă a lucrării, la rândul său, constă în explicarea tuturor aspectelor esenţiale aferente subiectului în analiză, interpretarea normelor legale corespunzătoare, analiza ştiinţei dreptului, fapt care urmează să stabilească soluţiile şi să contribuie la interpretarea şi aplicarea normei analizate într-un mod corect, fără a genera erori judiciare în aplicarea normelor date. Cuvinte cheie: instanţa de judecată, procuror in fracţiune, proces penal, acord de recunoaştere a vinovăţiei.

Introducere. În contextul politicii penale promovate de Republica Moldova, fenomenul criminalităţii, evaluat în diverse forme, a atins practic toate straturile societăţii, destabilizând întregul sistem de valori, fapt care s-a reflectat afectiv asupra vieţii sociale şi chiar asupra întregii ordini de drept a statului. Protejarea intereselor persoanelor este de neconceput fără existenţa unui cadru juridic corespunzător pentru asigurarea protecţiei acestora şi a unei politici penale ferme a statului îndreptate spre dezrădăcinarea fenomenului infracţional. Privită din această perspectivă, instituţia pedepsei penale aplicate infractorului ocupă un loc aparte în ceea ce determină analizarea gradelor şi condiţiilor de reeducare a subiecţilor infracţiunilor, ca şi element nemijlocit în lupta contra criminalităţii.În acest context, este importantă relevarea circumstanţelor atenuante şi agravante, a motivelor ce au stat la baza infracţiunii, analiza personalităţii infractorului, evaluarea gradului prejudiciabil al faptei infracţionale săvîrşite. Aşadar, actualitatea temei investigate este determinată de necesitatea perfecţionării permanente a cadrului normativ vizând aprecierea juridică a faptelor infracţionale, în special prin prisma gradului prejudiciabil ale acestora, luându-se în calcul noile tendinţe dictate de politica penală internaţională şi experienţa de contracarare a criminalităţii în altor state.

Necesitatea studiului ştiinţific realizat este determinată de ineficienţa sistemului execuţional penal, care este caracterizată prin anumite lacune faţă de compartimentul executării diferenţiale a pedepsei penale în raport cu motivele şi scopurile urmărite de infractor la realizarea actului infracţional. În calitate de categorie aparte de circumstanţe cu caracter atenuant poate fi relatată şi recunoaşterea vinovăţiei în cadrul urmăririi penale sau investigaţiilor judiciare.

Cu toate că aceasta nu este expres prevăzută în lista de circumstanţe atenuante din Partea Generală a Codului penal al Republicii Moldova, aceasta reprezintă o asemenea circumstanţă datorită faptului că, pe de o parte, reprezintă un semn al autoevaluării şi autocondamnării sale de către infractor nemijlocit, iar pe de altă parte, implică un efort relativ redus din partea autorităţilor abilitate ale statului în sensul investigaţiei şi acumulării probelor suplimentare referitor la vinovăţia infractorului.Astfel, prezenta lucrare urmează să faciliteze procesul de interpretare a normelor de drept penal împreună cu cele de drept procesual penal, bunăoară şi să contribuie la individualizarea pedepsei şi la aplicarea corectă a sancţiunilor penale în cazurile de încheiere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei.

Metodologia abordării. La atingerea scopului şi obiectivelor propuse, la elaborarea lucrării vom recurge la metoda cercetării subiectului lucrării prin intermediul legislaţiei Republicii Moldova (RM), precum şi la analiza opiniilor ştiinţifice oferite publicului larg, prin publicare pe pagini web sau pe suport de hârtie sub formă de manuale, articole, note explicative.

Importanţa practică a acestei lucrări constă în faptul că ideile şi concluziile formulate în aceasta lucrare pot fi utilizate la interpretarea corectă al art.80 din Codul penal al Republicii Moldova (CP al RM), ele pot înlătura unele neclarităţi apărute în procesul de aplicare a acestor norme penale în practică, precum şi pot contribui la înţelegerea eficientă a literaturii ştiinţifice de specialitate, pot exclude unele interpretări contradictorii sau eronate, etc.

În contextul subiectului lucrării, încheierea acordului îşi are efectele sale pentru învinuit sau inculpat sub forma reducerii pedepsei aplicabile pentru fapta incriminată de o normă concretă din Partea Specială a Codului penal al RM.

