Particularitățile răspunderii juridice penale ale membrilor Parlamentului

Andrei SMOCHINĂ, doctor habilitat în științe juridice, profesor universitar (ORCID: 0000-0002-9010-3489)
Mihnea Alexandru CERСHEZ, doctorand (ORCID: 0000-0003-1628-5584)

Particularities of the Criminal Legal Liability of the Members of the Parliament In the specialized literature the opinion that the parliamentarians are assimilated to the civil servants in the acceptance of the criminal law is attested and it is possible to employ their criminal responsibility for any crime that has as a qualified civil servant an active subject. The criminal activity of the parliamentarians presents some specificity generated by the special status held by the national elected officials but also by the complexity and diversity of the functions of the parliamentary function and, consequently, any analysis regarding the criminal responsibility of the parliamentarians must also relate to the particularities of the parliamentary activity. Keywords: constitutional liability, criminal liability, national elected officials, national interest, parliamentary immunity, discretionary power.

În literatura de specialitate se atestă opinia potrivit căreia parlamentarii sunt asimilați funcționarilor publici în accepțiunea legii penale și este posibilă angajarea răspunderii penale a acestora pentru orice infracțiune care are ca subiect activ calificat un funcționar public. Activitatea infracțională a parlamentarilor prezintă o oarecare specificitate generată de statutul special deținut de aleșii naționali dar și de complexitatea și diversitatea atribuțiilor funcției parlamentare și, pe cale de consecință, orice analiză privind răspunderea penală a parlamentarilor trebuie să se raporteze și la particularitățile activității parlamentare. Cuvinte cheie: răspundere constituțională, răspundere penală, aleși naționali, interes național, imunitate parlamentară, putere discreționară.

În România, anul 1989 marchează renașterea și totodată fundamentul consolidării parlamentarismului românesc. Parlamentul României și-a recâștigat rolul și locul pe deplin meritat în sistemul politico-administrativ al țării, fiindu-i recunoscute atât calitatea de organ reprezentativ suprem al poporului român, dar și prerogativa de unică autoritate legiuitoare a țării, aspecte care evidențiază importanța instituției în sfera autorităților publice românești dar și responsabilitatea membrilor săi, în condițiile în care aceștia dețin un mandat reprezentativ în serviciul tuturor cetățenilor României, fără nicio descriminare.1

Conform art. 61 alin. (1) din Constituția României, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării și potrivit dispozițiilor art. 69, în exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciul poporului.2

Prestigiul funcției parlamentare reclamă o anumită conduită din partea parlamentarilor, senatorii și deputații membrii ai Parlamentului României, titulari ai unei înalte demnități publice, exercită în numele și în interesul poporului român suveranitatea națională.3

Parlamentarii, conform dispozițiilor art. 62 alin. (1) din Constituția României dobândesc mandatul urmarea votului exprimat de corpul electoral național, în mod liber, secret, egal și direct, ceea ce confirmă statutul lor de aleși naționali. Mandatul cu care sunt învestiți aleșii naționali este unul de maximă generalitate, parlamentarii, în exercitarea suveranității naționale, în interesul poporului român, dispun, prin instrumentul legiferării, de o competență generală sub aspect material și teritorial, bucurându-se de prerogativa de a adopta acte normative cu putere de lege, hotărâri sau moțiuni, în toate domeniile de activitate de interes național, cu efecte pe întreg teritoriul țării.4

În vederea valorificării prerogativelor recunoscute de lege, parlamentarii se supun doar Constituției României, legilor în vigoare dar și interesului general, având drept garanție instituția imunității parlamentare, menită să îl protejeze de răspundere juridică pentru voturile și pentru opțiunile politice exprimate.