Deci, referitor la acest fapt, legea penală naţională conţine doar următoarea prevedere: „în cazul în care persoana pusă sub învinuire încheie un acord de recunoaştere a vinovăţiei, iar instanţa de judecată acceptă acest acord, pedeapsa pentru infracţiunea imputată se reduce cu o treime din pedeapsa maximă prevăzută pentru această infracţiune“.

Norma juridico-penală citată este stipulată în art.80 CP al RM, făcând parte din Capitolul VIII al Codului întitulat „Individualizarea pedepselor“. Acest fapt semnifică că aplicarea pedepsei reduse în cazul încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei reprezintă una din consecinţele individualizării pedepsei.

Deci, referindu-ne la cercul de subiecţi faţă de care este aplicabilă prevederea art.80 CP al RM, este necesar de menţionat că acesta este unul limitat, norma nefiind una de aplicabilitate generală pentru persoanele care au comis fapte interzise de legea penală.

Art. 80 CP al RM este aplicabil exclusiv în cazul în care învinuitul/inculpatul a comis o infracţiune uşoară, mai puţin gravă sau gravă.

Deci, norma menţionată permite reducerea pedepsei în funcţie de caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei comise, pentru următoarele fapte:

• infracţiuni uşoare — faptele pentru care legea penală prevede în calitate de pedeapsă maximă pedeapsa închisorii pe un termen de până la 2 ani inclusiv.
• infracţiuni mai puţin grave — faptele pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen de până la 5 ani inclusiv.
• infracţiuni grave — faptele pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen de până la 12 ani inclusiv1.

Drept consecinţă, deducem că faţă de persoanele care au comis infracţiuni care se sancţionează cu pedeapsa închisorii al cărei maxim depăşeşte 12 ani (infracţiuni deosebit de grave), precum şi faţă de cele pentru care se aplică pedeapsa de detenţiune pe viaţă (infracţiuni excepţional de grave), norma art.80 CP al RM nu se aplică.

Dacă instanţa are în procedura sa mai multe cauze penale în privinţa mai multor persoane, dintre care, în unele au fost încheiate acorduri de recunoaştere a vinovăţiei, iar în altele nu se recomandă să se discute posibilitatea conexării lor într-o singură procedură şi examinării lor în procedură specială sau, respectiv, generală, pentru a se exclude pronunţarea mai multor sentinţe, care ar putea duce la înrăutăţirea situaţiei inculpatului.

Luând în considerare faptul că instanţa de judecată poate considera drept circumstanţe atenuante şi alte circumstanţe, neprevăzute la art.76 alin.(l) CP al RM2. Curtea Supremă de Justiţie recomandă instanţelor inferioare ca prezenţa acordului de recunoaştere a vinovăţiei să fie considerată ca şi circumstanţă atenuantă3.

Instanţa supremă susţine că la aplicarea art.80 CP al RM, în cazul în care instanţa acceptă acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi pedeapsa pentru infracţiunea imputată se reduce cu o treime din pedeapsa maximă prevăzută pentru această infracţiune, însă legea nu interzice aplicarea concomitentă şi a prevederilor art.79 şi art.90 CP al RM4. Deci, dacă în cadrul procesului de individualizare a pedepsei, instanţa constată existenţa unor asemeneacircumstanţe excepţionale care ar justifica aplicarea concomitent al art.79 şi art.80 CP al RM, instanţa le poate aplica fără îndoială.

În legea penală individualizarea pedepsei, ce urmează a fi stabilită pentru persoana vinovată de săvârşirea infracţiunii, este îndreptată spre atingerea scopurilor pedepsei, şi anume: restabilirea echităţii sociale, corectarea condamnatului, precum şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni din partea condamnaţilor (art.61 CP al RM). Criteriile generale de individualizare a pedepsei, în acest sens, stabilesc regulile de care trebuie să se conducă instanţa de judecată la aplicarea acesteia şi prescriu a stabili persoanei vinovate de săvârşirea unei infracţiuni o pedeapsă echitabilă în limitele fixate în Partea specială CP al RM.

Prin derogare, în cazul prezenţei anumitor circumstanţe excepţionale, sau a unui cumul de asemenea circumstanţe, care micşorează considerabil pericolul social al faptei sau al persoanei infractorului, pedeapsa prevăzută de sancţiunea normei Părţii speciale CP al RM, mai concret, categoria sau mărimea acesteia, poate deveni mult prea severă şi, respectiv, să nu corespundă cerinţelor echităţii, adică cerinţelor pedepsei echitabile. În asemenea cazuri, instanţa de judecată poate aplica o pedeapsă mai blândă decât cea stipulată de lege pentru infracţiunea respectivă.