Scopul și conținutul imunității parlamentare sunt consacrate în legislație și analizate într-o manieră unitară în doctrina juridică. Constituția României reglementează prin dispozițiile art. 72 cu denumirea marginală ,,Imunitatea parlamentară“, regimul imunității parlamentare, stipulând în alin. (1) lipsa răspunderii juridice a parlamentarilor pentru voturile și opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului și consacrând în alin. (2) și (3) imunitatea de procedură a parlamentarilor, în ceea ce privește actele ce vizează reținerea, arestarea și percheziția.5

Dispozițiile constituționale consacră astfel cele două forme ale imunității parlamentarilor: iresponsabilitatea, respectiv lipsa răspunderii juridice pentru opiniile politice și pentru votul exprimat în exercitarea mandatului și inviolabilitatea o veritabilă imunitate de procedură care împiedică sau, după caz, întârzie luarea unor măsuri procesuale precum reținerea, arestarea și percheziția în ipoteza declanșării urmăririi penale, în scopul protejării parlamentarilor împotriva unor măsuri sau acțiuni abuzive dispuse de către organele judiciare. În ceea ce privește inviolabilitatea sau imunitatea de procedură, trebuie precizat că această formă a imunității nu apără parlamentarii de răspunderea penală, dar le asigură o protecție cu caracter special, prin condiționarea realizării unor acte procesuale penale precum reținerea, arestarea preventivă sau arestarea la domiciliu, percheziția corporală sau domiciliară de obținerea încuviințării Camerei din care aceștia fac parte, dar și de garanția oferită legislativului că parlamentarii vizați și-au exprimat punctul de vedere raportat la acuzațiile formulate.6

Inviolabilitatea nu reprezintă astfel un impediment pentru începerea urmăririi penale față de parlamantari, pentru realizarea actelor de procedură precum audierea parlamentarilor sau a altor persoane, confruntarea parlamentarului cu diferite persoane sau pentru trimiterea în judecată a parlamentarilor de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție pentru faptele penale care nu au legătură cu voturile sau opiniile politice exprimate.

Constituția României prin dispozițiile art. 72 alin. (2) conferă Parlamentului o putere discreționară, Camera sesizată având facultatea de a decide în sensul admiterii sau respingerii cererii privind reținerea, arestarea sau percheziția parlamentarului, plenul Camerei analizând dacă măsura solicitată este serioasă, întemeindu-se pe fapte derterminate și dacă este loială, respectiv să nu fie determinată de motive politice. Camera, analizând cererea privind reținerea, arestarea sau percheziția parlamentarului, nu are posibilitatea de a se pronunța asupra calificării juridice sau asupra temeiniciei acuzării, întrucât ar leza astfel independența puterii judecătorești. Acordul Camerei este necesar pentru fiecare faptă pentru care parlamentarul este învinuit și trebuie să fie expres, adică trebuie să fie acordat pentru fiecare act procesual în parte, nefiind admisibilă o încuviințare redactată în termeni generali, care să permită efectuarea discreționară de către organele de anchetă a actelor procesuale dintre cele menționate în dispoziția constituțională.7

Conform dispozițiilor art. 72 din Constituția României, urmărirea și trimiterea în judecată se face de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar competența de judecată revine Înaltei Curți de Casație și Justiție. Potrivit ultimului aliniat al art. 72 din legea fundamentală ,,în caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri“.8

Activitatea infracțională a parlamentarilor prezintă o oarecare specificitate generată de statutul special deținut de aleșii naționali dar și de complexitatea și diversitatea atribuțiilor funcției parlamentare și, pe cale de consecință, orice analiză privind răspunderea penală a parlamentarilor trebuie să se raporteze și la particularitățile activității parlamentare.

Senatorii și deputații sunt organe unipersonale învestite, în virtutea legii, cu competențe proprii care le permite să emită acte juridice cu caracter unilateral generatoare de efecte. Singura activitate de serviciu a parlamentarilor care ar putea îmbrăca forma ilicitului penal, vizează exprimarea votului, acea manifestare de voință care concură, alături de manifestările de voință ale colegilor parlamentari, la realizarea unei voințe juridice unice — aceea a Parlamentului care se materializează în adoptarea legilor, hotărârilor sau moțiunilor. Din această perspectivă, nu putem vorbi de angajarea răspunderii penale a parlamentarilor pentru modul în care aceștia își exprimă votul, întrucât libertatea exercitării mandatului reclamă și libertatea exprimării votului care, așa cum am precizat anterior, se bucură de protecția imunității absolute instituită prin dispozițiile art. 72 alin. (1) din Constituția României.9