Deci, aplicarea de către instanţa de judecată a pedepsei mai blânde decât cea prevăzută de sancţiunea normei legii penale, pentru comiterea unei infracţiuni concrete, este un mijloc acordat instanţei de judecată pentru o individualizare maximă a pedepsei penale.

În opinia unor autori5, această prevedere a legii constituie o abatere, o derogare de la criteriile generale de individualizare a pedepsei, şi anume, de la acea regulă, că persoanei vinovate de comiterea unei infracţiuni, i se aplică o pedeapsă, în limitele fixate în Partea specială a CP al RM, şi este stabilită pentru acele cazuri, când aplicarea chiar şi a unei pedepse minimale în limitele stabilite de lege, este prea aspră şi vădit neechitabilă. Drept urmare, norma prevăzută la art.79 CP al RM întruneşte cerinţele criteriului general de individualizare a pedepsei privind pedeapsa echitabilă.

În acest context din conţinutul normei date conchidem că o condiţie necesară pentru aplicarea pedepsei mai blânde decât cea prevăzută de lege, conform regulilor prevăzute în aceeaşi normă, constituie prezenţa în cauza penală a circumstanţelor excepţionale. Însă legislatorul nu ne explică noţiunea de „circumstanţe excepţionale“, stabilirea şi aprecierea acestora, lăsând pe seama instanţei de judecată. Legea nu include o listă în care să fie enumerate circumstanţele excepţionale, limitându-se doar la o formulare generală „circumstanţe excepţionale ale cauzei“, menţionând, doar că acestea trebuie să micşoreze esenţial gravitatea faptei şi consecinţele ei şi leagă circumstanţele excepţionale menţionate în norma cercetată, de aşa factori, cum sunt: scopul şi motivele faptei; rolul vinovatului în săvârşirea infracţiunii: „comportarea vinovatului în timpul şi după consumarea infracţiunii“; contribuirea activă a participantului unei infracţiuni săvârşite în grup la descoperirea acesteia;alte circumstanţe care micşorează esenţial gravitatea faptei şi a consecinţelor ei.

Actuala redacţie a art.79 CP al RM include doar o singură circumstanţă concretă, care în mod obligatoriu, indiferent de categoria infracţiunii comise, se consideră circumstanţă excepţională, şi anume — minoratul persoanei care a săvârşii infracţiunea.

În teoria dreptului penal, la fel, nu există o opinie unică ce ţine de noţiunea de „excepţionalitate“ a circumstanţelor, cât şi de „circumstanţe excepţionale“, adică nu există o opinie unică referitor la faptul care circumstanţe urmează a fi considerate ca fiind excepţionale, în cazul aplicării unei pedepse mai blânde decât cea prevăzută de lege.

Deci, savantul autohton S. Botnaru, A. Şavga, V. Grosu, M. Grama menţionează că prin „circumstanţe excepţionale ale cauzei“ poate fi considerată excepţională atât o circumstanţă atenuantă, cât şi o totalitate de asemenea circumstanţe6, însă această situaţie a fost actuală până la 24.05.2009, când a intrat în vigoare Legea Parlamentului RM nr.277 din 18.12.2008 pentru modificarea şi completarea CP al RM, prin care a fost exclus alin.(2) din art.79 CP al RM.

Savantul autohton I. Macari susţinea, că prin circumstanţe excepţionale ale cauzei trebuie de înţeles nu pur şi simplu o oarecare circumstanţă ce atenuează răspunderea penală, dar o totalitate de asemenea circumstanţe. Acestea pot fi indicate ori nu la ari.76 CP al RM. Important este ca circumstanţa sau grupa de circumstanţe atenuante, să reflecte, toate împreună, un grad mai redus de pericol social al faptei concrete şi al făptuitorului în comparaţie cu alte infracţiuni de acelaşi lip7. În opinia savantului S. Veliev, prin „circumstanţe excepţionale“, trebuie înţelese aşa circumstanţe ale cauzei, în virtutea cărora, un anumit caz concret iese din afara limitelor cazurilor obişnuite de acest gen8.

Astfel, analizând mai multe opinii ale diferiţilor savanţi, ajungem la concluzia că majoritatea autorilor evidenţiază că una din trăsăturile caracteristice distinctive ale circumstanţelor, ce urmează a fi recunoscute drept circumstanţe excepţionale în sensul ari.79 CP al RM este anume acel fapt, că într-un caz concret, se consideră excepţională o circumstanţă, sau o totalitate de circumstanţe, dacă aceasta/acestea micşorează esenţial gradul de pericol social al infracţiunii concrete comise şi a persoanei vinovatului, anume în comparaţie cu alte cazuri de comitere a infracţiunilor de acelaşi gen.

Unii autori9 nu sunt de acord cu aceasta, motivând prin faptul, că potrivit art.325 Codului procesual penal al RM, judecarea cauzei în primă instanţă se efectuează numai în privinţa persoanei puse sub învinuire şi numai în limitele învinuirii formulate în rechizitoriu, în acelaşi timp, conform art.384 alin.(4) CPP al RM10 instanţa îşi întemeiază sentinţa numai pe probele care au fost cercetate în şedinţa judiciară respectivă şi nu pe probele care au fost cercetate în alte şedinţe judiciare, examinate în baza altor învinuiri. Deci, nu putem compara influenţa circumstanţelor într-o cauză penală, cu influenţa lor pe altă cauză penală. Din aceste motive, instanţa de judecată la aplicarea pedepsei, inclusiv în baza ari.79 CP al RM când apreciază faptul dacă o circumstanţă sau alta, fie o totalitate de circumstanţe, sunt excepţionale, nu are dreptul să compare circumstanţele de pe cauza penală pe care o examinează, cu circumstanţele de pe alte cauze penale de comitere a infracţiunilor de acelaşi gen. În acelaşi timp, pentru ca prevederile unei norme de drept să fie aplicabile, sau propunerile făcute într-o lucrare ştiinţifică să poarte un caracter aplicativ, este necesar ca aceste prevederi sau propuneri să fie realizabile în practica judiciară.

Deci, este greu de închipuit, cum un judecător ar putea să dea apreciere anumitor circumstanţe ca fiind excepţionale, comparându-le cu aceleaşi circumstanţe care sunt prezente pe un alt caz penal de învinuire a unei alte persoane în săvârşirea unei infracţiuni de acelaşi gen şi cum judecătorul să motiveze această comparaţie în sentinţă. Din acest motiv, în opinia noastră, noţiunile date de autorii menţionaţi mai sus, ce definesc „circumstanţe excepţionale“, în partea comparării acestora cu alte cazuri de acelaşi gen, nu pot li utilizate de către instanţele de judecată la aplicarea pedepsei.

În doctrina dreptului penal, cât şi în practica judiciară, se duc discuţii privind înţelegerea naturii circumstanţelor excepţionale, care permit instanţei de a aplica o pedeapsă mai blândă decât cea prevăzută de lege în literatura de specialitate fiind recunoscute ca excepţionale diferite categorii de circumstanţe. Deci, unii autori considerau că în calitate de circumstanţe excepţionale pot fi recunoscute doar circumstanţe atenuante deosebite care nu sunt incluse în lista circumstanţelor atenuante prevăzute de legea penală11. Alţi autori consideră că, pentru aplicarea pedepsei mai blânde decât cea prevăzută de lege, nu este necesar de stabilit anumite circumstanţe atenuante deosebite şi că pot fi recunoscute drept excepţionale circumstanţele atenuante atât enumerate în lege, cât şi circumstanţele neincluse în această listă legală, însă care sunt recunoscute ca atenuând pedeapsa de către instanţa de judecată12. Esenţial este ca circumstanţele atenuante să atribuie cauzei penale aşa particularităţi şi trăsături, care vorbesc despre faptul că infracţiunea concretă se deosebeşte de alte infracţiuni tipice de acest gen.

Practica judiciară din ultimele decenii a susţinut anume această ultimă opinie, şi la aplicarea pedepsei mai blânde decât cea prevăzută de lege, ţinând cont atât de circumstanţele atenuante prevăzute de lege, cât şi de circumstanţele atenuante ce nu sunt stabilite în lista legală.