Parlamentarii fiind asimilați funcționarilor publici în accepțiunea legii penale este posibilă angajarea răspunderii penale a acestora pentru orice infracțiune care are ca subiect activ

calificat un funcționar public. Raportat la dispozițiile art. 175 Cod penal, text care tratează noțiunea de funcționar, parlamentarul poate fi încadrat în sintagma de funcționar public consacrată prin dispozițiile art. 175 alin. (1) lit. a), fiind ,,persoana care, cu titlu temporar, cu o remunerație exercită atribuții și responsabilități stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative“.10 Parlamentarul este așadar acea persoană care, în temeiul unui mandat cu caracter temporar și în schimbul unei remunerații denumită îndemnizație parlamentară, își exercită toate atribuțiile consacrate prin Constituția României și prin alte acte normative, în vederea realizării prerogativelor forului legislativ.

În ceea ce privește sfera infracțiunilor săvârșite de către parlamentari se remarcă nivelul ridicat de incidență al infracțiunilor de corupție consacrate prin dispozițiile art. 289-292 Cod penal și a celor asimilate acestora, incriminate prin dispozițiile Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție.11 În ceea ce privește infracțiunile de corupție, se remarcă preponderența infracțiunilor de luare de mită și traficul de influență, urmate de darea de mită sau cumpărarea de influență.

Infracțiunile de corupție incriminate de Codul penal, deși răspund necesității ocrotirii valorilor sociale constând în buna desfășurare a activității de serviciu, legiuitorul a înțeles să incrimineze și o serie de fapte asimilate infracțiunilor de corupție, apreciind că relațiile sociale privind realizarea prerogativelor de serviciu pot fi astfel mai bine apărate, raportat la natura și diversitatea atribuțiilor ce implică realizarea serviciului public dar și sensul larg al conceptului de funcționar public în accepțiunea legii penale.

Infracțiunile de serviciu precum abuzul în serviciu incriminat prin dispozițiile art. 297 Cod penal, prezintă o serie de particularități atunci când alesul național are calitatea de subiect activ al infracțiunii.12 Abuzul în serviciu constă în ,,fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică. Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, îngrădeşte exercitarea unui drept al unei persoane ori creează pentru aceasta o situaţie de inferioritate pe temei de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenenţă politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA.13

Senatorii și deputații, raportat la elementul material al laturii obiective care vizează modalitatea de realizare a activității infracționale, nu pot realiza elementul material al laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu în forma prevăzută de art. 297 alin. (1) Cod penal, întrucât aceștia nu au competența legală de a emite acte juridice cu caracter unilateral, care să producă consecințe juridice și prin a căror neîndeplinire sau îndeplinire defectuoasă să cauzeze o pagubă sau o vătămare intereselor legitime sau drepturilor unei persoane fizice sau juridice. De altfel, exprimarea votului în cadrul ședințelor de plen ale celor două Camere sau în cadrul comisiilor de specialitate reprezintă singura atribuție a deputaților și senatorilor la nivelul instituției Parlamentului producătoare de consecințe juridice, atribuție cu privire la care este imposibilă angajarea răspunderii penale a parlamentarilor, raportat la intervenția imunității parlamentare.

Toate celelalte activități care intră în sfera atribuțiilor parlamentarilor și care se realizează în cadrul Parlamentului, colectiv sau individual, precum interpelări, întrebări, declarații politice, sesizarea Curții Constituționale, inițierea și susținerea unor proiecte de acte normative, solicitări privind întrunirea în sesiuni extraordinare a Camerelor, dreptul de a cere punerea sub urmărire penală a membrilor Guvernului sau de a cere suspendarea din funcție ori punerea sub acuzare a Președintelui României, au un real caracter politic nesusceptibile de a genera consecințe juridice și, pe cale de consecință, nu pot realiza elementul material al laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu în forma prevăzută de art. 297 alin. (1) Cod penal.14

Cu toate acestea, parlamentarii desemnați în funcții de conducere în cadrul Parlamentului și care potrivit Regulamentelor celor două Camere exercită atribuții de execuție, în virtutea cărora pot emite acte administrative de autoritate generatoare de consecințe juridice și care pot îndeplini alte acte producătoare de consecințe juridice prevăzute în norma de incriminare, pot realiza elementul material al laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu în forma prevăzută de art. 297 alin. (1) Cod penal.