Studiind practica judiciară din RM, s-a constatat că instanţele judecătoreşti, aproape în toate cazurile, pun la baza aplicării art.79 CP al RM, aşa circumstanţe cum ar fi de exemplu: vârsta tânără sau înaintată, lipsa antecedentelor penale, caracteristica pozitivă de la locul de muncă şi/sau de trai, tragerea pentru prima dată la răspundere penală, recunoaşterea vinovăţiei, căinţa sinceră de cele comise, recuperarea benevolă a prejudiciului material cauzat prin infracţiune, starea şi condiţiile de viaţă a familiei inculpatului, prezenţa copiilor minori sau a persoanelor incapabile la întreţinere, pericolul social alfaptei comise, categoria infracţiunii comise, participarea la Marele Război pentru Apărarea Patriei, la războiul din Afganistan, sau la conflictul armat din Transnistria pentru apărarea integrităţii teritoriale a RM, împăcarea cu partea vătămată sau lipsa pretenţiilor din partea victimei şi/ sau a părţii vătămate13.

Totodată, la baza aplicării a aşa instituţii ale dreptului penal, cum sunt liberarea de răspundere penală şi liberarea de pedeapsă penală, instanţele judecătoreşti iau în consideraţie, în principiu, aceleaşi circumstanţe menţionate mai sus şi care, în esenţă, pe cazurile concrete respective, au aceeaşi valoare.

Pornind de la aceste constatări, putem opina că nu există o circumstanţă — regulă generală, de la care să existe o excepţie — circumstanţa excepţională, adică o circumstanţă ce ar constitui o abatere de la regula generală sau de la norma generală.

Totodată, la art.75 CP al RM legea penală prevede limitele generale ale aplicării pedepsei penale. În special este prevăzut că „persoanei recunoscute vinovate de săvârşirea unei infracţiunii ise aplică o pedeapsă echitabilă în limitele fixate în Partea specială a prezentului cod şi în strictă conformitate cu dispoziţiile Părţii generale a prezentului cod“14. În acelaşi timp, legislatorul ţine seama de faptul că, de regulă, la comiterea infracţiunii participă o singură persoană, persoana comite o singură infracţiune, persoana comite o infracţiune consumată, categoria şi cuantumul pedepsei-tip stabilite de legislator în Partea specială CP al RM corespunde pericolului social al infracţiunii-tip. Însă, cu toate acestea, la art.79-80 CP al RM, legislatorul a prevăzut şi anumite situaţii, circumstanţe, condiţii, în care pedeapsa penală urmează a fi aplicată într-un mod diferit, decât cel prevăzut de art.75 alin.(l) CP al RM. Deci, în opinia lansată în teoria dreptului penal, aceste metode de aplicare a pedepsei penale constituie nişte excepţii de la regula generală, menţionată în art.75 alin.(l) CP al RM.

În art.79 CP al RM, legiuitorul prevede trei modalităţi de aplicare a pedepsei, şi anume:aplicarea unei pedepse sub limita minimă, stabilită de legea penală pentru infracţiunea respectivă;aplicarea unei pedepse mai blânde, de altă categorie;posibilitatea instanţei de neaplicare a pedeapsei complementare obligatorii15.

Din acest motiv, în cazul aplicării pedepsei conform regulilor prevăzute la art.79 CP al RM, nu este corect să vorbim despre prezenţa anumitor circumstanţe excepţionale. În acest sens, putem vorbi doar despre gradul diferit de influenţă a circumstanţelor atenuante. În cauze penale diferite, pot să fie prezente aceleaşi circumstanţe atenuante, însă gradul influenţei lor în sensul reducerii pericolului social este diferit de la caz la caz. În cazul când anumite circumstanţe atenuante micşorează esenţial gravitatea faptei şi a consecinţelor ei, sau denotă despre contribuirea activă a participantului unei infracţiuni săvârşite în grup la descoperirea acesteia, atunci este temei de aplicare al art.79 CP al RM. Însă în cazurile când circumstanţele atenuante prezente în cauza penală concretă nu micşorează esenţial gravitatea faptei şi a consecinţelor ei, fie nu denotă despre contribuirea activă a participantului unei infracţiuni săvârşite în grup la descoperirea acesteia, atunci în asemenea caz circumstanţele atenuante au ca efect doar atenuarea pedepsei penale în limitele prevăzute de sancţiunea normei Părţii speciale din Codul Penal, ce stabileşte pedeapsa pentru infracţiunea respectivă.

În acest context, s-a propus să fie exclusă din art.79 alin.(l) CP al RM noţiunea de „circumstanţe excepţionale ale cauzei“, şi anume, adjectivul „excepţională“, fiindcă la aplicarea pedepsei se ia în consideraţie nu însăşi circumstanţa ca atare, ci trebuie să fie luat în consideraţie gradul diferit al influenţei al unui sau altui factor în cazul infracţiunii concrete. În acelaşi timp, se susţine că nu este excepţională însăşi circumstanţa, ce stă la baza aplicării pedepsei mai blânde decât cea prevăzută de lege, ci este excepţional anume modul de aplicare a pedepsei în comport cu regula generală de aplicare a pedepsei, stabilită la art.75 alin.(l) CP al RM16.

În opinia noastră, propunerea dată nu poate fi luată în consideraţie, or însăşi legiuitorul stipulează natura circumstanţelor excepţionale, care pot fi legate de: scopul şi motivele faptei; rolul vinovatului în săvârşirea infracţiunii; comportarea lui în timpul şi după consumarea infracţiunii; alte circumstanţe care micşorează esenţial gravitatea faptei şi a consecinţelor ei; contribuirea activă a participantului unei infracţiuni săvârşite în grup la descoperirea acesteia.

În concluzie, suntem de acord cu autorii menţionaţi în partea faptului inadmisibilităţii raportării oricărei circumstanţe atenuante la categoria de excepţionale, or chiar nici nu toate circumstanţele menţionate mai sus pot fi luate la aplicarea unei pedepse mai blânde decât cea prevăzută de lege. Caracterul de excepţie se va imprima circumstanţelor atenuante de rând, dacă în acestea circumstanţe au condus la scăderea considerabilă a gradului prejudiciabil al faptei, au contribuit la descoperirea unor alte fapte infracţionale sau în alt mod au contribuit la generarea convingerii instanţei că pentru reeducarea infractorului pedeapsa minimă specială din norma respectivă este prea aspră.

Nu este posibilă stabilirea unei liste exacte de circumstanţe, ce micşorează esenţial gravitatea faptei şi a consecinţelor ei, precum şi atestă despre contribuirea activă a participantului unei infracţiuni săvârşite în grup la descoperirea acesteia, deoarece orice circumstanţă, fie ea atenuantă, prevăzută la art. 76 alin. (l), fie este recunoscută ca fiind atenuantă în temeiul ari. 76 alin. (2) CP al RM, sau una care se referă la alte criterii de individualizare a pedepsei, nu poate avea un grad prestabilit de influenţă privind reducerea esenţială a pericolului social, dat fiind faptul că această influenţă trebuie să fie apreciată de către instanţa de judecatăîn parteîn fiecare caz concret.

Rezumând cele elucidate mai sus, menţionăm că în anumite conjuncturi situaţionale, când reducerea pedepsei maxime pentru infracţiunea incriminată nu aduce nici un beneficiu pentru învinuit/inculpat, instanţa poale recurge la aplicarea concomitentă a unei pedepse mai blânde sub una din formele menţionate. Mai mult ca atât, dacă instanţa constată pe lângă existenţa acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi alte circumstanţe excepţionale care reduc semnificativ gradul prejudiciabil al faptei comise, aceasta poate aplica o pedeapsă mai blândă decât cea prevăzută de lege. În fine, orice asemenea abordare a instanţei are la bază o apreciere exclusiv subiectivă, urmând a fi controlată prin mecanismul asigurării proporţionalităţii gradului prejudiciabil al faptei cu gravitatea pedepsei stabilite.

La stabilirea pedepsei pentru minori în baza acordului de recunoaştere a vinovăţiei, instanţa de judecată va ţine cont de prevederile art.70 alin.(3) CP al RM şi le va stabili termenul pedepsei din maximul sancţiunii, prevăzute de legea penală, reduse la jumătate, apoi va aplica prevederile ari.80 CP al RM. Astfel, maximul pedepsei redus la jumătate se va reduce cu o treime. În acest caz limita maximă a pedepsei se poate reduce sub limita minimă a acesteia stabilită de sancţiunea normei respective, fiind inevitabilă aplicarea art.79 CP al RM.