În sfera prerogativelor mandatului intră și realizarea, în mod transparent, a atribuțiilor parlamentare consacrate în Constituția României dar și în Regulamentele celor două Camere. Deputații și senatorii, exercitând prerogativa de putere publică, au obligația declarării averii și a intereselor personale pentru a asigura astfel transparența, corectitudinea și imparțialitatea realizării sarcinilor de serviciu care le incumbă.

În acest sens sunt dispozițiile Legii nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice15 și ale Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, republicată.16 Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice incriminează prin dispozițiile art. 28 infracțiunea de fals în declarații fapta persoanelor care, cu intenție, depun declarații de avere sau declarații de interese care nu corespund adevărului care se pedepsește potrivit Codului penal reprezintă garanția respectării acestei obligații.17

Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor statuază prin dispozițiile art. 37 în sensul că drepturile și obligațiile deputaților și senatorilor care le inhumbă în virtutea funcției parlamentare trebuie să fie ,,adaptate în mod corespunzător naturii și formelor specifice acestei activități de teritoriu“ raportat la obligația legală a parlamentarilor de a menține un dialog permanent cu cetățenii pe care îi reprezintă și de a depune toate diligențele în vederea soluționării problemelor acestora care intră în sfera propriilor atribuții, conform legii și interesului general.18 Din perspectiva acestei modalități de realizare a mandatului, putem identifica o serie de infracțiuni ce pot fi săvârșite de către parlamentari în legătură cu exercitarea atribuțiilor în cadrul birourilor parlamentare teritoriale din circumscripția electorală, infracțiuni care prezintă o serie de particularități, raportat la valorile sociale lezate, condițiile în care acestea se săvârșesc sau efectele pe care le produc și anume infracțiuni de serviciu precum abuzul în serviciu în modalitatea prevăzută de art. 297 alin. (2) Cod penal, delapidarea, conflictul de interese, purtarea abuzivă, folosirea abuzivă a funcției în scop sexual sau infracțiuni electorale precum coruperea alegătorilor reglementată prin dispozițiile art. 386 alin. 1 Cod penal.19

În ceea ce privește răspunderea penală a parlamentarilor cu statut de membru al Guvernului, Legea nr. 115/199 a responsabilității ministeriale incriminează o serie de infracțiuni al căror subiect activ poate fi doar un membru al Guvernului, indiferent dacă deține sau nu calitatea de parlamentar și consacră totodată o procedura de urmărire penală specială, raportat la calitatea de înalt demnitar al statului deținută de cel care ocupă fotoliul guvernamental.20

Constituția României statuează prin dispozițiile art. 71 alin. (2) astfel ,,calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de membru al Guvernului,21 iar prin dispozițiile art. 105 alin. (1) dispune, în completare, în sensul că ,,funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu exercitarea altei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de deputat sau de senator. De asemenea, ea este incompatibilă cu exercitarea unei funcţii de reprezentare profesională salarizate în cadrul organizaţiilor cu scop comercial“.22

Cele două texte de lege consacră astfel regula compatibilității între calitatea de parlamentar cu cea de membru al Guvernului României, parlamentarii având astfel posibilitatea legală de a cumula funcția de ales național cu cea de prim-ministru, viceprim-ministru, ministru delegat sau ministru, în acord cu dispozițiile Legii nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor.23 Compatibilitatea instituită prin dispozițiile legale sus menționate produce efecte asupra răspunderii penale a parlamentarilor, în sensul că se poate concluziona că activitatea desfășurată de către parlamentar în calitate de mebru al Guvernului are prioritate raportat la importanța, specificul și complexitatea funcției executive.24

Membrii Guvernului cu statut de parlamentar, au calitatea de funcționar public în accepțiunea legii penale și, pe cale de consecință pot săvârși, în exercitarea funcției ministeriale, fapte de natură să aducă atingere valorilor sociale privind buna desfășurare a activității de serviciu, în acest sens fiind și dispozițiile art. 8 și ale art. 9 din Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială.25 Legiuitorul a urmărit prin încriminarea acestor infracțiuni să ocrotească valorile sociale privind libertatea de exercițiu al drepturilor cetățenești și, totodată, buna funcționare a instituțiilor primordiale ale statului român, valori sociale susceptibile de a fi încălcate prin exercitarea abuzivă a prerogativelor ministeriale.

Infracțiunile incriminate prin legea specială sunt infracțiuni cu subiect activ calificat, astfel încât nu pot fi săvârșite de către senatori sau deputați, dar pot fi săvârșite de către acei parlamentari care dețin concomitent și calitatea de membru al Guvernului, respectiv ministru sau prim-ministru. Statutul de parlamentar prezintă relevanță accentuată în ceea ce privește parcurgerea procedurii de urmărire penală și de judecată, calitatea specială de ales național atrăgând incidența dispozițiilor art. 72 alin. (2) din Constituție, care consacră imunitatea de procedură.26 În acord cu dispozițiile art. 15 din Legea 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, începerea urmăririi penale se dispune doar prin votul Camerei, fiind realizată de procurorul desemnat din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar judecata revine instanței supreme.27

În Republica Moldova, Legea despre statutul deputatului în Parlament statuează în sensul că ,,deputatul este persoană oficială şi reprezentant al puterii legislative supreme. În exercitarea mandatului, deputaţii sunt în serviciul poporului“.28

În doctrina juridică se afirmă că aleșii, din momentul validării mandatului ,,sunt în serviciul colectivităţii care i-a desemnat, drept pentru care au ca principală sarcină rezolvarea tuturor problemelor de interes public ce apar şi care ţin de viaţa statului. Importanţa unei asemenea activităţi l-a determinat pe legiuitor să instituie un sistem de protecţie menit să le garanteze siguranţa şi deplina libertate a exercitării mandatului“.29

În Republica Moldova, măsura cea mai importantă de protecție de care se bucură deputații este imunitatea parlamentară. Conform dispozițiilor art. 9 din Legea despre statutul deputatului în Parlament ,,deputatul nu poate fi persecutat sau tras la răspundere juridică sub nici o formă pentru opiniile politice sau voturile exprimate în exercitarea mandatului. Imunitatea parlamentară are ca scop protejarea deputatului în Parlament împotriva urmărilor judiciare şi garantarea libertăţii lui de gândire şi de acţiune“.30 Din această perspectivă sunt relevante dispoziţiile art. 15 din Legea despre statutul deputatului în Parlament conform cărora deputatul este obligat să respecte cu stricteţe Constituţia, legile, normele etice şi morale. De asemenea, deputatul este dator să fie demn de încrederea alegătorilor, să contribuie prin exemplul personal la întărirea disciplinei de stat, la îndeplinirea obligaţiilor civice, la asigurarea drepturilor omului şi la respectarea legislaţiei.31 În studiul destinat răspunderii, ca element al statutului parlamentarilor, V. Micu analizează legislația în vigoare din Republica Moldova în vederea elucidării formelor de răspundere juridică a deputaților, afirmă că aceştia sunt pasibili, în exerciţiul mandatului de următoarele forme de răspundere: disciplinară, contravenţională, constituţională şi penală.32

În literatura juridică de specialitate se afirmă că ,,în perioada contemporană, una dintre cele mai stringente provocări la adresa statului de drept, a democrației și a drepturilor omului constă în echilibrul fragil între imunitatea parlamentară și atragerea la răspundere efectivă a parlamentarilor pentru fărădelegile comise“.33 În literatura de specialitate, ridicarea imunităţii parlamentare este calificată drept o sancţiune constituţională incidentă în ipoteza unui comportament incompatibil cu statutul înalt de deputat în Parlament.34 Astfel, conform dispozițiilor art. 95 alin. (1) din Regulamentul Parlamentului, în cazul în care deputatul a comis o infracţiune sau o contravenţie, Procurorul General poate cere Parlamentului ridicarea imunităţii acestuia pentru a efectua măsuri procesuale de reţinere, percheziţionare, arestare sau trimitere în judecată. V. Micu, analizând aceste dispoziții legale reține că, dincolo de reglementarea detaliată a procedurii de ridicare a imunităţii, Regulamentul Parlamentului nu instituie soluţia pentru ipoteza în care deputatul este găsit vinovat de săvârșirea infracţiunii, stipulând doar în sensul că, în cazul încetării urmăririi penale sau a procedurii contravenţionale, precum şi al achitării definitive de către instanţa judecătorească, cazul este considerat consumat şi hotărârea Parlamentului de ridicare a imunităţii îşi pierde valoarea juridică.35 În viziunea autorului, această lacună legislativă reclamă o remediere sau o completare, întrucât consecinţa juridică a condamnării deputatului constă în ridicarea mandatului acestuia, care în esenţă, de asemenea, este o măsură de răspundere constituţională.36

Imunitatea parlamentară a fost consacrată în scopul prevenirii urmăririi abuzive a parlamentarilor din considerente politice. Imunitatea parlamentară nu reprezintă o modalitate de evitare a răspunderii penale pentru infracțiunile săvârșite, aceasta fiind doar un obstacol procedural temporal raportat la împrejurarea că, sub aspect ratione temporis, deputații beneficiază de imunitate din momentul alegerii și până în momentul expirării, ridicării mandatului sau încetării de drept a mandatului de deputat. Potrivit dispozițiilor art. 94 alin. (2) din Regulamentul Parlamentului ,,în conformitate cu prevederile constituţionale, imunitatea parlamentară are ca scop protejarea deputatului în Parlament împotriva urmăririlor judiciare şi garantarea libertăţii de exprimare a acestuia“.37

Protecția imunității parlamentare operează doar pentru acele măsuri procesuale reglementate expres în Constituție și în legislația în vigoare, incidentă în materie. În lumina dispozițiilor art. 10 din Legea despre statutul deputatului în Parlament ,,deputatul nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat cu excepţia cazurilor de infracţiune flagrantă, sau trimis în judecată pe cauză penală ori contravenţională fără încuviinţarea prealabilă a Parlamentului după ascultarea sa“, iar potrivit dispozițiilor art. 11 ,,în caz de infracţiune flagrantă, deputatul poate fi reţinut la domiciliu pe o durată de 24 de ore numai cu încuviinţarea prealabilă a Procurorului General. Acesta va informa neîntârziat Preşedintele Parlamentului asupra reţinerii“.38

Totodată, în acord cu dispozițiile art. 70 alin. (3) din Constituția Republicii Moldova ,,deputatul nu poate fi reținut, arestat, percheziționat, cu excepția cazurilor de infracțiune flagrantă, sau trimis în judecată fără încuviințarea Parlamentului, după ascultarea sa“,39 iar potrivit dispozițiilor art. 94 alin. (2) din Regulamentul Parlamentului ,,deputatul nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat, cu excepţia cazurilor de infracţiune flagrantă, sau trimis în judecată fără încuviinţarea prealabilă a Parlamentului“.40

Analiza acestor dispoziții legale ne permite să concluzionăm în sensul că ridicarea imunității deputatului este obligatorie ori de câte ori se dispune reţinerea, arestarea și percheziţionarea deputatului, cu excepția infracţiunii flagrante. În ceea ce privește urmărirea penală împotriva deputatului, aceasta poate fi pornită și exercitată fără condiția ridicării imunității, însă trimiterea în judecată a deputatului reclamă ridicarea imunității conform dispozițiilor Regulamentului Parlamentului.