La stabilirea pedepsei minorilor în baza acordului de recunoaştere a vinovăţiei pentru pregătirea de infracţiune, instanţa de judecată, la fel, va aplica prevederile art.70 alin.(3) CP al RM şi le va reduce pedeapsa la jumătate din maximul ei, apoi o va reduce cu 1/3 şi rezultatul obţinut îl va reduce la jumătate (art.81 alin.(2) CP al RM).

La stabilirea pedepsei minorilor în baza acordului de recunoaştere a vinovăţiei pentrutentativă de infracţiune, se vor aplica aceleaşi reguli şi se va reţine că pedeapsa nu poate depăşi 3/4 din maximul celei mai aspre pedepse (art.81 alin.(3) CP al RM).

Interdicţiile din art. 34 CP al RM (recidiva) nu se aplică la săvârşirea infracţiunilor de către minori, şi pedeapsa se va stabili conform regulilor generale.

In cazul infracţiunilor uşoare şi/sau mai puţin grave, instanţa judecătorească este în drept să aplice prevederile art.54 (liberarea de răspundere penală a minorilor), art.55 (liberarea de răspundere penală cu tragerea la răspundere contravenţională), art.57 (liberarea de răspundere penală în legătură cu căinţa activă), art.58 (liberarea de răspundere penală în legătură cu schimbarea situaţiei) CP al RM.

Dacă drept urmare a aplicării beneficiilor acordului de recunoaştere a vinovăţiei, pedeapsa stabilită va fi sub limitele minime prevăzute la art.82 alin.(2) CP al RM, inculpatului i se va stabili pedeapsa ţinându-se cont de prevederile legale mai favorabile lui.

Luând în consideraţie cantitatea impunătoare de acorduri încheiate anual, aplicarea pedepselor în temeiul art.80 CP al RM este foarte răspândită.

De exemplu: Prin sentinţa Judecătoriei Floreşti din 02 decembrie 2011 în cadrul procedurii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, T.N, a fost condamnat în baza art. 287 alin. (3), cu aplicarea art. 80 CP al RM în baza art. 152 alin. (2) Iii. e). cu aplicarea art. 80 CP al RM, în baza art. 151 alin. (1) CP al RM, cu aplicarea art. 80 CP al RM în baza art. 186 alin. (2) lit. b). c). d) CP, cu aplicarea art. 80 CP al RM, conform art. 84 CP al RM, pentru concurs de infracţiuni, prin cumul parţial de pedepse, i-a fost stabilită pedeapsă definitivă de 5 ani închisoare, cu executarea în penitenciar de tip semiînchis, pentru multiple infracţiuni17.

Prin sentinţa Judecătoriei Străşeni din 18 ianuarie 2012 adoptată în cadrul procedurii acordului de recunoaştere a vinovăţiei. Ţ.A. a fost condamnat în baza art. 186 alin.(2) lit.b). c), d), art.80 CP al RM în baza art. 1921 alin.(2) lit. a), art.80 CP al RM în baza ari. 84 alin.(l) şi (4) CP al RM, pentru concurs de infracţiuni, prin cumulul parţial al pedepselor aplicate i-a fost adăugată parţial partea neexecutată a pedepsei fixate prin sentinţa Judecătoriei Criulcni din 27 mai 2011, definitiv fiindu-i stabilită pedeapsa de 9 ani închisoare, cu executarea în penitenciar de tip semiînehis. pentru multiple fapte18.

Prin sentinţa Judecătoriei Buiucani, mun. Chişinău din 11 iulie 2011, a fost condamnat în baza art. 27, 187 alin. (2) lit. e), f) CP al RM, prin aplicarea art. 79 CP al RM, la 4 ani închisoare, fără aplicarea amenzii. In baza art. 90 CP al RM, pedeapsa stabilită a fost suspendată condiţionat pe un termen de probă de 3 ani. Prima instanţă, acceptând acordul de recunoaştere a vinovăţiei a constatat că, I.S. la 16 iunie 2011 aproximativ la ora 22.40, fiind în stare de ebrietate şi aflându-se pe bd. Ştefan cel Mare în preajma casei nr. 171/1 din m. Chişinău, cu scopul sustragerii bunurilor altei persoane, s-a apropiat de M.A., căreia i-a aplicat o lovitură cu palma peste faţă şi i-a sustras deschis de la gât lanţul din aur în valoare de 3000 lei cu cruciuliţă din aur în valoare de 1000 lei, valoarea acestora constituind 4000 lei, care pentru partea vătămată, M.A., reprezintă un prejudiciu în proporţii considerabile, apoi a fugit de la locul comiterii infracţiunii, însă nu şi-a realizat acţiunile sale criminale până la capăt pe motiv că în acel moment a fost reţinut de CM al RM. Instanţa şi-a motivat decizia prin faptul că conform prevederilor art.80 CP al RM, în cazul în care persoana pusă sub învinuire încheie un acord de recunoaştere a vinovăţiei, iar instanţa acceptă acest acord, pedeapsa pentru infracţiunea incriminată se reduce cu o treime din pedeapsa maximă prevăzută pentru această infracţiune. Chiar dacă instanţa de fond şi cea de apel nu au făcut direct trimitere la art. 80 CP al RM ci la prevederile art. 79 CP al RM, însă propriu-zise calculele de rigoare au fost că din pedeapsa maximă prevăzută de lege pe art. 187 CP al RM — 6 ani închisoare au fost reduşi 2 ani, un an şi 6 luni şi restul până la 2 ani închisoare, prevăzuţi de lege (în limita pedepsei aplicate cu prevederile art. 80 CP al RM şi a art. 81 alin. 3 CP al RM cât şi art. 79 CP al RM)19.

Deci, recunoscându-şi vinovăţia şi cooperând cu organul de urmărire penală inculpatul a contat la o pedeapsă mai redusă decât cea pe care ar fi obţinut-o. În procesul de judecată a instanţei de fond, procurorul l-a asigurat pe inculpat cu o pedeapsă redusă potrivit art. 80 CP al RM, solicitând numirea pedepsei în baza art. 287 alin. (3) CP al RM cu aplicarea prevederilor art. 90 CP al RM şi suspendarea condiţionată a pedepsei cu termen de probă 2 ani. Astfel, instanţa de judecată a acceptat acordul încheiat şi a adoptat hotărârea sus-numită. Insă, examinând recursul procurorului, instanţa de apel a ignorat garanţiile legale ale inculpatului şi i-a numit acestuia pedeapsă reală legată cu închisoarea încălcând tranzacţia încheiată între procuror şi inculpat conform acordului de recunoaştere a vinovăţiei, lezând astfel esenţial drepturile ultimului la un proces echitabil20.

În contextul celor menţionate, evidenţiem că de multe ori se admit erori în cadrul aplicării normei art.80 CP al RM, acestea necesitând o abordare atentă, imparţială şi obiectivă pentru a fi remediate corespunzător prin intermediul instanţelor superioare.

Concluzii. Analizând cele cercetate în lucrarea dată, se poate de menţionat cu certitudine că recunoaşterea vinovăţiei este un subiect foarte complex şi controversat atât în sistemul de drept naţional, cât şi în alte sisteme de drept.

Soluţionarea cauzelor penale prin prisma acordului de recunoaştere a vinovăţiei este un proces cu mult mai complex decât pare la prima vedere.

În cadrul cercetării efectuate, s-a stabilit că prin introducerea acestei instituţii procesual penale, legiuitorul a urmărit rezolvarea următoarelor probleme esenţiale: economia de resurse umane şi materiale a organelor justiţiei la cercetarea, examinarea şi soluţionarea cauzelor penale uşoare şimai puţin grave; de a stimula învinuitul/inculpatul să colaboreze cu organele de urmărire şi cu ajutorul lui să demascheze alţi participanţi la infracţiune, descoperirea infracţiunii cu cheltuieli minime, stabilirea tuturor circumstanţelor cauzei penale, de a micşora perioada de timp de la momentul comiterii infracţiunii până la luarea unei decizii definitive pe cauza data, raţionalizarea procesului penal, de a face procesul cât mai rapid şi eficient.

Avantajele oferite de acord stabileşte ca acesta să fie un mijloc potrivit a dispunerea cauzelor penalela judecată.

În condiţiile unei reglementări judiciare şi stabilirii unor garanţii, această instituţie constituie o alternativă reală a procesului judiciar tradiţional şi consistentă cu cerinţele unei societăţi democratice care aduce beneficii atât inculpatului, cât şi procesului judiciar.

În lucrarea de faţă s-a încercat să se dea răspuns la unele din problemele care ar putea apărea la aplicarea instituţiei acordului de recunoaştere a vinovăţiei, cît şi la aplicarea pedepsei în cazul încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei.